NICOLAE DRAGOȘ - mântuit

prin Premiul EMINESCU al Academiei

Române
Frate de tâmplă și spirit geamăn
cu Al. Macedonski, Tudor Arghezi, Marin Sorescu,
Adrian Păunescu, Nichita Stănescu, Cezar Baltag

Nicolae Dragoș este unul dintre cei mai valoroși autori de

psalmi din literatura română de la cumpăna secolelor XX-XXI,
plasându-se – împreună cu Ștefan Augustin Doinaș, Paul Aretzu,
Dorel Vișan, Marta Petreu și Aura Christi - în imediata vecinătate a
precursorilor Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi, B.
Fundoianu, Aron Cotruș („psalmistul neamului”), dar înaintea
„iconarilor de psalmi” Vasile Militaru, Traian Dorz, Eugen
Dorcescu, Șerban Foarță (autoarea tezei de doctorat, susținute în
2011 la Universitatea din Oradea: Anca Tomoioagă înscriindu-i, pe
aceștia din urmă, în categoria scriitorilor care au realizat „versificarea
poetică a psalmilor”).
În ceea ce privește registrul prozodic, din punct de vedere al
diversității, vastității și subtilității, multe dintre creațiile lirice ale lui
Nicolae Dragoș aspiră spre virtuozitatea tehnică a lui George Coșbuc,
al cărui geniu în materie de versificație numai rău voitorii nu l-ar
recunoaște. Coșbuc și-a trăit anii de vârf ai creației sale, inclusiv ca
traducător erudit, la Craiova, unde i s-a și născut unicul fiu,
Alexandru.
 Strănepot, întru spirit oltenesc (spiritul românesc la modul
absolut, cum îl definea Adrian Păunescu), al lui Tudor Vladimirescu
– Pandurul pandurilor, care a schimbat rânduirea Regulamentului
Organic, fanariotă, printr-un simplu, dar foarte ferm, marș țintit direct
spre Capitala Țării Române: București, fără vărsare de sânge,
generând, așadar, mutația istorică printr-o revoluție-mișcare energică a
unei mase exponențiale de oameni -, scriitorul complex, cu
scânteieri baroce (de perlă) și taine de recif, Nicolae Dragoș
renaște editorial, în ritmuri hipnotice, doar de Dumnezeu și de
domnia sa știute, prin volume trainice.
Cât mucenicii la număr, cărțile sale te frapează ori te
descumpănesc, de-a dreptul, prin forța, tăria și limpiditatea bizantin-
alexandrină, comparabile cu brazda reavănă, mustind de dorul
însămânțării și germinării, răsturnată pe glia, dintotdeauna a noastră,
de plugul strămoșilor matusalemici, ai săi și ai noștri.
Tras de bouri năzdrăvani în cumințenia lor tracică, acest plug cu
brăzdarele-oglindă orbitoare, născute din oțelul geamăn cu acela al
săbiilor de Toledo, mușcă adânc, prin metafore suculente, și taie căi de
rodire irepresibilă, în cernoziomul, antracitul și andezitul Spiritului
Românesc, pe care-l răsădesc, îl înfloresc, instantaneu și sincronic,
sporindu-i belșugul de semințe mirabile, dându-le impuls efervescent
de roadă nouă și, totodată, de iubire tămăduitoare, de izbăvire, în patru
zări planetare.
Aceste volume – cu valențe sincretice, mai ales atunci când sunt
acompaniate de veșminte și ilustrații implementate de suav-
diamantatul artist plastic oniric Florin Preda-Dochinoiu (cu care se
mândrește, ca frate, poetul Constantin Preda, ambii din satul Damian,
comuna Sadova, Dolj) - tind spre rangul nobiliar de bijuterii
editoriale.
Ele dau seamă despre calitățile omului riguros, bine înșurubat în
obârșiile sale din nordul Olteniei, ale lui Nicolae Dragoș, profesionist
al scrisului, răsfirat, de-a lungul a 55 de ani de activitate prodigioasă,
în percutante cotidiane și hebdomadare românești, unora fiindu-le
chiar redactor șef, dar și în calitate de autor, cum afirmam, a
numeroase cărți, bine primite de critici literari de elită, precum Al.
Piru, Nicolae Balotă, Șerban Cioculescu, Edgar Papu, Dumitru
Micu, Ion Dodu Bălan, Marin Mincu, Mihai Ungheanu, Laurențiu
Ulici, Mircea Iorgulescu sau Marian Barbu, C. Stănescu, Alex.
Ștefănescu, Ion Adam, Victor Atanasiu, Radu G. Țeposu, Zaharia
Sângeorzan, Aurel Martin, Victor Felea, Emil Manu.
Zărind lumina trecătoarei noastre lumi la trei popasuri de Munții
Sfinți ai Dacilor: Gugu și Godeanu, sub sprâncenele neguros-
luminoase ale Parângului și Retezatului, la două aruncături de băț de
susurul râului Dierna, de izvoarele miraculoase din vestita, cândva,
stațiune balneară Herculane (unde chiar legendarul Hercules, urcând
cu Argonauții pe Dunăre, în căutarea Lânii de Aur, se întrema înainte
de noi și noi bătălii biruitoare) -, născut în satul Cleșnești, comuna
Glogova, adică în Gorjul binecuvântat de spiritul „celui mai mare
sculptor al omenirii – Constantin Brâncuși” (cf lui Adrian Păunescu),
Nicolae Dragoș nu și-a uitat niciodată rădăcinile, pentru a nu
umbla, năuc, fără identitate, prin lume.
El demonstrează, prin toată creația sa, că este nu doar get, ci, de
două ori, get-beget (bi-get!), vlăstar, tulpină zdravănă, ne-îndoită de
vânt, coroană maiestuoasă, grea de frupt, probează că este răboj al
crugului ceresc și monadă magică, Pom al Vieții și Columnă - una cu
spațiul natal, cu istoria gliei ancestrale, cu tot ce are mai valoros și mai
demn de prețuire, de perpetuare cultura și civilizația românilor.
Așa după cum Brâncuși medita îndelung asupra dezghiocării, pas
cu pas, a sinelui (arheului) fibrei profunde a lemnului, pietrei,
marmorei… – în care urma să-și implementeze, cu lumină și Duh
Sfânt, capodoperele -, obsesia supremă a magnificului Artist din
Hobița fiind aceea de a oferi privitorilor bucurie curată, tot așa
Nicolae Dragoș este ocrotit, în ceea ce creează, de îngerul gândului
bun și de adverbul cu putere magică: împreună.
Să reținem, în acest sens, faptul că aproape toate autografele pe
care le oferă (pe cărțile sale) se încheie prin sintagma: „cu gândul bun
al lui Nicolae Dragoș”.
Scriitorul născut sub geana doldora de istorie și de mituri a
Parângului nu creează, așadar, în regim egoist/ egocentrist, pentru
sine, ci pentru semeni, pentru oameni și omenime, față de care
păstrează/ lăstărește, mereu proaspăt, îndemnul stră-Moșului Zamolxe:
Cunoaște-te pe tine însuți și-L vei cunoaște pe Dumnezeu!, conjugat
cu sfatul blând al lui Iisus Hristos: Iubește-ți aproapele, cum te iubești
pe tine însuți.

Argumentând la modul irefragabil, hermeneutul de înaltă

respirație europeană și universală Nicolae Balotă punctează decisiv:
„acest scriitor, trecut prin școala marilor lirici ai generației orfice –
Arghezi, Barbu, Blaga -, dar și a altor oameni ai verbului poetic (…)
are darul excepțional al îmbinării artificiilor cu firescul, al
rafinamentelor vocii cultivate cu cântecul simplu, popular. O anume
zonă a sensibilității are într-însul un fervent -, zona pe care am putea
să o numim a trăirilor pure. Puritatea este tărie.”.
Tare ca oțelul fu al său tată, cu nume transilvan: Sever
(Răcănel), oțelar în cetățile de foc ale siderurgiei românești -, și tot
incandescent, eclatant și mândru, de nebiruit, se dovedi fiul, Nicolae,
în rânduielile sale cu Dumnezeu-Cuvântul, Dumnezeu-Logosul
(care, la începutul începuturilor lumii, a fost cel dintâi!), clădind ziare
și reviste, cărți mai rezistente, în timp, decât monumentele din
piatră și bronz, ci nu efemeride.
Sensibilă, înfiorată de doruri neștiute, harnică, de o bonomie
cuceritoare, mirosind a busuioc și rozmarin, chibzuită și strașnic de
cumpătată fu mama sa, din stirpea serafimilor: Ana (Serafim
născută!), cu vocația graiului mlădios și a visului străfulgerând bolta
azurie, a rugăciunilor murmurate cu smerenie, în taină, dar și a
cântecelor de leagăn, doinelor și baladelor, descântecelor, eresurilor,
basmelor -, chiar a blestemelor fără întoarcere, la caz de obidă.
De la Tată moșteni dârzenia și vocația tăcerilor germinând
înțelepciune învârtoșată, plină de expresivitate nebănuită, spiritul
pandur al lui Brâncuși, iar de la Mamă: virtuozitatea zglobie, de
rustem și Căluș Oltenesc, zâmbetul șăgalnic, dătător de viață lungă,
setea de libertate și puritate, zvâcnetul de ciocârlie dezlănțuită spre
piatra filosofală (cheia de boltă) a zenitului, dar și setea de frumos
(spiritul calofil) ori ghiersul de Pasăre Măiastră, de Pasăre în VăzDuh
(și în Văz, și în Duh!).
Îngemănând virtuțile oțelului incandescent (venite dinspre tată)
cu focul exploziv din pașii ropotitori ai Călușului Oltenesc și din
zborul gâlgâitor al Ciocârliei (lăstărite din scocurile mamei) -, Nicolae
Dragoș crescu, încet, dar sigur, se auto-crescu, în anii de licean, de
studenție și de mai apoi, se auto-modelă grijuliu și răbduriu, ca poet de
vibrație meridională, în care poezia-i solară transpare și din nostalgia
vârstei de aur (copilăria), dar și din chemarea neostoită a satului natal,
a dorului de părinți și de strămoși, evocați cu nedisimulată emoție,
adesea.
Speciile lirice în care excelează poetul cu nume de voievod
descălecător de Țară: Dragoș poartă, parcă, pecetea realității toride și
binecuvântate că el s-a născut la șapte zile de la intrarea în circuitul
public a Tripticului Sfânt și Sfințitor de la Târgu Jiu: Ansamblul
arhitectonic și sculptural al lui BRÂNCUȘI.
Vasta, ciclopica desfășurare de spirit stră-românesc pornește de
la malul Jiului: Masa Tăcerii/ Masa Dacică a pomenirii eroilor din
primul război mondial („O horă de clepsidre – cu Luna la mijloc”, o
definește, vizionar, Nicolae Dragoș), trecând pe sub arcadele regale
ale Porții dintre Sacru (eroism) și Profan (orașul năvalnic, mistuitor):
Poarta Sărutului (Arc de triumf al vieții și-al morții totodată),
continuând apoi printr-un nou spațiu sacru: altarul și bolțile Bisericii
Ortodoxe, târnosite tot atunci, pe 27 octombrie 1938, până la
mântuitoarea Columnă Fără Sfârșit, scară la cer, Axis Mundi, care
sprijină firmamentul și Dumnezeirea de dincolo de tării.

