UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRONOMICE

ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ BUCUREŞTI

DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

Prof. univ. dr. Ioan Niculae ALECU Prof. univ. dr. Rodica TĂNĂSESCU

ANALIZĂ
ECONOMICĂ

1
2
 CUPRINS

Capitolul 1. NECESITATEA ŞI ROLUL ANALIZEI ECONOMICE ÎN

CONDUCEREA UNITĂŢILOR AGRICOLE....................................... 5
1.1. Necesitatea analizei ca metodă de cunoaştere....................................................... 5
1.2. Conţinutul analizei................................................................................................. 6
1.3. Specificul cercetării fenomenelor economice........................................................ 7
1.4. Rolul analizei economice....................................................................................... 8
1.5. Principii de bază ale analizei economice............................................................... 9
Capitolul 2. CONCEPTUL DE SISTEM ŞI UTILIZAREA LUI ÎN ANALIZA ŞI
MANAGEMENTUL UNITĂŢILOR....................................................... 10
2.1. Sistemul ca instrument de analiză şi cercetare...................................................... 10
2.2. Factorii care influenţează dimensiunea şi determină schimbări de stare în
funcţionarea sistemului microeconomic................................................................ 13
Capitolul 3. TIPURI DE ANALIZĂ ECONOMICĂ................................................... 19
Capitolul 4. INDICATORII ŞI GRUPAREA LOR..................................................... 24
Capitolul 5. FACTORII CE ACŢIONEAZĂ ASUPRA FENOMENELOR
ECONOMICE ŞI STUDIEREA LOR..................................................... 31
Capitolul 6. ETAPELE ANALIZEI ECONOMICE................................................... 34
6.1. Delimitarea obiectului analizei.............................................................................. 34
6.2. Întocmirea planului de analiză............................................................................... 35
6.3. Culegerea materialului informaţional necesar....................................................... 35
6.4. Verificarea datelor culese...................................................................................... 36
6.5. Ordonarea datelor şi efectuarea calculaţiei de analiză........................................... 37
6.6. Interpretarea rezultatelor şi formularea concluziilor............................................. 38
6.7. Valorificarea rezultatelor analizei economice....................................................... 40
Capitolul 7. METODOLOGIA UTILIZATĂ ÎN ANALIZA ECONOMICĂ........... 41
7.1. Metode de stabilire a relaţiilor cauzale între fenomene......................................... 41
7.2. Diviziunea sau descompunerea rezultatelor.......................................................... 44
7.3. Metoda substituirii înlănţuite a factorilor.............................................................. 44
7.4. Metoda variantelor logice...................................................................................... 46
7.5. Metoda funcţiilor de producţie.............................................................................. 47
7.6. Metoda corelaţiei................................................................................................... 48
7.7. Metoda bilanţului energetic................................................................................... 49
Capitolul 8. ANALIZA RENTABILITĂŢII UNITĂŢILOR AGRICOLE............... 50
Capitolul 9. ANALIZA RENTABILITĂŢII PRODUSELOR ŞI SERVICIILOR... 57
Capitolul 10. ANALIZA FOLOSIRII RAŢIONALE ŞI INTENSIVE A
PĂMÂNTULUI.......................................................................................... 63
Capitolul 11. ANALIZA GESTIUNII MIJLOACELOR (ACTIVELOR) FIXE....... 66
Capitolul 12. ANALIZA GESTIUNII ACTIVELOR CIRCULANTE........................ 75
Capitolul 13. ANALIZA EFICIENŢEI UTILIZĂRII ÎNGRĂŞĂMINTELOR
CHIMICE ŞI A SUBSTANŢELOR FITOSANITARE......................... 81

3
Capitolul 14. ANALIZA COSTURILOR PE PRODUSE............................................. 89
Capitolul 15. ANALIZA PRAGULUI DE RENTABILITATE.................................... 97
BIBLIOGRAFIE................................................................................................................ 101

4
 Capitolul 1
NECESITATEA ŞI ROLUL ANALIZEI ECONOMICE
ÎN CONDUCEREA UNITĂŢILOR AGRICOLE

Orice unitate agricolă, indiferent de profil, dimensiune şi spaţiul socio-economic în

care activează, trebuie să-şi probeze permanent viabilitatea, capacitatea de concurenţă şi
adaptare, performanţa economico-financiară.
De aceea analiza economică ocupă un loc important şi este o funcţie a oricărui
conducător, indiferent de nivelul pe care se află în ierarhia conducerii şi de problemele de
conducere care domină în activitatea sa (strategice, tactice sau operative).
Unitatea agricolă modernă de stat sau privată, de dimensiune mare sau mică, necesită
un nou stil de conducere bazat pe flexibilitate, dinamism şi previziune ceea ce este de
neconceput fără o informare complexă, operativă şi de calitate care să stea la baza luării
deciziilor.
Nu poate să conducă bine decât acela care deţine mai multe informaţii cu privire la
preţuri şi mobilitatea lor în procesul de negociere, cu privire la costuri şi implicaţiile lor în
performanţa unităţii, tendinţe şi strategii formulate în domeniul preţurilor şi costurilor.
Conducătorul în activitatea sa nu este suficient să deţină informaţii, ci trebuie să le analizeze
cât mai complet şi să le utilizeze în luarea deciziilor.

1.1. Necesitatea analizei ca metodă de cunoaştere

Unitatea agricolă, ca entitate juridică şi economică, indiferent de statutul său juridic de

organizare şi de forma de proprietate, cunoaşte în decursul activităţii sale, necesitatea de a-şi
măsura posibilităţile şi slăbiciunile proprii din diferite motive şi mai ales îmbunătăţirea
performanţelor şi a strategiilor.
În acest scop conducătorul sau specialistul apelează la analiză.
Ca disciplină economică, analiza pune la dispoziţia specialiştilor un ansamblu de
metode, tehnici, instrumente şi reguli manageriale bazate pe concepte noi specifice
mecanismului economiei de piaţă competitivă, concurenţială.
Activitatea de conducere implică parcurgerea în toate problemele tehnice, economice,
organizatorice, sociale, juridice, a ciclului:

informaţie ------> analiză ------> decizie ------> acţiune ------> rezultate

Scopul realizării în cât mai bune condiţii a activităţii de conducere este:

- creşterea profitului unităţii (firmei) şi a ratei profitului;
- îndeplinirea şi depăşirea obiectivelor prevăzute, planificate pentru o anumită
perioadă de timp (lună, trimestru, an);
- folosirea raţională a resurselor materiale, financiare şi umane existente în unitate la
un anumit moment;
- reducerea continuă a costurilor ca mijloc principal de creştere a profitului în
economia de piaţă;
- creşterea productivităţii muncii (exprimată în venituri/salariat sau muncitor şi ore/tone
de produs).

5
 Pentru realizarea acestor obiective în condiţiile unor transformări profunde şi a
interdependenţei dintre fenomenele tehnice, economice, sociale, politice se impune
perfecţionarea activităţii de conducere într-un ritm dinamic, care se realizează şi prin
utilizarea adecvată a analizei economice.
Metodele şi tehnicile cu care se operează în domeniul conducerii s-au înmulţit şi
completat foarte mult.
Pentru depistarea şi urmărirea sistematică a fenomenelor economice, tehnice, sociale
ce apar în activitatea unităţilor agricole, un instrument deosebit de eficace îl constituie analiza
economică complexă.
Conducătorul oricărei unităţi agricole trebuie să fie în măsură să detecteze rapid
tulburările şi dezechilibrele latente şi să pregătească adaptările lor corespunzătoare.
În acest scop, conducătorul trebuie să facă o consultare periodică a unităţii sau a unor
componente ale activităţii acesteia, pentru a asigura că ele se desfăşoară normal în raport cu
cele prevăzute şi pentru a supraveghea buna lor funcţionare.
Analiza economică prezintă o serie de avantaje permiţând conducătorului:
- să vadă mai clar desfăşurarea activităţilor economice şi tehnice;
- să sesizeze la timp deficienţele şi dificultăţile (tehnice, economice, organizatorice,
comerciale, sociale, juridice);
- să stabilească mijloacele de acţionare;
- să evalueze rezultatele scontate pentru o perioadă viitoare.
Aspectele negative din activitatea unităţii trebuie abordate graduat prin „depistarea” şi
„tratarea” cauzelor care le generează.
Efectele depistate prin analiză sunt consecinţele unor cauze mai uşor sau mai greu de
identificat. În această acţiune un rol important îl are dorinţa sinceră a conducătorului de a
îndrepta lucrurile sau de a dezvolta rezultatele favorabile obţinute. De exemplu, creşterea
profitului unităţii în condiţiile unei fiscalităţi foarte ridicate şi a unor dobânzi mari pentru
creditele strict necesare de a completa sursele proprii în efectuarea de investiţii nu se
manifestă la toţi conducătorii.
Succesul analizei mai depinde însă şi de modul cum a fost pregătită, desfăşurată şi
finalizată.

1.2. Conţinutul analizei

Termenul de analiză este de origine greacă şi înseamnă „a descompune în elemente

componente”.
Analiza reprezintă o metodă de cercetare generală bazată pe descompunerea unui
obiect sau fenomen în părţile lui componente, în elemente mai simple.
Cu ajutorul ei specialiştii din toate domeniile cercetează lucrurile şi fenomenele, adică:
- le descoperă structura;
- le stabileşte sau le verifică relaţiile de cauzalitate;
- stabileşte factorii care le generează;
- stabileşte legile formării şi descompunerii lor;
- formulează pe această bază decizii pentru activitatea de viitor.
În toate domeniile analiza joacă rolul unui mijloc indispensabil şi o metodă de
cercetare.
Asociindu-se la cuvântul „analiză” diferiţi termeni, se indică:
- caracterul analizei: analiză economică, analiză tehnică, analiză chimică, analiză
psihologică etc.;

6
 - obiectul analizei: analiza activităţii economice a unei unităţi, analiza unui produs,
analiza productivităţii muncii, analiza fondului de salarii.
Analiza economică poate fi definită ca cercetarea unui fenomen, proces sau activitate
din punct de vedere economic, bazată pe descompunerea lui în elementele componente şi pe
studierea lor şi a factorilor care îl determină. Esenţialul în analiza economică îl constituie
studierea relaţiilor structurale, a relaţiilor cauză-efect.
Analiza economică s-a individualizat în ansamblul ştiinţelor economice, datorită
particularităţilor analizei fenomenelor economice. În analiza economică se implică rolul
însemnat al logicii, al puterii de abstractizare, al gândirii corecte care permite identificarea
raporturilor de cauzalitate, de descoperire a condiţiilor de formare şi dezvoltare a unor
fenomene economice.
Analiza economică a devenit o disciplină economică pentru că are un obiect propriu de
cercetare, reguli manageriale bazate pe concepte specifice economiei de piaţă, metode, tehnici
şi instrumente de cercetare.

