Procesul de Burnout

Schimbările la nivelul societăţii influenţează locurile noastre de lucru, practicile de

muncă, mediul de muncă. Una din cele mai consistente descoperiri ale EWSC (Studiul European
al Condiţiilor de Muncă) este intensificarea relativă a ritmului muncii în ultimii 15 ani (Studiul
European al Condiţiilor de Muncă 1991-2005).
Stresul la locul de muncă este recunoscut ca fiind o provocare majoră a sănătăţii şi
siguranţei ocupaţionale. Îngrijorarea legată de aceste riscuri este în creştere din cauza
magnitudinii problemei ,,costurile sociale” ale stresului la locul de muncă sunt enorme. Levi
(2002) a estimat că, costul stresului la locul de muncă şi problemele mentale legate de acesta
erau 3% - 5% din produsul intern brut, ajungând la suma de 265 miliarde de euro pe an.
Impactul sănătăţii publice al riscurilor psihosociale legate de locul de muncă este atât de
semnificativ încât Comisia europeană a inclus ,,cadrele locului de muncă” în cele cinci teme
prioritate ale Pactului European pentru Sănătate Mentală şi Sănătate Generală.
Sindromul burnout este o etapă avansată a stresului la locul de muncă şi poate determina
incapacitatea totală şi/sau permanentă de a relua activitatea. Metafora ,,burn-aut” se referă la
faptul că cineva ,,arde” fiind pasionat şi implicat puternic în munca sa.
Sindromul burnout derivă din interacţiunea individului cu anumite condiţii psihosociale
nocive de muncă. Energia şi capacitatea de muncă a angajatului poate scădea în timp atunci când
mediul de lucru nu oferă resurse şi este solicitant. În stadiile mai avansate sindromul burnout va
apărea ca o stare de epuizare fizică, emoţională şi mentală din care recuperarea este grea.
Studiile prospective arată că sindromul burnout este un predictor pentru incidența
afecțiunilor cardiace, a dureilor musculoscheletare în rândul populației aparent sănătoase . De
asemenea, sindromul burnout afectează indirect caliatea activității organizaționale, întrucât
persoanele ce suferă de acest flagel prezintă rate mari ale prăsirii organizației.
Conceptul burnout (sindromul supracitării la locul de muncă) a apărut în anii 1970 în
Statele Unite ale Americii, mai exact în anul 1974 acest termen este folosit pentru prima dată de
către psihologul Herbert Freudenberger . La origine conceptul se referea la o reacţie, la un factor
de stres la locul de muncă. Conceptul a fost tradiţional examinat în contextul unor categorii
profesionale care prin definiţie presupun sacrificarea vieţii şi a nevoilor personale în beneficiul
celorlalţi (medicii, cadrele didactice, avocaţii, funcţionarii publici etc.). Cei mai afectaţi de
,,sindromul secolului” sunt oamenii inteligenţi, foarte motivaţi şi ambiţioşi, care se implică foarte
mult la locul de muncă. Din dorinţa de a se afirma, sau din pasiunea pentru ceea ce fac, aceştia
depun eforturi mari, lucrează mult peste program, iar acest comportament le afectează şi viaţa
personală.
Una dintre cele mai proeminente definiţii descrie sindromul burnout ca ,,un sindrom de
epuizare emoţională, de depersonalizare şi de reducere a realizării profesionale apărut la indivizii
implicaţi profesional alături de alţii” [Maslach & Jackson, apud. 9]. Epuizarea apare ca un
rezultat al cererilor emoţionale ale unei persoane şi duce la vulnerabilitatea faţă de agenţii
stresogeni. Depersonalizarea se referă la faptul că persoana se distanţează de ceilalţi prin
răspunsuri cinice, negative sau detaşate. Realizările personale reduse se referă la convingerea că
persoana nu mai poate lucra eficient.
