Biserica Sovietică - Rădăcinile răului

Serghianismul

Frați și surori, în acest film voi încerca să schițez pe scurt istoria Bisericii
Rusești din secolul al XX-lea, arătând în mod clar faptul că așa-numita
Biserica Ortodoxă Rusă a patriarhiei Moscovei, nu are nimic în comun cu
Biserica Rusă de dinaintea revoluției. Aceasta a fost creată de către
bolșevicii atei în 1927 pentru lupta împotriva Bisericii ca mijloc la
îndemână pentru securitatea GPU. Rezultatele revoluției datorate
comunismului și a părții vândute a clerului au fost folosite pentru crearea unei
organizații noi pseudo-bisericești, declarată de către bolșevici ca „biserica
oficială sovietică”, care întru totul slăvea construirea comunismului și
conducând împreună cu comuniștii o luptă continuă cu Adevărata Biserică
mărturisitoare a lui Hristos. Dar toate pe rând.
În anul 1917 puterea Rusiei a fost confiscată de către bolșevicii atei.
Scopul lor a fost punerea în aplicare a revoluției mondiale, construirea
împărăției lui Satan pe Pământ prin comunismul ateist. Firește, această
ideologie este fundamental contrară viziunii Ortodoxiei asupra lumii, iar
Biserica a fost imediat declarată ca fiind principalul dușman al bolșevicilor.
Îndată s-a început uciderea clerului, batjocorirea celor sfinte, închiderea
bisericilor.
Deja în 1918 au fost uciși cu brutalitate mitropolitul Vladimir de Kiev,
arhiepiscopii Andronic de Permi, Nicon de Vologod, Vasile de Cernigov,
episcopii Ghermoghen de Tobolsk, Macarie de Veazemsk, Teofan de
Solikamsk, Ambrozie de Srapulsk, protoiereii Ioan Kociurov, Petru Skipetrov,
Ioan Vostorgov, Filosof Ornatskii precum și mulți alți pastori proeminenți ai
Bisericii Ruse. Curând au urmat confiscarea lucrurilor bisericești, închiderea și
distrugerea tuturor mănăstirilor și a majorității bisericilor, iar împușcarea
clerului nu înceta. Biserica însă a rezistat cu curaj împotriva atacurilor
vrăjmașilor. Apariția miilor de mucenici pentru credință nu doar că nu a
contribuit ca în popor să se așeze duhul sovietic ateu, dimpotrivă, exemplele vii
ale tăriei credinței în Hristos întăreau credința în popor, iar bolșevicii arătau ca
niște agresori fără de putere.
În afară de aceasta, toată lumea liberă, sub forma unui ultimatum, au
cerut încetarea persecuției pentru credință în URSS, amenințând cu măsuri
1
decisive ca răspuns. De aceea, curând dușmanii lui Dumnezeu au decis să
distrugă Biserica din interior, prin mâinile clerului însuși, a noilor Iude
care au luat calea trădării lui Hristos, trecând pe partea comuniștilor.
Prima încercare de a împlini acest lucru s-a întâmplat în 1923 când Patriarhul a
toată Rusia, Tihon, a fost închis.
Cancelaria patriarhală a fost acaparată de către comuniștii în sutană:
protoierelul Alexandru Vvedenskii și Vladimir Krasnițkii, episcopul Antonin
Granovskii, arhiepiscopii Evdochim Meșerskii, Serafim Șirokov și mitropolitul
Serghie Stragorodskii, numindu-se renovaționiști. Pe patriarh l-au deposedat,
iar pe ei înșiși singura putere bisericească legitimă. Principala lor teză a
fost unirea Bisericii cu bolșevicii în construirea comunismului. Lor li s-au
alăturat aproximativ 30 de episcopi care erau în libertate, însă lucrarea lor
nu a ținut. Însuși patriarhul Tihon și cea mai bună parte a episcopatului nu au
susținut renovaționiștii. În afară de aceasta, renovaționiștii au introdus o
mulțime de inovații în Biserică, precum a doua și a treia căsătorie a preoților,
căsătoria episcopilor, limba rusă în slujbele bisericești, etc.
Poporul ortodox nu s-a grăbit să le accepte. După eliberarea patriarhului
Tihon în 1923, mișcarea renovaționistă de facto s-a destrămat. Noile Iude au
început a se preface că se căiesc și cereau întoarcerea în Biserică.
