MINISTERUL EDUCATIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE ECONOMIE
TEORIE ECONOMICA

LUCRUL INDIVIDUAL
SCOALA CLASICA

Efectuat:Buruiana Vera,

Grupa CON 1502, anul I;

Verificat:Dolgopod Angela,

Conferentiar universitar;

Chisinau, 2015
PLAN:
1. Introducere
2. Scoala clasicilor
3. Jean Baptiste Say continuator şi sistematizator al doctrinei
smithiene
4. Contribuţiile lui David Ricardo la dezvoltarea gândirii economice
5. Concluzii
 Introducere
Economia este o stiinta sociala care cerceteaza baza economica a societatii umane.Ea analizeaza
modul in care societatea administreaza resursele relativ limitate pentru satisfacerea nevoilor
umane nelimitate. Ce studiază ştiinţa economică? În linii mari, se poate de răspuns: economia,
comportamentul uman, activitatea economică practică, procesele şi fenomenele ei. Gândirea
economică are o istorie bogată, rădăcinile ei provenind din antichitate. Din timpuri străvechi,
omenirea era interesată de problemele constituirii gospodăriei şi asigurării materiale. Iniţial,
aceste preocupări îşi găseau expresia în observaţii empirice şi meditaţii "despre gospodărire". Şi
aceste observaţii aparţineau nu atât savanţilor-economişti, cât filosofilor, politicienilor, poeţilor,
negustorilor.

Incepind cu etapa anitica au aparut primele idei economice referitoare la

proprietate,impozite,preturi,arenda,credit. De ex., în Grecia antică principala formă de
proprietate era consideratăcea colectivă (a claselor nobile). In India veche erau reglementate
relaţiile de credit şi arenda.In China veche erau reglementate preţurile la pâine şi sare. Cei mai de
seamă reprezentanţi ai acestei etape pot fi numiţi Xenofon, Platon şi Aristotel. Xenofon a fost
primul din gânditorii antici, care a introdus termenul de „economie” ca ştiinţă cestudiază căile de
îmbogăţire.

Odată cu dezvoltarea şi statornicirea statelor feudale centralizate, apare necesitatea într-o ştiinţă
economică care ar da explicaţia fenomenelor economice din punct de vedere a realizării lor la
nivelul statului. În 1615 savantul francez Antgine de Moncretien în lucrarea “Tratatul despre
Economia Politică” introduce termenul “economie politică”. Curentul de gândire economică
reprezintă un ansamblu de teorii şi doctrine economice care explică şi susţin un anumit gen al
dezvoltării. Poate fi opera unei singure şcoli, de mari dimensiuni (marxismul, keynesis-mul etc.)
sau, dimpotrivă, a mai multor şcoli: liberalismul, neoliberalismul, dirijismul, economia
periferică, radicalismul.

In diferite etape de dezvoltare a epocii moderne au existat mai multe scoli de gindire economica
precum:

1. Etapa mercantilista(mercante – marfă) a însemnat un salt deosebit asupra vieţii

economice. Sursa de acumulare a bogăţiei statului ei au văzut-o în comerţ. Reprezentanţi
de bază: Flober, Tomas Man, W. Pety, D. Cantemir.
2. Etapa fiziocrata-Ideile şcolii: bogăţia societăţii este munca oamenilor în agricultură;
existenţa unei ordini naturale a societăţii umane; neintervenţia statului în viaţa
economică.
3. Şcoala clasică a economiei politice, momentul de vîrf în evoluţia teoriei economice, a pus
bazele curentului de gîndire şi politică economică denumit liberalismul economic .
Reprezentanti: A. Smit, D. Ricardo, Thomas Maltus, J.B. Say.
4. Scoala neoclasicilor-s-au axat pe analiza consumului si a factorilor de influienta a
acestora.
5. Scola marxista (Karl Marx), care au continuat teoria valorii-muncă, au analizat rolul şi
formele capitalului şi teoria profitului, procesul reproducţiei sociale. Sursa de bogăţie a
societăţii este proletariatul şi munca lui.
 Scoala clasicilor