Înscrierea cea mai lucidă și concisă în contextul istoric al

debutului îi aparține lui Mihai Ungheanu, care, după apariția celui de-
al treilea volum, Zăpezi fără întoarcere (1973), glosa astfel: „Nicolae
Dragoș a început să publice versuri într-o perioadă în care numele de
poet cel mai des rostit era al lui Nicolae Labiș. Perioadă de întoarcere
la resursele adevărate ale lirismului, de lentă recucerire a unor
raporturi uitate, de dificilă reaclimatizare cu aerul tare al lirismului
veritabil. Perioadă de redescoperiri, de experimentări neașteptate, de
uși demult deschise, dar forțate pentru a doua oară. Dramatică
perioadă de reconstituire a lirismului, care și-a lăsat pecetea pe toți
fervenții lui slujitori.” .
Închizând această necesară acoladă în timp, titularul rubricii
Cronica literară de la revista Luceafărul puncta: „Într-o bună măsură,
poezia lui Nicolae Dragoș a păstrat amprenta acestei etape, moment de
formare și de constituire al propriului mod de a scrie.”.
După care trece, direct, la argumentarea celor afirmate, prin
succinte judecăți de valoare: „Primul său volum, Moartea calului
troian, ne arată un poet deschis formelor de expresie ale lirismului
vremii, un autor care se exersează, cu spirit inteligent și generos, pe
registre lirice diverse. Volumul nu era lipsit, însă, de acele accente
proprii care, cultivate, pot contribui decisiv la conturarea unei
fizionomii particulare. Coloană de-a lungul, volumul următor, fixează
turnura nostalgică, elegiacă a poeziei lui Nicolae Dragoș, trăsăturile ei
distincte.”.
 Aprofundând analiza și extinzând-o, în cercuri concentrice,
Mihai Ungheanu observă: „Cartea evidențiază sensibilitatea, dar și
expresia căutată, tensiunea lirică reală, dar și încercarea de a o
încarcera într-o formulă de accent intelectual. Sentimentul trebuie să
suporte adesea zaua grea a unei sintaxe dificile, a notației abstracte.
Simțim, în aceste cazuri, umbra precedentelor ilustre – Arghezi, Blaga
(…). Un univers cu recuzită și aer propriu tinde să se alcătuiască la
hotarul marilor modele.”.
Exemplificările, prin citate, din două poeme, selectate din cel de-
al treilea volum, Zăpezile fără întoarcere, unul în linia Lucian Blaga,
„de solemnă aspirație” (Pietrei un imn se cuvine/ tăcerii ei știutoare/
muntelui – strigăt înalt/ lunecător, în ape sculptat// pietrei un imn se
cuvine…), sunt urmate, în recenzia lui Mihai Ungheanu, de
evidențierea unor versuri în care „sunetul marii poezii se face simțit
cu frumos efect”.
În versul Apa visând nostalgice murmure, comentatorul
depistează un eminescianism studiat, iar în altul: Un dans fără de
lege-i grădina pe-nserate ecouri din Dimitrie Anghel. Pline de
sugestie sunt versurile: și putrezea-n potirul unui nufăr/ vara.
În poemul De-i amenință zborul, criticul literar apreciază
„caligrafia lirică de stop-cadru a stampelor japoneze”. Apoi
consideră că Fluturii – haiducii altor zări este versul care îi definește,
cumva, crezul și poezia, reliefând, în continuare: „Nicolae Dragoș
rătăcește cu plăcere printre sonuri și miresme poetice de tot felul, fără
a se hotărî să se dedice până la capăt unei singure predilecții. (…)
Încheiem – conchide Mihai Ungheanu - cu o poezie caracteristică și
semnificativă: „Hei, domnule cutreieră-vânt, cutreieră-lume/ din ce
veac ai răsărit cu ochi lunatici?/ adversar morilor de vânt/
prizonierule, al tuturor anotimpurilor/ până când o să dormi pe dunga
soarelui/ și-o să mângâi Luna cu visele?/ trezește-te, a început umbra
toamnei/ să doară!”. (n.n. Am citat din Mihai Ungheanu, Arhipelag
de semne, București, Ed. Cartea Românească, 1975, pp. 258-260).

Prin aparițiile editoriale următoare, în special prin acelea de după

1989, Nicolae Dragoș ne va demonstra că, de la rondel, sonet, romanță
(cu înfiorări de pe malul Oltului, gen Ion Minulescu, născut la
Slatina), baladă (trimițând vag la Radu Stanca și Ștefan Augustin
Doinaș) până la poeme exortative (Zaharia Stancu, Serghei Esenin) și
elegii vitaliste, cu ecouri de psalm, de sorginte argheziană, sau până la
poeme erotice de ardoare carnală explozivă tip Miron Radu
Paraschivescu ori ode și epode, jucăușe (pseudo) serenade și pasteluri
vesperal-selenare, sclipitoare versuri pentru copii, poeme în spirit de
haiku, inscripții în piatră și până la catrene umoristice, epigrame,
fabule… - toate acestea și multe altele îi sunt la îndemână lui, poetului
născut în satul Cleșnești, comuna Glogova, județul Gorj, care a locuit
decenii la rând în Capitală, pe str. Paris 45, de unde, în zorii anilor
2000, s-a retras pe plaiurile natale, în casa bătrânească, unde-și
trăiește vârsta de bronz, împreună cu distinsa-i soție, actrița Mariana
Cercel.
Dacă tot i-am amintit numele, este decent să oferim și câteva
detalii. Născută în aceeași zi cu scriitorul Nicolae Dan Fruntelată (10
octombrie), dar la distanță de vreo patru-cinci ani, doamna Mariana
Cercel (cu obârșii dobrogene) a absolvit IATC (Institutul de Artă
Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale din București) în 1964. A
fost repartizată la Teatrul de Stat Valea Jiului din Petroșani, unde și-a
făcut o ucenicie temeinică, de trei ani, având șansa destinică de a lucra
sub bagheta de aur a Mariettei Sadova, celebrissima care a regizat
aici 12 reprezentații de mare succes în numai trei stagiuni.
Transferându-se în București, Mariana Cercel a fost matelot de
cursă lungă în colectivul artistic al Teatrului Mic, cel mai percutant în
anii 80, sub directoratul de excepție al romancierului și omului de
televiziune Dinu Săraru, când biletele se vindeau, toamna, pentru
întreaga stagiune, instituția jucând tot sezonul cu casele închise.
Acum 12 ani, în seara Sfântului Prooroc Daniel (17 decembrie
2005), actrița Mariana Cercel (încă în activitate) deschidea spectacolul
dedicat Nașterii Domnului Iisus Hristos, dând viață scenică unor
colinde ravisante din Țara Moților: Veniți la Viflaim, O, Doamne
Împărate, Azi e seara de Ajun… Chemată, rechemată sub reflectoarele
rampei –, a recitat versuri adecvate momentului, scrise de Nicolae
Dragoș, confundat de unii, în acea seară, cu Dragoș Vrânceanu…
Extemporal la dirigenție (regia: Nicolae Corjos, film cu
exploziv succes în rândul adolescenților, mai ales, de la începutul
anilor 80), Secretul lui Nemesis, Sosesc păsările călătoare, Secretul
lui Bachus (regia celor trei pelicule: Geo Saizescu, spumosul
promotor al spiritului oltenesc), Promisiuni (r. Eisabeta Bostan),
Căsătorie cu repetiție (r. Virgil Calotescu), Vin cicliștii (Aurel
Miheles) sunt câteva dintre filmele artistice de lung metraj în care
Mariana Cercel a fost distribuită de regizori cu aură aparte.

Ianus trifrons -, Nicolae Dragoș scrie la fel de sigur atât lirică de

introspecție, de notație și de meditație în registru grav, de bas și
bariton (grandioso, maestoso), dar și poeme în tonalități diametral
opuse acestora: soprană de coloratură, contra-tenor, soprană lirică,
subretă… - ne referim la versurile, policrom-delicate și grațioase,
pentru copii ori la cele din aria satirei necruțătoare (cu forță de stentor
sau de soprană wagneriană…) și din tărâmul umorului tandru-
mușcător, mergând de la allegro (giocoso/ non troppo/ assai/ con
brio), vivace, până la presto, prestissimo, cu bănuite calificative de
stare (affetuoso, appassionato, brillante, cantabile…), alteori cu
izbucniri șocante de pizzicato (ciupiri subtile de coarde, ca în secvența
respectivă din Simfonia a IV-a de Ceaikovski) și înfrânări/ sincopări
gen stacatto (precum în celebra Horă a lui Grigoraș Dinicu ori în
Simfonia în Do minor de Anton Bruckner).

Nicolae Dragoș a debutat editorial în urmă cu o jumătate de

secol (cei 50 de ani se împlinesc realmente în 2018, anul Centenarului
Marii Uniri), cu un volum de versuri al cărui titlu denotă propensiunea
pentru istorie și zări mitic-legendare: Moartea calului troian (1968),
cu antene fine aruncate până în miez de secol XX.
Volumul din 1971: Coloană de-a lungul trimite, fie și
involuntar, adică direct din inconștientul colectiv, la BRÂNCUȘI
(Columna acestuia, genială, plasată, de astă-dată, de poet, într-o nouă
viziune, pe orizontală, alegorie a continuității noastre istorice
neîntrerupte, răstimp de multe milenii), dar și la motivul pelasgo-
dacic al Funiei Timpului (brâul în torsadă, numit și „Sânul lui
Adam”), cu care meșterii dulgheri îmbrățișau/ înfășau trainic bisericile
de lemn din Maramureș și din Gorj, motiv preluat, după o mie de ani,
de romani, atât pentru mozaicurile din palatele lor, dar și pentru
temple și alte edificii monumentale, cu valoare decorativă
indiscutabilă, însă și cu vibrație de armonie divină, de Muzică de
Sfere, în care regula punctului-contrapunctului și a Numărului de Aur
ritmează întregul, făcând să lăcrimeze grinzile cerului.

Cel mai autoritar și temut critic literar din miezul și din

jumătatea a doua a secolului XX, Al. Piru, comenta sec și lapidar, într-
un limbaj, parcă, de computer programat să surprindă, în cuvinte
foarte puține, esența: „Nicolae Dragoș a încercat să se configureze mai
clar în cel de-al doilea volum al său, Coloană de-a lungul (1971),
într-un autoportret romantic, ca un apărător al purității: „Nu-i nici o
oaste să mă-nvingă/ pal, ziduri negre să mă afle,/ nici o zăpadă să-mi
atingă/ împărățiile suave.”. Poate că în această direcție poetul își caută
modele care, așa se deduce dintr-o poezie, sunt Lautreamont, Ezra
Pound și Gottfried Benn. Totuși, sensibilitatea și expresia lui Nicolae
Dragoș rămân mai aproape de versul popular (Dor). (…) Dintr-un
Testament se vede că el optează în creație pentru frenezie, ca meșterul
Manole. (…) Neașteptat ca formulă și conținut este cel de-al treilea
volum, Zăpezi fără întoarcere (1973)… În chip surprinzător, Nicolae
Dragoș se comportă în cel de-al treilea ciclu al acestui volum,
Catedrala îngenuncheată, ca un poet melancolic de structură
bacoviană (…) Cu cel de-al patrulea volum al său, Scut de etern
(1974), Nicolae Dragoș încearcă să depășească efemeritatea,
situându-se în planul sentimentelor și atitudinilor cu valoare de
permanențe. Scutul veșniciei e obținut printr-o contemplare activă a
efigiei țării.”. (n.n. citate din Al. Piru, Poezia românească
contemporană 1950-1975, vol. II, București, Ed. Eminescu, 1975, pp.
310-313)

În aceeași arie a universului liric se înscriu volumele lui Nicolae

Dragoș din: 1979 – Îngândurat ca pietrele munților; 1982 – Scutier
la umbra clipei; 1983 - Pentru eterna vatră românească; 1985 – De
veghe la anotimpuri; 1988 – Fântâna din oglinzi; 1989 – Poeme
dintr-un sfert de veac.
Pe bună dreptate, regretatul critic literar Laurențiu Ulici (ex-
președinte al Uniunii Scriitorilor din România) observa că, în partea ei
cea mai substanțială, lirica lui Nicolae Dragoș „propune o metaforă
plină de miez a permanenței istorice: casa bătrână și, complementar,
inefabila corespondență a generațiilor”.
Premiile anuale ale revistelor Săptămâna (1975), Convorbiri
Literare (1982), Flacăra (1985), Lamura (2007) și, desigur,
încununarea supremă cu Premiul Academiei Române (1985) sunt cât
se poate de semnificative.
 Cu stagii fertile în Italia, slătineanul Marin Mincu, prof. univ. dr.
la Constanța (după 1990), traducător de recunoaștere europeană și
conducător al revistei Paradigma, scotea în prim-plan, încă din 1975:
„Prin volumele Coloană de-a lungul și Scut de etern, poetul Nicolae
Dragoș, dând dovadă de o modestie demnă, ce pornește dintr-un
orgoliu asumat conștient, își fixează un loc aparte în cadrul poeziei
civice. El este un liric echilibrat al stărilor de patos civic. Esențialul, în
asemenea gen de lirism, este să știi să-ți modulezi tonul în consonanță
cu o sensibilitate reală. Aceasta pornește din vocație și orice fals e
ușor de identificat. În contextul ultimei generații, Nicolae Dragoș e
unul dintre cei mai autentici poeți ai toposului autohton (s.n.). El
cântă cu calm un spațiu vibrant la energiile prezentului, reactualizând
miturile cele mai fertile. (…) Limpiditatea tonului și sobrietatea
sentimentelor sporesc autenticitatea. (…) Poetul își situează propriul
destin, coloană de-a lungul, în cadrul destinului patriei,
interiorizându-și solemnitatea gestului prin evocarea zeilor tutelari.
(…) Poetul cântă aici (n.n. în volumul Zăpezi fără întoarcere) pe un
ton elegiac înfiorările umanului în fața întrebărilor cunoscute
(nașterea, iubirea, moartea). Timbrul afectiv bine dozat menține
tensiunea mereu ridicată a unei poezii de caldă confesie.”. (Citate
selectate din Marin Mincu, Poezie și generație, București, Ed.
Eminescu, 1975, pp. 62-67)