Patriarhul Tihon le-a interzis foștilor renovaționiști să ocupe posturi
administrative în Biserică. Cu toate acestea, mai târziu, cu ajutorul puterii
sovietice au reușit din nou să acapareze puterea administrativă a Bisericii,
iar doi renovaționiști – Serghie Stragorodski și mai apoi Alexei Simankii
chiar să devină patriarhi sovietici ai întregii Rusii. După moartea
patriarhului Tihon în 1925, bolșevicii cu noi puteri au început atacul
asupra Bisericii. Locțiitorul Patriarhal, mitropolitul Petru, pentru refuzul său
de a coopera cu comuniștii, a fost închis și deportat în ținuturile cercurilor
polare. Înainte de aceasta, a desemnat câțiva înlocuitori temporari pentru
administrarea lucrurilor actuale bisericești, cu formularea:
”Să fie doar păstrători ai ordinii bisericești actuale”
Printre ei, în mod misterios, s-a aflat și unul din foștii lideri renovaționiști,
mitropolitul Serghie Stragorodskii, care a luat în acel moment conducerea
temporară a treburilor bisericești. În 1926 mitropolitul Serghie a fost condamnat
pentru un termen scurt de închisoare.
Ambițios și visând demult cinstea de patriarh, Serghie a pășit cu ușurință
peste conștiința sa. În schimbul puterii bisericești, el a intrat în înțelegere
secretă cu OGPU-ul bolșevic. De fapt, a ajuns subordonat departamentului
2
6 al secției secrete a OGPU a luptei împotriva religiei, condusă în acele
vremuri de către securistul Tucikov.
În scurt timp, Serghie a ieșit de la închisoare și cu aprobarea comuniștilor
a adunat la Moscova propriul Sinod, ceea ce, conform Canoanelor – au dreptul
să o facă doar soboarele generale ale episcopilor.
Pe data de 29 iulie 1927, mitropolitul Serghie dimpreună cu sinodul său a
emis celebra declarație, trimisă fiind către toată Biserica, scrisă împreună cu
organele OGPU, care cerea necondiționat din partea fiecărui membru al
Bisercii, loialitate și prietenie față de puterea sovietică. Se anunța de facto
uniunea Bisericii cu luptătorii împotriva lui Dumnezeu. În acea declarație el
scria:
„Ne exprimăm recunoștința către tot poporul și Guvernării Sovietice pentru o
astfel de atenție față de necesitățile duhovnicești ale populației ortodoxe... Noi
trebuie nu prin cuvinte, ci prin fapte să arătăm că adevărații cetățeni ai
Uniunii Sovietice, loiali puterii Sovietice pot fi nu doar cei indiferenți față de
Ortodoxie, nu doar cei ce s-au lepădat de ea, dar și cei mai înflăcărați adepți
ai ei... Noi dorim să fim ortodocși și în același timp să recunoaștem Uniunea
Sovietică ca fiind patria noastră civilă, bucuriile și succesele căreia – sunt și
ale noastre, iar eșecurile ei –să fie ale noastre eșecuri. Orice lovitură
îndreptată împotriva Uniunii – fie război, boicot, orice dezastru public, sau
ucideri pe la colțuri, asemeni cu cel din Varșovia, să fie recunoscută ca fiind
împotriva noastră. Rămânând ortodocși, noi ținem minte datoria noastră de
cetățeni ai Uniunii nu numai din frică, ci și datorită conștiinței”.
În plus, mitropolitul Serghie a condamnat categoric clerul din străinătate a
Bisericii Ruse (ROCOR) pentru predicile lor în privința prigonirii Bisericii din
URSS, numindu-i dușmani ai statului sovietic, ordonându-le, citez:
„Să reconsidere relația lor cu puterea sovietică” și „să dea un angajament
scris a loialității depline față de puterea sovietică în toate activitățile lor
sociale”.
În caz contrar îi amenința cu excluderea lor din clerul bisericesc.
