Seminar 1 - Poeții generației pierdute
Teme de seminar :
1. Alegeți 2 figuri de stil/ imagini inedite din fiecare dintre poemele de mai jos
2. Identificați 3 versuri / structuri în care este prezentă ironia (explicați ce și de ce se ironizează ?)
3. Comparați cei trei poeți și găsiți două asemănări și o diferență specifică fiecăruia.
GEO DUMITRESCU (1920-2004)
Libertatea de a trage cu puşca
În groapa neagră, poate chiar într-un cimitir,
oamenii, prietenii mei înarmaţi, îşi ascultau
propriile şoapte -
toţi erau murdari, slabi, şi patetici ca în
Shakespeare,
îşi numărau gloanţele şi zilele şi nădăjduiau un
atac peste
noapte.
Atunci, a ieşit luna, fără cască, de undeva din
bezna ghimpată;
dar oamenii n-au căzut cu feţele la pămînt,
ci au aprins ţigările, discutînd despre libertatea
de a trage cu
puşca,
rezemaţi comod în groapa neagră sau poate chiar
pe
cîte-o piatră de mormînt.
Sînt sigur că unul din ei eram eu -
de altfel, astăzi mi-am găsit în sertar, printre
manuscrisele fel de fel,
pistolul meu ghintuit, cu douăzeci şi patru de
focuri,
cu care am participat la asediul Trebizondei,
dacă nu mă-nşel.
Doamne, ce de isprăvi am mai făcut şi-atunci !...
Ca un erou din Sadoveanu, eram viteaz şi crud :
ţin minte să fi ucis trei sute şaizeci de duşmani
într-un singur
asalt -
ah, răcnetele mele de mînie şi triumf şi-acuma
mi le mai aud!...
La Waterloo eram cu bietul Bonaparte cabotinul,
rostandizînd pe pragul unui veac ;
viteaz şi inutil şi graseiat la culme,
luptam şi-atuncea - ce era să fac ?
* disperare;
Degetele strîngeau o ţigară fumată de mult.
În, groapa neagră, ca nişte pietre, cădeau
ultimele cuvinte.
Prietenii mei înarmaţi şi patetici mă ascultau
uluiţi,
rezemaţi comod de pietrele de la morminte.
Paralel cu noi, dedesubt, oameni îşi dormeau
veşnicia -
şi ei discutau despre libertatea de a trage cu
puşca, după
fiecare măcel !...
Dar, pe pistolul meu cu douăzeci şi patru de
gloanţe !, luna mi
se pare aceeaşi
cu care am participat la asediul Trebizondei,
dacă nu mă-nşel!.
Aventură în cer
Omul care păzea luneta părea să fie filozof,
părea să ştie multe din tainele cerului -
i-am dat doi lei să mă lase să privesc luna
şi să pătrund în ţările misterului.
N-aş fi putut să-mi închipui vreodată
că ce-am văzut există în realitate!...
Am surprins stelele în somnul lor ciudat,
dormind burghez, desumflate.
Unii credeau că stelele sunt nişte globuri
frumoase şi colorate
înfipte în pari în grădina lui Dumnezeu,
aşa povesteau toţi poeţii
şi de fapt aşa credeam şi eu.
Ştiţi, nu-i adevărat nici că stelele au colţuri -
le-am văzut eu cu ochii - pe onoarea mea!
Erau rotunde, buhăite şi murdare
nici una din ele nu se mişca.
Luna, obeză şi colerică, se dezbrăca pentru
noapte.
Părea că se ţine acolo un dialog cu calmă
îmi venea să strig ca de la galerie:
- Mai tare, pentru Dumnezeu, mai tare!...
Norii fluturau pelerinele lor cenuşii, zdrenţuite,
cu ridicole elanuri medievale,
nu se vedea nici un alcov unde bătrâna
libidinoasă
şi-ar fi putut ascunde nocturnele hemoragii
banale.
era atât de departe de Bucureşti...
Femeia de alături se socotea totuşi prezentă
şi mă întreba profesional: "Mă iubeşti?"
Era preferabil să fi fost beat, nebun,
sau să fi avut măcar o sută de lei;
singurătatea era mai ieftină
chiar decât îmbrăţişările ei...