Revenind asupra unora dintre numeroasele volume de versuri

publicate din 1990 până în prezent (în afara celor 16, din anii 1968-
1989), amintim o parte dintre titlurile acestora: Cartea cu litere
(1994), Vânătoarea din culori și Zbor printre flori (ambele, în 1995),
Alfabetul din grădina lumii (1997), Copacul din vis și Colivia cu
păsări (amândouă, în 1998), Poeme lapidare (1999), Amintirea ca
viață (2000), Valul și malul (2001), Cartea cu litere și alte minunății
(2002), Din livada lui Arghezi și Autobuzul de seară (dublet editorial
din 2005), Jocul de-a cifrele (2006), Cuvânt despre cuvânt (2007),
Clipa cea repede (2008), Ultima călătorie a lui Ulise (2008), Călător
spre nevăzute umbre (2009), Casa din cuvinte (2013).
Lor li se adaugă altele opt din specia liricii umoristice și satirice:
Scrimă în rime și catrene în zigzag, Fabule cu sau fără morală, Cu
ochii-n 4, Fabule de ieri spre mâine, De vorbă cu Esop (prelucrare în
versuri a celor 358 de fabule scrise de Esop în proză), De toate
culorile, Fabule din două veacuri.
Tuturor celor enumerate până acum, li se alătură volumul cel mai
recent: Surâzând prin labirint (Ed. Revers, București, 2017, 220
pag.).
În toate întâlnim ceea ce neuitatul, șarmantul critic și istoric
literar Șerban Cioculescu, marcat de anii senectuții, numește „poezia
luminoasă, comunicativă”, care „ne insuflă încredere în viață și în
destinele patriei”.
Judecăți cu adevărat de valoare, percutante a formulat reputatul
specialist în literatură universală și comparată Edgar Papu: „Nicolae
Dragoș nu ni se ilustrează ca un poet cinic, jactant, crispat și strident.
Este, dacă vreți, un clasic, dar, mai presus de toate, este un sensibil
adânc penetrant în sine și în bucurii. O atare operație, deloc ușoară,
face ca din a sa artă poetică să răsune versuri elevate, adesea
auguste.”.
Izbitoare și penetrantă - prin judecata de valoare topită într-o
propoziție cu virtuți de săgeată a lui Wilhelm Tell străpungând mărul
de pe creștetul fiului său (dar și din traista cu peripeții cunoscută a lui
Till BuhOglindă, și buhă/ bufniță/ înțelepciune, și oglindă!) –, prima
aserțiune a lui Edgar Papu, rafinat degustător al literaturii cu vaste
orizonturi universale și hermeneut de indimenticabilă clasă, include un
termen aproape deloc uzitat la noi, ce poate suna ușor pretențios, ba
chiar prețios, cuvânt pe care resimțim nevoia să-l explicăm.
 Avem în vedere cuvântul jactant, care s-a încetățenit mai ales în
franceză și engleză, pornind de la celebra butadă provocatoare strigată
de generalul Iulius Cezar la traversarea Rubiconului, echivalentă cu a
declara război Senatului Roman: Alea jacta est, tradusă prin Zarurile
au fost aruncate, sau Vraja a fost ruptă. Cezar își asuma, astfel, toate
riscurile, avea să intre ca un tsunami în Roma, declanșând un sângeros
război civil în urma căruia și-a aservit întregul Imperiu Roman,
devenind dictator și …forțându-și, în acest fel, viitoarea asasinare.
Afirmând că Nicolae Dragoș nu ni se ilustrează ca un poet cinic,
jactant, crispat și strident -, Edgar Papu rostește, apodictic, adevărul
că poetul aici invocat nu este vanitos, sfidător, lăudăros, ba
dimpotrivă, deși e cât se poate de sigur pe universul său liric și pe
mijloacele sale stilistice, pe care le pune în valoare din plin, mergând
de la expresivitate până la virtuozitate, întru totul de remarcat, nu-și
clamează câtuși de puțin aceste valențe, nu se împăunează cu ele, ci
rămâne o fire modestă, de bun simț, un om echilibrat, aidoma
părinților, bunicilor și tuturor antecesorilor săi, de dincolo de veac și
de mileniu.
Rețineți, vă rog, dragi cititori, ecoul imperial din finalul
diagnosticului pus de profesorul universitar Edgar Papu, din
București, cu volume traduse în Europa: „versuri elevate, adesea
auguste”.

În prelungirea considerațiilor noastre anterioare, afirmăm că, în

planul tehnicii sale literare, Nicolae Dragoș probează extrem de
convingător apetitul pentru ritmurile originale și rimele rare (din
abundență în fiecare dintre cărțile lui), înfrățit cu propensiunea pentru
rimele interioare, ceea ce amplifică armonia interioară a poeziilor
sale.
 Fascinat de ceea ce Fericitul Augustin numea ars bene movendi
(arta mișcării frumoase), definind astfel ritmul -, redactorul șef al
hebdomadarului Uniunii Scriitorilor, Luceafărul, din anii 1974-1980:
Nicolae Dragoș nu se sfiește a lăsa să se întrevadă feblețea sa
(pozitivă!) pentru „un vers cald (…) în ritmul căruia să simtă bătăile
propriei lui inimi” (Alexandru Vlahuță).
Dincolo de acest prag de virtuozitate prozodică, admirabilul
Bard din Glogova - frate de tâmplă cu Bardul din Bârca: Adrian
Păunescu, geamăn întru Spirit Românesc nu doar cu acesta, ci și cu
Al. Macedonski, Tudor Arghezi, Marin Sorescu, Nichita Stănescu,
Cezar Baltag… - se dovedește, atunci când curgerea/ respirația ideii i-
o cere, un temerar explorator al unor teritorii ritmice cvasi-virgine,
nedându-se în lături de la a schimba tempoul liric în funcție de
necesitatea impusă de context, apelând, după caz, la accelerando,
ritardando (mai rar, mai lent), rubato (libera ajustare a tempoului,
din necesități expresive, cum întâlnim în doinele noastre populare și în
colindele strămoșești).
Pentru franchețe, directitudine și impact emoțional, punând,
parcă, în pragul părții a doua, o barieră de frig metafizic și, evitând,
astfel, căderea în sentimentalism desuet ori în unduiri melodramatice -
, cităm poema O-ntreagă noapte-n vis…, cu care se deschide volumul
Copacul din vis, reluat în antologia Călător spre nevăzute umbre.
Vă rog să fiți atenți nu numai la excursul ideatic, ci și la curgerea
lină, pe cât de simplă, pe atât de fascinantă, a cuvintelor, deodată cu
cristalinul izvor de apă vie al versurilor: O-ntreagă noapte-n vis,
copilul,/ În lunga lui cămașă albă/ M-a însoțit, trecând prin vârste/
Ca printr-un câmp fără sfârșit./ Zâmbea, plângea, râdea apoi,/
Copilăria netrădându-și…/ Și-i era drag, și mă-ntrista/ Gândul că-i fi-
va dat să urce/ Același timp, trăit cândva,/ Până spre neaua de la
tâmple./ …Când l-am privit cu luare-aminte,/ Cutremurat m-am
resemnat:/ Copilul ce zburda în preajmă-mi/ Eram chiar eu cel de
demult/ Și am îngenuncheat în fața-i,/ Și l-am rugat pentru iertare./
Tăcea… Spre-a-mi da curaj și pace,/ Plângea, râdea fără-ncetare./
…Nu, nu mai știu ce vorbe-a spus/ Când s-a pierdut pe o cărare.”.
După această aromitoare (derutantă?) baie de inocență, de botez
fulgurant și fulgerător nu în cristelnița, ci în tunelul vârstelor
necruțătoare -, Nicolae Dragoș smulge, de la carâmbul cizmei, brișca
moroșană cu care despică, instantaneu, un continent de cu totul altă
factură lirică – poemul Decret milos, rostit rapid, grav și rău
prevestitor, pe ton de ordin militar prusac, de la un capăt la altul:
„Luați-l! Urcați-l pe cruce,/ Repede și cât mai sus!/ El este umbra
palidă a lui Iisus./ Bateți cu grabă/ În mâini și în tălpi/ Până la țipăt/
Fulgere-cuie./ Cel mai cu ură din voi/ Coroană de spini/ Pe creștet
să-i puie./ Să vină să-l plângă/ Mama, lăsați-i!/ Apostoli zeloși/
Departe rămână./ Fără milă să fie soldații!/ Când, învăpăiate de
sete,/ Răcoarea din ape/ Buzele-o cer,/ Acolo, lângă spini,/ Lângă
cerul aproape,/ Dați-i oțet și puțină otravă,/ Să le bea pe-ndelete…/ A
fost și el/ Dintre aceia, puțini,/ Împătimit de idee și slavă./ Păziți-l
sever,/ Că-i, prin gânduri,/ Cel mai periculos din tâlhari./ Nu vă-
nduioșați de nimic./ Fiți în trupuri/ Și-n cugete tari./ Nu se știe ce
urgii/ Ne mai poate aduce./ Cu ăștia niciodată/ Nu știi./ Și să nu
coboare/ Decât mort/ de pe cruce!”.
Sarcastic, titlul poemului – Decret milos – este pus provocator,
pe dos.
Dincolo de paradoxalul ordin/ urlet visceral, dictat de satrapii
zilei la capătul drumului: Via Dolorosa, în piscul Muntelui Căpățânii/
Descăpățânării: Golgota -, Nicolae Dragoș reușește incredibila
performanță de a altoi virtuțile ideatice ale unui blestem (de o forță
năruitor-născătoare!) pe trunchiul de stejar imperial al unui PSALM
demn de a purta semnătura lui Tudor Arghezi.
De o densitate și tensiune lirică năucitoare, volumul Copacul din
vis se continuă cu alt poem antologic: Revelație – misterios și hipnotic
expozeu poetic, rezultat din îngemănarea cvasi-imposibilă dintre
RUGĂ, descântec și PSALM.
O asemenea biruință artistică nu poate fi decât la îndemâna unui
creator care a asimilat chintesența poeziei populare de cea mai înaltă
speță, s-a călit în baia de foc a liricii marilor clasici români și
europeni, după care s-a renăscut, se renaște mereu, iar și iar, din
gheizerul tuturor școlilor filosofice ale lumii, din spiritul nostru
pelasgo-dacic răsădit și zidit tocmai în Rig Veda și Upanișade, din
Extremul Orient, în India, nepoata noastră.
Iată cum începe această RUGĂ, în fața Troiței de la răspântii de
vânturi, de veac: „Doamne, ți-am spus,/ Nu sunt Iisus./ Ia-mă sus/ Ori
unde vrei a mă duce!/ Coboară-mă de pe cruce!/ Trupul ferecat în
cuie/ Parcă e, parcă nu e./ Mâinile desfăcute/ Ca două aripe/
Rămâne-vor mute/ În câteva clipe…”.
Partea a doua a poemei Revelație are învolburări de
cavalcadă, cu caii înspumați și, cu toate acestea, mereu cravașați, prin
deșertul deșertăciunilor acestei lumi teluric-efemere.
Poetul (om și rob al lui Dumnezeu) se dezlănțuie în a-și ciopli
un portret cât mai aproape de condiția sa trecătoare: „Spre ochii,
îndelung/ Purtați către Tine (n.n. a îndurare),/ Aud cum ajung/
Umbre… Mulțime./ Toate spun/ De omenescul sfârșit./ Muritor fără
nimb,/ Fără mit,/ De dincolo de viață/ Și timp./ (…)/ Doamne, ți-am
spus,/ Nu sunt Iisus./ Sunt un biet trecător,/ Printre frunze și nor./ Nu
mai am glas, Nu mai am gând./ Unde sunt? Cine sunt?/ Unde-i ieri?
Unde-i azi?/ Sunt tot numai zbor./ Și, Doamne, nu știu,/ De-i în zori,
de-i târziu,/ Dacă urc sau cobor./ Unde pasărea-cruce/ M-a răpit și
mă duce…”.
Vă rog să rețineți ritmul înfrigurat, cinematografic, dat de
succesiunea rapidă a propozițiilor scurte din acest poem ravisant
Revelație – ceea ce accentuează puternica impresie de cavalcadă cu
pletele în vânt, de trăire până la paroxism a neliniștii și sfâșietoarelor
întrebări ontologice, în pofida faptului că toată scena este una statică,
încremenită în rugă deznădăjduită.
Ritmul sincopat, stopat, parcă, de o stâncă, este – ca și în celălalt
poem citat: Decret milos – rupt printr-un soi de stacatto, specific,
credem, și horitului (cântului) în grumaz, din Maramureș, în care
Grigore Leșe este expert, meritând măcar titlul de membru
corespondent al Academiei, dacă nu direct pe acela de Academician.
Surprinzător, foarte surprinzător prin ineditul perspectivei, este
următorul poem: Nașterea legendei, dispus în șase strofe clasice, cu
versuri de opt-nouă silabe -, se pare, structura prozodică de cea mai
adâncă reverberație în sufletul românului.
Este o exegeză lirică pe marginea Baladei noastre identitare:
Miorița și, totodată, o explicație a genezei cuvântului românesc
intraductibil dor -, care începe cât se poate de molcom: „Când se
năștea cuvântul dor,/ Când moartea se schimba-n legendă,/ Plângea o
mamă de păstor/ Sub vasta cerului placentă.// Vulturul negru așeza/
Un fel de umbră la icoană./ Pe o colină fără nea? Vorbea Mioara,
năzdrăvană.// În lumânări de tineri paltini,/ În ramuri verzi și
somnoroase,/ În părul despletit, prin datini,/ Bătrâna jalea și-o
mutase.”.
Desfășurarea poemului se accelerează, sentimentul de
cutremurare cosmică pe care îl generează ducându-ne cu gândul la
noaptea căzută instantaneu, în plină zi, la Ierusalim, și la seismul ce a
urmat Răstignirii Fiului Omului, pe Golgota.
Numai că, aici, este vorba de preschimbarea morții în legendă și
de geneza cuvântului dor: „Brâul de lână luase foc,/ Cu șerpi de
sânge suspina./ Peste un timp fără noroc/ O stea încărunțind,
cădea…// Într-un tărâm fără-nceput,/ Sub rădăcini de brazi și ierbi,/
Urca tăcut, necunoscut,/ Feciorul dus de ageri cerbi.// Și se năștea
cuvântul dor,/ Și moartea se schimba-n legendă…/ Cu lacrimi, mama
de păstor/ Spăla a cerului placentă.”.
Prin urmare, născut fiind din placenta cerului, cuvântul dor are
obârșii cosmice, deci divine. Și, credem, tocmai de aceea nu poate fi
tradus și nu are echivalent în nici o altă limbă de pe Terra -, izvorul
din care s-a izvodit și cură (curge) rămânând, în vecii vecilor,
demiurgic, din vremurile de dinainte de începuturile universului.
Cuvânt întemeietor. Dătător de ființă metafizică. Ocrotind neamul
românesc. Pavăză de azur pentru Spiritul și spiritualitatea noastră.
Intraductibilul dor.