1.3. Specificul cercetării fenomenelor economice

Acest specific este determinat de următoarele elemente:

- acelaşi efect poate fi produs de cauze diferite (exemplu reducerea profitului poate fi
determinată de creşterea costurilor, reducerea preţului de vânzare ca urmare a unei
calităţi inferioare şi reducerea cantităţii vândute);
- efecte diferite se pot combina dând o rezultantă a complexului de factori (abaterea
unui fenomen este determinată de suma influenţelor factorilor direcţi);
- complexitatea şi intensitatea cauzei poate determina nu numai intensitatea
fenomenului, ci şi calitatea lui (de exemplu, scăderea productivităţii muncii poate fi
determinată nu numai de insuficientele măsuri de cointeresare materială, ci şi de
nivelul de calificare mai scăzut al unor salariaţi);
- în fenomenele analizate pot apare însuşiri care nu erau prezente în niciun element
component;
- însuşirile esenţiale se întrepătrund cu cele neesenţiale, secundare sau întâmplătoare;
- analiza calitativă are un rol deosebit de important, primând asupra analizei
cantitative.
Toate acestea l-au determinat pe Norbert Wiener să precizeze importanţa modului de
efectuare a analizei economice: „în absenţa unor metode standard, sigure, rolul judecăţii
experţilor în aprecierea factorilor economici şi sociologici este atât de mare încât un novice
care nu a acumulat experienţa însuşită de către experţi, nu are ce face în acest domeniu de
activitate”.
Analiza economică are un caracter atât de complex datorită complexităţii fenomenelor
cercetate, generate de factori multiplii între care există relaţii de intercondiţionare.
Fenomenele şi procesele studiate de analiza economică se realizează prin activitatea
oamenilor, obiectul analizei fiind implicit fenomene social-economice. Aceasta conduce şi la
necesitatea acordării importanţei cuvenite factorului uman, aspectelor sociale şi psihologice
specifice.

7
 1.4. Rolul analizei economice

Acesta rezultă din multiplele acţiuni pe care le are analiza în activitatea de conducere,
managerială. Rolul este evidenţiat de următoarele consecinţe:
a) Analiza economică ocupă un loc important în procesul creşterii eficienţei
economice a produselor şi a întregii activităţi a unităţii sau firmei.
Ca disciplină ştiinţifică, analiza foloseşte metode proprii de cercetare a fenomenelor,
precizând acţiunile şi căile pentru îmbunătăţirea situaţiei economico-financiare ţinând seama
de evoluţia condiţiilor economice şi sociale concrete.
b) Analiza economică asigură elemente de fundamentare a deciziilor pentru
utilizarea mijloacelor de producţie, a capitalului şi forţei de muncă în vederea sporirii
eficienţei economice şi a utilizării mai raţionale a resurselor disponibile şi a celor atrase.
Analiza prin concluziile formulate contribuie la fundamentarea unor decizii
corespunzătoare îndreptate spre eliminarea deficienţelor, spre extinderea şi generalizarea
rezultatelor pozitive, spre reglarea activităţilor tehnice, economice, comerciale.
c) Prin analiză se crează condiţii pentru efectuarea unor calcule previzionale,
stabilind tendinţa şi evoluţia unor indicatori economici pentru o perioadă viitoare avută în
vedere.
d) Analiza contribuie la determinarea factorilor care au influenţat obţinerea unor
rezultate tehnice şi economice, abaterile de la nivelele preconizate, în funcţie însă de
condiţiile concrete existente şi de contextul economiei naţionale şi a economiei de ramură.
e) Analiza permite identificarea şi mobilizarea rezervelor interne existente în
unitate, rezerve care constituie pe de o parte posibilităţi de creştere şi dezvoltare a producţiei
şi de creştere a eficienţei economice a cheltuielilor.
Rezervele interne posibile a fi mobilizate în scopul creşterii eficienţei economice a
activităţii sunt foarte diverse:
- unele vizează forţa de muncă (asigurarea unităţii cu personal necesar din punct de
vedere numeric şi calitativ, folosirea completă şi integrală a timpului de muncă,
stabilizarea forţei de muncă, creşterea disciplinei în muncă şi a disciplinei
tehnologice, creşterea productivităţii muncii);
- altele vizează mijloacele de muncă (pământul, mijloacele fixe şi folosirea lor cât mai
completă, creşterea randamentului utilizării lor, efectuarea la timp a întreţinerilor
tehnice şi reparaţiilor etc.);
- rezerve interne care vizează obiectele muncii (asigurarea procesului de producţie cu
materii şi materialele necesare cantitativ şi calitativ, la termenele prevăzute,
eliminarea pierderilor şi risipei, utilizarea lor corespunzătoare pentru a avea efectul
dorit).
Folosirea judicioasă a unei rezerve interne are consecinţe complexe şi influenţează
nivelul mai multor indicatori ai activităţii unităţii.
f) Analiza stabileşte măsurile adecvate pentru desfăşurarea activităţii în viitor,
măsuri cu caracter economic, tehnic, organizatoric, social, juridic.
g) Un alt rol al analizei în activitatea de conducere la toate nivelurile este că permite
efectuarea unui control multilateral asupra modului şi condiţiilor în care se îndeplinesc
obiectivele preconizate şi se aplică principiile noului mecanism economico-financiar în scopul
sporirii eficienţei economice.
h) Analiza crează condiţii pentru dezvoltarea spiritului gospodăresc şi cointeresarea
materială a salariaţilor în vederea creşterii producţiei şi productivităţii muncii şi reducerii
costurilor.

8
 Astfel prin analiza activităţii economice a unităţilor se verifică în practică cerinţele
gospodăririi economice a resurselor disponibile.
i) Prin concluziile desprinse din analiză, prin identificarea de noi rezerve interne,
analiza are o acţiune mobilizatoare în activitatea unităţilor, pentru îndeplinirea şi depăşirea
parametrilor stabiliţi pentru o anumită perioadă.
Obiectivele analizei economice a unităţii agricole vizează:
- realizarea unui sistem de conducere şi organizare corespunzător situaţiilor existente
la un moment dat, în vederea îndeplinirii corespunzătoare a funcţiilor sale -
producţie, cercetare-dezvoltare, financiar-contabilă, comercială, socială şi de
protecţie a mediului;
- prevenirea fenomenelor producătoare de dezechilibre în aceste funcţii, ca urmare a
influenţelor unor factori interni şi externi, a căror integrare în sistem trebuie făcută
fără a produce distorsiuni;
- găsirea căilor şi mijloacelor de remediere a eventualelor dezechilibre şi carenţe puse
în evidenţă de conducător sau specialişti;
- precizarea direcţiilor de dezvoltare a rezultatelor favorabile în unitate şi a evaluării
unor rezultate scontate prin utilizarea mai eficientă a resurselor (capital, fond funciar,
materiale, forţă de muncă) sau prin acţiunea unor factori externi (piaţa, preţurile,
dobânzile etc.).
Pentru aceasta analiza trebuie să pună în evidenţă punctele „slabe” şi „tari” ale unităţii,
nu trebuie să se limiteze la o analiză critică a deficienţelor scontate, ci trebuie să precizeze
mijloacele şi metodele de acţionare.

1.5. Principii de bază ale analizei economice

Acestea reprezintă reguli practice a căror respectare conduce la stabilirea unui

diagnostic corect pe de o parte şi a unor măsuri adecvate şi eficiente pe de altă parte.
a) Analiza se efectuează numai cu aportul unor specialişti capabili să investigheze
amplu situaţia de fapt a funcţionării, organizării şi conducerii unei unităţi agricole şi să
elaboreze măsuri coordonate. Astfel de specialişti pot exista în unităţi dar pot fi şi atraşi prin
servicii de Consulting din firme specializate în prestarea unor astfel de servicii (de exemplu,
firme care întocmesc studii de fezabilitate).
Pentru probleme de detaliu, managerul poate solicita specialişti în unele domenii
(sistem informaţional, relaţii umane, relaţii juridice, negocieri şi renegocieri etc.).
b) Analiza - abordarea, efectuarea şi finalizarea - să se facă pe baza unei metodologii
specifice care reuneşte metode şi tehnici adecvate obiectivelor şi informaţiilor.
c) Analiza trebuie axată pe probleme clare şi reprezentative pentru a permite o
investigare sistematică a relaţiilor social-economice şi perfecţionarea sistemelor de organizare
şi conducere.
d) Sincronizarea necesităţilor şi dorinţelor cu posibilităţile atât în ceea ce priveşte
perspectiva unităţii cât şi interpretarea rezultatelor obţinute în contextul realităţilor existente,
identificând cauzele ce au generat anumite efecte şi formulând soluţii posibile de aplicat.
e) Continuitatea sau periodicitatea unor analize, atât la începutul unor acţiuni cât şi
pe parcurs pentru a constata valabilitatea unor soluţii adoptate şi modul de funcţionare a unor
subsisteme din unitate, sau al sistemului în totalitate pentru a sesiza la timp eventualele
disfuncţionalităţi determinate de acţiunea perturbatoare a unor factori interni şi externi.

9
 Capitolul 2
CONCEPTUL DE SISTEM ŞI UTILIZAREA LUI
ÎN ANALIZA ŞI MANAGEMENTUL UNITĂŢILOR

Obiectul analizei economice îl constituie activitatea tuturor unităţilor agricole care

desfăşoară activităţi de producţie vegetală, zootehnică, horticolă, de depozitare şi prelucrare,
de servicii etc.
Studierea activităţilor analizate poate fi mai completă şi eficace dacă sunt tratate
sistemic în mediul în care acţionează.
Orice fenomen sau proces poate fi considerat ca un sistem de elemente
interdependente sau de subsisteme interconectate.
Un sistem se defineşte ca o grupare de componente care acţionează împreună ca un
întreg organizat şi face ca activitatea să funcţioneze conform scopului urmărit. Abordarea
unităţilor agricole într-o viziune sistemică asigură înţelegerea mecanismului său de
funcţionare şi găsirea celor mai adecvate soluţii pentru creşterea eficienţei economice în
procesul de producţie şi valorificare.
Sistemul este un ansamblu de elemente care evoluează interdependent în cadrul unor
restricţii şi a cărei comportare este determinată de mărimile de intrare (input) şi de ieşiri
(output), mărimi care pot fi observate sau măsurate.