Dintr-o perspectivă mai generală, sindromul burnout poate fi văzut ca o ,,stare de
epuizare” în care persoana este cinică în legătură cu valoarea ocupaţiei sale şi prezintă dubii
legate de capacitatea sa de muncă . Una din cele mai radicale definiţii a sindromului burnout este
oferită de Maslach şi Leiter: ,,Burnout este indexul dislocării dintre ceea ce sunt oamenii şi ceea
ce trebuie să facă. Reprezintă eroziunea în valoare, demnitate, spirit de dorinţă – o eroziune a
sufletului uman. Este o maladie care se răspândeşte gradat şi continuu în timp, plasând oamenii
într-o spirală descendentă de unde recuperarea este grea”
Cercetătorii (Burisch, M.& Leiter, M. P.,1991; Maslach, C., 2003; Bakker, Demerouti &
Euwema, 2005) au convers asupra faptului că sindromul burnout nu apare ,,peste noapte”. El este
un proces lent, prelungit care poate ţine şi câţiva ani. Nu apare în urma unor traume sau
evenimente şocante, ci doar ca urmare a unor factori stresogeni cronici ce ţin de locul de muncă.

În literatura de specialitate nu există o unanimitate de păreri referitoare la modul în care

se dezvoltă sindromul burnout şi stadiile pe care le parcurge. Chiar dacă majoritatea
cercetătorilor cad de acord asupra faptului că burnout urmează un proces stadial, aproape fiecare
autor propune o ordine diferită a stadiilor. Aspectele principale ale procesului burnout pot fi
rezumate prin următoarele faze preliminare:
1. Entuziasmul ideal: este etapa în care se încadrează persoanele aflate la începutul
carierei, care investesc, foarte mult din punct de vedere emoţional, în munca pe care o
desfăşoară, trăind cu ideea că pot acoperi carenţele profesionale foarte repede.
 2. Stagnarea ineficientă: cantitatea de lucru este mare, nivelul de stres la locul de muncă
şi aşteptările sunt ridicate. Cerinţele locului de muncă depăşesc resursele acestuia şi locul de
muncă nu atinge aşteptările persoanei, munca îşi pierde aspectul primordial, nu mai are acelaşi
efect stimulativ asupra individului, are loc o scădere a capacităţii de a lucra cumulată cu
asocierea revindecărilor din planul individual (persoana realizează că îşi doreşte şi altceva în
afara unui loc de muncă bine plătit: familie, copii, vacanţe, socializare).
3. Sentimentul de frustrare: în acest moment se dezvoltă tulburări fizice (cefalee sau
migrene, tulburări gastrointestinale, modificarea calităţii somnului etc.), comportamentale şi
psihoemoţionale (anxietate, depresie). Sentimentul de frustrare devine cu atât mai accentuat cu
cât individul îşi pune întrebări în privinţa sensului muncii sale, îşi reevaluează şansele şi
aspiraţiile, se simte din ce în ce mai obosit, îi scade interesul pentru muncă.
4. Apatia plină de dezamăgire: individul se simte cronic frustrat în/şi la muncă, singura
motivaţie pe care o găseşte este cea financiară. De multe ori procesul de burnout se finalizează
cu aversiune faţă de toate lucrurile din jur, sentimentul de disperare şi vină.
Totuşi fazele sindromului burnout se pot dezvolta şi secvenţial, şi pot fi un rezultat al
cerinţelor ridicate şi resurselor scăzute.
Cauzele sindromului burnout pot fi grupate în trei categorii [3, 5, 13, 14, 16]:
1. Cauze legate de locul de muncă: cantitatea de lucru excesivă şi presiunea timpului;
conflictul de rol şi ambiguitatea rolului; lipsa siguranţei locului de muncă; lipsa recunoaşterii şi
recompensării muncii prestate; senzaţia de lipsă de control asupra propriilor activităţi; aşteptări
nerealiste sau neclare din partea angajatorului; desfăşurarea unor activităţi monotone, repetitive
şi care nu oferă satisfacţii profesionale; lucrul sub presiune constantă sau într-un mediu haotic.
2. Cauze legate de stilul de viaţă: dezechilibru între viaţa profesională şi cea personală;
persoanele apropiate celei cu sindrom burnout au aşteptări ridicate de la ea şi pun permanent
presiune pe aceasta; asumarea unui număr prea mare de responsabilităţi, fără ajutor din partea
celorlaţi; somn insuficient; prea puţin timp dedicat relaxării şi socializării; lipsa unor relaţii
apropiate, a unor persoane care să ofere suport emoţional [2].
3. Cauze legate de tipul de personalitate: tendinţe perfecţioniste, concepţia că nimic nu
este suficient de bine făcut sau bun; viziune pesimistă asupra perspectivelor sinelui şi asupra
lumii în general; personalitate de tip A; nevoia permanentă de a deţine controlul; reticenţa de a
delega.