Intermezzo și probă de concizie, în stilul inscripțiilor antice

gravate în piatră, sunt poemele în patru versuri Asemenea scoicii,
Pygmalion, Pastel de toamnă. Forța lor de seducție provine tocmai
din lapidaritatea lor, care le ridică la demnitatea de a fi, la modul
propriu, săpate în piatră, cu dalta eternizării.
Nu rezistăm ispitei de a le cita măcar pe primele două. Deci:
„Asemenea scoicii sunt:/ Voi m-ați rănit./ Eu, sângerând, nasc în răni/
Mărgăritarul.” (Asemenea scoicii); respectiv: „De dragul tău,
cuvintele iau foc/ În flăcări albe să-și înalțe chipul./ De dragul tău,
sunt zeu fără noroc./ Statuie-am fost și-am devenit nisipul.”
(Pygmalion – adresându-se, e de înțeles, sculpturii sale din fildeș:
Galateea, de care se îndrăgostește și, unindu-se cu ea prin taina iubirii,
vor avea un fiu: Pathos, care în greacă înseamnă suferință; ori,
dimpotrivă, femeia din fildeș i se adresează miticului sculptor…).
Poemul cu titlul Cine mai are nevoie de metafore? – vers reluat,
sacadat, de cinci ori – frizează pamfletul de cea mai înaltă clasă și se
încheie printr-o reacție de furie și un gest dus până la pârleazul
automutilării: „…Poetul scoate pantofii scâlciați ai metaforei/ Și,
nemulțumit de degradarea ei,/ Plânge și o pocnește peste față,/ în
vreme ce numără, isterizat, loviturile…/ Nu știe, inconștientul, că
sinele pe sine se pălmuiește.” (s.n.).

Idealul simplității și seninului – care, în filosofia de viață a

românului, înseamnă profunzime până la rădăcinile primordiale și
zbor spre Absolut – este ilustrat în poemul, de suavitatea rodnică a
polenului și grația fragilă a aripilor de fluturi pe lampă, botezat tot cu
primul vers: A trecut pe lângă mine.
Aproape întregul poem pare o inscripție pe cumpăna fântânilor
cu ciutură – imenși cocostârci (într-un picior, desigur, meditând
solitar), cu fruntea în nori, care populau nesfârșirea Bărăganului și
toate satele românești de câmpie. Abia în final, ne dăm seama că este
un dialog neîncetat cu Demiurgul: „Au trecut pe lângă mine Vântul,/
Și Soarele, și Luna, și Viața…/ Eu nu le-am auzit./ Nu le-am văzut…/
Când, cum și de ce, Doamne,/ Au trecut toate/ Și m-au lăsat singur/
Fără văz, fără auz, fără de mine?/ Când, Vântule?/ Răspunde-mi,
măcar Tu!/ Și mai treci odată, măcar Tu!/ Și lasă-mă să te văd.”.
Scrierea cu inițială majusculă a cuvântului Tu ne face să credem
că Vântul, invocat de poet, este însuși Dumnezeu. Așadar, poema
aceasta, aparent cuminte, este un psalm. Sadea.
Creații antologice sunt și Eroarea firului cu plumb,
Nedumerire, Skanderberg - ,,luptă dreaptă” cu Doamna în Negru,
mirifica Purtătoare de Coasă, dătătoare de viață veșnică, după ce ne
taie ombilicul păcătoasei vieți terestre.
Această înfocată chemare a Morții – adică a Învierii întru
Domnul – se încheie printr-un îndemn de neclintit: „Vino, blestemato!
Tu, care-mi mărești/ Ori micșorezi timpul, după sorții luminii!/
Îngenunchează lângă mine, și roagă-te!/ Apoi, vom merge împreună,
acolo/ Unde mă chemi./ Numai de-ar fi ultimul tău drum,/ Perfido,
slugarnico, neiertătoareo/ Și, pe deasupra, împodobită cu coasa./
Steag mincinos.”.
Suspansul este întreținut și augmentat de-a lungul întregului
poem -, de-abia în penultimul vers („împodobită cu coasa”) fiind
deconspirată identitatea celei căreia i se adresează poetul.
Un aer baladesc, dar, mai ales, o vibrație genuină de poezie de
dragoste ardentă degajă poemul Întâlnire cu tânăra mireasă -, în care
nu-i exclus ca Nicolae Dragoș să se fi dorit, în joacă și plin de tâlcuri,
un …Moș Nichifor Coțcariul: „Veni și Moartea. Tânără mireasă,/
Frumoasă cum e pomu-n primăvară,/ În mâini – buchet de flori, în loc
de coasă./ Pășește lin. O văd întâia oară.// Din ochii verzi, blând,
fulgeră spre mine./ Balet promis trimite. Mă cuprinde./ Cu tineri sâni
m-aruncă în ruine/ Și trupu-i pare un urcior fierbinte.// De cumpănă-i
secunda. Vag mă cheamă/ Voci de sirene. Sunt un nou Ulise/ Mlădiu-i
trup mă vindecă de teamă,/ Cu mersul unduit m-aruncă-n vise.”.
În consonanță cu înțeleapta concepție a poporului român despre
moarte, de care nu trebuie să ne îngrozim, din contră, să o primim cu
frenezia reintegrării în natură, în marele cosmos, în Divinitate -,
atitudinea poetului în fața morții, deși pare plină de mister, denotă cu
claritate seninătatea serenisimă cu care ciobanul din Balada Miorița,
foarte tânăr, supsese, în copilărie, de la țâța maicii sale, concomitent
cu spiritul din adâncuri al Laptelui Limbii Române, supsese spiritul lui
Zamolxe (de acum 3.500 de ani), spiritul lui Zalmoxe (din urmă cu
doar două milenii și jumătate): credința dacilor în nemurirea
sufletului. Căci tocmai de aceea strămoșii noștri plângeau la nașterea
unui prunc, dănțuiau, cântau și chiuiau la moartea vreunui semen al
lor, care tocmai pleca, astfel, prin moarte, ca nobil mesager la
Zamolxe.
Nicolae Dragoș trăiește frenetic un asemenea moment: „Mă nasc
din nou și-s rob la amintire,/ Întreaga viață-o retrăiesc în clipă./ Aud
cum timpul cearcă să-și admire/ Trecute vieți pe-o unică aripă.// Un
fel de dans, un fel de rit începe,/ Când urcă noaptea-n zi și ziua-n
noapte./ Gându-nțelege, trupul nu pricepe/ Mult prea secrete,
chemătoare șoapte.// Privirea-mi în privirea-i se cufundă./ Printr-o
câmpie verde pier în ochii-i/ Tălăzuind lumina… Ce secundă!/ Aud
foșnirea – împărătește-i rochii.”.
Cufundat în extaz și percepând, ca prin vis, cum tăișul coasei
spulberă teama -, poetul trăiește o veritabilă revelație: „Și cu ce doruri
mi-am închipuit-o!/ (…)/ Umbră mi-a fost prin vreme. Și-am iubit-o//
Ce fulger! Ce cutremur mă îmbracă/ În haina lor cerească. Lin, pe
glezne,/ Înmuguresc, cum spada într-o teacă,/ Aripi să-mi ducă trupul
prin miresme.// Veni și Moartea. Tânără mireasă,/ Frumoasă, aprig
pom de primăvară./ O strâng la piept. Mă-nvăluie duioasă./ O, cât aș
da privirea să nu-i moară.”.
Suntem tentați să afirmăm că până și lui Al. Macedonski i-ar fi
fost drag să semneze poeme de forța lirică a celor din care am citat
până acum.
Spicuim câteva așchii de lumină dintr-un autentic Credo, purtând
titlul Golgota poetului: „Poetul demult nu mai e doar al vieții./ (…)/
Urcă senin Poetul, și singur, Golgota fără de sfârșit./ (…)/ Numai El
aude cum în urma cuvintelor – pietrele lui -/ Într-un triumf târziu și
etern/ Încolțesc discrete fire de iarbă./ (…)/ Golgota lui! Sora lui
dintru începuturi,/ Poezia – o știa, a știut-o mereu -/ E Golgota
fiecărui poet.”.