Etapa liberalismului clasic care cuprinde perioada între sfârşitul sec. XVIII şi începutul
ultimei treimi a sec. XIX. Această perioadă este dominată de celebra lucrarea lui A.Smith
„Avuţia naţiunilor” (1776) şi de operele renumiţilor savanţi T.Malthus,D.Ricardo,
J.S.Mill, J.B.Say. A.Smith e considerat ca părinte al ştiinţei economice.Anume la această
etapă a fost pusă temelia analizei categoriilor economice: munca,salariul, capitalul, banii,
dobânda, profitul, renta ş.a., care au valoare şi în zilele noastre. În viziunea liberalilor
clasici obiectul de studiu al ştiinţei economice este studierea căilor de îmbogăţire a
naţiunilor.
Pentru a intelege mai usor demersul teoretic si concluziile practice ale liberalismului
clasic, este necesar sǎ evidentiem principalele trasaturi ale acestui curent care sunt:

Ø aspiratia spre libertate;

Ø apararea proprietatii private si a individualismului;

Ø ordinea naturalǎ din economie si autoreglarea economiei de piatǎ prin

mecanismul preturilor;

Ø hedonismul (maximum de castig cu minimum de efort);

Ø rationalitatea si eficienta agentilor economici (homo oeconomicus);

Ø respingerea cu vehementǎ a interventionismului si promovarea politicii

liberului schimb sau a liberei concurente;

Ø teoria obiectivǎ a valorii bazate pe muncǎ si convingerea cǎ principiile

metodologice si teoretice formulate de ei au valabilitate universalǎ.
 Jean Baptiste Say continuator şi sistematizator al doctrinei smithiene

Jean Baptiste Say (1767-1832), economist de origine franceză, este adept şi promotor al
ideilor liberalismului clasic. Admiraţia sa pentru ideile cuprinse în lucrarea “Avuţia
naţiunilor” a lui Smith şi influenţele exercitate de acesta asupra oamenilor de ştiinţă l-au
determinat pe Say să încerce sistematizarea ideilor smithiene în lucrările: “Tratat de
economie politică”(1803) şi “Curs complet de economie politică practică” (1828-1829).
În lucrările sale, Jean Baptiste Say reia concepţia economică a lui Adam Smith, o
sistematizează şi o ordonează logic, îi relevă principiile generale ale căror consecinţe
“aproape că se deduc singure”.
Say, cum remarcau Gide şi Rist, “cerne întrucâtva ideile lui Smith (...) le colorează cu un
colorit propriu care va da, multă vreme, economiei politice francize caracterul ei original
faţă de economia politica engleză, căreia, în acelaşi moment, Malthus şi Ricardo,
“pesimiştii” în raport cu optimismul lui Adam Smith, aveau să-i dea o direcţie nouă”.
Potrivit concepţiei lui Say, economia politică este ştiinţa care studiază producţia,
repartiţia, circulaţia şi consumul avuţiei, în contextul utilizării corespunzătoare a celor
trei factori de producţie – munca, natura şi capitalul – precum şi pe baza raporturilor
cerere-ofertă stabilite pe piaţă. Ea este o ştiinţă cu un pronunţat caracter normativ ce stă
la baza constituirii în mod spontan a ordinii vieţii economice. Este criticată lipsa de
consistenţă a unor idei fiziocrate care se bucurau de recunoaştere în epocă. Astfel, Say
arată că, nu numai în agricultură ci pretutindeni “natura este forţată să lucreze împreună
cu omul”, prin “fonds de terre” Say înţelegând tot ajutorul pe care “o naţie îl are direct de
la puterile naturale, respectiv din forţa vântului, din curenţii de apă etc.”. Ideea este
corectă deşi, Say face abstracţie de ceea ce fiziocraţii au intuit în mod primar şi care mai
târziu s-a numit “monopolul asupra pământului ca obiect al economiei” şi “monopolul
asupra pământului ca obiect al proprietăţii private.
Dezvoltarea rapidă a Franţei după 1789, sub imperiul revoluţiei industriale, îl va
determina pe Say să întreprindă o analiză atentă a vieţii economice şi îndeosebi a
industriei. Un merit important în această direcţie constă în surprinderea
“întreprinzătorului” ca personaj central al vieţii economice. Pentru Say, “agentul
principal al progresului economic este omul industrial, activ, instruit, inventator ingenios,
agricultor inventiv, omul de afaceri îndrăzneţ, acel om care se implică în toate în măsura
în care se fac descoperirile ştiinţifice şi se extind debuşeele.