Această declarație a mitropolitului Serghie a stat la baza schismei nou-
renovaționiste din Biserica Rusească, primind numele după fondatorul ei –
Serghianistă, cunoscută astăzi ca Biserica Ortodoxă Rusă a patriarhiei
Moscovei. Oponenții serghianismului au început să se numească Tihoniți,
după numele adormitului întru Domnul, patriarhul Tihon, numită de
asemenea și Adevărată Biserică Ortodoxă sau de Catacombe, nevoită fiind
3
datorită persecuțiilor violente să se retragă în catacombe. Partea Bisericii
din Afara Rusiei (ROCOR) a păstrat comuniunea cu Tihoniții și a rupt relațiile
cu serghianiștii. Declarația mitropolitului Serghie a fost răspândită în eparhii în
circa 5 mii de exemplare. În unele eparhii, până la 90% din declarații au fost
trimise înapoi mitropolitului dimpreună cu proteste ale clerului, împotriva
acesteia.
Majoritatea episcopilor, conduși de Locțiitorul Patriarhal din închisoare,
mitropolitul Petru, de asemenea și-au exprimat dezacordul categoric, reproșând
mitropolitului Serghie nu doar inadmisibilitatea și falsitatea opiniilor sale, dar și
uzurparea puterii bisericești și necanonicitatea acțiunilor sale.
În afară de Locțiitorul Patriarhal, declarația a fost respinsă și de către alți
conducători ai Bisericii. Aceștia sunt: mitropolitul Chiril de Kazani,
Agatanghel de Iaroslav, Antonie de Kiev și Iosif de Petrograd. Unii din
primii care au condamnat declarația au fost: arhiepiscopii Serafim de
Uglicisk, Teodor de Volokolamsk, Petru de Voronej, Nicolae de Vladimirsk,
Varlaam de Permsk, Andrei de Ufa, Pahomie de Cernigovsk, Averchie de
Volansk; episcopii Victor de Veatsk, Dimitrie de Gdovsk, Serghie de Narva,
Grigorie Șlisseliburgskii, Veniamin Romanovskii, Vasilie Priulskii, Ierotei
Nicolskii, Varlaam Maiakovskii, Nectarie Iaranskii, Ilarion Koteliniceskii,
Eugen de Rostov, Damaschin de Gluhovsk, Pavel de Starobelsk, Macarie
de Ecaterinoslav, Alexei de Urazovsk, Filoteu de Krasnoiarsk, Parfenii
Anaievskii, Nicolae Oktarskii, Arsenie de Serpuhov, Serafim de
Dimitrovsk, Nichita de Orehovo-Zuevsk, Gavriil Klientskii, Ioasaf
Cistolpolskii, Serafim de Harkov, precum și mulți alți arhipăstori și păstori ai
Bisericii Rusești.
După emiterea declarației mitropolitului Serghie și a sinodului său, au
urmat o serie de alte decrete similare. La data de 21 octombrie a fost emis un
decret privind modificarea rugăciunilor bisericești. Au fost anulate rugăciunile
pentru membrii persecutați ai bisericii, pentru cei din temnițe și acelor alungați.
În locul acestora s-au introdus rugăciuni pentru prigonitorii credinței din țara
noastră și pentru autoritățile ei. La data de 16 februarie 1930, în numele
mitropolitului Serghie și a sinodului său a fost publicat un interviu în care zicea,
citat:
„Persecuția împotriva religiei în URSS nu există și nici nu a fost vreodată...
mărturisirea oricărei religii întru totul este liberă și nu este urmărită de nicio
autoritate de stat. Mai mult decât atât, ultimul decret al Comitetului Executiv
Central și a Consiliului Comisarilor Poporului RSFSR privind asociațiile
4
religioase...exclude complet și cea mai mică părere a vreunei persecuții asupra
religiei...Unele biserici se închid, dar asta se întâmplă nu la inițiativa puterii,
ci din dorința populației, iar în unele cazuri, chiar din decretele a înșiși
credincioșilor. Ateiștii din URSS sunt organizați într-o societate privată, prin
urmare cerințele lor în ceea ce privește închiderea bisericilor nu sunt
considerate obligatorii de organele de guvernare.
