Holocaust (din greacă ὁλόκαυστον (holókauston): holos, „complet” și kaustos, „ars”;

în ebraică: Hașoa ‫השואה‬, în idiș: Hurben ‫)חורבן‬, este un termen utilizat pentru a descrie uciderea
a aproximativ șase milioane de evrei, de toate vârstele, majoritatea din Europa, în timpul celui de-
al Doilea Război Mondial, ca parte din „soluția finală a problemei evreiești”, programul de
exterminare a evreilor, plănuit și executat de regimul național-socialist din Germania, condus
de Adolf Hitler și de colaboratorii acestuia.[1] Între victime, s-au numărat 1.5 milioane de copii⁠(d), iar
totalul lor a reprezentat circa două treimi din cei nouă milioane de evrei care trăiau anterior
în Europa continentală. O definiție mai largă a Holocaustului cuprinde și victimele care nu erau
evrei, cum ar fi romii, polonezii⁠(d), alte grupuri etnice slave, și pacienți ai Action T4⁠(d) uciși deoarece
erau bolnavi mintal sau aveau handicap fizic. O definiție și mai largă include cetățeni
sovietici⁠(d), prizonieri de război⁠(d), homosexuali⁠(d), martori ai lui Iehova, negri⁠(d), adversari politici ai
naziștilor, și membri ai altor grupuri mai mici.
Între 1941 și 1945, evreii au fost uciși sistematic într-un genocid, parte a unui eveniment mai mare
care a cuprins persecuția și uciderea altor popoare europene. Sub coordonarea SS, cu îndrumări
din partea conducerii Partidului Nazist, toate ramurile birocrației de stat a Germaniei au fost
implicate în logistica și în punerea în aplicare a acestei crime în masă. Uciderile au fost comise în
toată Europa ocupată de germani⁠(d), precum și în Germania Nazistă propriu-zisă și în teritoriile
controlate de aliații acesteia. Circa 42.500 de centre de detenție au fost utilizate la concentrarea
victimelor în scopul comiterii de încălcări flagrante ale drepturilor omului. Peste 200.000 de oameni
se estimează că au comis crime asociate Holocaustului⁠(d).
Persecuțiile au fost efectuate pe etape, culminând cu politica de exterminare denumită „Soluția
Finală a problemei evreiești⁠(d)”. În urma accederii la putere a lui Hitler, guvernul german a adoptat
legi prin care evreii erau excluși din societatea civilă, cele mai cunoscute fiind Legile Nürnberg din
1935. Începând cu anul 1933, naziștii au început să pună la punct o rețea de lagăre de
concentrare. După izbucnirea războiului în 1939, evrei germani și străini au fost înghesuiți în
ghetouri. În 1941, când Germania a început să se pregătească să cucerească noi teritorii înspre
est, toate măsurile antievreiești s-au radicalizat. Unități paramilitare specializate,
denumite Einsatzgruppen, au omorât circa două milioane de evrei în execuții în masă în mai puțin
de un an. Până la jumătatea lui 1942, victimele erau transportate constant cu trenurile de
marfă în lagărele de exterminare. Majoritatea celor care supraviețuiau călătoriei erau uciși
sistematic în camere de gazare⁠(d). Aceasta a continuat până la sfârșitul celui de al Doilea Război
Mondial în Europa în aprilie–mai 1945.
 Comunitatea și limba germană au apărut cu mii de ani în urmă, însă, ca stat,
Germania a apărut abia în 1871, când, sub conducerea cancelarului Otto von Bismarck, s-a
format Imperiul German, înglobând partea de nord a Germaniei actuale - Confederația Germană de
Nord (dominată de Prusia, în germană: Preußen), apoi Bavaria (în germană: Bayern) precum și diferite
alte regiuni, excluzând, însă, părțile vorbitoare de germană din Austria. Acesta a fost cel de al
doilea Reich german, tradus de obicei ca „imperiu”. Primul Reich — cunoscut timp de multe secole sub
denumirea Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană — provenea din divizarea Imperiului
Franc în 843, existând sub diverse forme până în anul 1806. Cel de-al Treilea Reich (și ultimul) a fost
cel al naziștilor; el a durat doar 12 ani (din 1933 până în 1945).