Curând apoi a trebuit să-mi acopăr ochii:
un nor masiv s-a depus masculin peste flasca
grămadă de sex -
dedesubt, luna se mai vedea doar o felie
pentru ochii muritorului perplex.
Femeia avea ochi obosiţi şi buze de anilină;
aş fi putut să o sărut până dimineaţa-
dar ea voia bani şi eu vream să fiu singur...
Era acesta un motiv pentru ca vreunul din noi
să-şi ia viaţa?

Pe unde se târâse soarele cu o mie de ani înainte, Eram dezgustat profund, Dumnezeu să mă ierte-
rămăsese o pârtie albă, vagă şi prăfoasă liceanul plecase; luna goală zâmbea cu fantezie.
pe care, cu convingere şi importanţă, Cel puţin era linişte, femeia - bună şi calmă...
Excelenţele Cerului se duceau spre casă. ... Când m-am trezit, banca era dură şi eu nu mai
aveam pălărie...
Într-un alt colţ, departe de bordelul selenar,
Satan şi Cel-de-sus mestecau argumente într-o
teatrală divergenţă,
iar Saturn-Logodnicul, şezând pe oiştea Carului
Mare,
îşi medicamenta organele, cu indecenţă.

Era o lume de panopticum,

totul era clar şi straniu ca în fundurile de mare -
n-aş fi crezut că există în realitate
ceea ce priveam acum cu stupoare.

Omul care păzea luneta părea să fie filozof,

părea că învăţase multe de la fantastica lui ţeavă
de tun,
de aceea nu s-a arătat surprins deloc
când eu am fugit râzând ca un nebun.

Dramă în parc

Femeia avea ochi obosiţi şi buze de anilină;

îi număram indiferent degetele mâinii reci.
Era frig, târziu, minutele defilau seci
şi ne privea de sus, cu capul gol, o lună plină.

Grădina publică era tristă şi goală;

toamna beată îşi pierduse toate vanităţile.
Liceanul cu coşuri şi elanuri pesimiste
se uita la cer şi concepea cine ştie ce poezie
banală.
Mă gândeam tot mai încăpăţânat la Violaine-
CONSTANT TONEGARU (1918-1952)
Plantaţia de cuie
din vol. Plantații (1945)
Ca nişte mâini cu degetele tunse,
de două ori răsucite sub o lucarnă din cer,
în palme negre, tomnatice,
pomii cerşeau dezrădăcinarea
de la Marele Temnicer.
Aşteptam -
aşteptam să văd ce-o să se întâmple
prin regiunile astea singuratice.
"Os alb, spuneam -
nu mai bate în stânga sub ultima coastă;
azi-mâine, rotund de plumb vei intra pe la
tâmple.
Caut acum pe domnul caporal pe platou -
... răsuflă, nu răsuflă, a murit?
Azi-mâine, se face ora să dăm atac la bastion.
Când mă voi întoarce, dacă mă voi întoarce,
în contra fricei în loc să descântaţi cu păr de lup
zăpada părului meu s-o topiţi la chibrit.
Mai de mult pe coada pianului din salon
împărţeam soldaţii de plumb aruncaţi în
scrumieră;
și topeam pe învinși la mașina de spirt
lângă oglinda cu îngeri dezolați deasupra apelor
colorate.
Spre tavan duhul odăii, între broderii olandeze,
se întrupa din ostașii de plumb aruncați în
scrumieră;
de obicei venea tulburat din somnul de cenuşe
cu pleoapele întredeschise cât o butonieră.
Ascultând cu nepăsare povestea Vasului
Fantomă
croiam din hârtie învingătorului o pelerină
iar heruvimii părăseau demonstrativ în oglindă
de pe rama rococo penele lor de stearină.
Mai târziu ceaţa legendei cu aburii sângelui
îşi dădea mâna undeva pe câmpul de luptă,
fireşte, peste sârma ghimpată de care în salon pe
covor
învăţam să mă feresc târându-mă savant pe
burtă.
În plină noapte ieşise năvodul din Infern
purtând pe spini cadavre mirosind a clor.
La zece paşi de mine domnul caporal
îşi clacsona prelung cu pompa biliară
ce-i atârna din pântec, verde, afară,
patrula nimicită la asalt.
Se linişti apoi pe spate ca-ntr-un stal
în glasul lui rupându-se o stambă.
Pământul tot* i se urca sub unghii
şi braţele zvâcneau vâslitul unei gropi cu
smoală.
Himera Scylla ţâşni din ea
făcând escală cu ghearele înfipte între ghimpi
pe Luna ca un ficat însângerat
rămas acolo pe reţea.
Un lampagiu aprinse privirea fantasmei care rar
peste tranşele lustruia sătulă pliscul de metal.
Altădată de pe scaune înalte de bar
instruindu-mi pantofii în vreme de pace
învăţam pe zidul opus geografie sumară
dintr-un peisaj tropical vopsit de-o mână
stângace.
În această singurătate vegheam prin largul de
nisip
din postul meu de observaţie situat special pe
meridian -
căutam benevol pasărea-rară şi oamenii de lignit
la umbra palmierilor care fremătau în ochean.
Fiecare cadavru ce-l aducea tempesta pe coastă
era o intenţie ucisă pe asfalt de mă cuprindea
mila
lângă palmierii veniţi cu ţărmul atât de aproape
încât stăteau gata-gata să spargă lentila.
La sfârşit spectacolul pleca în vârful picioarelor
şi de la oarecare distanţă lăsa în urmă o pată;
de acolo se apropia ca o pânză gigantică de
corabie
obsesia mea din clasa patra primară: reţeaua de
sârmă ghimpată.
Privirea fantasmei Scylla lucea ca o lamă de
sabie
călită şi ciocănită pe nicovală.
Din orbite un ochi îi sări cât o portocală
dar în loc s-o culeg îngropam în lut
cuiele ce ridicau sârma ghimpată pe pari
să răsară în altă decadă, lungi, cu vârfuri mari
pentru Cetăţeanul Necunoscut.