Represiunile efectuate de către guvernul sovietic împotriva credincioșilor și a
clericilor nu li se aplică pentru convingerile lor religioase, ci în mod general,
precum și față de alți cetățeni, pentru diferite acțiuni antiguvernamentale”
Trei zile mai târziu, într-un interviu cu un jurnalist străin, mitropolitul
Serghie și-a făcut cunoscute tezele sale în fața întregii lumi. Datorită unei astfel
de declarații oficiale a pseudo-conducătorilor bisericești, comuniștii au acum
mâinile dezlegate. Acum erau liberi să distrugă Biserica fără teamă de
proteste și amenințări din partea întregii lumi. În caz de ceva, puteau invita
jurnaliști străini la mitropolitul Serghie și acela prin jurământ i-ar fi asigurat că
persecuția religioasă în URSS nu a fost niciodată, iar cei care susțin acest lucru
– sunt dușmani ai Bisericii și ai statului sovietic.
După publicarea declarației, la începutul anilor ’30 s-a început
distrugerea totală a bisericilor și executarea celor mai buni clerici care nu îl
recunoșteau pe mitropolitul Serghie. În timpul interogatoriilor slujitorilor
bisericești, prima întrebare era: „Recunoașteți declarația mitropolitului
Serghie? Îl pomeniți pe el la slujbe?”. În cazul unui răspuns negativ, urma
învinuirea de contra-revoluție, arest și de multe ori executarea prin
împușcare. Din 1929 până în 1932 au fost împușcați mii de astfel de preoți
și episcopi. Mitropolitul Serghie, la cererea OGPU, emitea decrete
operative de interzicere de la slujire a unor astfel de preoți, declarându-i
schismatici și infractori politici. El de asemenea a emis un decret prin care
a declarat Tainele acestor nou-mucenici și mărturisitori ca fiind invalide și
chiar le-a interzis propriilor preoți să slujească pentru aceștia panihide de
înmormântare.

O hotărâre obișnuită a acelor timpuri a GPU, citat:

„Amândoi acești popi trebuie pedepsiți prin Serghie și pe linia religioasă.
Scrieți-i singuri lui Serghie o notă informativă”. [24/VII E. Tucikov, 29 iulie
1929]

5
 În același timp se petrecea pângărirea și distrugerea masivă a bisericilor.
În 1931 a fost aruncată în aer Catedrala Hristos Mântuitorul, iar multe dintre
bisericile care au supraviețuit au fost luate cu forța de la ortodocși și date
seghianiștilor. De fapt, falsa biserică serghianistă era o ramură a filialei a
GPU de luptă împotriva religiei. Sarcina bisericii serhianiste era
distrugerea credinței din interior, prin mâinile noilor Iude ascultătoare
dintre clerici care au ajuns agenți ai GPU. Binecuvântând însăși
construirea comunismului, biserica securistă binecuvânta distrugerea
tuturor „infractorilor politici”, adică a clerului Bisericii lui Hristos și a
tuturor credincioșilor ortodocși și a milioanelor de oameni care au căzut
sub șinele bolșevismului.
Atitudinea Sfinților nou-mucenici ruși față de biserica serghianistă a fot
pe potrivă. Sfântul mucenic, Locțiitorul Patriarhal, mitropolitul Petru de
Krutița a numit seghianiștii „escroci, excomunicați de mine din Biserică”.
Sfântul mucenic, ultimul rector al Academiei Teologice din Moscova,
arhiepiscopul Teodor Volokolamskii îi numea pe preoții serghianiști
„nepricepuți fără de Har îmbrăcați în sutane” și îi compara cu porcii din
Gadara. Sfinții mucenici, episcopii Dimitrie de Gdovsk, Ierotei de Nikolsk,
Alexei de Urazovsk, Victor de Ijevsk și Votnisk, în fața a însuși mitropolitului
Serghie, au numit biserica sa „Împărăția lui antihrist”, iar bisericile
serghianiste – ”teatru al Satanei”, arhipăstorii serghianiști – ”slujitorii
diavolului”, împărtășania serghianistă o numeau „mâncarea diavolească”.
Sfântul mucenic, mitropolitul Chiril de Kazani în privința serghianiștilor scria:
„ ...mitropolitul Serghie se îndepărtează de acea Biserică Ortodoxă care ne-a
poruncit să o păstrăm Sfântul patriarh Tihon, prin urmare ortodocșii nu trebuie
să aibă părtășie cu ei. Întâmplările din ultimul timp în mod definitiv au scos la
iveală natura renovaționistă a serghianismului. Dacă se vor salva credincioșii
din serghianism nu putem ști, pentru că acest lucru al mântuirii este în mila
și bunăvoința lui Dumnezeu, însă pentru cei care văd și simt neadevărul
serghianismului, ar fi o viclenie de neiertat de a închide ochii la această
înșelăciune și să caute acolo împlinirea duhovnicească a nevoilor lor.”