2.1. Sistemul ca instrument de analiză şi cercetare

El delimitează câmpul (spaţiul) în cadrul căruia se cercetează procesul obiectiv de

conducere.
În raport cu mediul exterior orice sistem şi subsistem are: intrări, ieşiri, comportare şi
funcţiuni. Tratarea cibernetică permite definirea matematică a comportamentelor cu ajutorul
modelelor, precum şi reglarea acestora în sensul dorit, pe baza informaţiilor şi a conexiunii
inverse.
Oskar Lange introduce noţiunea de cibernetică economică propunând aplicarea
gândirii sistemice la analiza şi interpretarea proceselor de conducere economico-sociale.
Tratarea cibernetică în domeniul economic asigură posibilitatea surprinderii tuturor aspectelor
şi evidenţierea elementelor principale ale unei situaţii, definirea legăturilor dintre elemente şi
tendinţele lor de evoluţie, dezvoltare.
În producţia agricolă se întâlnesc sisteme biologice, tehnice şi umane a căror
conducere este realizată de manageri în scopul alocării cât mai eficiente a resurselor şi a
reglării activităţilor.
Tractoarele şi maşinile sunt sisteme tehnice formate din componente care acţionează
pentru a asigura funcţionarea lor, plantele şi animalele sunt sisteme biologice foarte complexe
a căror funcţionalitate asigură produse vegetale şi animale principale şi secundare. Unităţile
economice sunt sisteme economico-sociale mult mai complexe decât sistemele fizice.
Unitatea agricolă, de la mica exploataţie până la marea întreprindere este o unitate
economică care dispune de mijloace naturale (pământ), biologice, tehnice, financiare şi umane
cuprinse într-un sistem care are rolul să producă bunuri şi servicii pentru satisfacerea nevoilor
vitale ale omului şi a altor unităţi de producţie, prelucrătoare.

10
 Unitatea economică agricolă ca sistem este formată din subsisteme (fig. 1):
- subsistemul condus (reglat) S - care se caracterizează printr-o anumită capacitate de
producţie măsurată de valoarea producţiei obţinută anual, un anumit nivel şi stare de
funcţionare care se determină după natura şi proporţia activităţilor în producţie
vegetală, culturi de câmp, horticole, pomicole, legumicole, producţie animală (specii
diferite, sisteme diferite de creştere), activităţi de depozitare, prelucrare,
comercializare;
- subsistemul conducător (reglator) R - reprezentat de conducător (manager) şi a cărui
activitate are la bază analiza informaţiilor şi emiterea de decizii privind
funcţionalitatea, controlul, reglarea activităţilor din subsistemul condus;
- subsistemul informaţional care conectează subsistemele condus şi conducător şi care
asigură colectarea informaţiilor, depozitarea, prelucrarea şi vehicularea acestora.

S Ieşiri - produse agr.

Intrări - servicii
xj Subsistemul condus Y
Cheltuieli (capacitate, stare) Venituri

+Δ

Decizii Subsistem informaţional

Subsistemul conducător

Fig. 1. Schema bloc a sistemului unitate economică agricolă

Generatorul de informaţii despre funcţionalitatea sistemului este nivelul real al

sistemului, dar informaţia în sine poate fi uneori tardivă sau eronată. Unele informaţii reflectă
nivelul aparent al sistemului care poate fi diferit de nivelul real.
Informaţiile reprezintă instrumente primare ale activităţii de conducere.
Deciziile reprezintă un produs tip al activităţii de conducere.
Sistemul este complex, dinamic dar şi reglabil şi funcţionează pe baza unor intrări de
factori xj şi are ca rezultat ieşirile y de produse de servicii.
În ansamblul activităţilor din cadrul unui sistem, actul conducerii sau managementului
deţine un rol esenţial, de care depinde viabilitatea şi eficienţa sistemului sau subsistemului
condus.
Personalului de conducere, pe orice treaptă ierarhică s-ar afla, i se cere un orizont larg,
un volum de cunoştinţe care depăşeşte sfera domeniului strict profesional pentru a putea
realiza, surprinde din timp şi urmări toate aspectele sistemului condus - tehnice, economice,
sociale, juridice.
Natura sistemică a unităţilor agricole şi gradul de dezvoltare tehnologică mereu mai
ridicat pretind o înţelegere tot mai profundă şi un control al vulnerabilităţii sistemului.
Aceasta devine o funcţie cheie în care contribuţiile economistului şi a inginerului trebuie să
fie integrate.

11
 Funcţionalitatea şi eficienţa funcţionalităţii sistemului se apreciază prin transmitanţa
sistemului (capacitatea de trecere) T care se calculează ca raport între ieşiri şi intrări
exprimate valoric.

Y
T=
X

Când T > 1 transmitanţa sistemului este multiplicatoare deoarece veniturile sunt mai
mari decât cheltuielile (y > x).
Unitatea agricolă desfăşoară o activitate eficientă, obţinând profit, iar rolul
subsistemului conducător este de a urmări şi găsi modalităţile de creştere sau de consolidare a
nivelului de eficienţă şi de a construi strategii de dezvoltare în perspectivă.
Dacă T < 1, sistemul funcţionează anormal, transmitanţa sistemului este reductoare,
deoarece veniturile sunt mai mici decât cheltuielile (Y < x).
Aceasta reflectă o activitate ineficientă şi realizarea de pierderi.
Rolul subsistemului conducător este ca prin analiză să previzioneze această posibilitate
şi să găsească soluţii şi mijloace de rezolvare a dezechilibrului economic. În acest scop
analiza trebuie să precizeze cauzele interne şi externe ale unui astfel de situaţii analizate prin:
- evaluarea situaţiei comercializării produselor şi serviciilor;
- cunoaşterea evoluţiei producţiei şi a situaţiei financiare;
- aprecierea poziţiei unităţii agricole faţă de piaţa de desfacere (din aval) şi piaţa de
aprovizionare (din amonte);
- evoluţiile previzibile ale producţiei, cheltuielilor şi profitului ca urmare a schimbării
structurii activităţilor sau al retehnologizării;
- structura patrimonială a capitalului cât şi posibilităţilor concrete de capitalizare mai
rapidă.
Pot exista situaţii când transmitanţa este proporţionată (T = 1) deoarece veniturile sunt
aproape egale cu cheltuielile. Rolul analizei este de a permite conducătorului şi specialiştilor
să previzioneze astfel de situaţii, să descopere cauzele şi să poată stabili măsuri corective a
factorilor de intrare în sisteme (Dx) şi strategii de redresare a unităţii. Aceste strategii au la
bază măsuri care vizează creşterea transmitanţei sistemului.
Dereglările în activitatea sistemului unităţii se întâlnesc frecvent în activitatea acestora
deoarece unitatea este un sistem foarte complex (influenţat de o multitudine de factori aflaţi în
interacţiune), probabilistic (unii factori au caracter aleator iar riscul creşte în economia de
piaţă), adaptativ, autoreglabil şi autoorganizabil. Forţa de muncă are un rol determinant în
desfăşurarea în bune condiţii a proceselor de producţie.
Avantajele interpretării sistemice a unităţilor agricole sunt:
- sistemul pune pe primul plan relaţiile dintre componente;
- deplasează efortul de concepţie de la elementul izolat la ansamblul care îl conţine;
- relaţiile dintre componentele sistemului sunt mult mai dinamice şi mai uşor de
schimbat decât părţile sistemului;
- faptul că unele părţi pot fi schimbate pentru introducerea noului.
Analiza economică presupune reperarea simptomelor, dusfuncţionalităţilor, stabilirea
stării şi a terapiei necesare.
Analiza sistemului unităţii agricole trebuie să permită conducătorului să dea răspuns
următoarelor probleme:
- care sunt rezultatele unităţii agricole?
- dacă sunt sau nu satisfăcătoare şi de ce?
- cum au fost obţinute?
- care sunt performanţele şi obiectivele dorite?

12
 - care este nivelul realizărilor faţă de cele dorite?
- ce trebuie făcut pentru atingerea lor?
- măsurile concrete ce urmează a fi întreprinse atât pe termen scurt cât şi pe termen
mediu şi lung.
Rezultă că analiza nu se limitează la radiografia şi aprecierea stării diferitelor
fenomene, ci constituie o parte integrantă a managementului strategic.
Unii autori consideră că un conducător eficient consacră circa 50 % din timpul său
problemelor de analiză a unităţii, având în vedere că rezultatele analizei stau la baza celorlalte
funcţii ale managerilor.

2.2. Factorii care influenţează dimensiunea şi determină schimbări de stare în

funcţionarea sistemului microeconomic

Modul de funcţionare a unităţii agricole, analizată ca un sistem şi rezultatele obţinute

de aceasta sunt determinate cantitativ şi calitativ de un număr important de factori: interni şi
externi.
Analiza permite identificarea acţiunii acestor factori, sensul acţiunii lor într-o anumită
perioadă, cuantificarea influenţei lor, modalităţile de influenţare a lor în sensul dorit de către
manager.
Factorii care influenţează activitatea unităţilor agricole pot fi grupaţi în factori interni
şi externi.

A. Factori interni
Sunt factori proprii unităţii agricole care influenţează funcţionalitatea şi complexitatea
sistemului şi care pot fi grupaţi în:
- factori naturali: solul cu caracteristicile sale, precipitaţiile anuale şi eşalonarea lor,
temperatura, îngheţurile, grindina, brumele etc.;
- factori tehnici şi tehnologici: dotarea cu tractoare şi maşini, instalaţii, posibilităţi de
irigare, modul de întreţinere a culturilor, tehnologiile adoptate;
- factori organizatorici - modul de organizare a activităţii de producţie şi a activităţilor
de deservire;
- factori economici - capitalul fix şi circulant, capitalul social, fondul de dezvoltare,
fondul de rulment, profitul obţinut;
- factorii de management - legaţi de conducător, stilul de conducere, metode utilizate etc.;
- informaţiile şi modul de prelucrare şi circulaţie a lor;
- factori sociali - forţa de muncă, număr, calificare, vârstă medie, stabilitate,
cointeresare, condiţii existente în unitate.
Toţi aceşti factori reprezintă intrări în subsistemul condus, în cantitatea, calitatea şi
momentul cerut de procesul de producţie programat de specialist. Prin urmărirea şi analiza
funcţionalităţii sistemului conducătorul apreciază, estimează sau măsoară acţiunea factorilor
în subsistemul condus şi intervine pe baza conexiunii inverse asupra creşterii sau descreşterii
cantităţilor de factori (Dx), sau de producţie. Funcţionalitatea sistemului depinde însă şi de un
număr important de factori externi unităţii.

B. Factori externi - mediul ambiant al exploataţiei agricole

Unităţile agricole trebuie să interacţioneze cu mediul lor extern dacă doresc să-şi
menţină sau să-şi crească performanţele economice. În acest scop este necesară cunoaşterea şi
sistematizarea factorilor din mediul extern unităţii.