 Sindromul burnout pare a fi mai mult un fenomen social decât unul individual. Factorii
individuali prezintă un rol mai scăzut în explicarea dezvoltării sindromului decât, de exemplu,
cantitatea mare de lucru. Totuşi unele persoane sunt mai predispuse la burnout decât altele. Cei
predispuşi de a dezvolta un astfel de sindrom sunt cei care au anumite caracteristici de
personalitate: idealism, supraangajare în profesie, dorinţa de performanţă, nevoia crescută de
aprobare din partea celorlalţi, un respect de sine scăzut, vulnerabilitatea în faţa excesului de
cereri, incapacitatea de a refuza, sentimentul de vină faţă de îndeplinirea propriilor nevoi,
nerăbdare, grabă.
Sindromul burnout afectează atât individul, cât şi organizaţia/instituţia. Efectele negative
la nivelul oranizaţiei includ: performanță de muncă redusă, angajament organizaţional diminuat,
satisfacție diminuată a muncii, creşterea ratei demisionărilor. La nivelul individului efectele
negative se accentuiează treptat și includ:
1.Simptome fizice: stare de oboseală cronică însoţită de senzaţia de epuizare extremă cu
incapacitatea fizică de a mai continua; episoade dureroase acute de tip migrene, dorsalgii,
tulburări digestive, tulburări ale calităţii somnului, tulburări gastrointestinale.
2. Simptome emoţionale: iritabilitatea faţă de cei apropiaţi; neajutorare, copleşire;
detaşarea de ceilalţi oameni şi de lume în general; pierderea motivaţiei, abordare negativistă şi
cinică; imposibilitatea de a fi satisfăcut; sentimentul de singurătate; dezorientare; sentimente
depresive, anxietate.
3. Simptome atitudinal-cognitive: atitudini de neîncredere, senzaţia de eşec şi lipsa de
încredere în sine; apatie, cinism ironie faţă de clienţii organizaţiei, ostilitate, suspiciune,
conversaţie scăzută în cadrul interacţiunilor, idei suicidale, incapacitate de concentrare;
sentimentul de ,,blocare”.
4. Simptome comportamentale: hiperactivitate; consum exagerat de cafeină, tutun,
droguri; renunţarea la activităţi recreative; înclinaţia pentru comportament violent şi agresiv, ati-
tudini negative faţă de viaţă în general, diminuarea calităţii vieţii, creşterea numărului de
probleme de cuplu, familiale şi a relaţiilor sociale din afara vieţii profesionale a subiectului.
5. Simptome motivaţionale: pierderea idealismului; pierderea motivaţiei pentru muncă;
resemnarea, dezamăgirea, plictiseala.
Analizând condiţiile expuse, se observă foarte clar prezenţa lor într-o măsură sau alta în
activitatea profesională a militarilor. Activitatea militară implică un program încărcat, ce
conduce de cele mai multe ori la suprasolicitare fizică şi psihică. Rezistenţa la stres, ,,sângele
rece” în condiţii de risc şi capacitatea de decizie în situaţii de timp limită sunt dosr câteva din
trăsăturile definitorii şi necesare pentru profilul psihologic al militarului profesionist.
Determinarea factorilor în producerea sindromului burnout, studierea tipurilor şi
variabilelor de personalitate capabile a favoriza apariţia acestui sindrom, precum şi cunoaşterea
unor strategii adaptative utilizate converg spre elaborarea unor conduite antiburnout. Acest lucru
este necesar cu atât mai mult cu cât specificul mediului militar se defineşte în general printr-o
serie de trăsături particulare care solicită mecanisme de adaptare continue. Particularităţile pe
care un astfel de mediu le impune sunt: limitarea libertăţii de acţiune, spirit de lucru
preponderent în echipă, uniformizarea personalităţilor, sistem de comunicare şi valori morale
specifice, status-uri bine reglamentate; relaţii interpersonale de tip aparte (bazate de ierarhie şi
cooperare); misiuni cu înalt nivel de solicitare; instruire teoretică şi practică cât mai apropiată
realităţii. Orice neadecvare acestui mediu se traduce prin instalarea stresului psihic.
Pentru militarii profesionişti stresul poate lua diverse forme de solicitare – în timpul
antrenamentelor de pregătite a misiunilor sau de subsolicitare – ca urmare a faptului că pregătirea
care se realizează la cote ridicate este rar pusă în practică. Stresul generat de anticiparea unor
posibile confruntări directe poate fi redus prin: desfăşurarea intensă şi permanentă a pregătirii de
specialitate, utilizându-se procedee precum mărirea ritmului activităților sau reducerea timpului
necesar îndeplinirii misiunilor.