Din scrisorile Sfântului mucenic, arhiepiscopul Serafim de Uglicisk, citat:
„’Organizația’ cumpărată cu prețul închinării la antihrist, nu e demnă de a
se numi Biserică. Mitropolitul Serghie nu mai e în sânul Bisericii Ortodoxe.
Acea Biserică care recunoaște ca adevăr comunismul – nu mai este
Biserică”.

6
Din epistola Sfântului Mucenic Victor de Ijevsk și Votnisk, citat:
„Slujbele serghianiste nu doar că sunt fără Har, din cauza celor care slujesc,
dar ele devin urâciune în ochii lui Dumnezeu și de aceea atât cel care
participă, cât și cel care slujește sunt sub o judecată grea... Arătându-se în
activitatea sa ca un eretic antibisericesc, ca unul ce transformă Sfânta
Biserică Ortodoxă dintr-o casă a mântuirii prin Har a credincioșilor într-o
organizație trupească, lipsită de Har, lipsită de Duhul vieții – mitropolitul
Serghie în același timp, prin apostazia conștientă de la Adevăr în trădarea sa
nebunească a lui Hristos, se arată a fi un lepădat de la Adevărul lui
Dumnezeu”.
Din scrisoarea Sfântului mucenic Pavel de Starobelsk: ”Eu, păcătosul,
cred că acești conducători bisericești trebuie să fie numiți nu doar eretici și
schismatici, ci și apostați. Căci mitropolitul Serghie introduce în slujba
bisericească ceva nemaiauzit în istoria Bisericii erezie modernizată a
apostazierii, urmarea căreia fiind tulburările bisericești și schisme...
Mitropolitul Serghie prin declarația sa modernizatoare și răufăcătoare și
prin lucrarea antibisericească, a creat o nouă schismă renovaţionistă, o
inovație serghianistă. A rezultat nu o Biserică, ci o organizație bisericească
de partid, nu o Corabie bisericească, ci o barcă serghianistă- pierzătoare de
suflete.”
Cunoscutul scriitor bisericesc, nou-mucenicul Mihail Novoselov, care a
primit mai târziu cinstea episcopală, scria următoarele: ”Pentru mulți
serghianismul scapă de a fi învinuit de erezie, pentru că se caută o erezie
anume în el, însă aici este însuși duhul tuturor ereziilor: îndepărtarea de la
adevărata Biserică și înstrăinarea de la adevărata credință în esența ei
tainică, aici este păcat împotriva trupului mistic al Bisericii, aici este
înlocuirea Ei cu o umbră, cu o schiță goală, cu scheletul unei discipline.
Aici este erezia adevărată, Erezie cu literă mare, pentru că orice erezie
deformează învățătura Bisericii. Aici însă, în fața noastră vedem
desfigurarea a însăși Bisericii în toate învățăturile ei... Mitropolitul Serghie
conduce acum nu Biserica Rusă, ca parte a Adevăratei, Universale
Bisericii, ci reprezintă împreună cu ierarhii săi, cu clerul și turma
(cea din urmă, totuși, în mare parte inconștientă) o biserică falsă, o
parodie, care este de fapt o organizație cu totul lumească și vicleană, doar
decorată ca ortodoxă la înfățișare, iar în interior diferit- putred- conținut
umplut cu cuvinte” .

7
 Sfântul mucenic Sinesie, episcop de Ijevsk avertiza pe fii săi
duhovnicești: ”Să nu mergeți în bisericile deschise. Sunt o capcană. Acolo
nu este Ortodoxie. Acolo e doar formă fără conținut... Acolo, este precum a
spus Domnul: < și va rămâne casa voastră pustie > (Luca 13, 35)... Biserica lui
Hristos nu este acolo, ci a rămas doar o priveliște plăsmuită.”