13
 Mediul extern joacă un rol critic în viaţa unităţilor agricole pentru că:
- toate intrările de factori folosite provin din mediu (materiale, utilaje, energie, capital
atras etc.);
- rezultatele (produse agricole, servicii) apar pe o piaţă care este parte a mediului;
- multe aspecte ale procesului de transformare a intrărilor în produse şi servicii sunt
reglate de factori de mediu (sortimentul de materiale, calitatea cerută de piaţă).
De aceea cunoaşterea factorilor de mediu care influenţează unitatea agricolă este
esenţială pentru conducerea acesteia.
Evoluţia unităţilor agricole este marcată în prezent de amplificarea interdependenţelor
cu mediul în care îţi desfăşoară activitatea şi a mutaţiilor intervenite în acest mediu şi care
trebuie cunoscute, analizate şi valorificate de conducători.
Mediul ambiant al unităţii este definit de o multitudine de factori externi care
influenţează într-un mod specific comportamentul şi performanţele unităţilor agricole.
Mediul ambiant cuprinde factori de natură economică, tehnică, politică, demografică,
ştiinţifică, organizatorică, juridică, ecologică, sociologică. Aceşti factori trebuie analizaţi de
conducător pentru că influenţează stabilirea obiectivelor, obţinerea resurselor, adoptarea şi
aplicarea deciziilor (fig. 2). Componentele lui sunt foarte numeroase, complexe, dinamice şi
cel mai adesea perturbatoare pentru activitatea exploataţiilor agricole.
Ele influenţează stabilirea obiectivelor unităţii, modul de obţinere a resurselor,
adoptarea unor decizii.
Toate acestea reflectă necesitatea abordării cuprinzătoare, sistemice şi mai ales
dinamice a factorilor care formează mediul ambiant al unităţii agricole.
Principalele categorii de factori de mediu care au influenţă majoră asupra unităţii
agricole sunt prezentaţi în figura 2.

Fig. 2. Factorii mediului ambiant în relaţie cu

întreprinderea agricolă

1. Factorii naturali (ecologici) sunt reprezentaţi de atmosferă, ape, lacuri, păduri, floră.
Protecţia mediului obligă specialiştii şi pe toţi cei care lucrează în producţia agricolă,
ca prin activităţile de producţie, depozitare, prelucare şi valorificare să-şi limiteze acţiunea
defavorabilă a acestor factori şi păstrarea echilibrului ecologic.

14
 2. Factorii economici reprezintă o categorie foarte importantă şi cuprind piaţa şi
pârghiile economico-financiare dovedindu-se mai dinamice.
Piaţa prin cererea şi oferta de produse agricole şi servicii, prin sortimentul, calitatea,
ritmicitatea şi preţul produselor aduce elemente decisive în deciziile producătorilor agricoli
privind orientarea activităţilor, aprovizionarea, producţia şi vânzarea, nivelul maxim al
costurilor.
În economia de piaţă, se schimbă raportul tradiţional între unitatea agricolă şi piaţă,
unitatea trebuie să producă în funcţie de cerinţele pieţii - sub aspect cantitativ, sortimental şi al
costurilor, ceea ce reprezintă un exemplu de influenţă majoră a factorilor de mediu asupra
unităţii.
Pârghiile economice se referă la impozite, taxe, dobânzi, acordarea creditelor, tarife.
În ultimii ani nivelul de eficienţă al unităţilor agricole a fost influenţat puternic de
preţurile de achiziţionare a produselor agricole, tarifele practicate de unităţile Agromec,
impozitele pe venituri, profit şi salarii, nivelul dobânzilor, inflaţia.
Rolul conducătorilor şi al producătorilor agricoli este de a le valorifica impactul în
decizii şi acţiuni generatoare de eficienţă ţinând cont de modul specific de manifestare în
unitate.
3. Factori tehnici şi tehnologici se referă la nivelul tehnic şi tehnologic al utilajelor
disponibile pentru cumpărare, cercetările la care unitatea are acces.
Aceşti factori influenţează modernizarea tehnologiilor, înzestrarea tehnică.
Influenţele dintre unitatea şi mediul ei exterior sunt reciproce: ea primeşte din medii
materiale, utilaje, combustibili, forţă de muncă, capital, informaţii (ştiinţifice, economice,
juridice etc.) şi îi restituie acestuia produse agricole, servicii, capital, informaţii.
Acţiunea acestor factori trebuie corelată cu factorii interni ai unităţii (mijloace
existente, posibilităţi financiare).
4. Factori de management exterior unităţii din care fac parte funcţiunea gărzii
financiare, departament, minister, curtea de conturi, proiectarea sistemului de protecţie
socială.
5. Factori social-culturali - includ structura socială a populaţiei în zonă, ocrotirea
sănătăţii, învăţământul.
6. Factori juridici reprezintă reglementările juridice cu influenţă directă sau indirectă
asupra unităţii agricole şi modului său de conducere. Acţiunea acestor factori este reflectată în
Legea 18/1991 a fondului funciar, Legea 31/1990 cu privire la societăţile comerciale, Legea
arendei, Legea privatizării, Legea 83/1993, Legea investiţiilor de capital străin.
Factorii juridici facilitează sau limitează acţiunea altor factori de mediu.
7. Factori demografici se referă la densitatea populaţiei, structura socio-profesională a
acesteia, ponderea populaţiei din mediu rural, a populaţiei active, durata medie a vieţii, modul
de asigurare a specialiştilor şi managerilor.
În calitatea de sistem, unitatea agricolă se dovedeşte a fi adaptabilă, flexibilă, ceea ce
constituie o condiţie a viabilităţii ei. Majoritatea modificărilor produse în structura şi
funcţionarea sa sunt rezultatul transformărilor produse în mediu. De exemplu, unitatea trebuie
să se adapteze cerinţelor impuse de piaţă (sortiment de produse, calitate, preţuri de vânzare),
de clienţi, de furnizori, acţionari, organisme guvernamentale. Aceasta impune stabilirea unor
puncte de contact cu întreprinderile şi agenţii economici care formează mediul respectiv. La
rândul lui acest mediu prin produsele şi serviciile sale, prin tehnologiile practicate, prin
potenţialul său inovaţional.
Interacţiunile care există între unitatea agricolă şi mediul ambiant dau naştere la
relaţii materiale, băneşti şi informaţionale.

15
 În activitatea de conducere a unităţilor agricole factorii mediului ambiant trebuie bine
cunoscuţi pentru adaptarea permanentă a unităţii la cerinţele mediului ambiant şi pentru
creşterea flexibilităţii elementelor sale componente.
În abordarea mediului extern al unităţii agricole trebuie să distingem între:
- mediul general şi mediul specific;
- mediul simplu şi complex;
- mediul stabil şi dinamic;
- mediul real şi perceput.
Modul de percepere a mediului
Mediul general şi mediu specific
Mediul general cuprinde toate condiţiile economice, politice, sociale, juridice,
ecologice şi culturale care pot avea impact asupra unităţii agricole.
Mediu specific este acea parte a mediului extern care are influenţă directă pentru
atingerea scopului unităţii agricole.
El conţine componente critice care pot influenţa pozitiv şi negativ eficienţa unităţii
(ex.: tipul de piaţă pe care se desfac produsele, abundenţa sau raritatea furnizorilor de
materiale, dobânzile practicate pentru agricultură, credite).
Mediul simplu şi mediul complex
Mediul simplu conţine un număr mai redus şi relativ omogen de factori. De exemplu, o
fabrică de îngrăşăminte chimice foloseşte o tehnologie rutinieră, repetă acelaşi proces
tehnologic, produce un număr restrâns de produse, le desface pe o piaţă relativ constantă şi
bine cunoscută, ameninţarea noilor intraşi pe piaţă este foarte redusă.
Mediul complex conţine un număr mare de factori, de o mare diversitate.
Unităţile agricole au raporturi cu numeroşi furnizori (seminţe, îngrăşăminte,
combustibili, piese etc.), utilizează tehnologii variate în contextul factorilor naturali şi
posibilităţile financiare, produsele fac obiectul unor reglementări (protecţia consumatorului,
protecţia mediului, limite de calitate).
Mediul stabil şi mediul dinamic
Mediul stabil este previzibil în practica managerială.
Mediu dinamic nu este complet previzibil, necesită o atitudine novatoare şi de adaptare
din partea managerilor.
Gradul de stabilitate al relaţiilor unităţii agricole cu mediul său are importanţă
deosebită în elaborarea strategiei unităţii.
Mediu real şi mediu perceput
Mediu real este mediu obiectiv.
Mediu perceput este realizat de manager, producătorul agricol. Percepţia este în
funcţie de poziţia unui individ în unitate. Astfel, de pe diferite trepte ale structurii ierarhice se
observă forţe diferite ale mediului şi deci medii specifice.
Asupra mediului perceput influenţează şi educaţia, experienţa, problemele activităţii
sale (tehnice, economice, de marketing).
Mediu perceput este cel care contează în luarea deciziilor.
Capacitatea unităţii de adaptare la mediu depinde de abilitatea managerilor de a
prevedea evoluţia unor factori de mediu.
Cu cât aceştia sunt mai siguri de starea viitoare a mediului, cu atât sunt mai apţi să
răspundă acestor situaţii.
Important în activitatea managerială este să prevadă direcţiile schimbării unor factori
de mediu.