De cele mai multe ori, pentru a-şi reduce stresul, omul recurge simultan la mijloace
cognitive, biologice şi comportamentale pe care le dispune şi pe care le poate folosi. Utilizarea
unui tip de mecanisme antrenează, în mai mică sau mai mare măsură şi pe celelalte. Gradul de
eficienţă depinde de alegerea corectă a mijloacelor ce ajută la înfruntarea unei probleme.
Gestionarea stresului în mediul militar constituie piatra de încercare atât pentru comandanţi, cât
şi pentru subordonaţi, deoarece prin concertarea eforurilor comune pot fi prevenite, neutralizate
şi contracarate efectele destructurante ale factorilor stresori. O temeinică cunoaştere teoretică şi o
bună pregătire practică în gestionarea stresului constituie elementele importante ale formării,
dezvoltării şi menţinerii moralului trupelor.
Abordarea preventivă a acestui fenomen la nivelul organizaţional presupune respectarea
unui şir întreg de reguli:
• Descrierea postului de muncă;
 • Organizarea şi gestionarea adecvată a resurselor materiale şi umane;
• Informarea şi formarea angajaţilor cu privire la introducerea schimbărilor în
metodologia de lucru;
• Dezvoltarea politicilor privind stabilitatea în muncă şi salarizarea corectă;
• Dezvoltarea unor politici de descentralizare, flexibilitate şi comunicare din partea
companiei;
• Dezvoltarea de programe adecvate de formare continuă.
Profilaxia la nivel individual presupune: alegerea profesiei în baza unor înclinaţii
personale; abordarea sarcinilor profesionale pe baza unui algoritm care să implice: ierarhizarea
obiectivelor, termenilor şi defalcarea în etape a sarcinilor de lucru; antrenarea în dezvoltarea
abilităţilor sociale; antrenarea în tehnici de soluţionare a problemelor; antrenarea în tehnici de
comunicare eficientă; programe de management al timpului; crearea unui climat psihologic de
lucru care să-i asigure angajatului posibilitatea de a comunica cu alţi colegi, lucru necesar pentru
reacţia emoţională imediată.
Contează foarte mult atmosfera de prietenie, de susţinere, de acceptare în colectiv.
Aceste măsuri sprijină îmbunătăţirea aşteptărilor de autoeficienţă şi a strategiilor de
confruntare şi stimulează în acelaşi timp internalizarea locus-ului de control favorizând
stimularea trăsăturilor de personalitate.
În ceea ce priveşte conduita antiburnout prezentăm câteva repere: ierarhizarea
obiectivelor; desfăşurarea unor activităţi preferate, cel puţin odată pe săptămână; rezervarea în
fiecare zi a unui moment de linişte; odihnă, timp de 7-8 ore pe noapte, cel puţin de două ori pe
săptămână; folosirea unor procedee de relaxare; a da şi a primi afecţiune; crearea unei reţele de
susţinere; cultivarea trăirilor şi sentimentelor pozitive; cunoaşterea pe sine însuşi; alimentarea
conform nevoilor proprii; practicarea exerciţiilor fizice; dezvoltarea şi diversificarea
profesională; recunoaşterea meritelor şi succeselor personale.
Pornind de la un demers teoretico-descriptiv de explorare a conceptului de sindromul
burnout, concluziile se referă la faptul că sindromul dat este o problemă care tinde să se transfor-
me într-un fenomen global ce afectează toate categoriile de lucrători şi care implică un cost din
ce în ce mai mare pentru persoane, astfel că preocuparea pentru acest subiect este în creştere. În-
tre satisfacţia muncii şi burnout există o interdependenţă cauzală. Ajustarea echilibrului dintre
cerinţe şi aşteptări din partea superiorilor sau clienţilor, implementarea unui management orga-
nizaţional eficient pot duce la îmbunătăţirea satisfacţiei în muncă şi reducerea stresului
profesional.
 Bibliografie

Iurchevici, I. (2014 nr.1 (11) ) . Conceptualizarea și manifestarea sindromului de burnout în

mediul militar profesional.
Preluat de pe
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Conceptualizarea%20si%20manifestarea%20sindr
omului%20de%20burnout.pdf