Omul, capitalurile şi pământul sunt cele care aduc servicii productive. Serviciile aduse pe
piaţă se schimbă contra unui salariu, profit sau contra unei dobânzi sau rente. Ele sunt
cerute de întreprinzătorii industriali – inclusiv de negustori, agricultori, manufacturieri -
şi combinate în aşa fel încât să satisfacă cât mai deplin cererea de produse exprimată de
consumatori. Prin urmare, legea cererii şi a ofertei reglează atât preţul serviciilor
(procentul arenzilor, dobânzilor, salariilor) cât şi preţul produselor. “Mulţumită
întreprinzătorului, arăta Say, valoarea produselor se repartizează între diferite servicii
productive şi diferitele servicii se repartizează între industrii. Teoria distribuţiei se
coordonează astfel cu teoria schimbului şi a producţiei” Era un punct de vedere înaintat
comparativ cu concepţia fiziocrată, unde produsele se schimbau de la o clasă socială la
alta şi nu de la individ la individ. Totodată, Say are meritul de a fi făcut distincţie între
remunerarea capitalului de cea a întreprinzătorului, idee relativ confuză la Adam Smith.

Ideea unei ordini fireşti în cadrul economiei de piaţă a fost prezentă în gândirea tuturor
economiştilor liberali, încă de la începuturile ştiinţei economice. Acestei idei îi vor da
consistenţă fiziocraţii, Quesnay şi Turgot, prin folosirea noţiunilor de “ordine naturală” şi
“legi naturale”, preluate ulterior de Adam Smith. La baza acestei concepţii s-a situat
convingerea economiştilor liberali în autoreglarea spontană a economiei de piaţă prin
mecanismul preţurilor. Ei recunoşteau că, în mod accidental, pot apărea neconcordanţe
între cererea şi oferta totală de mărfuri, dar erau convinşi, că prin manifestarea libertăţii
de acţiune a agenţilor economici şi funcţionarea nestingherită a concurenţei, piaţa emite
semnale adecvate, iar agenţii economici, stimulaţi de aceste semnale vor lua măsurile
necesare restabilirii echilibrului (sporirea sau scăderea ofertei din bunul respectiv).
La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, această concepţie a
cunoscut două forme concrete de răspândire şi anume: “teoria mâinii invizibile” enunţată
de Adam Smith, la care se adaugă ulterior şi David Ricardo şi “teoria pieţelor sau a
debuşeelor”, formulată de Jean Baptiste Say.
Economistul francez aplică “teoria debuşeelor” la analiza crizelor de supraproducţie.
Forţând în mod evident raţionamentul, Say pretinde că, dacă la un moment dat se
constată greutăţi în vânzarea mărfurilor pe piaţă, ca urmare a unei cereri insuficiente,
faptul se explică prin aceea că se produce prea puţin. În consecinţă, Say trage concluzia
că, nu ar exista pericolul unor dereglări de durată sau al unor dezechilibre mai ample şi
contestă posibilitatea apariţiei şi manifestării crizelor economice specifice economiei de
piaţă. Say considera că nu poate fi vorba decât de “o supraîncărcare parţială” a pieţelor,
fenomen rezultat dintr-o posibilă conducere eronată a procesului de producţie şi, prin
urmare, o creştere nepermisă a cantităţii dintr-un produs sau altul. Dintr-o asemenea
perspectivă, Say a fost acuzat că a negat existenţa crizelor. Totuşi, trebuie remarcat că,
economistul francez le-a privit doar ca pe un fenomen trecător, care dacă ar fi reprimat
“libertatea industrială ar suferi”
 Contribuţiile lui David Ricardo la dezvoltarea gândirii economice

David Ricardo (1772-1823) se numără printre continuatorii cei mai de seamă ai ideilor “Avuţiei
naţiunilor” a lui Adam Smith. În domeniul ştiinţei economice, Ricardo străbate întregul
perimetru al ştiinţei economice, sesizând şi relevând repere solide, originale şi coerente, unele, şi
nu puţine, confirmate ulterior în timp, altele infirmate, dar folosite ulterior ca puncte de referinţă
de economiştii teoreticieni. Ricardo i-a contact întâmplător cu lucrarea “Avuţia naţiunilor”, la
vârsta de 27 de ani. Este momentul care-i va marca destinul şi-l va încadra în perimetrul gândirii
economice ca un deschizător de domenii în cel puţin patru direcţii esenţiale: teoria valorii; teoria
rentei funciare; teoria repartiţiei şi teoria costurilor comparative şi avantajelor relative în
schimburile dintre ţări.