16
 Concepţia sistemică în abordarea fenomenelor economice implică analiza tuturor
categoriilor de factori interni şi externi care prin diferite tipuri de conexiuni, se reflectă în
rezultatele activităţii economice.
Unii factori interni şi externi au caracter aleator, iar nivelul celor mai mulţi nu poate fi
prevăzut pe un orizont mai lung de timp, ceea ce face ca activitatea şi rezultatele sistemului -
unitate agricolă să se desfăşoare în condiţiile de risc şi incertitudine. Sistemul fiind
probabilistic, orice activitate economică implică riscuri.
Printre riscurile care pot afecta activitatea unităţilor agricole şi care trebuie analizate
de manager şi aplicate în luarea deciziilor sunt: riscul climatic, tehnic, tehnologic, comercial,
financiar, economic, investiţional, social, politic etc.
Creşterea şi analiza riscurilor prezente în unităţile agricole, a nivelului la un moment
dat, adoptarea unor decizii adecvate şi dacă este posibil de atenuarea influenţei lor
influenţează toate activităţile care se desfăşoară în unitatea agricolă: tehnică, economică,
comercială, organizatorică, socială, juridică.
Creşterea rolului riscului în luarea deciziilor, pe baza unei analize cât mai complete,
reprezintă un element necesar în activitatea de conducere care va permite formarea unei
mentalităţi mai adecvate economiei de piaţă. Aceasta nu presupune evitarea riscului şi a
eliminării incertitudinii, ci de adoptare de riscuri şi incertitudine, acceptând situaţiile ca date.
Dezvoltarea modernă a unităţilor agricole depinde nu atât de realizarea unor obiective,
determinate şi sigure, cât mai curând de dezvoltarea activităţilor creatoare într-o lume în care
incertitudinea, probabilitatea şi riscul constituie condiţii date, generatoare de posibilităţi şi
şanse reale.
De aceea managerul şi specialiştii trebuie să poată evalua principalele riscuri care
afectează activitatea unităţilor agricole: climatic, tehnic, tehnologic, economic (al eşecului),
financiar, comercial, investiţional, social, politic şi a găsi modalităţi de diminuare şi
contracarare a acestor riscuri pe termen scurt, mediu sau lung.
Riscul climatic este determinat de probabilitatea de realizare a unor fenomene
climatice (temperaturi, precipitaţii, bruma, grindina) în zona respectivă. Cunoaşterea şi
determinarea lui serveşte la planificarea producţiilor în funcţie de riscul asumat. El se
determină pe baza a două serii de date din unitate - date climatice şi producţiile obţinute în
perioada anterioară.
Riscul tehnic se referă la posibilitatea ca în procesul de producţie prin aplicarea unor
factori (îngrăşăminte, erbicide, epocă de semănat, pierderile la recoltat cu combina etc.) să nu
se obţină rezultatele scontate.
Riscul tehnologic poate să apară ca urmare a unor tehnologii moderne adecvate
condiţiilor din unitate, a nerespectării unor cerinţe în aplicarea factorilor (ex.: temperaturi,
vânturi şi adâncime de încorporare a erbicidelor).
Riscul comercial sau de marketing exprimă probabilitatea ca să nu se poată
comercializa producţia. El are la bază studiul incomplet, defectuos al pieţei, sistemul de
contractare dar şi politica agricolă guvernamentală care să-l intensifice.
Piaţa asociază tuturor agenţilor economici o doză de risc mai mare sau mai mică,
evidentă sau mascată.
Mulţi conducători şi producători agricoli nu sunt îndeajuns de preocupaţi de această
formă de risc a unităţilor agricole, datorită mentalităţii şi practicii din economia centralizată şi
dirijată.
Riscul financiar se exprimă prin posibilele nerealizări ale preţurilor de vânzare
preconizate, a preţurilor factorilor de producţie ca urmare a acţiunii imprevizibile a forţelor
pieţii, a politicilor guvernamentale, a unor legături de cooperare necorespunzător concepute.
Toate acestea influenţează negativ costurile. De aceea în planificarea costurilor, a profitului
trebuie să se admită un risc planificat.

17
 Riscul economic sau al eşecului este determinat de dezechilibrele macroeconomice
mai importante, cum ar fi inflaţia.
Orice unitate agricolă are un risc mai mare sau mai mic de a ajunge la faliment, ca
urmare a selecţiei pe care o operează mecanismele pieţii între cei competitivi.
Falimentul este situaţia juridică şi economică a unui agent economic la care riscul
potenţial devine în anumite împrejurări o certitudine dureroasă. Se acceptă aceasta pentru ca
sistemul şi economia să progreseze.
De aceea în economiile occidentale riscul economic a fost temeinic studiat pentru a
putea interveni corectiv şi eficient, identificând căi de limitare a sa.
Riscul investiţional este determinat de probabilitatea obţinerii rezultatelor scontate din
ivestiţii, având în vedere durata mare de realizare a lor şi de recuperare a cheltuielilor.
Riscul social este provocat de evenimente sociale majore, cu un puternic potenţial de
perturbare - de exemplu, şomajul.
Acest tip de risc depinde de un număr mare de factori: structura organizatorică,
politica socială, nivelul general de dezvoltare al ţării şi a ramurei agriculturii.
Riscul politic este determinat de evenimentele politice semnificative. Pe piaţa
concurenţială astfel de riscuri care planează asupra activităţii şi rezultatelor tehnice şi
economice a unităţilor agricole determină reducerea profitului.
Modalităţi de reducere a riscului în unităţile agricole
În scopul reducerii sau evitării acestor riscuri specialiştii, conducătorii şi agricultorii
pot interveni:
- în cazul riscului climatic prin alegerea unor soiuri precoce, mai rezistente la secetă şi
boli, stabilirea corectă şi adecvată a epocii de semănat, prin irigaţii şi prin asigurări
contra inundaţiilor, grindinei etc.;
- riscul tenic poate fi diminuat prin funcţia de cercetare a unităţii, de testare a unor
factori de producţie în condiţiile unităţii;
- riscul tehnologic printr-un control preventiv, prin respectarea tuturor cerinţelor în
aplicarea unor factori (ex.: aplicarea erbicidelor cu prescripţiile recomandate la
temperaturi adecvate);
- riscul comercial de marketing care aduce toate informaţiile de pe piaţă (cerere,
ofertă, sortiment, calitate, preţuri etc.);
- riscul financiar poate fi redus prin apelarea numai la credite absolut necesare, cu
dobânzi mai mici, pe termene mai mici, prin asigurări obligatorii şi facultative.
Datorită riscului potenţial mărit în economia de piaţă, asigurările reprezintă o
preocupare mai mare în activitatea de conducere.
În prezent sistemul nostru de asigurări nu cuprinde pierderi din cauza secetei, atacului
de boli şi dăunători.
Rezultă că riscul devine o funcţie a competenţei manageriale şi nu ţine de destin, ci de
capacitatea conducătorului de a anticipa evoluţia segmentului pe care operează (produse
cerealiere, animaliere, lucrări agricole, alte servicii).
Cunoaşterea riscurilor prezentate în unităţile agricole, a nivelului lor la un moment
dat, adoptarea unor decizii de atenuare a lor, şi creşterea rolului riscului în luarea deciziilor
reprezintă elemente necesare în activitatea de conducere care vor permite formarea unor
mentalităţi mai adecvate economiei de piaţă.

18
 Capitolul 3
TIPURI DE ANALIZĂ ECONOMICĂ

În procesele manageriale la scară microeconomică şi macroeconomică analiza

economică reprezintă un instrument indispensabil în luarea deciziilor.
Fenomenele economice din agricultură deşi sunt determinate de aceleaşi legi obiective
care acţionează în întreaga economie, prezintă şi unele trăsături specifice. Acestea îşi pun
amprenta asupra analizei activităţii economice în modul de abordare şi desfăşurare, cât şi în
formularea măsurilor care se impun pentru eliminarea sau diminuarea deficienţelor pentru
extinderea rezultatelor pozitive şi promovarea metodelor şi procedeelor de conducere mai
eficiente şi adecvate mecanismului economiei de piaţă.
Principalele particularităţi ale producţiei agricole care dau trăsături specifice analizei
economice a unităţilor agricole sunt: împletirea procesului social al muncii cu procesul
biologic al reproducţiei, influenţa considerabilă a factorilor climatici, utilizarea pământului ca
resursă naturală limitată şi principal mijloc de producţie ce nu se uzează prin folosirea
raţională, neconcordanţa dintre timpul de muncă şi timpul de producţie, utilizarea unei părţi
din producţia proprie (seminţe, animale tinere) în producţie, obţinerea din procesul de
producţie pe lângă produsele principale şi a unor cantităţi foarte mari de produse secundare,
neconcordanţa între anul calendaristic, fiscal şi durata procesului de producţie.
Analiza activităţii economice a unităţilor agricole se diferenţiază după mai multe
criterii, ceea ce contribuie la complexitatea sa.
Tipuri de analiză
A. După timpul la care se referă, trecut sau viitor, se disting două tipuri de analiză:
- analiză retrospectivă (post factum) care priveşte trecutul sau prezentul;
- analiza prospectivă (previzională) care priveşte viitorul.
Analiza retrospectivă se referă la fenomene şi procese ce se desfăşoară sau s-au
desfăşurat până în momentul efectuării ei.
După durata la care se referă, analizele retrospective şi prospective pot fi:
- analize operative sau concomitente, când se urmăreşte activitatea pe o perioadă de
câteva zile până la o lună, considerând fenomenul sau procesul în unitatea sa; aceste
analize pot fi zilnice, săptămânale, decadale, lunare, pe perioada unor campanii
agricole; o cerinţă esenţială este efectuarea lor ritmică, sistemică, la termenele
prevăzute;
- analiza anuală cuprinde imaginea de ansamblu pentru activitatea desfăşurată într-un
an calendaristic, şi se bazează pe informaţii de ansamblu, complete şi certe oferite de
dările de seamă anuale şi de bilanţul contabil, şi constituie baza pentru
fundamentarea planului perioadei viitoare;
- analiza de tendinţă examinează fenomenele pe o perioadă de 3 - 5 ani, apreciind
rezultatele sau previziunile în dinamica lor.
Analiza retrospectivă de tendinţă prezintă o deosebită importanţă pentru producţia
agricolă, pentru studierea riscului climatic şi tehnic şi a altor riscuri şi cauze care au
determinat modificările într-o perioadă de timp analizată.
Fiecare dintre aceste tipuri de analiză prezentate oprerează cu anumiţi indicatori, care
au un volum specific de informaţie necesară adoptării deciziilor la un anumit nivel ierarhic
(şef fermă, şef sector, director tehnic, director economic, director comercial, manager general)
şi de timp.

19
 Analiza economică retrospectivă şi prospectivă se desfăşoară atât pe compartimente şi
subdiviziunile unităţii, cât şi pe ansamblul unităţii, datorită importanţei ei în procesul de
conducere.
Efectuată la nivelul fermelor ea reflectă gestiunea economică, modul de gospodărire a
resurselor, modul cum se mobilizează principalele rezerve, competenţa şi răspunderea
conducătorului.
Analiza retrospectivă se efectuează în unităţile agricole în mod permanent, oferind
informaţii conducătorilor de la diferite nivele ierarhice, despre eventualele dereglări în sistem
şi găsirea unor modalităţi de reechilibrare a funcţionalităţii acestuia (Dx factori materiali,
financiari, organizatorici, comerciali etc.).
Analiza previzională (prospectivă) constituie pentru conducători o etapă pregătitoare
de mare importanţă în elaborarea planurilor şi strategiei unităţii. Ea presupune determinarea
evoluţiei viitoare a unui proces economic pe baza cercetării acţiunii factorilor şi a relaţiilor de
cauzalitate.
Planificarea înseamnă utilizarea previziunii de către centru de decizie economică
pentru a stabili obiectivele de atins într-o anumită perioadă viitoare (lună, trimestru, an).
Acest tip de analiză trebuie să ia în considerare şi să studieze mai multe variante
posibile de adoptat care sunt incerte şi pentru care analiza precizează multiple consecinţe
tehnice, economice, comerciale, sociale, precum şi aprecierea riscului realizării lor în funcţie
de conjunctura factorilor interni şi externi.
Indiferent de felul analizei, de sfera de cuprindere, de nivelul ierarhic la care se
efectuează analiza economică a unităţilor agricole trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:
- ea trebuie să fie oportună, adică să fie efectuată periodic şi la timpul potrivit încât să
depăşească simpla constatare a anumitor deficienţe şi să permită îmbunătăţirea
continuă a activităţii sub aspect economic, tehnic, organizatoric, social;
- analiza trebuie să fie complexă, adică să cuprindă toate laturile şi implicaţiile
fenomenului studiat;
- analiza trebuie să fie pătrunsă de un spirit critic constructiv, să contribuie la
evidenţierea neajunsurilor existente, la precizarea cauzelor acestora, la stabilirea
măsurilor de remediere a acestora;
- analiza trebuie să fie puternic ancorată în actualitatea economică a ţării şi a
condiţiilor concrete din unitatea analizată.
B. Din punct de vedere al urmăririi însuşirilor esenţiale şi al determinărilor
cantitative ale fenomenelor se disting două tipuri de analiză: calitativă şi cantitativă.
Analiza calitativă urmăreşte esenţa fenomenului, însuşirile lui esenţiale, factorii care
sunt de aceeaşi natură cu fenomenul şi îl determină. Abordarea sistemică a unităţii agricole şi
a fenomenelor şi proceselor ce se desfăşoară în cadrul ei constituie căi de realizare a analizei
calitative.
Rolul analizei calitative îl constituie elaborarea de modele în care sunt prinse
elementele esenţiale ale fenomenului.
Analiza cantitativă presupune cercetarea fenomenului prin determinări cantitative, în
cunatificarea fenomenelor economice şi a influenţei factorilor. În acest scop se utilizează mai
multe metode matematice, dar succesul aplicării lor este determinat de analiza calitativă, care
trebuie să devanseze analiza cantitativă.
C. După modul de urmărire în timp a fenomenelor se disting:
- analiza statică, care studiază fenomenele sau procesele la un moment dat, punând în
evidenţă abaterile lui faţă de nivelul preconizat şi factorii care determină anumite
abateri ale fenomenului;
- analiza dinamică, care cercetează fenomenele economice în mişcare, prin poziţia lor
într-un şir de momente, ceea ce este deosebit de util managerului pentru a surprinde