În 1937, la sfârșitul cincinalului stalinist ateu, un nou val de execuții a
atins proporții gigantice. A fost pusă sarcina de a fi distrusă complet orice urmă
a conducerii Ortodoxiei rusești. Întreg clerul despre care conducerea
sovietică avea măcar o mică bănuială, au fost omorâți. Până în 1937/1938
au fost împușcați mai mult de 100 000 preoți sau slujitori ai Bisericii.
Sub tăvălug au căzut chiar și mulți susținători ai mitropolitului Serghie,
care nu erau întru totul de acord cu viziunile sale comuniste. Preoțimea
Adevăratei Biserici Ortodoxe a fost aproape complet distrusă,
supraviețuind ca prin minune doar puțini. În acest apogeu al prigoanei
bolșevice asupra Bisericii, mitropolitul Serghie a declarat că în URSS, citat: ”
nu este vreo persecuție, ci mai degrabă o întoarcere la vremurile apostolice”.
Biserica Sovietică însăși s-a lăudat că a pus mâna în a distruge zeci de mii
de preoți. În jurnalul său de propagandă Adevărul despre religie în Rusia,
descria cu mândrie, citat: ”De-a lungul anilor de după revoluția din octombrie în
Rusia au existat multiple procese ale clericilor. De ce au fost judecați acești
conducători bisericești? Numai pentru faptul că ascunzându-se sub hainele
preoțești, duceau o lucrare antisovietică. Acestea era procese politice, care nu
aveau nimic în comun cu viața bisericească a organizațiilor religioase și
lucrările bisericești anumitor clerici. Biserica Ortodoxă însăși a condamnat cu
tărie și hotărâre astfel de renegați, trădând linia ei deschisă și onestă de loialitate
față de puterea sovietică” . Mai mult decât atât, însuși mitropolitul Serghie a
susținut în continuare că aceste laude în cinstea bolșevismului nu sunt o
oarecare ipocrizie lașă, însă, citat: ”noi credem în suflet ceea ce și vorbim”.
Unul in aceste exemple de slujire a ideologiei NKVD-ului era pe atunci
episcopul Manuil Lemeșevskii, purtând pe atunci porecla de agent Varabiov sau
Listor, iar ca urmare a meritelor sale în NKVD mai târziu a devenit mitropolit.
Se ocupa cu aceea că, obținând încrederea vechiului cler tihonit,
urmărea compoziția comunităților lor, iar mai apoi raporta NKVD-ului și
scria denunțuri care erau urmate de arestări și împușcări. Astfel, în 1938,
obținând încrederea cunoscutului preot și mărturisitor Serghie Mecev, a
reușit să afle componența completă a comunității sale secrete, și chiar a
hirotonit pentru el 3 preoți, iar după asta i-a denunțat pe toți la NKVD.
8
Despre acest lucru s-a reușit a se afla doar pentru faptul că însuși părintele
Sergie a reușit să evite în mod miraculos arestarea sa. Sfântul mucenic Serghie
Mecev a fost arestat 3 ani mai târziu și împușcat în 1942.
Din cauza temerii față de armata hitleristă care deschidea bisericile și
dădea libertate deplină de credință în teritoriile ocupate, în 1943 cu privire la
biserica serghianistă, din ordinul lui Stalin se declară libertate bisericească. La
ordinul lui Stalin, mitropolitul Serghie în 1943 este declarat Patriarh a
Toată Rusia, iar creația sa sângeroasă pseudo-biserică a primit denumirea
oficială de Biserica Ortodoxă Rusă a Patriarhiei Moscovei, în ciuda
faptului că toți patriarhii moscoviți de până atunci purtaseră titulatura de
Patriarh al Moscovei și a Toată Rusia, iar Biserica se numea Rusă, sau
Grego-Rusă. Pseudo-patriarhul Serghie a murit în 1944. Locul său l-a luat
mâna sa dreaptă, de asemenea fost renovaționist, colaborator activ cu
NKVD, minciuno-patriarhul Alexei Simanskii.
Nou-createi Patriarhii a Moscovei i s-a dat posibilitatea de a deschide un
număr mic de biserici, câteva mănăstiri și seminarii.