Probă de osârdie, tenacitate și inspirație întru gravarea unor

inscripții de mare densitate ideatică, încorsetate în doar patru versuri
(fiecare) , volumul Poeme lapidare totalizează 123 de catrene în spirit
de haiku.
Pentru a ne avertiza, probabil, că adjectivul lapidare nu se
referă doar la concizie, ci și la rigoarea dăltuirii inscripțiilor în piatră,
cartea aceasta se deschide chiar cu o Inscripție în piatră: „În piatră
încrustate, cuvinte-n sărbătoare./ Și-au regăsit tăcerea și bronzul
sunător./ Privesc lumina vieții solemne, lapidare,/ Predestinate-a fi
solii din viitor.”.
În Profetul putem descifra atât un posibil portret al Poetului, cât
și un altul al sculptorului esențelor, Constantin Brâncuși: „Mai mult
miracol decât om! Ori duh/ Închinător la ceruri și la stele./ Sculptează
vorbele-n văzduh/ Iar oamenii-și fac sfinți din ele.”.
După Jertfă la Pompei, Toamnă ftizică, Taina greierului,
Frunze-n furtună, Față de bătrân, …Crochiu cu licurici, Lecția
dimineții -, Nicolae Dragoș ne invită pe o insulă cu ecouri și trimiteri
directe la universul pieselor de teatru ale celui mai valoros dramaturg
al omenirii: Shakespeare. Șapte sunt personajele Marelui Will cărora
poetul oltean le închină câte o inscripție în piatra poemelor sale de o
lapidaritate exemplară: Ofelia, Hamlet, Iago, Othelo, Desdemona,
Romeo și Julieta.
Justificându-l pe Hamlet (titlul catrenului), Nicolae Dragoș
notează, ca într-o cronică târzie: „Un duh patern cutremură cetatea,/
Din draperii ies chipuri anonime,/ Pe spada ne-ntinată mijește pal
dreptatea:/ Un drum spre adevăr prin drum de crime.”.
Următoarele piese de lapidariu sunt: Rațiunile lui Prometeu,
Pedeapsa vulturului, Soldatul de la Marathon -, după care simțim
impulsul de a îngenunchea în fața noului Cristos al muntelui,
Ciobanul Mioriței: „Cu paltini și cu stele-n vecie logodit,/ Cu sufletu-
n lumină și trupu-n glie trist,/ Călătorind spre nunta transfigurată-n
mit/ Senin se-mbracă-n jertfă al muntelui nou Crist.”.
Poema Sculptură cu sculptor se încheie cu un vers de aur,
purpură și diamant: „Nu-i află daltei liniști cât viața-și schimbă fața./
Trece din zi în noapte visând să afle locul/ În care viu izvorul își
spune dimineața…/ Din gheața unei marmuri, el vrea să nască
focul.”. (s.n. ispita oximoronului e mereu vie la Nicolae Dragoș)
Valențe inedite îmbracă, în percepția poetului acum comentat,
Poarta sărutului: „Îmbrățișate pietre se-ncumetă să vadă/ Cu
simplitate calea spre cucerit Eden,/ Lăsând privirii dreptul să afle-ntr-
un desen/ Arc de triumf al vieții și-al morții totodată.”.
…Facem saltul tocmai spre finalul volumului Poeme lapidare.
Adăstăm sub Semnătura fulgerului : „Sublim extaz trăiește/ Sub
fulgere natura,/ Când Dumnezeu și-arată/ Sub nouri semnătura.”.
Ne cufundăm în tăcere și meditație, la umbra inscripției
Premoniție înaintea plecării tatălui: „Era aceeași casă părintească./
O umbră totuși tremura prin aer./ Către auz urca, ascuns, un vaer/ În
țăndări liniștea s-o risipească.”. După care cugetăm înfrigurați sub
streașina de frig existențialist din poemul Întrebare fără răspuns:
„Urcând până-n tărâmul interzis,/ M-am întâlnit cu tata-n vis./ Am
încercat să-ntreb cu glas confuz:/ - „De-acolo, unde ești, mă mai
auzi?”/ …Copacii mă priveau tăcuți și surzi.”.
Ne avântăm - într-un salt de cangur solitar - spre o înfiorătoare
Certitudine: „Va veni o zi/ o știu/ Când va fi/ de tot/ târziu…”.
…Alți câțiva pași de șotron îngândurat, spre Exerciții pentru
mai târziu: „Trec printre cruci./ Încerc să mă obișnuiesc/ Cu tăcerea
lor.”. Șotronul este, să nu uităm, exercițiul ludic făcut de copil prin
vârstele omului (conturul de OM zgâriat cu bățul pe sol ori cu creta
albă, pe asfalt), exercițiu al tatonărilor cu ideea de Zbor, cu foamea de
Spațiu-Timp, cu setea de Absolut și, astfel, înfrățirea cu Hora
Soarelui, Hora permanentei legături cu Dumnezeu, după al cărui chip
și asemănare am fost zămisliți și care ne locuiește în străfunduri.
Ne lăsăm, apoi, îmbrățișați de o tăcere reculeasă, în Rugă
amânată: „Te caut Doamne sfânt, nu te găsesc!/ Pământu-n miezuri
ritmic se răcește/ Și verbele conjugă nefiresc/ Tristețea lumii. Doar pe
românește?”.
Punem punct acestor secvențe menite să exemplifice, din belșug,
prin versurile citate, și să disece spiritul acestui chip fundamental al
liricii lui Nicolae Dragoș precizând că aceasta nu este una „scorțoasă”,
scrobită excesiv, „la patru ace”.
Nu-i în smoching sau frac (plesnind pe la încheieturi), ci în
veștmintele noastre clasice, lăsându-ne deplina libertate de mișcare din
zenitul până în nadirul spiritului stră-românesc, abia coborât de pe
Columna de la Roma, a Dacilor Columnă, nu a lui Traian, pentru că a
fost dăltuită în marmura veșniciei de cei 1.500 de sculptori (artiști de
mare finețe, cioplitori în duhul pietrei, al lemnului, al spiritului…)
luați prizonieri de aici, de la noi, în urma celui de-al doilea război cu
Decebal. Război pierdut prin trădare, dar mai ales deoarece așa
hotărâseră Marile Preotese, Marile Mume, pedepsindu-l, astfel, pe
regele dac pentru trufia de a-și fi arogat exclusiv sieși meritele
victoriei din primul război cu hoardele Imperiului Roman, ignorând
aportul acestora și al Marelui Lup Alb.
Dovezile?
1. În timp ce soldații Imperiului de pe Columnă au unul și același
chip, inexpresiv, repetat monoton, până la aneantizare, cele două mii
de fizionomii ale dacilor sunt deosebite una de cealaltă, deși exprimă
toate curaj, dârzenie, neînfricare în fața morții, demnitate și, desigur, o
profundă trăire spirituală, în comuniune cu unicul lor Zeu – Domne
Zeu, Dumnezeu;
2. Toate cele opt gigantice statui de pe Arcul de Triumf al
împăratului Constantin cel Mare reprezintă daci, nu romani ori alte
seminții de pe cuprinsul Imperiului, realizate, după mai bine de 200 de
ani, de urmașii sculptorilor târâți după el, până la Roma, de Traian;
 3. La loc de cinste, printre cele mai frumoase sculpturi din
antichitate, prezente, în număr mare, în cele mai prestigioase muzee
ale Europei, sunt acelea care înfățișează nobili daci… De ce lipsesc
acelea ale romanilor? Pentru că sculptorii din Roma, daci fiind, i-au
ignorat sistematic, programatic, veacuri la rând, pe cei ce le luaseră
străbunii prizonieri, făcându-i sclavi.
Tustrele argumentele de mai sus potențează adevărul istoric
formulat de noi, conform căruia Columna de la Roma este a Dacilor,
nu a lui Traian, împăratul asasin și jefuitor al popoarelor Europei.