20
 direcţia de evoluţie a unor fenomene şi a descoperi cauzele şi modalităţile de a le
dirija în sensul dorit cu posibilităţile existente la un moment dat.
D. După nivelul la care se desfăşoară analiza distingem:
- analiza microeconomică, efectuată la nivelul unei unităţi sau sistem, sau a
elementelor sale componente, iar concluziile ei determină orientarea în investirea
capitalurilor în utilizarea resurselor, în optimizarea tehnologiilor de producţie sau a
retehnologizării în asigurarea eficienţei economice dorite, în impactul unor factori
externi asupra rezultatelor etc.;
- analiza macroeconomică, care studiază fenomenele la nivelul unei ramuri
(agricultură, industrie alimentară, lucrări de îmbunătăţiri funciare etc.) a economiei
naţionale, a economiei mondiale sau la nivelul unui teritoriu delimitat (judeţ,
comună), iar concluziile desprinse servesc la stabilirea politicilor agrare necesare
într-o anumită perioadă.
E. După natura problemelor abordate analiza unităţilor agricole poate fi:
- analiza economică, care abordează o anumită gamă de indicatori: cifra de afaceri,
cheltuieli totale, profit brut şi net, profit la 1.000 lei venituri sau la 1.000 lei capital
fix, rata profitului, cost, fond de salarii, productivitatea muncii, capitalul social etc.;
- analiza tehnică, care utilizează şi exploatează mai ales indicatori tehnici: producţie
totală, producţie marfă, producţie medie, spor total, spor mediu, spor marginal,
consum specific de îngrăşăminte, erbicide, motorină pe unitatea de suprafaţă etc.;
- analiza tehnico-economică, care îmbină modul de abordare şi conţinutul analizei
tehnice şi economice în analiza activităţii din unităţile agricole;
- analiza energetică, care utilizând o gamă de indicatori specifici (consum de energie
total şi suplimentar, energie obţinută total şi suplimentar, energie netă, consum
specific energetic, raport de conversie energetică exprimaţi într-o unitate energetică
0 Kwh, Kcal, Kjoule, combustibil convenţional) analizează rezultatele unor activităţi
de producţie sub aspect energetic;
- analiza ecologică, care examinează gradul de poluare şi protecţia mediului pe care îl
asigură unitatea agricolă şi gradul de protecţie a consumatorului.
F. După dimensiunea pe care o are analiza în problematica unităţii agricole, ea
poate fi:
- analiza globală - fie a rezultatelor unităţii, fie a rezultatelor obţinute din utilizarea
unui factor de producţie;
- analiza parţială - a unor subdiviziuni organizatorice, a unor activităţi produse,
servicii (ex.: activitatea comercială, de depozitare, de personal etc.);
- analiza marginală, care permite studierea alocării progresive a unor factori de
producţie cu ajutorul indicatorilor spor total, spor mediu pe unitatea de factor, spor
marginal, cheltuieli suplimentare, venituri suplimentare, profit suplimentar obţinut,
rata profitului suplimentar etc.
Având în vedere aceste tipuri de analiză, rezultă că analiza poate fi:
- unicriterială atunci când se urmăreşte evidenţierea indicatorilor unui criteiu de analiză;
- multicriterială, când analizează în corelaţie mai multe criterii.
Scopul analizei multicriteriale este alegerea soluţiei optime (a tehnologiei, a structurii
culturilor, a îmbinării ramurilor, a restructurării şi retehnologizării etc.) în raport cu diferite
crierii. Soluţia optimă prezintă consecinţele economice, energetice şi ecologice ale variantei
alese.
De aceea analiza multicriterială permite o alegere mai obiectivă a variantei de soluţie
pentru viitor.
Fiecare din tipurile de analiză prezentate sunt utile în activitatea de conducere pentru
aspectele specifice care se urmăresc la un moment dat.

21
 Analiza diagnostic
Reprezintă o modalitate sistemică de obţinere a unei imagini de ansamblu a unităţii,
abordată din punct de vedere managerial şi în acelaşi timp o parte a gestiunii previzionale,
respectiv a managementului strategic.
Diagnosticul reprezintă un proces de identificare a unor „maladii” ale unităţilor pe
baza simptomelor observate de specialiştii în organizare şi conducere, utilizând metode şi
tehnici adecvate.
În activitatea unităţilor din agricultură, ca organsime social-economice, analiza
diagnostic presupune reperarea simptomelor, a disfuncţionalităţilor, identificarea factorilor şi
cauzelor care le-au provocat şi elaborarea unor programe de acţiune care să asigure redresarea
sau ameliorarea performanţelor sale.
Diagnosticul ca instrument de acţiune apare după un examen complet economic şi
tehnic al unităţii. El constituie punctul de plecare în abordarea perfecţionării sistemului de
organizare şi conducere.
În unităţile agricole ca şi în medicină, diagnosticul are un dublu caracter, preventiv şi
curativ. El urmăreşte ca pe baza analizei efectelor constatate să depisteze adevăratele cauze şi
să-i propună măsuri, remedii eficiente, imediate şi de perspectivă lăsând însă pacientul să
acţioneze.
Stabilirea unui diagnostic este motivată nu numai de perioade de dificultate în
funcţionarea unităţilor, numite şi managementul crizelor, ci şi atunci când unitatea urmăreşte
îmbunătăţirea performanţelor sale, diagnosticul având rol preventiv.
Oportunitatea analizei diagnostic în unităţile economice din agricultură este
determinată de procesul restructurării la nivel microeconomic, pentru asigurarea viabilităţii
exploataţiilor, a creşterii performanţelor prin strategii şi tactici realiste şi raţionale.
Obiectivele specifice ale analizei diagnostic derivă din particularităţile ramurei şi
profilului unităţii.
Practica internaţională demonstrează că principalele avantaje ale abordării analizei
diagnostic prin consultanţă managerială sunt:
- obiectivitate prin poziţia neutră a consultantului, garantată de independenţa sa în
raport cu unitatea analizată;
- profesionalism asigurat de experineţa consultantului şi cunoaşterea metodologiei
utilizate;
- eficienţă prin setul de recomandări pe care le face.
Dar specialistul nu poate reuşi în nici una din etapele analizei fără colaborarea loială şi
efectivă a conducerii întreprinderii. Colaborarea este absolut indispensabilă deoarece reuşita
diagnosticului depinde în special de dorinţa sinceră a pacientului de a îndrepta lucrurile.
Tipologia analizei diagnostic. Principalele varinate de abordare a întreprinderilor, prin
analiza diagnostic, pot fi sintetizate astfel:
- după aria de cuprindere a analizei diagnostic, aceasta poate fi generală sau de
sistem, parţială sau de subsistem şi pe activităţi;
- în funcţie de poziţia elaboratorilor faţă de întreprinderea analizată, analiza
diagnostic poate fi efectuată de consultanţi independenţi, de managerii firmei şi
specialişti sau de echipa managerială (autodiagnostic);
- după metodele utilizate analiza diagnostic poate fi prin ascultare, prin RATIOS-uri
(indicatori şi indici relevanţi) sau complexă prin investigaţie şi analiză.
În practică, în funcţie de specificul întreprinderii, consultantul trebuie să aleagă din
varietatea de niveluri şi extensii de abordare a analizelor diagnostic.
Analiza diagnostic este o metodă complexă şi multicriterială de investigare utilizată în
management fiind apreciată ca una din căile cele mai productive de îmbunătăţire a gradului de

22
cunoaştere a stărilor efective, de sesizare a insuficienţelor şi disponibilităţilor, de interpretare
pragmatică de tip „efect - cauză - măsuri”.
Analiza diagnostic este necesară diferiţilor utilizatori ai rezultatelor diagnosticului
economico-financiar al întreprinderii aflaţi în situaţia de a lua decizii privind:
- decizii de redresare sau lichidare;
- angajarea unor proiecte investiţionale;
- cumpărarea sau vinderea în întregime sau parţială a întreprinderii;
- acordarea sau refuzul unui credit;
- gestiunea patrimonial-financiară a întreprinderii;
- cumpărarea sau vânzarea de titluri de valoare etc.