Clerul de cel mai înalt rang era instruit prin NKVD-MGB-KGB,
astfel erau considerați parte a nomenclaturii de partid, primind de la
ateiști sume importante de bani și putând merge în mașini Volga Neagră. În
același timp persecuția religioasă nicidecum nu se oprea. Orice literatură
religioasă ,predică, mărturisirea propriei credințe au fost strict interzise. Pentru
a menține sub control masele de oameni ce căutau adevărul în credință,
comuniștii au supus însăși biserica, pentru ca aceasta să îi îndrume în
direcția necesară, sub aripa ateiștilor. Așa cum ideologia KPSS (Partidul
Comunist) era ateismul, sarcina Bisericii Sovietice era pregătirea ideologică
în duhul comunismului a acelor mase de oameni care nu doreau să se
despartă de credința în Dumnezeu și cărora ideologia ateistă le era
dezgustătoare.
O lucrare propagandistică deosebit de largă, biserica sovietică a dus-o în
străinătate, chemând pe emigranți să se întoarcă în patria sovietică, acolo unde
fără excepție îi așteapta Gulagul. Desigur că noile avantaje cu privire la raportul
comuniștilor față de cei îmbrăcați în rase nu se referea și la clerul Tihonit.
Pentru nerecunoașterea pseudo-bisericii sovietice în 1943 se dădeau
10 ani de lagăr, iar în 1947- 25 ani. Victoria URSS-ului în cel de-al Doilea
Război Mondial și cucerirea întregii Europei de Est au decis o nouă pagină de
istorie pentru biserica sovietică. Acum Bisericile răsăritene se aflau în

9
subordinea sau sub influența comuniștilor. Și acolo s-au început epurări în
masă, represiuni asupra vechiului cler.
Pe scara ierarhică au fost ridicați simpatizanții comuniștilor. Biserica
Sovietică, cu ajutorul comuniștilor a obținut recunoașterea din partea altor
Biserici Locale care se angajaseră deja la aceeași cale de apostazie de la
credință.
Stalinismul, bolșevismul, securismul și mai mult a înflorit în patriarhia
Moscovei postbelică. În seminarele deschise, ca obiect separat se preda
Constituția URSS, se citeau lecții pe tema: istoria Partidului Comunist, morala
comunistă, politica internă și externă a Partidului Comunist. Preoții, cu rare
excepții, erau oameni sovietici necredincioși; clerul conducător, în mare
parte era în slujba KGB-ului. Altă parte a clerului avea abonament de
colaborare cu agenții KGB, oferindu-li-se dreptul la beneficii dimpreună
cu alți ofițeri de securitate. Din creștinism, în această organizație în afară
de nume, nu mai rămăsese nimic. Atunci când arhiepiscopul sovietic Tașkent
Bartolomeu, în anii 70 a fost întrebat de peste hotare: „E adevărat că este
prigoană împotriva credinței în URSS?”, el a plesnit cu mâna peste pântecele
său mare și a râs: „vi se pare că sunt persecutat?”.
În același timp, rămășițele Adevăratei Biserici din URSS, din cauza
prigoanei din partea ateiștilor s-au ascuns în noile catacombe. De multe ori
au existat cazuri în care în mănăstirile serghianiste preoți și monahi se dovedeau
a fi mărturisitori tainici ce nu recunoșteau clerul sovietic. De exemplu în 1946
la Kiev, bătrânul ieromonah Gherasim Prokopenko a refuzat să se
împărtășească de la clerul sovietic. Pentru aceasta a fost dat NKVD-ului și
a fost trimis în lagăr pentru 10 ani, unde a murit în 1951. Patriarhia
sovietică a interzis să i se citească rugăciunile de înmormântare.
Unul din puținii supraviețuitori ai prigoanei, episcopul mărturisitor
Varnava Beleaev, caracteriza patriarhia Moscovei postbelică ca filială a
KKVD, iar pe falsul patriarh Alexei, MGPU-ist. „A călca în același pas cu
Partidul- este erezie. Acesta e un lucru a lui antihrist.” scria vlădica Varnava.
Din scrisoarea altui mărturisitor al credinței din acea vreme, episcopul
Antonie de Mihailovsk, citat: „Doar din exterior biserica existentă este ca și
Biserica lui Hristos, însă în interiorul ei, tainic este potrivnicul lui Hristos.S-
a împlinit ceea ce a proorocit Sfântul Teofan Zăvorîtul, zicând: ”În curând vor
veni timpurile când biserici s-ar părea că se cântă și se slujește ca înainte, însă
acolo ortodoxia nu va mai fi...”