Trecând la cel mai recent volum de versuri publicat de Nicolae

Dragoș spre finele anului 2017: Surâzând prin labirint, se cuvine să
precizăm, dintru început, că acesta ilustrează al doilea domeniu al
poetului a cărui creație o analizăm: cel în registru umoristic și satiric.
Ținem să evidențiem aerul hieratic, dacă nu cumva de-a dreptul
ezoteric, potențând zările mai greu vizibile (pentru neinițiați) ale cărții,
asigurat de coperțile și ilustrațiile create de Florin Preda-Dochinoiu,
artist plastic de un talent incontestabil și de o forță expresivă dincolo
de orice îndoială, care și-a metamorfozat numele (Preda) în renume,
nemurindu-l, și pe care l-am găzduit, de câteva ori, în revista Lamura,
de la Craiova, uneori cu pagini pe care i le-am rezervat special.
Nu ne putem abține să nu precizăm că Florin Preda-Dochinoiu
poate fi considerat strănepotul, ca vocație pentru frumos, al lui Ion
Marin Sadoveanu (1893-1964), rasat om de cultură din anii inter- și
post-belici, care își adăugase numele Sadoveanu pornind de la
denumirea satului Sadova, din cadrul comunei Damian, județul Dolj,
unde avea o moșie.
Plasticianul amintit mai înainte, Florin Preda-Dochinoiu, este, se
subînțelege, și nepot întru spirit al Mariettei Sadova, polivalent om de
teatru, care, imediat după căsătoria cu Ion Marin Sadoveanu, a plecat
(instantaneu) cu acesta pe malurile Senei, pentru trei ani de observație
atentă, neîncetată, a mișcării teatrale din Orașul Lumină și de studii
aplicate aprofundate – nelipsiți fiind, seară de seară, de la spectacolele
pariziene, deoarece ea beneficia de invitație permanentă la toate
teatrele din Paris, în calitate de actriță a Teatrului Național din
București.
Într-un joc pe multiple planuri, desprins, parcă, din lumea
basmelor românești, dar și din aceea cu ecouri biblice -, ilustrația de
pe prima copertă a cărții Surâzând prin labirint ne pune în gardă,
parcă, asupra realității că, pe măsură ce vom intra în profunzimea
poemelor (grupate în opt cicluri), ne vom convinge că substanța
volumului este tratată de Nicolae Dragoș cu toată seriozitatea, rigoarea
și (auto)exigența, chit că - ori poate tocmai pentru că - suita de creații
se înscrie, surâzător, sub aripa de lumină și exuberanță a speciilor
definitorii pentru genurile umoristic și satiric.
Coperta a patra include, alături de nouă versuri-contrafort ale
poetului autor al volumului, două portrete ale lui Nicolae Dragoș,
realizate de Florin Preda-Dochinoiu, parțial suprapuse, unul din față,
cu o privire de un magnetism magic și o expresie puternică a chipului
(păr, frunte, nas, buze, gât, fizionomie în ansamblu), celălalt – profil
dinspre umărul drept.
În portretul frontal, tânărul artist plastic izbutește să inducă
privirii lui Nicolae Dragoș o forță copleșitoare, în care clarviziunii
celor 1000 de ochi ai lui Argus (acest titan vedea cu tot corpul!) i se
alipește magnetismul efervescent (și orbitor prin clarvederea sa)
specific ochiului Ciclopului, care citește în străfundurile ființei.
Ilustrația de pe subsolul coperții a patra (în diagonală, stânga jos,
față de cele două portrete plasate pe contra-fond) constituie o alegorie
a vârstelor omului (poetului) în rezonanță plină de semnificații cu
părinții și umbrele străbunilor, de care este legat prin lanțuri spirituale
trainice.
 Titlul cărții are, poate, rol preventiv (de autoapărare?), dar și de
(in)ducere către o unică fațetă a cărții Surâzând prin labirint,
aruncând o perdea de fum (de)asupra lirismului în registru grav, cu
întrezăriri metafizice și substrat filosofic consistent.
Altfel spus, prin ceea ce a selectat pentru a fi reunit în acest
volum, Nicolae Dragoș pare a fi tentat să-și reliefeze cu preponderență
virtuțile de floretist-pugilist (boxul fiind supranumit arta scrimei cu
mânuși) la categoriile zglobiu jucăușe (hârtie, pană, muscă ori cocoș)
și ceva mai puțin la acelea practicate de vestitul campion Simion
Cuțov, stilist cu o viteză debordantă: mijlocie mică, mijlocie mare…
Volumul se deschide cu un Ghid de lectură (pus între ghilimele
de autor, Nicolae Dragoș, cu toate că este, într-adevăr Ghid, deci
ghilimetele nu se justifică!) intitulat De ce surâzând și de ce prin
labirint?, prin care poetul stârnește încălzirea sufletească a cititorilor,
printr-un savuros joc de glezne înaripate de un spirit înalt și, desigur,
încearcă să le capteze bunăvoința.
Autoironic și gâlgâind de subînțelesuri, Nicolae Dragoș începe
așa: „Voi încerca să scriu despre autor, care-mi este mai mult decât
foarte bine cunoscut, și despre noua sa carte de versuri, cu toată
detașarea și luciditatea care-mi pot fi îngăduite. (…) Sigur că
labirintul este drumul vieții, mereu diferit de la om la om, pe care
(…) ni-l complicăm cu inconștiență nonșalantă. Deci, insist,
labirintul poate fi (și este) viața însăși. Nu numai drumul pe care se
risipește. Iar cel care surâde poți fi și tu, și el (de ce nu, și eu?).”
Mai departe, ni se relatează că autorul – căutând un manuscris
din tinerețe, prin multele plicuri cu manuscrise, adunate de-a lungul
deceniilor, și prin dolofanele dosare – a descoperit, „conviețuind” în
devălmășie, o mulțime de versuri decupate din paginile unor reviste
sau almanahuri, ori, pur și simplu, versuri uitate în hârtii îngălbenite
de vreme…
 Pornind de la aceste Epistole pentru păsări răzlețe (cum își
intitula George Mag-Popescu, acum vreo 40 de ani, un grupaj liric pe
care Al. Piru i l-a publicat în revista Ramuri) -, Nicolae Dragoș își
asumă riscul de a reuni în paginile noului său volum, trecând peste sau
poate, din contră, provocat de: „momentele lor de nostalgică visare, de
blajină autoironie, de timid curaj de a se aventura în discrete parodieri
ale unor versuri ce i-au făcut inimitabili pe iluștrii precursori, de dare
în vileag a niscaiva stări și umori ce l-au aruncat imprudent în
ghearele acaparatoare ale pamfletului (…), lăsându-se prins în jocul,
dacă nu cumva în hârjoana ludică, bătând – sub impulsuri onirice –
până și la granițele atent supravegheate ale licențiosului sau
îndemnătoare la reîntoarceri în anii sentimentalismului (funciar ori
ocazional) – sentimentalism azi vetust, în ofertanta epocă a
performanțelor erotice.”.
Este ușor de intuit, din cele enumerate mai sus, că Nicolae
Dragoș renunță, din capul locului, la „performanțele erotice”, specifice
noii noastre epoci, planetare, de manipulare maximă întru amor liber,
dezmăț, libertinaj, amoralitate, violuri, violențe și …sânge, mult
sânge, pe toate canalele (canaliile) TV -, optând pentru împăcarea cu
sine, cu gândul că-și face datoria, dând drept la liberă circulație (prin
gruparea în volumul tipărit) acestor versuri, la care (precizează cu
discretă maliție) „se cuvine să aibă acces, cât de cât neîngrădit, nu
doar persoanele fizice sau cele strânse în ONG-uri, ci și cuvintele,
indiferent de statutul ce și l-au asumat: de ființe docile și cumințite
sau, dimpotrivă, rebele și libere de gură.”.
Așadar, copii ai străzii și cârtițe, pentru vecie oarbe, ale mișcării
…rezist (na, că nu dibuiesc semnul acela, diez ori bemol, hashtag sau
pârtzag, cum i-o zice, deși pe tastatură este!?), dați năvală, dar numai
dacă știți alfabetul bunei cuviințe și ați învățat să citiți în adâncuri,
dincolo de vrajbă și ură, dincolo de porniri viscerale, animalice și
luciferice.
 Și nu uitați, rogu-vă, să vă spălați, mai întâi, de trei ori, cu săpun
de casă, Cheia sau Nivea, pe mâinile cu care veți răsfoi, veți da
paginile, pentru a nu păta frumoasa carte de zâmbire și altoire de
minte (atenție: minte, nu creier, care-i doar bietul, nevinovatul organ,
zvârlit de mulți în borcanul cu formol bezmetic al manipulărilor
deșănțate, generatoare de beznă apocaliptică).
Autorul vă și sugerează să practicați, permanent, surâsul. Fie al
compozitorului Franz Lehar (Țara surâsului), fie al său, al poetului
Nicolae Dragoș, fie al mandarinilor, care susțin că zâmbetul este
cheia longevității, a armoniei și bunei înțelegeri, a descătușării
energiilor pozitive, luminoase.
Cartea cuprinde opt intertitluri (șapte titluri de grupaje lirice,
plus genericul Din tranziție-n tranziție, pus ultimului poem: Balada
lui Radu (Radu mamii, cel Vasile/ trăitor în alte zile).
Un fel de antecameră a întregului volum putem considera primul
ciclu: La drum cu muzele nostalgice, compus din 19 piese, prima
fiind aceea care dă însuși titlul ales pentru această carte: Surâzând
prin labirint. Cităm prima strofă, de o nonșalanță dezarmantă, semn al
timidității Spiritului Înalt: „M-am rătăcit prin labirint/ Cu anii care-
au fost destui…/ Cu amintirile-i colind./ Au fost ai mei? Ai nimănui?”
…și ultimele două, o terțină și un distih: „De-au fost, nu știu ce mi-ar
fi spus,/ Nici unde-or fi! Nu cumva mint?/ Mă amăgesc că sunt, dar
nu-s?// Totuși, mă las, de voie, dus/ De un surâs prin labirint.”.
Fata din Gorj constituie o micuță capodoperă, o icoană pe sticlă,
pe care s-ar impune să o cităm integral, deoarece concentrează, în
lamura sa, foșnetul cedrilor și setea căprioarelor din Cântarea
cântărilor, a regelui Solomon, din antichitate, până la smalțurile orfice
ale contemporanilor noștri de secol XX: Arghezi, Blaga, Voiculescu,
Pillat…
 Alegem o parte din această epodă în 28 de versuri - 14 distihuri:
„E fata din Gorjul meu/ Lacrimă de Dumnezeu.// Umbră-i scrisă-n
arc sprânceana/ De un heruvim cu peana.// Iarba moale din poiene/
Și-o luă model de gene.// Două secere din Lună/ Buzele-s… Te pierd
și-mbună.// Dinții-s un șirag de perle,/ Sânii,-ascunse, două mierle.//
Seara, stând lângă perdea,/ Numai Luna e ca ea..// Și-a vrut
Dumnezeu să-i fie/ Mersul lin, de parcă-ar scrie.// Închid ochii… Sub
privire,/ Văd mergând o mânăstire.”.
Primul grupaj liric include un pastel și doar una dintre cele nouă
balade, presărate de-a lungul cărții.
Chef în cer prefigurează un șir de poeme selenare, Nicolae
Dragoș lăsându-se bănuit că ar fi tentat de statutul de lunatic sau
lunambul… Dar nu-i, firește, decât o hârjoană ludică.
Vis de fată îl putem numi poem cu gene de rondel, specia
acestuia impunându-se, în literatura română, prin creațiile celeste ale
lui Al. Macedonski. În recentul volum al lui Nicolae Dragoș întâlnim
cel puțin cinci-șase rondeluri și, totodată, mai multe sonete.
Luna, lacul, floarea-soarelui sunt alte teme dragi Bardului din
Glogova, pe urmele celebrilor poeți romantici.
Ciclul Plouă cu toamne peste vii (subtitrat versuri de încurajat
pesimiștii) include un surâzător (desigur!) Act de donație pentru un
imaginar adversar, care pendulează între un dulce blestem și o
rugăciune sfios-hazlie: „La un drum atât de-ngust,/ Dă-i, pentru
miresme, gust,/ Să nu plece făr să știe/ Parfumul de iasomie,/ Fă-l să
poarte-n cimitir/ Odoarea de trandafir -/ Vamă să o dea, la barcă,/ De
va fi apa s-o treacă./ Mai dă-i, pe-un picior de plai,/ Steaua drumului
spre rai,/ Dacă Ți-a fost dat s-o dai!”.
Pentru ca, în final, cel ce-i adresează rugăciune lui Dumnezeu să
o …tragă pe spuza lui: „…De-oi veni și eu la rând,/ Când va fi să-mi
dai, de n-ai,/ Nu tu floare, nu tu rai,/ Lasă-mă sărac lipit/ Pe-acest
bulgăr de pământ,/ Și-oi fi, Doamne, mulțumit!”.
Având în pridvor câte o ilustrație expresivă de Florin Preda-
Dochinoiu (ca fiecare dintre grupajele lirice din volum), ciclul Când
fața-și pierd în oglinzi false (versuri cu avertismente binevoitoare) ne
determină să afirmăm că Nicolae Dragoș …pictează flori (ut pictura
poesis) aidoma unui artist plastic cu vocația naturii statice. Mai mult
decât atât, el vede poliedric, poliform și polifonic (aude cu ochii!).
Este un creator poli-vizual, asemenea regizorilor Silviu Purcărete și
Robert (Bob) Wilson.
Multe dintre poemele lui Nicolae Dragoș (precum Trec mulți
prin fața casei mele – sarabandă a zeci de portrete/ specimene umane
de toate soiurile și calibrele morale posibile, „desenate” în linii rapide
și tușe energice, policrome, în cele 18-19 strofe) îi relevă capacitatea
ca, dintr-o lume ostilă față de tot ce-i luminos, vibrant, dumnezeiesc
de scânteietor, dintr-o lume în accelerat proces de rinocerizare (vezi
piesa lui Eugen Ionescu), să decupeze, cu delicatețe de bijutier
elvețian, siguranță și finețe de neurochirurg pe creier, scene și scenete
feerice în inocența lor lirică, având un impact încântător în sufletul, în
duhul cititorilor.
Balada pictorului și a florăresei lui denotă un fior eminescian
adevărat, dar, totodată, paradoxal poate, și o evidentă prospețime
macedonskiană, conjugate cu o siguranță a caligrafiei, o forță de
sugestie admirabile.
Poemul începe frenetic, printr-o serie de lovituri directe: „Urcau
ocultele culori/ Către truditele miresme…/ Era, din tâmplă până-n
glezne,/ Zeu tânăr între muritori.// Părea un demon în extaz?/ Când
florile exuberante/ Curgeau allegro și andante/ Pe-al șevaletului
obraz.// Nu-i simplă joacă să aduni/ În infinite combinații/ Petalele
atâtor nații/ În mari buchete sau cununi!// Cuprins de spornic har, el
însă/ - Privind pierdut la florăreasă/ Ce se credea împărăteasă -/
Muta petalele pe pânză.// Când ea, cu ochi superior/ Și tandru zâmbet
de femeie,/ Îl mângâia, cu-o orhidee/ O compara, oftând cu dor.//
Narcotizat, printre culori,/ Căzut în grea melancolie/ Se contopea-ntr-
o simfonie/ Ca inspirații dirijori// Iar când pictura fu-ncheiată,/ O
capodoperă, desigur,/ Artistul o privi nesigur/ Vrând dincolo de flori
să vadă…”.
Este ușor de intuit că, în aceste versuri, adie o parte din „umbra”
parnasiană și simbolistă a celui supranumit poetul florilor: Dimitrie
Anghel (1872-1914), apreciat de istoriile literare drept „voce unică în
epocă și în ansamblul literaturii române”.
Balada reginei de pe tabla de șah constituie încă o punere în
scenă, ca într-o tragi-comedie de Shakespeare, care fu, întâi, poet,
sonetist, dar – nevoit să-și câștige bani pentru a supraviețui – se apucă
să scrie, pe rupte, piese de teatru scăldate în sânge, violențe, oribile
crime, în care se regăsește, de o jumătate de mileniu, istoria umanității
de pretutindeni.
Parabolă a vieții șah-mat de regină atât de sigură pe sine încât
poate să pară chiar bengoasă, Balada reginei de pe tabla de șah este
învăluită întru-n bizar aer urmuzian, ca și într-o surâzătoare cavalcadă
de trimiteri erotice: „Se mai oprește, înțeleaptă,/ Doar dacă-i stă
cineva-n cale.// Lung îl măsoară, vrea să știe/ Ce-i poate capul… și-
alte încă…/ Periculos de nu-i, zglobie,/ Îl prinde-n brațe și-l
mănâncă./ (…)// Fraternizează, la impas,/ Când cu nebunul, când cu
calul,/ Îi laudă cu dulce glas,/ Spre a-și fortifica moralul.// De-i
necesar, la o adică,/ Stă la taifas cu toți soldații…/ Și dintre ei se mai
ridică/ Să fie-n frunte, drepți, gradații!/ (…)// La greu, Regina e
complice/ Cu cei ce o privesc pieziș,/ Și-i gata să se sacrifice,/ Lăsând
vrăjmașii interziși.”
 Ciclul Pe răzătoarea de cuvinte (pamflete pentru contemporani
și alte revelații necesare) include (și) o suită de portrete in aqua
forte, în care autorul nu este deloc parcimonios cu umorile sale
satirice. Decupăm câteva tușe energice din pamfletul (în versuri)
Lichelele cu steaua-n coadă: „Clovni de duzină, prinși în zgardă,/
Scornesc injurii, după gard,/ Cred că fac artă pentru artă,/Purtându-
și ura fără fard./ (…)/ Și latră-ntr-una… Luna-i sus./ În timp ce prin
mocirlă glasul/ Le-adulmecă un os în plus,/ Când veacul grav le bate
ceasul.”.
Dintre cele cinci catrene în vers alexandrin ale pamfletului
Cameleonul, le cităm pe ultimele două: „De-i este bine, uită pe loc
orice idei/ Vândute cu ardoare, mai ieri, drept crez de viață./ Filozofia
lui: „Cât poți de mult să iei/ Și să nu dai nimic!”. Biet filozof de
piață.// Echilibrist de gânduri, trișeur fără sfială/ Grav, după
conjunctură, își colorează chipul,/ El are o morală parșivă, specială:/
Când dă de greu, ca struțul, adoră demn nisipul.”.
Alți „protagoniști” ai pamfletelor sunt megalomanul,
trădătorul de cuvinte („Tot scârțâind penița pe hârtie/ În sus și-n
jos, cum literele vrură,/ Pune-n cuvinte scama lui de ură/ Și rage
îndelung, în loc să scrie!”), licheaua, Doamna D. („Trăind confuz,
îmbătrânind urât,/ și-a preschimbat și buzele în rât.// Jumătate iapă,
jumătate iască,/ cum a putut natura să o nască? (…)//Ferește-te de
ochiul tăios, de ciuhurez,/ privește-n altă parte și vezi să n-o visezi!”),
efebul întârziat, criticul, parvenitul – cărora le creionează
fiziognomii morale suculente.
Ca în celebra schiță La moși, a lui I.L. Caragiale -, Nicolae
Dragoș scoate efecte insolite din simpla enumerare, în poema care
încheie acest grupaj, Bilanț: „Parlamentari, corupți, șomaj,/
Acoperiți, escroci, șantaj,/ Mașini cu pitoresc blindaj,/ Blonde venite
în picaj,/ Triști candidați în balotaj,/ Soacra țipând, cu glasul laș,/ Că
e sătulă de menaj…” (n.n.: Dar vrea, Doamne, mai vrea gulaș…)
 Ciclurile Croitorii de tras sfori, La Podul Dâmbovicioarei în
căutarea sonetelor, Ofuri și spovedanii și suspin, Din tranziție-n
tranziție conțin creații demne de a fi comentate pe larg, însă ne
rezumăm doar la a le aminti, deoarece prezentarea noastră a atins,
demult, dimensiunile unei copioase fișe de dicționar…
Unele dintre creațiile din grupajele acestea – precum În jurul
unui alt divorț (Roman sentimental modern, în versuri clasice), Un
„sfânt acoperit” în misiune pe Pământ, Spovedania de burlac,
Balada altui Radu - ar putea fi puse în scenă, rezultând câte un scheci
de circa 20-30 de minute, pendulând între jocuri cu înfiorări de
vodevil sau comedia dell arte ori chiar vicleim cu scene insolite și
dansuri amețitoare demne de seducători derviși.
Dragoș von Esop de grai subtil, moralist de talia unui Francois
de la Rochefoucauld (1613-1680), autor a 504 maxime și sentințe, cel
care a introdus aforismul în literatura franceză -, Nicolae Dragoș,
autorul volumului Poeme lapidare și al sororalelor lui ne apare, în
Surâzând prin labirint, totdeauna, îmbrăcat în straie numinoase, de
duminică ori de Paști, cu tăietură măiastră, demnă de croitorii cei
mari: Păcală și Tândală.
Familiarizarea cu poezia fantezistă și umoristică în sens
superior a lui George Topârceanu este de domeniul evidenței, în
creațiile de acest gen ale lui Nicolae Dragoș.
Deși în versurile sale răzbat (uneori într-o surdină cvasi-
imperceptibilă, alteori cu clinchet săltăreț de zurgălăi) ecouri din Ion
Marin Iovescu, I. C. Vissarion, Marin Sorescu, până la Radu Gyr, C.S.
Nicolăescu-Plopșor (Tivisoc și Tivismoc), Dumitru Radu Popescu și
Geo Saizescu (Un surâs în plină vară, Balul de sâmbătă seara) -,
credem că lirica lui Nicolae Dragoș este vegheată, mai tot timpul, de
spiritul lui Tudor Arghezi, care-l privește, cu ochi de heruvim
ocrotitor, de undeva, de dincolo de tencuiala proaspăt drișcuită a
laboratorului său de creație, mutat din centrul Bucureștiului (str. Paris
45) pe colinele natale, de sub Parâng, în satul Cleșnești, comuna
Glogova.
S-ar putea să fie vorba de un Arghezi fără mustăți și fără atât de
sănătos-autohtonele țigări Plugar, Naționale, Mărășești (care acum se
mai găsesc doar în rețelele de contrabandă).
…Gândul ne fuge spre fișa pe care am reținut diagnosticul și
judecata de valoare exprimate de C. Stănescu: „Creator polivalent,
apelând cu modernă mobilitate la variate modalități de expresie,
poetul Nicolae Dragoș scrie, în lirica actuală, o pagină distinctă și
originală.”.
Alte și alte aspecte demne de reliefat se impune să reținem de la
un alt critic literar de notorietate și succes, de la cumpăna mileniilor,
Alex. Ștefănescu, care apreciază că Nicolae Dragoș: „…nu are nevoie
să întoarcă la maximum butonul amplificatorului de sentimente care
este poezia pentru a-și comunica bucuria de a trăi; în tot ce spune
(…) există o vibrație stenică, o încredere luminoasă în valorile
existenței ce ni se transmite în flux continuu. Melancolia însăși are la
Nicolae Dragoș o puritate de dangăt de clopot care mai mult înalță
sufletește decât deprimă.” (s.n.).