Prin groapa din care himera venise din adânc

măruntaiele caporalului începură să cadă
pe un arhipelag cu nouă irozi
plecaţi călări la vânătoare cu ţeste la oblânc.

Până aici se auzeau trompetele cinegetice de la

antipozi!
Pe urmă o rachetă -
roşu-alb altă rachetă sălta pe nor;
- Iată îmi spuneam, începe cel mai mare atac la
baionetă,
în sfârşit, iată spuneam, e ceva să fii gladiator.
* Cuvânt inexistent în text, adăugat de editor
spre a suplini cezura (N.Ed.)

Noi doi
Sufletul meu era senin ca dimineaţa,
dar când mâna am vrut să întind
mi s-a întâmplat la fel ca-n faţa unei oglinzi:
chipul din fund n-am putut să-l cuprind.

Stătea picior peste picior şi fuma o ţigară

scuturând scrumul blazat de atâta monotonie,

ultimele roşcove atârnau ca nişte limbi de dulăi
plictisiţi c-au fost prost imprimaţi pe vreo
litografie.

Dincolo de peluze un visător oarecare

poate la cine ştie ce mansardă în ritmul vieţii
banal
asculta la gramofon un cântec samoez.

privind tramvaiele albastre cu troleu pentagonal.

Eram noi doi: Eu şi cu Mine,

pe urmă de atâta plictiseală ne-am certat,

apele erau calme şi nimeni în parc
afară de roşcove, încât l-am scuipat.