10
 Unii mărturisitori ai credinței au continuat să stea în închisori și
lagăre până la perestroika lui Gorbaciov. De exemplu, preotul întru ascuns,
episcop conform unor date, Mihai Erșov, din cei 63 de ani ai vieții sale, 40
de ani i-a petrecut în lagăre, printre care ultimii 13 într-un regim strict de
izolare totală unde a murit în 1976.
Rămași fără episcopi și clerici, comunitățile Bisericii din Catacombe în
URSS pomeneau la slujbele dumnezeiești pe Întâistătătorii Bisericii Ortodoxe
Ruse din afara Rusiei (ROCOR), păzită fiind de represiunea bolșevică și
păstrând ierarhia canonică a vechii Biserici Ruse. Prin urmare, principalele
eforturi ale ateiștilor în ultimul timp erau îndreptate împotriva Bisericii de
peste hotare, ultima rămășiță semnificativă a Adevăratei Biserici Rusești.
Până în 1991 Biserica Sovietică denumindu-se pe sine Patriarhia
Moscovei a rămas credincioasă regimului bolșevic. Cu toate acestea, după
plecarea bolșevicilor de la putere, mai bine spus, după revopsirea lor în
democrați, patriarhia Sovietică a fost prima cea care a început să deplângă
așa zisa persecuție a ei sub comuniști şi a cerut întoarcerea de proprietăți
de miliarde de dolari. Însă din moment ce nu a trecut prin nicio persecuție,
iar cu Biserica mucenică Rusă nu avea nicio legătură, a început să rescrie
istoria și să-şi însușească Sfinții mărturisitori ai Adevăratei Biserici, cei
care deschis numeau patriarhia Sovietică o minciuno-biserică fără de Har.
Astfel, fără de jenă, Patriarhia Moscovei a canonizat pe sfinții martiri
Chiril de Kazan, Victor de Ijevsk, Serafim de Uglicisk, Damaskin Gluhovskii,
Mihail Novoseolov, Teodosie de Caucaz și mulți altii, cărora în timpurile lor le-
a interzis chiar și slujba de înmormântare.
În același timp, patriarhia Sovietică nu s-a pocăit de apostazia, erezia
sau schisma făcută și nici măcar nu a condamnat regimul sovietic. Din
contră, a continuat să-l slăvească pe mitropolitul Serghie precum și pe
mulți securiști în rasă, lăudând faptele lor, ridicând monumente și chiar
canonizând securiști în calitate de sfinți, ceea ce este o blasfemie directă,
cum e cazul episcopului Luca al Crimeei, care punea lângă icoane
portretele lui Lenin și Stalin și denunța personal vechii preoți
mărturisitori. Nici unul dintre clerul cel mai înalt din ierarhia patriarhiei
Sovietice nu a adus nici măcar o pocăință personală pentru slujba făcută
KGB-ului ateist, care se pare că au rămas până în ziua de astăzi
colaboratorii lui.

11
 Astfel actualul pseudo-patriarh Kiril are în agentura KGB-ului
porecla „Mihailov”, iar predecesorul său, Alexie al II-lea – agent KGB
„Drozdov”.
Poporul rus a rămas prostit și înșelat în fața acestor încercări și s-a
dovedit a fi indiferent față de Adevărul dumnezeiesc, pentru care au murit
nenumărați Sfinți mucenici, memoria cărora a rămas uitată și dezonorată.
Însă Biserica, nu sunt zidurile sau icoanele, nu este o organizație pur
pământească. Biserica este însuși Domnul nostru Iisus Hristos, care este
Dumnezeu și Adevărul, chiar dacă acest Adevăr poate fi la înfățișare mic și
sărac, spre deosebire de răul cel mare și bogat. Pentru acest Adevăr au murit
Mucenicii Bisericii în toate veacurile. Au murit Sfinții Noi Mucenici, iar acolo
unde acest Adevăr nu este, nu este nici Biserica, nu este nici Harul și nici
mântuire, ci acolo trăiește duhul vrăjmaș lui Hristos, diavolul, satana.

Cu cine să fim, cu Hristos sau cu diavolul. Fiecare să decidă pentru sine!!!

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=CVm9h-oUnmk

12