În domeniul eseisticii, publicisticii și al prozei, Nicolae Dragoș a

realizat două incitante, cuprinzătoare și foarte interesante tomuri cu
genericul L-am cunoscut pe Tudor Arghezi, respectiv un roman
cinematografic (scris în colaborare cu Mihai Stoian), cu titlu figurat și
metaforic, despre asasinarea marelui istoric Nicolae Iorga: Drumeț în
calea lupilor (1987) -, după care regizorul Constantin Vaeni a realizat,
în 1988, un răscolitor film de artă, în care intenționa să-l bage și pe
Nicolae Ceaușescu printre personaje. Un an mai târziu, în 1989,
realitatea avea să demonstreze că noul Drumeț în calea lupilor era
însuși „dictatorul” cu destin shakespearean, izolat și trădat de toți:
Ceaușescu.
În recenzia publicată în revista Luceafărul (nr. 32/ 8 august
1987), Mihai Ungheanu precizează: „Nicolae Dragoș este și autorul
unei reconstituiri de istorie literară, L-am cunoscut pe Tudor Arghezi,
anchetă relevantă pentru situația în care s-a aflat marele poet după cel
de-al doilea război mondial, când – izolat la Mărțișor – se îndeletnicea
cu vânzarea produselor livezii sale și primea vizite mai mult sau mai
puțin furișate ale prietenilor, simpatizanților, curioșilor.”.
Tot în preambulul cronicii sale literare, Mihai Ungheanu
realizează un portret ultra-sintetic al celui asasinat mișelește în
pădurea Strejnic, județul Prahova: „Drumeț în calea lupilor este o
carte care va rămâne în bibliografia Iorga, deoarece și-a înțeles
personajul și rostul lui. (…) Nicolae Iorga este un subiect inepuizabil,
ca Eminescu (…); extraordinarul ecou al activității și scrierilor sale.
Ca profesor de istorie, s-a dovedit om de viziuni vaste, deschizător de
drum în istoriografia europeană. Ca gânditor politic, a definit cel mai
bine situația Europei după primul război mondial și a prevăzut din
vreme pericolele grave care pândeau viața europeană. Iorga a fost
una din marile conștiințe umaniste ale Europei. Vocea lui n-a
vorbit doar pentru români, ci pentru întreg continentul (s.n.). A
fost un spirit luminos care vedea departe și nu înțelegea să pactizeze
prin tăcere cu fabricanții crimei și măcelului european. Audiența lui
Iorga a fost extraordinară, iar vestea uciderii lui – copleșitoare.”.
Drumeț în calea lupilor constituie definiția cea mai succintă pe
care savantul de reputație mondială, Nicolae Iorga, istoric de o
erudiție strivitoare, o dădea destinului neamului românesc de-a lungul
mileniilor.
Păstrând proporțiile, putem considera că, în viața și opera
scriitorului și jurnalistului Nicolae Dragoș - pe care-l continuă, cu
fervoare, verb incisiv și percutant, nepotul său Alexandru Dumitriu –
se regăsește sigiliul de ceară fierbinte sintetizat în metafora lui Nicolae
Iorga: Drumeț în calea lupilor.
Credem că analiza cea mai nuanțată a romanului cinematografic
Drumeț în calea lupilor a scris-o universitarul Ion Dodu Bălan, sub
titlul Epopeea unui martiriu, care se exprimă pe cât de categoric, pe
atât de nuanțat și, desigur, foarte bine argumentat: „Este o carte
cutremurătoare, modernă, pasionantă, care îmbină firesc, armonios o
bogată și riguroasă documentare de teren și de arhivă, cu inspirate
pagini de ficțiune. (…) Lărgind sfera de cuprindere de la biografia
zbuciumată a unui om, fie el și de geniu, la istoria unei întregi epoci
învolburate, cartea lui N. Dragoș și M. Stoian este o impresionantă
frescă. Astfel, scena acțiunii epice se extinde de la vila lui Iorga din
Calea Codrului, de la Sinaia, la întreaga planetă pe care vibrează o
conștiință politică și, de la ziua nefastă de 27 noiembrie 1940, o zi cu
cer ponosit de toamnă, la o întreagă epocă tiranizată de bezna
fascistă. Pe fundalul acestei epoci, sunt surprinse, în mari șuvoaie
epice, confruntările dintre democrație și fascism, dintre rațiunea lucidă
și obscurantism, dintre patriotism și național-șovinism, dintre adevăr
și minciună, dintre bine și rău, dintre Viață și Moarte.”.
În continuarea excursului său exemplar, Ion Dodu Bălan
aglutinează noi și noi detalii și argumente irefutabile, din care
spicuim: „Adversarii săi și-ai omeniei s-au răzbunat în chip bestial.
Nicolae Iorga – neobositul călător pe drumurile țării în căutarea
vestigiilor unor civilizații apuse și a documentelor de demult, care ne
atestă identitatea națională, în căutarea portului popular și a comorilor
folclorice, neobositul călător în timp, istoricul care a însoțit cu
mintea sa pe vitejii români în toate luptele lor multiseculare, acest
neînfricat drumeț în calea lupilor a fost răpit samavolnic de o jalnică
echipă a morții și ucis în drum, lângă pădurea Strejnicul. A murit ca
un ostaș pe marele front al dragostei de țară și de popor. (…)
Moartea lui depășește moartea mioritică! Moartea lui a fost un
martiriu. De aceea, ea ar trebui sanctificată și neuitată niciodată de
urmași. Moartea lui a păstrat curată demnitatea noastră națională.”.
Partea finală a comentariului scris de Ion Dodu Bălan
concentrează, aidoma unui filon aurifer de cea mai înaltă concentrație,
noi fațete ale acestei opere de referință: „Drumeț în calea lupilor e o
dramă epică de intensitatea unei tragedii antice. E o carte care se
citește pe nerăsuflate, o carte care se impune prin gravitate (…),
printr-o rară forță de acuzare a crimei și printr-o pregnantă forță de
reconstituire a personalității marelui patriot și om de cultură Nicolae
Iorga, cel ce spunea cu atâta durere într-un aforism citat de autori:
Recunoașterea posterității – un giulgiu de aur pe trupul celui
asasinat. Paginile acestei remarcabile cărți sunt fragmente dintr-un
asemenea giulgiu. (…) Personalitatea lui Nicolae Iorga întruchipează
înaltele virtuți morale ale unui întreg popor.”.
Cheie de boltă a întregii analize, finalul cronicii literare a
Domnului prof. univ. dr. Ion Dodu Bălan străluminează demonstrația
printr-un citat extrem de relevant, dintr-un mare om de cultură
francez: „Unele morți sunt nemuritoare – scria renumitul istoric de
artă Henri Focillon, cu prilejul uciderii lui N. Iorga -, atât prin
măreția vieții pe care o încununează, cât și prin sacrificiul care le
însoțește. Aceasta e, de fapt, și ideea centrală a admirabilei cărți scrisă
de Nicolae Dragoș și Mihai Stoian: Drumeț în calea lupilor.”.

