Structura şi compoziţia poemului

Structura este organizată în opt episoade inegale ca întindere, urmând firul epic al poveştii
de dragoste dintre „fata de împărat” şi Călin, ce aminteşte de un Făt-Frumos, întâlnirea fiind
plasată în timp mitic românesc. Într-o noapte, prin intermediul visului, Zburătorul „cu plete
negre” vine în odaia frumoasei fete cu „păr de aur” şi între ei se naşte un profund sentiment
de iubire, care continuă să se manifeste mai multe nopţi la rând.

Mihai Eminescu
Sfârşitul poveştii de iubire este dramatic, fata rămâne însărcinată, iar tânărul pleacă în
lumea largă. Craiul o pedepseşte pe fată alungând-o de acasă şi ea se ascunde într-o
colibă din pădure, ca „să nasc-un pui de prinţ”. După şapte ani, Zburătorul se reîntoarce pe
aceleaşi meleaguri, se întâlneşte cu un băiat pe care-l chema Călin şi-şi dă seama „Căci
copilul cu bobocii era chiar copilul lui”. Suferinţa despărţirii ia sfârşit odată cu nunta
Zburătorului cu fata de împărat. Ultimul episod (al VIII-lea) din poem ilustrează nunta celor
doi îndrăgostiţi, care are loc în mijlocul codrului şi se desfăşoară în paralel cu o altă nuntă
fabuloasă, cea a micilor vieţuitoare.

Prima parte
În partea întâi a acestui episod, primele 16 versuri, înfăţişează cadrul natural în care vor
avea loc cele două nunţi, realizând o descriere lirică în versuri de o inegalabilă frumuseţe,
considerată cel mai frumos pastel din literatura română, prin colorit, muzică, miresme şi
mişcare. Eminescu apelează la expresivitatea mijloacelor artistice şi creează un tărâm
feeric de basm popular, îmbinând elementele reale cu cele fabuloase: „De treci codrii de
aramă”. Peisajul este feeric, realizat prin imagini artistice compuse printr-o largă paletă a
figurilor de stil. Tabloul fantastic al „pădurii de argint” este umanizat prin personificare:
copacii au „suflete sub coajă” şi „suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă”, pădurea
glăsuieşte mândră, iar izvoarele au „harnici unde” care „suspină-n flori”. Natura terestră este
înnobilată prin imagini cromatice, în care culoarea este fie sugerată de un metal, - „codri de
aramă” şi „pădurea de argint”-, fie exprimată direct prin epitet: „flori albastre”. Atmosfera de
sărbătoare („sărbători murmuitoare”) este redată de imaginile motorii (de mişcare) prin
zborul miilor de „fluturi mici albaştri”, al roiurilor de albine şi al „popoarelor de muşte”.
Dinamismul tabloului este creat cu ajutorul repetiţiei, hiperbolei şi epitetului: „Mii de fluturi
mici, albaştri, mii de roiuri de albine / Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline”.

Partea a doua
Partea a doua descrie nunta împărătească, imaginea lacului personificat, „care-n tremur
somnoros şi lin se bate”, amplificând atmosfera de poveste a acestui tablou. La masa
„mare-ntinsă cu făclii prea luminate” stau personaje fabuloase specifice basmelor populare:
împăraţi şi împărătese veniţi „din patru părţi a lumii”, „Feţi-Frumoşi cu păr de aur, zmei cu
solzii de oţele”, cititori în stele, „şăgalnicul Pepele”. Ele sunt, aşadar, caracterizate succint
prin câte un epitet ce sugerează trăsături fizice, vestimentare sau morale. În centrul atenţiei
se află socrul mare (tatăl mirelui), al cărui portret este introdus prin interjecţia predicativă
„iată”. Conturat cu haz şi ironie de către eul poetic, craiul se distinge între ceilalţi nuntaşi
prin atitudinea plină de îngâmfare: el stă în jilţ pe „perine de puf, este „ţapăn, drept, cu
schiptru-n mână”, iar pajii îl apără de „muscuţe şi zăduf...”. Punctele de suspensie din finalul
versului contribuie la vizualizarea imaginii în această secvenţă poetică, accentuând
persiflarea prin intermediul căreia eul liric subliniază semeţia şi infatuarea craiului.
Prezentarea mirilor este emoţionantă, ei se ivesc din codru ţinându-se de mână, iar
prezenţa lor în mijlocul nuntaşilor este anunţată prin aceeaşi interjecţie verbală „iată”:
„Acum iată că din codru şi Călin mirele iese / Care ţine-n a lui mână mâna gingaşei mirese”.