23
 Capitolul 4
INDICATORII ŞI GRUPAREA LOR

Analiza activităţii unităţilor agricole este condiţionată ca arie şi profunzime de

sistemul de indicatori folosiţi şi capacitatea informaţională a fiecăruia.
Indicatorul este o expresie numerică a unui fenomen sau proces economic, definită în
timp şi spaţiu.
Indicatorii pot fi caracterizaţi prin mărimi absolute, mărimi relative, mărimi medii,
indici şi coeficienţi.
Mărimile absolute constituie expresia numerică concretă a fenomenului studiat şi
reflectă dimensiunea acestuia.
Astfel de indicatori sunt suprafeţele cultivate, efectivele de animale, producţiile,
nivelul veniturilor şi cheltuielilor, profitul, resursele materiale, financiare, umane etc. Aceşti
indicatori se exprimă în unităţi de măsură specifice fenomenului - ha, capete, kg, q, hl, m3,
bucăţi, zile, ore, ani, lei - precum şi în unităţi convenţionale (ha.a.n., UVM, UN, CC).
Importanţa mărimilor absolute constă în faptul că stau la baza determinării a o serie de
indicatori derivaţi care contribuie la cunoaşterea mai amplă a fenomenelor, a nivelului de
abstractizare şi generalizare.
Indicatorii derivaţi pot fi mărimi relative, mărimi medii, indici şi coeficienţi.
Mărimile relative se determină procentual prin raportarea a două mărimi absolute şi se
referă la intensitatea sau structura unor fenomene.
Mărimile relative ale intensităţii exprimă cât revine dintr-o mărime pentru o unitate,
100 sau 1.000 unităţi a celeilalte mărimi. Astfel de indicatori au o largă utilizare în analiza
economică pentru că pun în evidenţă:
- nivelul de dotare al unităţii - hectare care revin la un tractor, capital fix ce revine la
100 ha etc.;
- nivelul de utilizare (extensiv sau intensiv), al unor factori de producţie: hectare
arătură normală ce revin pentru un tractor, producţia pe ora de funcţionare a unui
mijloc;
- nivelul de dezvoltare economică a unităţii exprimat de indicatori ca profit la 100 lei
cheltuieli (rata profitului), cheltuieli la 1.000 lei venituri, venituri la 1.000 lei
cheltuieli.
O altă categorie o reprezintă mărimile relative ce caracterizează structura
fenomenelor - cum sunt indicatorii structura suprafeţelor, structura efectivelor de animale,
structura capitalului fix, structura cheltuielilor, a veniturilor. Aceşti indicatori se exprimă
procentual, nivelul total fiind considerat 100.
Mărimile medii caracterizează datele privind o colectivitate, sintetizând într-o singură
expresie cantitativă ceea ce este esenţial, reprezentativ şi tipic în toate nivelurile individuale
cercetate.
Mărimea medie reprezintă o modalitate generalizatoare de prezentare a datelor
statistice. În practică se pot folosi media artimetică simplă sau ponderată, media glisantă,
media geometrică.
Astfel se determină indicatorii randament mediu al mijloacelor mecanice pe unitatea
de timp şi pe muncitor, nivelul salariului mediu, producţia medie pe ha sau pe cap de animal,
valoarea producţiei ce revine în medie pe un salariat sau muncitor, preţul mediu de vânzare la
legume, fructe etc.

24
 Indicii reprezintă o categorie distinctă de mărimi relative folosite pentru a evidenţia
modificările medii ale unor fenomene.
După termenul luat ca bază de raportare ei pot fi indici cu bază fixă şi indici în lanţ.
Astfel sunt indicele de creştere a producţiei, a veniturilor, a cheltuielilor, al profitului, a
costului, a preţului de vânzare, a productivităţii muncii. Ei prezintă avantajul că pot fi studiate
astfel unele fenomene în corelaţie.
Rezultă că indicii folosiţi în analiza economică reprezintă raporturi raţionale între dou[
mărimi absolute semnificative astfel alese încât să permită studierea unei evoluţii sau situaţii
privind o latură a activităţii unităţii agricole.
Un indice poate prezenta „ceva” numai în măsura în care se cunoaşte suficient de bine
natura şi semnificaţia relaţiei ce o exprimă.
În analiza economică se utilizează o reţea, un sistem de indici ceea ce permite corelări
mai largi. Ei trebuie să realizeze prezentarea corelată a fenomenelor urmărite, să evidenţieze
abaterile cât şi volumul şi sensul influenţelor unor factori hotărâtori. De exemplu, indicele
creşterii profitului se corelează cu indicele creşterii cantităţii vândute, a preţurilor de vânzare
şi a costurilor, sau indicele creşterii productivităţii muncii la nivelul unităţii se corelează cu
indicele creşterii cifrei de afaceri şi al numărului de personal angajat.
Indicii aleşi în sistem fiind integrabili vor permite trecerea uşoară de la analiză la
sinteză şi invers. În alegerea acestor indici trebuie să se urmărească omogenitatea şi
comparabilitatea lor.
Avantajele utilizării indicilor în analiza economică sunt în principal următoarele:
- prezintă sugestiv evoluţia unui fenomen (indici cu bază fixă);
- prezintă ritmurile anuale de creştere a unor fenomene sau factori (indici în lanţ)
comparativ;
- permit compararea unor indicatori în timp şi spaţiu;
- oferă o oarecare independenţă faţă de indicatorii valorici, în condiţiile variaţiilor
importante ale preţurilor;
- în analiză ei dau un „semnal de alarmă” arătând tendinţa fenomenului analizat;
- pot fi utlizaţi atât în analiza retrospectivă cât şi previzională, dar interpretarea lor
corelată solicită o oarecare specializare, experienţă.
Coeficienţii sunt indicatori care se determină ca raport între două mărimi absolute şi
ilustrează gradul de utilizare a unor elemente ale procesului de producţie. Astfel de indicatori
sunt coeficientul de utilizare a capacităţii de producţie, de depozitare, coeficientul de înnoire a
mijloacelor fixe, coeficientul de utilizare a utilajelor, coeficient de schimb, coeficientul de
utilizare a timpului de muncă, gradul de utilizare a factorilor de producţie.
Pentru ca analiza să fie cât mai completă şi complexă sistemul de indicatori ales
trebuie să fie cuprinzător pentru a permite evaluarea situaţiei şi luarea unor decizii cu
rapiditate, claritate şi conexiune.
În funcţie de aria problemelor analizate indicatorii pot fi grupaţi în scopul evidenţierii
anumitor aspecte.
Astfel, în situaţia analizei economice de ansamblu a unităţii sistemul indicatorilor
poate fi reprezentat în următoarele grupări.

A. Indicatorii potenţialului tehnico-economic:

- imobilizările corporale (terenuri, mijloace fixe);
- imobilizările necorporale;
- activele circulante (volum, structură);
- potenţialul uman (număr, calificare, structură, vârstă, stabilitate);
- capacitatea de cercetare

25
 B. Indicatori ai potenţialului financiar:
- capitalurile (fix, circulant);
- patrimoniul net (dimensiune, structură, surse de formare);
- fondul de rulment;
- lichiditate generală şi parţială;
- trezoreria;
- autonomia financiară.
C. Indicatori ai rezulatatelor economico-financiare:
- cifra de afaceri;
- valoarea adăugată;
- profitul (brut, net, curent, fiscal).
D. Indicatori ai eficienţei utilizării tehnico-economici şi financiari:
- profit la 1.000 lei capital fix;
- profit la 1.000 lei active circulante;
- viteza de rotaţie a activelor circulante;
- productivitatea muncii;
- rata profitului;
- cheltuieli la 1.000 lei venituri.

Prezentarea acestor indicatori este exemplificată pentru formarea unei imagini asupra
conţinutului procesului de analiză.
În situaţia analizei activităţii unui produs agricol sau serviciu sistemul de indicatori
poate fi grupat după două direcţii: criteriile de analiză şi conţinutul indicatorilor legat de
reflectarea efortului, efectului şi eficienţei economice (tabelul 1).
Efectul obţinut şi efortul solicitat în realizarea unui produs sau serviciu poate fi
analizat total sau parţial.
Eficienţa economică reflectă analiza corelată a efortului şi eficienţei şi se poate
determina cu ajutorul unor indicatori, fie prin diferenţa între efect şi efort, fie ca raport între
aceste două componente.
Înainte de a se trece la ierarhizarea indicatorilor se hotărăsc criteriile pe baza cărora se
va face analiza în unitatea agricolă şi în domeniile analizate.
Pot fi avute în vedere mai multe criterii: economic, tehnic, energetic, ecologic, care
s-au dovedit a fi necesare în analiză.
Întrucât în condiţiile economiei de piaţă profitul este mobilul oricărei activităţi şi
nerealizarea lui conduce unitatea la faliment, criteriul economic este de regulă un criteriu
dominant.
Aceasta explică şi faptul că în economia de piaţă „tehnicul propune şi economicul
dispune”.

Criteriul economic permite calcularea tuturor indicatorilor de efect, efort şi eficienţă

economică într-o singură unitate de măsură monetară (lei).
Efortul total este reflectat de indicatorul cheltuieli totale (CT) ce permite aprecierea
diferenţelor existente după acest criteriu între diferite tehnologii de obţinere a unui produs
creat şi diferenţele existente între diferite produse sau servicii.
Indicatorii de efort sunt şi cheltuielile le hectar (Ch/ha), investiţia specifică (Isp),
cheltuielile cu forţa de muncă, cu materialele, cu lucrările mecanice, cu serviciile prestate de
terţi, cheltuielile cu irigaţiile, cheltuielile directe şi indirecte.
Efectul este reflectat de indicatorii valoarea producţiei principale, venituri/cultură
(produs), venituri/ha (VT), venituri suplimentare (VS), valoarea sporului mediu (SMV),
valoarea sporului marginal (SMgV).

26
 Tabelul 1
Gruparea indicatorilor şi indicilor
Criterii CRITERII
indicatori Tehnic Economic Energetic Ecologic Indici
(kg, t, ore, m3, l, ani) (lei) (kwh, Kcal, Kjoule) (%)
A. Efect Total PT, PM, P/ha Val. prod. Energie totală obţinută Conţinut în nitriţi Indicele creşterii
Venituri unit. CA producţiei, veniturilor
Venituri/cult., V/ha
ST, SM, SMg VS, SMV, SMgV Energie suplimentară Conţinut în proteine Indici de creştere a
Parţial obţinută sporurilor
B. Efort Total - CT, Ch/ha, Investiţie Energie totală Indici de creştere a
specifică consumată/ha cheltuielilor
Parţial - ZO, ZN Salarii + Imp. + CAS Energie suplimentară Consum de s.a./ha Structura cheltuielilor
- seminţe, îngrăşăminte, Chelt. cu materialele consumată Erbicide/ha
erbicide Chelt. cu lucr. mec.
- combustibil/ha Chelt. cu irigaţiile
- ha.a.n., apă Chelt. gospodăreşti
Dobânzi
C. Eficienţa economică Profit brut Energie netă Indici de creştere a
I. Efect - Efort Profit net profitului
Profit unitar
Profit cultură
Profit/ha
II. Efect - Efort W (ore/t) Cost (lei/kg), Indice de creştere a
W (lei/salariat) costurilor, W
Efort - Efect T durata de recuperare a P/1.000 lei CH. fixe Consum specific
investiţiei P/1.000 lei salarii energetic
P/100 lei chelt. Raport bioconversie
V/1.000 lei ch.