După 1989, creația lui Nicolae Dragoș a crescut spectaculos

(urmând, parcă, modelul lui Tudor Arghezi, de după război) nu doar
ca număr de volume publicate (cel puțin 33, față de 16 până la lovitura
de stat din 89), dar și ca amploare a deschiderii tematice, ca
profunzime a trăirii lirice și ca substanță de vibrație irefragabilă.
În condițiile cenzurii de până în 1984, ale autocenzurii (și mai
feroce, care i-a urmat), psalmii lui Nicolae Dragoș nu ar fi avut nici o
șansă de a vedea lumina tiparului, atâta vreme cât cuvinte nevinovate
precum clopot, catedrală, cruce, Dumnezeu, rugăciune erau trecute la
index.
Ne place să credem că măcar o parte dintre acești psalmi de o
factură cu totul specială (cu aer isihast, de smerenie adâncă și fără
valurile de încrâncenări din aceia ai lui Arghezi) a fost scrisă și în acei
ani, cel puțin în gând - așa după cum Bartolomeu Valeriu Anania a
creat și a memorat 12.000 (douăsprezece mii) de versuri, în anii
detenției politice.
Cele analizate, sintetizate și conexate în prezentul comentariu
dovedesc, pe de o parte, că Nicolae Dragoș - aidoma oricărui mare
artist – s-a aflat, se află și se va afla într-o bătălie dârză cu Timpul, iar,
pe de altă parte, că Premiul Mihai Eminescu, pe care i l-a acordat
Academia Română, a fost, este întrutotul meritat, stimulându-l
neîncetat pentru a crea fără teamă, în deplină libertate interioară,
dincolo de războaiele meteo-strategice pe care suntem nevoiți să le
îndurăm.
Poate că tocmai de aceea avea dreptate și în 17 august 1999,
când scria cu maiestuoasă naturalețe: „Azi, când metaforei o floare-i
dărui/ Ori zborul păsării îl scriu prin stele,/ Dintre poeți nu știu prea
bine cărui/ Îi sunt vecine versurile mele.”.
Avea dreptate și în anul 2000, când – în volumul de sonete
Amintirea ca viață – se confesa, deloc temător: „Din nou pornesc cu
gândul prin spații vechi și stranii/ Merg spre izvoare pure. Cu mine
mă-ntâlnesc./ În fel și fel de chipuri îmi văd contemporanii,/
Călătorind pe-o sferă cât globul pământesc.// În loc de mâini port
aripi. Cu vastă străvezime,/ Se zgârie de stele. Rămâne trupu-ntreg./
Bat rar cu două cârje în porți de-ntunecime/ Ce se deschid în lături
lăsându-mi drum să trec.// (…)// Trăiesc în vis o viață ciudat de-
adevărată/ Cum poate nu-i trăită în viață niciodată.”
 Făcând un ultim racursiu în timp, reținem – înainte de toate, din
amplul interviu acordat, la 24 septembrie 1982, lui Ilie Purcaru –
recunoștința față de cei mulți (înșiruie 39 de nume) „care au însoțit cu
cuvântul lor cărțile pe care le-am scris, sprijinindu-mă în aspirațiile
mele; (…) cu toții au descifrat măcar voința de a-mi integra poemele
spiritului culturii noastre naționale.”.
Provocat să-și exprime opinia față de „tăcerea asupra unei
anumite literaturi și negarea ei” -, Nicolae Dragoș răspunde prompt,
cu aplomb, vituperând: „N-am acceptat și nu voi accepta niciodată
drept o atitudine favorabilă dezvoltării literaturii române îndărătnicia
cu care, de ani de zile, se caută, de către mereu aceleași nume, pete în
soare, se fac eforturi demne de o cauză mai bună pentru a minimaliza
literatura scrisă de poeți cum sunt Mihai Beniuc, Nichita Stănescu, Ion
Gheorghe, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Adrian Păunescu, Marin
Sorescu, Ana Blandiana, Gheorghe Pituț, Ion Horea, Alexandru
Andrițoiu, Ion Brad. N-am acceptat și nu voi accepta niciodată
împotrivirile din principiu în fața prozelor semnate de Paul Anghel,
Fănuș Neagu, Ion Lăncrănjan, Francisc Păcurariu, Ștefan Bănulescu,
Augustin Buzura (…).”.
Mărturisirea categorică: „Am însă încredere în timp, în
dreptatea lui și în puterea celor ce scriu cărți de a crede că numai
înlăuntrul acestora se află adevărurile lor de neclintit” este urmată
de noi pietre pentru templul credinței de nezdruncinat a lui Nicolae
Dragoș: „Eminescu, Iorga, Blaga n-au avut parte numai de tăcere.
Scrisul lor a fost maculat cu fraze denigratoare, a căror nesăbuință ne
înspăimântă astăzi, de fraze de contestare, de primejdioasă
răstălmăcire, pe care (…) nu ne vine a crede că minți ucigașe le-au
comis, fără nici o cutremurare, doar cu câteva decenii în urmă. Să-l
adăugăm aici și pe marele nedreptățit (…), pe cel pe care îl așez cu
evlavie în dreapta lui Eminescu, pe Tudor Arghezi.”.
 În bună/ rea măsură, realitățile (incriminate în interviul din
septembrie 1982) se repetă și acum, după 35 de ani.
Întrebat de Ilie Purcaru ce alți poeți iubește, în afară de
Eminescu și Arghezi -, Nicolae Dragoș răspunde cu prospețime demnă
de toată lauda: „Blaga, Bacovia, Macedonski, Pillat, Goga, Labiș, ca
să-i citez doar pe cei ce au devenit statui ale națiunii și pe care, cu
sentimentul că prin scrisul lor ne deschid drum spre universul etern, îi
aflu mereu în preajmă, de parcă și-ar șopti poemele. Îi citesc cu o
mereu vie participare, desigur, și pe toți poeții de azi, cu bucuria de a
fi contemporan cu unul din marile momente ale liricii românești.”.
Surâzând prin labirintul vieții, Nicolae Dragoș ne îndeamnă să
pornim, temerari și cu încredere, în căutarea Soarelui nostru, lăuntric,
pe care îl vom descoperi, cu siguranță, numai și numai dacă vom
gândi exclusiv pozitiv, cultivând permanent zâmbetul – cheia
longevității.
Într-un interviu de acum câțiva ani, Nicolae Dragoș mărturisea,
cu modestia-i proverbială: „Nu am fost niciodată persecutat de
gândul succesului. M-a preocupat în permanență țelul de a rămâne
sincer față de mine. (…) În tinerețe, afirmam, în poemul Autoportret,
că mă dărui ochilor mulțimilor ca o lentilă nesfârșită. În această
mulțime aș vrea să fiu și eu prezent cu modestia mea. (…) Mi-aș dori
ca o strofă, o poezie, dacă nu se poate mai multe, să liniștească
sufletul și să dea bucurie cititorilor mei.”.
Ramona Vintilă (Jurnalul Național) ne încredințează că, în
noiembrie 2008, Nicolae Dragoș promitea că nu se va opri…
„deoarece nu trebuie lăsat condeiul să ruginească, indiferent în ce
vremuri trăim”, pentru ca, spre finalul confesiunii, să nuanțeze: „Deși
trăim în vremuri complicate, trăim în timpurile sentimentului libertății
interioare.”. Este exact ceea ce transpare consistent, din universul său
liric: libertatea lăuntrică.
 Din punct de vedere al abilităților prozodice, Nicolae Dragoș
este vecin de culoar competițional performant cu Mircea Ciobanu,
Ștefan Augustin Doinaș, Nicolae Paul-Mihail, Radu Cârneci, Theodor
Răpan, Nicolae Grigore Mărășanu, Eugen Dorcescu.
Revenind la poezia în registru grav, nu ne sfiim să afirmăm că
Nicolae Dragoș este un poet de vârf al generației sale, umăr la umăr,
în creațiile cele mai importante, cu prietenii și confrații de spiță nobilă
Adrian Păunescu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu.
Apropiindu-se de pragul vârstei patriarhilor, a pus o arămie
surdină, grațioasă ca o libelulă, poeziei exortative, fără a-i uita cu totul
vibrațiile, lamura, concentrându-și, parcă mai mult decât oricând,
inima și sufletul, inspirația și duhul asupra zborului spre zenit și
dialogului tainic, abia șoptit, cu Absolutul, cu Demiurgul.
Coborând în străfundurile ființei sale, după ani și decenii de
meditație calmă, dar înfrigurată, de căutare, cu o sete augustă, a eului
său liric și uman -, Nicolae Dragoș, cunoscându-se tot mai bine, și-a
descoperit chipul și asemănarea cu Dumnezeu, l-a descoperit pe Tatăl
Ceresc și dependența ontologică a sa, ca om, ca poet, de Creatorul
Suprem.
Cu care stă, deseori, la taină, ca doi buni vecini de ogor, cu
straița pe umăr, prefirând semințele de grâu pe care se pregătesc să le
dăruie pământului roditor, pentru viitoarele recolte, grele de tâlcuri.
El perpetuează, astfel, relația sa cu Dumnezeu, își păstrează
mereu vie, tot mai viguroasă, prin redimensionări, rădăcina preistorică
divină, starea de dialog permanent cu Demiurgul – semănând, și din
acest punct de vedere, cu țăranul român, care, în intuiția sa simplă, dar
străfulgerătoare și plină de înțelepciune, practica rugăciunea,
psalmodierea ca hrană spirituală zilnică: formă de dialog cu Absolutul,
de apropiere și comuniune cu Tatăl Ceresc, pe care Nicolae Dragoș îl
consideră ca făcând parte din familia sa.
Tocmai de aceea, psalmii gorjeanului Nicolae Dragoș au aerul
cel mai firesc din lume, nefiind nici cântări de laudă, de preamărire
(doxologii), ori de pocăință sau de jale, neavând nimic mesianic și nici
vreo tangență cu tărâmul îndoielii (zbaterea între credință și tăgadă, ca
la Arghezi), nici ton de angoasă existențială, de spovedanie ori,
dimpotrivă, țâșnind spre maidanul imprecației.
Nicolae Dragoș stă, pur și simplu, la taină cu Dumnezeu, așa
cum ar sta orice om cumsecade cu bunicul sau străbunicul său, de care
se simte foarte apropiat, pentru că i-a vegheat pruncia, l-a crescut și l-a
ocrotit mereu, câștigându-i încrederea și afecțiunea deplină.
De parcă ar fi vrut să confirme viziunea filosofului idealist și
istoricului german Oswald Spengler (1880-1936) - comparat de
Thomas Mann cu Schopenhauer și Max Weber, Spengler fiind autorul
cărții de mare succes Declinul Occidentului (1918-1922), prin care
promovează viziunea ciclică asupra civilizațiilor, preluând, după două
secole, viziunea primului român membru al Academiei de la Berlin
(1714): Dimitrie Cantemir, dar fără a-l cita -, Nicolae Dragoș scrie din
perspectiva omului ca pasăre cântătoare, atunci când cultura este la
putere, repudiind, cu tenacitate, frenezie și reacție categorică, de
respingere viscerală, perspectiva de broască, după cum se întâmplă
atunci când umanitatea este subjugată de tehnică și tehnologie, de
partea materială, cum se petrec lucrurile de vreun secol și jumătate.
Poemele domnului Nicolae Dragoș, în care spiritul psalmilor
tresaltă, vibrează la cea mai înaltă tensiune, sunt scrise cu atâta
măiestrie încât, pe de o parte, inculcă (subliminal) acordurile de mare
finețe ale unui eteric acompaniament la harpă sau la flaut, iar, pe de
altă parte, îți induc sugestia că autorul se hrănește cu praf de stele.
 În prelungirea imperativului clamat de Poetul nostru Național,
Mihai Eminescu: „Totul trebuie dacizat!” -, Nicolae Dragoș pare să
rostească răspicat, la unison cu psalmistul și actorul Dorel Vișan,
cererea expresă ca oamenii din fruntea României să elaboreze grabnic
Proiectul de Țară privind spiritualizarea neamului românesc și să
dinamizeze, instantaneu, până nu-i prea târziu, toate energiile, pentru
înfăptuirea acestuia, începând chiar din anul Centenarului Marii Uniri,
2018, an asupra căruia planează spectrul fatidic al dezbinării
ireversibile și al dispariției de pe harta lumii a statului nostru național
român, așa cum ni l-au încredințat străbunii: suveran și independent,
unitar și indivizibil.

Dintr-o cu totul altă zare, resimțim nevoia de a preciza că,

aproape împăcat cu sine, Nicolae Dragoș a cugetat îndelung și asupra
mărturisirii inconfundabilului Fănuș Neagu: „Mă mulțumesc să exist
și să-mi văd de treabă. Păstrez acest îndemn de la marele prozator și
poet Zaharia Stancu, care-mi spunea și nu ostenea să-mi repete: Dragă
Fănuș, citește-i pe alții și vezi-ți de scrisul tău!”.
Învățând de la Tatăl și de la Mama sa, de la Bunicii săi, care-i
vorbeau mai totdeauna ca dintr-un basm, îi grăiau blajin, ca dintr-o
Cateheză, că, atunci când a creat lumea, universul, Dumnezeu a
rânduit ca în toate să se manifeste o Măsură, toate existențele (ființe,
fenomene, lucruri) să aibă o limită -, omul, scriitorul și publicistul
universal Nicolae Dragoș a găsit totdeauna resursele lăuntrice de a-și
păstra relația cu Dumnezeu în zarea misterului, de a merge (a trăi, a
cugeta, a crea) pe sănătoasa cale de mijloc: calea de aur, Calea Regală
a echilibrului între tradiție și inovație.
Cu alte cuvinte, Nicolae Dragoș s-a adăpat de la izvoarele
străvechi, care l-au botezat în aura numinoasă a înțelepciunii de a-i
tempera pe iconoclastul Alexandru Macedonski și pe veșnic
zbuciumatul Tudor Arghezi (răstignit pe crucea versului: Vreau să te
pipăi și să urlu: ESTE!), filtrându-le oceanul trăirilor creștin-
românești prin pânza de păianjen (de 77 de ori mai rezistentă decât
oțelul) a solomonarului Constantin Brâncuși, lăstărind, înflorind din
moșul său neolitic Gânditorul din Hamangia și din toată galeria
Babelor sale și Moșilor săi, fosforescentă și evanescentă în lumina
Timpului.

DAN LUPESCU
Craiova, 7-25 Decembrie 2017