ION CARAION (1923-1986)
Omul profilat pe cer (1945)
Omul profilat pe cer avea umerii aspri, răniţi,
mersul înfricoşător şi-un păr negru, ierbos,
crescuse enorm ca o zăpadă polară, ca o
inundaţie marină,
laolaltă cu minereurile pământului, cu sângele
lui subteran,
în care au putrezit rădăcini
în care s-au înecat femei
în care au venit să moară carbonizate păsările
din fundul lumii;
gonite din cuiburi şi de pe vapoare,
au venit să moară păsările Sudului.
Printre materii anorganice, printre viziuni
sălbatice şi plante
mergea uriaş ca o mie de blocuri puse să
meargă,
ca o mie de soldaţi trimişi să se omoare,
ca o mie de prizonieri întorşi din război,
ca o mie de muncitori chemaţi la fabrică.
Femeile înalte deschideau uşile cu azimă,
copii cu fructe veneau la poartă,
dobitoace păroase îşi lingeau puii
şi sângele negru, sângele pământului
bolborosea prin carnea ruptă, prin aer,
întors către omul profilat pe cer.
Ne ameninţă frigul, fabrica mea şi-nsereaz㠖
o înserare cu vertebre obosite şi combustibil
consumat.
Omul profilat pe cer venea din măruntaiele
pământului cu căldură,
cu asasinate inedite, cu insule de cadavre plutind
pe rezervoare de păcură de la un sat la altul.
El avea umerii puternici şi vechi,
inimă grea ca o iarnă
şi nişte ochi fantastici, nişte priviri
încărcate de miragii.
În dimineaţa brutală ca un pumn
***********
ploile au curs paralel cu sângele,
cu dragostea, cu bucuria, cu iarba.
O bucată de pâine uitată în coş
o cale ferată pe unde nu mai vin trenuri,
o pensiune din care – au plecat ferestrele
un copil care se plimbă prin bătătură
o mamă care nu mai poate să nască
un stejar cu ghinda cafenie în palmă
un continent de bucurie
o pădure de pâini
o armată de peşteri bărboase.
Printre pietrele muntelui,
printre ape,
omul profilat pe cer
cât aşteptările lumii crescuse
cât noaptea, cât iarna de mare
şi tânăr ca glezenele ciutei.
Când mergea peste câmpuri
jivinele şesului îi ascultau paşii –
erau singuri şi tari ca viaţa din arterele lui.
Între oameni şi între câmpuri luna a stat ca o
mină electrică,
plantele de smoală foşneau în aer frumos
şi se făcea câteodată noapte în noi.
Omul profilat pe cer s-a uitat în pământ
- pământul semăna cu toamna –
“Dărâmaţi oraşul acesta în care nimic nu mai e
sigur ” -
spuneau trecătorii, uitându-se-n urmă.
A fost o seară tulbure. Departe
s-au auzit mitraliere. Veneau.
Pe brânci!
În coate!!
Acuma!!
- Dimineaţa ca o sârmă ghimpată
s-a oprit în pieptul omul profilat pe cer.
El se uita în pământ
- pământul semăna cu toamna-
şi nu mai vorbea nimeni.
Pe urmă târziu, s-au auzit mitralierele în oraş...
Viziunea de la No. 7
Închişi în camere pătrate, presimţim
din geam în geam, văpaie cu văpaie,
oraşul grav cu heleşteie negre
cum urcă-n pat, cum bâjbâie-n odaie.
Meridianul nu ne mai ajunge...
Plutim pe zona lâncedă de febre
castanii goi ne cheamă la fereastră
cu silueta lor de cocs şi de vertebre.
Şi zace-mbolnăvită depărtarea...
ca-n mascarada tristului bufon,
chemăm copoii dorului la masă
dar ne-mbătăm cu stele de carton.
către-o piaţă publică din State.
Nu, iubito, munţii au fugit
mâinile ne ard în sus tunel;
emigrăm pe rând în câte-un fel
din ţinutul morţii rătăcit.
Şi ne-ngroapă zilele beţive
sub leşia inimii jumate,
toamna zugrăveşte-n câmp şopârle,
noi visăm în camere pătrate.

Convinşi de-ntreg balastul inutil,

interiorul zace peisagii –
la ce să descompunem jucăria
şi-acestui înger, care-şi minte magii?

Dimineaţa vine lângă uşă

palidă şi-n liniştea rebelă
doar paşii noştri mai trezesc asfaltul
contaminat de-o boală paralelă.

Să deschidem degetu şi geamul,

trotuarul a trecut prin casă,
rana frunţii – cancer – se dezbracă
pe dreptunghiul feţelor de masă.

O tăcere limpede, stilată

mi se plimbă noaptea prin odaie
şi-şi întinde mâna după mine
luna, ca o rufă, din copaie.

Nu, iubito, munţii se destramă,

emigrăm pe rând în câte-un fel –
trotuarul a trecut prin casă
ca un domn cu strada după el.

Într-o seară galbenă pe garduri

s-au văzut inscripţii de la Pol,
dispărând prin gangurile arse –
nişte arbori mici cu capul gol.
***

Renii mari cu sângele pe arbori

despicau perdelele-ngheţate,
traversând taigaua şi oceanul