Principala operă a lui David Ricardo este volumul intitulat “Despre principiile economiei politice
şi ale impunerii”, apărut pentru prima dată la Londra, în aprilie 1817. Interesant este că, potrivit
exegeţilor operei sale, dar şi ca urmare a studierii bogatei corespondenţe, [peste 500 de scrisori],
pe care Ricardo a avut-o cu o serie de economişti, bancheri, politicieni, gânditori de seamă ai
timpului, el nu a ajuns la publicistica economică pornind de la considerente economice. În mare
măsură animat de dorinţa de a contribui la găsirea unor soluţii problemelor practice din domeniul
economico-financiar care se ridicau în faţa Angliei în primele decenii ale secolului al XIX-lea.
Tocmai de aceea Ricardo mai mult încearcă să demonstreze, decât să expună, emiterea
judecăţilor sale economice având la bază o multitudine de exemple cifrice. Esenţa concepţiei
ricardiene se concetrează în primele şase capitole ale lucrării sale fundamentale şi întregit cu
unele precizări interesante rezultate din studiul “Valoare absolută şi valoare de schimb” (1823)
scris în ultimul an al vieţii sale. Ţinând seama îndeosebi de ideile smithiene, David Ricardo a
considerat că ceea ce reprezintă bogăţia sau avuţia societăţii este explicată destul de bine şi
convingător, ca şi modul în care aceasta este creată şi ce rol joacă capitalul în cadrul ei, cum
circulă şi cum se schimbă mărfurile, ca şi natura şi oscilaţia preţurilor.

Ricardo distinge două categorii de bunuri sau mărfuri ce fac obiectul vânzării-cumpărării pe
piaţă: bunuri rare, al căror volum depinde de anumite împrejurări excepţionale, imprimându-le
un caracter de monopol şi bunuri reproductibile, adică acele bunuri al căror volum poate fi sporit
după voia agenţilor economici, dar ţinând cont de legile pieţei. Deoarece bunurile rare sunt o
excepţie, Ricardo nu se ocupă amănunţit de preţul lor, chiar dacă surprinde raritatea ca element
hotărâtor în determinarea preţului acestora. El cercetează pe larg natura, mărimea şi dinamica
preţurilor bunurilor reproductibile.

Datorită raporturilor dintre cererea şi oferta de mărfuri reproductibile pe piaţă, preţurile lor
oscilează continuu în jurul unui nucleu. Acest nucleu este reprezentat de valoarea lor. Pentru ca
mărfurile să aibă preţ, respectiv valoare, arată Ricardo, ele trebuie să fie utile. Utilitatea devine o
condiţie necesară a valorii mărfii, dar ea nu poate fi considerată izvor al valorii, cum au susţinut
Turgot, Condillac şi ulterior, J.B. Say. Totodată Ricardo, face o distincţie clară între valoarea de
întrebuinţare şi valoarea de schimb a mărfii. El arată că valoarea de întrebuinţare nu se poate
considera a fi măsurătorul valorii de schimb. Prin urmare, David Ricardo continuă să
aprofundeze teoria valorii bazate pe muncă, aducând în discuţie aspecte noi mult mai complexe
şi astfel, reuşeşte să depăşească multe din amibiguităţile şi inconsecvenţele lui Smith. “Valoarea,
scrie el, se deosebeşte în mod esenţial de bogăţie, deoarece valoarea nu depinde de abundenţă, ci
de dificultatea sau uşurinţa producţiei. Munca unui milion de oameni în fabrici va produce
întotdeauna aceeaşi valoare, dar nu va produce întotdeauna aceeaşi bogăţie. Prin inventarea de
maşini, prin perfecţionarea îndemânării, printr-o mai bună diviziune a muncii sau prin
descoperirea de noi pieţe unde schimburile pot fi făcute în condiţii avantajoase, un milion de
oameni pot produce dublu sau triplu sumei bogăţiilor....iar prin aceasta nu vor adăuga nimic la
valoare, deoarece valoarea fiecărui lucru creşte sau scade în raport cu uşurinţa sau cu dificultatea
de a-l produce, sau, cu alte cuvinte, în raport cu cantitatea de muncă întrebuinţată pentru
producţia sa”. Din explicaţiile lui Ricardo rezultă un punct de vedere clar: nu se poate confunda
valoarea cu bogăţia. Valoarea este privită ca un produs al muncii, în timp ce bogăţia, este
rezultatul conlucrării omului cu natura şi cu mijloacele de producţie pe care le utilizează. Ricardo
înlătură eroarea comisă de Smith atunci când acesta reducea valoarea mărfii doar la munca
directă cheltuită (munca vie) pentru producerea ei, precizând totodată, că, instrumentele, uneltele
nu crează valoare, ci doar, pe măsură ce sunt consumate şi-o transferă pe a lor asupra produsului.