Ca în majoritatea creaţiilor eminesciene, fata este conturată printr-un succint portret fizic,
ale cărui trăsături sugerează calităţile morale. Descrierea miresei este realizată printr-o
paletă impresionantă a figurilor de stil. Epitetele „gingaşei mirese” şi „mlădioasă” exprimă
delicateţea, graţia şi sensibilitatea tinerei, iar comparaţia „Faţa-i roşie ca mărul” reliefează
emoţia şi nespusa fericire pentru împlinirea iubirii. Sentimentele de satisfacţie şi bucurie
sunt accentuate prin epitetul în inversiune „i-s umezi ochii” şi prin metafora norocului
sugerată de expresia mitică populară a omului născut cu stea în frunte: „o stea în frunte
poartă”. În tradiţia populară se înscrie şi rochia albă şi lungă, a cărei trenă „foşnea uscat pe
frunze”.

Ultima parte
Ultima parte a fragmentului - şi a poemului, totodată - cuprinde descrierea nuntii gâzelor,
care se desfăşoară în acelaşi peisaj de vis ca şi nunta împărătească. Ambianţa petrecerii
crăieşti este tulburată brusc de zgomotul gazelor care-şi anunţă sosirea printr-un „bâzâit ca
de albine”. „O mulţime de norod” formează alaiul nunţii micilor vietăţi, care îşi fac apariţia
dintre tufe şi se pregătesc pentru eveniment. Prin alegorie, eul liric transpune nunta
ţărănească într-o sărbătoare a micilor vieţuitoare, fiecare insectă având o îndeletnicire sau
un comportament specific oamenilor, ca în fabule. Furnicile cară sacii de făină ca „să coacă
pentru nuntă şi plăcinte, şi colaci”, albinele aduc mierea din care să facă cercei cariul, „care-
i meşter faur”. Vornicul nunţii este întruchipat de un greier, bondarul „somnoros pe nas ca
popii glăsuieşte-ncet un cântec”, lăcustele sunt caii care trag caleaşca - „o cojiţă de alună” -
în care şade un „mire flutur”, ţânţarii sunt lăutari, iar fluturii, gândăceii, cărăbuşii sunt
nuntaşii acestei petreceri minuscule. Micile vietăţi sunt personificate, iar nunta gâzelor
devine o reflexie microscopică a nunţii populare româneşti, reproducând întocmai
organizarea, desfăşurarea, alaiul şi veselia zgomotoasă a acesteia. Ca în basmele
populare, nunta este proiectată într-un timp fabulos, în vremea când se potcoveau puricii cu
potcoave de oţel: „Îi sar purici înainte cu potcoave de oţel”. Mirele - un fluture ţanţoş, „cu
musteaţa răsucită” - este însoţit de o mulţime de fluturi „de multe neamuri”, toţi sunt veseli,
„şăgalnici şi berbanţi”. Mireasa este vioreaua, o floare timidă, care „i-aştepta-ndărătul uşii”,
emoţionată, pe nuntaşi. Asemenea personajelor fabuloase participante la nunta
împărătească, nuntaşii de la petrecerea gâzelor sunt caracterizaţi succint, prin câteva
trăsături fizice şi vestimentare: bondarul „rotund în pântec” este îmbrăcat în „veşmânt de
catifele”, iar crainicul-greier din finalul poemului are „haina plină de şireturi”. Vornicul
întruchipat de greier are aceeaşi misiune ca şi cel de la o nuntă ţărănească, aceea de a
conduce petrecerea. Condescendent, el cere voie feţelor crăieşti să li se alăture şi să se
veselească împreună: „Şi pe masa-mpărătească sare-un greier, crainic sprinten, / Ridicat în
două labe, s-a-nchinat bătând din pinteni; / El tuşeşte, îşi încheie haina plină de şireturi: / -
Să iertaţi, boieri, ca nunta s-o pornim şi noi alături!”.

Tema
Tema poemului ilustrează manifestarea sentimentului de dragoste împlinită, depăşind
obstacolele ivite. În creaţia eminesciană fabulosul Zburător este întruchipat de tânărul
îndrăgostit, fiind umanizat atât prin fiorul iubirii, cât şi prin numele Călin. Creaţia este un
emoţionant poem al iubirii împlinite, o poveste de dragoste cu un accentuat caracter liric, în
care se păstrează vraja mitului popular.