Germania, devenită una dintre marile puteri europene, s-a implicat în Primul Război
Mondial (1914 - 1918) alături de aliatul ei, Austro-Ungaria. La începutul conflagrației, Germania a
invadat Belgia și a pătruns în Franța, până aproape de Paris, nereușind, însă, să obțină o victorie
hotărâtoare, deoarece războiul a devenit unul de uzură, care i-a secat resursele materiale și
umane. Războiul s-a încheiat în 1918 și, drept urmare, împăratul Germaniei a fost forțat să abdice.
În Tratatul de la Versailles, încheiat după război, Germania a fost considerată responsabilă pentru
provocarea conflagrației.
Unii politicieni consideră condițiile grele impuse Germaniei prin Tratatul de la Versailles din 1919,
precum și problemele economice datorate crizei economice mondiale începute în 1929 ca fiind
factori care au permis partidului nazist al lui Hitler (NSDAP) să obțină un procentaj mare din
sufragii și, în cele din urmă, să formeze, la 30 ianuarie 1933, un nou guvern cu Adolf Hitler în
funcția de cancelar. Istoricii, fără a respinge implicarea certă a factorilor de natură conjuncturală
(precum obligația de a despăgubi statele agresate de către Germania în Primul Război Mondial
pentru imensele pierderi provocate, sau criza mondială cu punct de plecare în crahul bursier din
SUA) subliniază importanța istoriei recente a țării (perioada din timpul și după unificarea
Germaniei, când tendința liberală a fost brutal marginalizată sau doar cooptată de tendințele
politice naționaliste) în ascensiunea nazismului; în primul volum al trilogiei sale dedicate
fenomenului, istoricul britanic Richard J. Evans, de exemplu, găsește originea derivei naziste în
caracteristicile evidente ale societății germane, precum: militarismul, prevalența valorilor și
instituțiilor aristocratice (în contrast cu valorile liberale și democratice care se răspândiseră cu mai
mult succes în țări precum Franța sau Marea Britanie), precum și moștenirea conservatorismului
politic al "cancelarului de fier" Otto von Bismarck și influența durabilă a acestuia asupra mentalului
colectiv (anume dorul intens pentru un leader puternic care să conducă națiunea ca un părinte
sever, dar inspirat). Plecând de la faptul că rădăcinile derivei naziste sunt adânc înfipte în istoria
țării, cel puțin cât să ajungă până la jumătatea secolului XIX, alți istorici (precum francezul Georges
Bensoussan[23]) subliniază și ei faptul plin de semnificații că națiunea germană a fost strânsă
laolaltă în 1871 de niște politicieni, și așa s-a întâmplat, de altfel, întotdeauna în istoria laxelor
forme statale federalizatoare pe teritoriile germanofone, neexistând așa, cum s-a întâmplat în
Franța, de exemplu, un moment de simbolism național unificator și egalizator, precum revoluția:
națiunea n-are ce celebra ca moment în care s-a unificat "de jos" (cum e 14 iulie 1790 în Franța,
cu "la Fête de la Fédération"), căci ea a fost unificată "de sus." [24] De aceea, în Germania secolului
al XIX-lea, referința-far este un politician, birocrat și chiar militar aristocrat, precum von Bismarck,
nu cum se întâmpla în Franța aceluiași secol, unde referința-far a fost un scriitor popular (prin
naștere, dar și dedicare), anume Victor Hugo.[25] Faptul că unificarea a trebuit să fie câștigată prin
război contra străinilor (francezi, de exemplu) și aceasta i-a făcut pe germani naționaliști, marcați
profund și durabil de mentalitatea asediatului)) și ținând cont de valorile pe care Franța le încarna
pe continent la acel moment, ostilitatea străinilor la unificarea națiunii i-a făcut pe nemți și
antilberali, de unde una dintre explicațiile eșecului liberalilor în timpul revoluției de la 1848 pe
teritoriile germanofone și, mai ales, la Berlin.[25]
În 1934 Hitler a preluat tot controlul, devenind șeful statului și scăpând de opoziție prin violență.
În 1935, antisemitismul a devenit o politică oficială de stat în Germania, justificată, formal,
prin Legile de la Nürnberg (Nürnberger Gesetze). Un moment important în istoria Germaniei îl
reprezintă unirea cu Austria. Evenimentul, cunoscut sub numele de Anschluss („alipire”), s-a
petrecut la 12 martie 1938 și reprezintă unul din pașii importanți ai regimului nazist din Germania
spre război. Germania făcut, apoi, o alianță cu Italia și Japonia, numită Axa Berlin-Roma-Tokio.