David Ricardo pune teoria valorii-muncă la temelia teoriei repartiţiei factorilor de producţie şi a
veniturilor acestora. Iată pe scurt conţinutul teoriei ricardiene a rentei funciare: renta funciară
reprezintă acea parte din produsul pământului care se plăteşte proprietarului funciar de către
arendaş, pentru folosirea forţelor originale şi indestructibile ale solului. Ea nu trebuie confundată
cu profitul şi nici cu dobânda de capitaluri împrumutate. Cauza apariţiei rentei funciare o
constituie caracterul limitat al pământului arabil, deosebirile de fertilitate şi poziţie ale diferitelor
loturi de pământ, faptul că atragerea în cultură a pământurilor de fertilitate scăzută duce la
randamente mici, chiar dacă volumul de muncă prestat este mare (legea randamentelor
descrescânde în agricultură). Izvorul rentei funciare este valoare creată de muncitorii agricoli,
care este însă însuşită gratuit de proprietarul funciar, ca “plată” efectuată de arendaş pentru
permisiunea de a folosi terenul respectiv.

Deci, renta funciară se exprimă ca diferenţă dintre preţul produselor agricole pe piaţă şi valoarea
individuală, mai mică, a produselor obţinute pe terenurile cu fertilitate ridicată. Renta nu
reprezintă un adaos la avuţia naţională, ci un simplu transfer de valoare, avantajos pentru
landlorzi şi dăunător pentru consumatori, mai arată David Ricardo.

În comparaţie cu predecesorii şi contemporanii săi, David Ricardo a realizat progrese

substanţiale în teoria economică. El a îmbogăţit incontestabil, instrumentarul analitic al ştiinţei
economice cu o serie de termeni cum sunt: costul de producţie, explicat cu ajutorul timpului de
muncă necesar pentru producerea mărfurilor; costul relativ sau comparativ de producţie raportat
la costul altor mărfuri; avantajul relativ ca expresie a celui mai mare avantaj absolut sau a celui
mai mic dezavantaj absolut.
 Concluzii
· Reprezentantii sai au pus bazele stiintei manageriale si au implementat maniera de
abordare economica in management in stransa concordanta cu finalitatea economica;

· Eeprezentantii gandirii clasice s-au focalizat mai mult pe procesul de productie si procesul
de munca, respectiv pe managementul functiei de productie al unei organizatii;

· Principalul obiectiv ale acestei scoli l-a constituit structura organizatorica si stabilirea unor
principii de organizare si management, care sa inlature greutatile intampinate de catre conducere
in activitatea lor practica;

· O caracteristica esentiala este convingerea, chiar postulatul „omul este rational” adica
oamenii sunt condusi de considerente economice in procesul muncii lor;

· Universalistii nu iau in considerare factorul uman sau il privesc ca pe un mecanicism;

· Modul de tratare a relatiei manageriale cu accente pronuntate asupra laturii de organizare-

abordate atat la nivel general al organizatiei cat si la nivelul functiunii de productie;

· Potrivit universalistilor, organizarea este exclusiv formala, conceputa si proiectata numai

de specialisti;

· Cu toate limitele sale, scoala clasica a avut o contributie importanta in perfectionarea

manageriala si a jucat un rol important in rationalizarea si organizarea productiei contribuind in
mare masura la intemeierea managementului stiintific si dezvoltarea sa ulterioara .

Bibliografie
1. Mariana LUPAN, ISTORIA GÂNDIRII ECONOMICE, 2009;
2. Natalia BRANAŞCO, TEORIA ECONOMICĂ ŞI DOCTRINELE ECONOMICE;
3. Catedra “ TEORIE SI POLITICI ECONOMICE”, TEORIE ECONOMICA, 2012;
4. http://www.rasfoiesc.com/hobby/arta-cultura/SCOALA-CLASICA-ENGLEZA21.php;
5. http://ru.scribd.com/doc/64333528/scoala-clasica#scribd;
6. http://ru.scribd.com/doc/32598001/Teoria-Economica-Curs#scribd;