27
 Foarte mulţi indicatori pot reflecta eficienţa economică: costul pe unitatea de produs
(C), productivitatea muncii (W) lei/salariat, profit total şi suplimentar, brut şi net, profitul
obţinut la 1.000 lei capital fix (P/1.000 lei CF), profit ce revine la 1.000 lei salarii, rata
profitului (Rp), cheltuieli la 1.000 lei venituri (Ch/1.000 lei V).
Clasificarea indicatorilor după efort şi efect total sau parţial şi eficienţa economică
permite analiza procesului sau fenomenului analizat cât mai în detaliu, sub diverse aspecte.
Criteriul economic trebuie corelat la nivelul analizei unui produs sau serviciu în
agricultură cu criteriul tehnic.

Criteriul tehnic presupune analiza indicatorilor: producţie totală a culturii (PT),

producţie pe unitatea de măsură la hectar, pe cap de animal (P/ha, cap animal), spor total (ST)
faţă de varianta martor, spor mediu pe unitatea de factor studiat (SM), spor marginal (SMg),
pe unitatea de factori aplicat suplimentar, consum de îngrăşăminte pe unitatea de suprafaţă,
consum de forţă de muncă total, mecanică şi manuală (W), consum de combustibil/ha,
erbicide şi consum de apă ce revine pe unitatea de suprafaţă, durata de recuperare a investiţiei
(T).
Toţi aceşti indicatori sunt exprimaţi în unităţi fizice (ha, m3, ore, kg, t, l, hl, ani etc.) şi
servesc specialistului în analiza şi aprecierea influenţei unuia sau mai multor factori de
producţie asupra rezultatelor fizice şi a funcţionalităţii sistemului condus.
Criteriul tehnic este un criteriu parţial de analiză şi nu permite o comparaţie a
rezultatelor între produse pentru evidenţierea modului de folosire a pământului, a forţei de
muncă şi a capitalului. El trebuie corelat în analiză cu indicatorii economici deoarece permite
aflarea cauzelor abaterilor unor fenomene sau procese şi precizarea căilor de remediere a lor
pe un termen scurt sau lung în funcţie de dependenţele care se crează între factorii de
producţie.
Criteriul tehnic priveşte în analiză multe laturi dintre care cele mai importante sunt:
- perfecţionarea unui produs agricol sub aspectul utilităţilor, performanţelor,
eforturilor de realizare, a condiţiilor de manipulare, transport, depozitare, înlocuirea
materiilor prime deficitare sau cu grad mare de poluare;
- simplificarea procesului de producţie în sensul organizării mai bune;
- sporirea producţiei pe seama resurselor folosite, respectiv creşterea randamentelor
agregatelor, creşterea gradului de valorificare a unor materiale, adaptarea la noile
cuceriri ale ştiinţei agricole.
O cerinţă de bază a oricărui sistem de măsurare este ca acesta să rămână stabil.
Datorită fenomenului inflaţionist unitatea valorică de măsurare şi respectiv criteriul economic
(valoric) de analiză nu este un sistem stabil în timp.
Managerul poate elimina parţial acest dezavantaj în cadrul analizei economice prin:
- utilizarea şi analiza cât mai detaliată a unor indicatori care pot reflecta nivelul de
eficienţă chiar în condiţiile inflaţiei, cum sunt: rata profitului, profitul obţinut la 100
lei venituri, cheltuieli necesare la 1.000 lei venituri sau venituri obţinute cu 1.000 lei
cheltuieli, a căror analziă în dinamică poate reflecta evoluţia nivelului de eficienţă a
unui produs, serviciu sau a unităţii;
- actualizarea cheltuielilor, veniturilor şi profitului printr-o metodologie adecvată şi
ţinând cont de rata inflaţiei.

Criteriul energetic are aplicabilitate foarte mare în ultimele decenii datorită creşterii
cantităţilor de energie consumată în procesele de producţie agricole şi caracterul limitat al
unor rezerve, regenerarea de durată a altora şi conţinutul energetic foarte ridicat al unor
materiale.

28
 Se porneşte de la premiza că orice produs are încorporat în el o cantitate de energie şi
că obţinerea lui a necesitat consumuri energetice.
Studiile în domeniu au condus la o metodologie de analiză energetică şi la o gamă de
indicatori proprii: energie obţinută total sau suplimentar, energie consumată total sau
suplimentar sub diverse forme, energie netă obţinută.
Eficienţa energetică este reflectată de indicatorii:
- consum specific energetic (Cs)

Energie consumată
Cs = ———————— x 100
Energie obţinută

- raport de bioconversie (Rc)

100 Energie obţinută

Rc = —— sau Rc = ————————
Cs Energie consumată

Raportul de bioconversie exprimă în câte unităţi energetice este transformată de

plante, animale sau tehnologia aplicată fiecare unitate energetică consumată. Acest indicator
reflectă transmitanţa energetică (capacitatea de trecere) a procesului de producţie (cultură,
animale, tehnologie).
În analiza energetică indicatorii au un etalon comun energetic care poate fi Kwh,
Kjouli, Kcal, sau combustibil convenţional (CC).
Metoda prezintă avantajul că rezultatele nu sunt influenţate de variaţia preţurilor, deşi
ea a fost completată cu determinarea şi a altor indicatori: cheltuieli cu fiecare tip de energie
consumată (activă directă, activă indirectă şi pasivă), costul mediu al unei unităţi energetice
din diverşi factori (îngrăşăminte, seminţe, combustibil, forţă de muncă) şi ponderea lor în
cheltuielile totale.

Criteriul ecologic de analiză devine obligatoriu în condiţiile realizării funcţiei oricărei

unităţi agricole de protecţia mediului şi a consumatorului. Acest criteriu este strict necesar de
a fi abordat în analiza unor factori de producţie - îngrăşăminte, erbicide, insectofungicide.
Existenţa unei legislaţii în domeniu aliniată la cea europeană şi internaţională a deschis lista
unor indicatori ce pot fi utilizaţi în această analiză: consumul de îngrăşăminte chimice la
hectar, consumul de erbicide şi insectofungicide consumate la hectar, conţinutul unor produse
agricole în nitriţi etc.
Fiecare dintre cele patru criterii abordate în analiza desfăşurată la nivelul unui produs
agricol vegetal sau animal, permite prin utilizarea în analiză, desprinderea, precizarea unui
moment de optim după unul sau mai mulţi indicatori folosiţi.
Criteriul tehnic stabileşte momentul de optim tehnic numit şi maxim tehnic (MT) care
presupune producţie maximă şi spor marginal egal cu zero.
Criteriul economic - permite stabilirea momentului de optim economic (OE) - care
presupune realizarea unui profit maxim, atunci când preţul unităţii de factor este echivalent cu
valoarea sporului marginal adus.
Criteriul energetic - permite stabilirea momentului de optim energetic atunci când
raportul de conversie este cel mai ridicat ca urmare a consumului specific energetic mai redus.
Criteriul ecologic presupune stabilirea momentului de optim ecologic în utilizarea
unor factori de producţie privind protecţia mediului şi protecţia consumatorului.

29
 Cele patru momente de optim corespunzătoare celor patru criterii de analiză în
obţinerea unor produse agricole se realizează cu cantităţi diferite de factori de producţie
şi în condiţii de eficienţă economică diferită.
Între cele patru criterii de analiză şi momentele lor de optim nu se manifestă
incompatibilitate. Rolul analizei este de a studia cât mai complet şi complex activităţile de
producţie din agricultură. Utilizarea lor de către manager în luarea deciziilor depinde de
condiţiile concrete ale unităţii.
De exemplu, o unitate cu profit mic şi instabil preferă în luarea deciziilor de utilizare a
unor factori de producţie optimul economic. Pe un alt orizont de timp poate utiliza mai mult
optimul ecologic şi optimul energetic.
Un alt aspect important este că optimul tehnic (MT) şi optimul energetic nu sunt
variabile în timp, având un caracter stabil, dacă contextul de factori se menţine.
Optimul economic (OE) este variabil în timp datorită variaţiei preţurilor de vânzare a
produselor şi de achiziţionare a factorilor.
Optimul ecologic variază în spaţiu şi în timp în funcţie de nivelul de fertilitate al
solului şi al modului de cultură.
Gama largă de indicatori ce pot fi utilizaţi în analiza tehnico-economică la nivelul unui
produs agricol reflectă complexitatea analizei, modalităţile diferite de abordare şi necesitatea
grupării lor după anumite criterii.
Cea mai mare parte dintre aceşti indicatori sunt înregistraţi în planurile de producţie la
nivelul programat şi în evidenţa contabilă, operativă şi statistică la nivelul efectiv, realizat.
Unii pot viza unitatea agricolă în totalitatea ei sau un compartiment de producţie sau
deservire.
Planul este instrumentul care orientează atenţia managerilor îi specialiştilor din ferme
prin obiectivele prevăzute. Obiectivele lui trebuie să fie măsurabile pentru a fi urmărite şi
analizate.
Comparând obiectivele din plan cu realizările pe anumite perioade, conducătorul are
măsura schimbărilor care s-au produs sau pe care şi le propune să le producă într-o perioadă.
Obiectivele şi dimensiunea indicatorilor prevăzuţi în diferitele tipuri de planuri
(operative, anuale, de perspectivă) trebuie să fie realiste şi mobilizatoare în raport cu
capacitatea unităţii agricole sau a fermei de producţie în raport cu piaţa şi cu ceilalţi factori de
mediu ai unităţii.

30
 Capitolul 5
FACTORII CE ACŢIONEAZĂ ASUPRA
FENOMENELOR ECONOMICE ŞI STUDIEREA LOR

Stabilirea factorilor reprezintă un moment fundamental în analiza activităţii

economice.
Identificarea factorilor şi a relaţiilor dintre ei se bazează pe metoda abstractizării
ştiinţifice, pe cunoaşterea trăsăturilor esenţiale ale fenomenului analizat, a mecanismului
producerii şi dezvoltării acestuia. Ea se realizează prin pătrunderea din treaptă în treaptă de la
aparenţă la esenţa fenomenului, de la efecte spre mobilurile acesteia.
În mecanismele manageriale studiul factorilor explică schimbări de stare în
funcţionalitatea unităţii agricole şi în consecinţă rezultatele activităţii.
Cunoaşterea factorilor, a materiilor şi a legăturilor ordin intermediul cărora concură la
formarea şi respectiv, modificarea rezultatelor unei activităţi, precum şi stabilirea
posibilităţilor de îmbunătăţire a funcţionării unităţii agricole ca sistem reprezintă în esenţă,
sarcina centrală a analizei economice.
Prin factori, analiza înţelege ansamblul elementelor care determină direct şi indirect
un proces, acţiune sau fenomen. Ei au fost definiţi ca forţele motrice care provoacă sau
determină fenomenele economice, având acţiune dinamică importantă asupra fenomenului
efect. Rezultă că factorii determină formarea şi modificarea unui efect, rezultat. Ei nu
acţionează izolat ci interdependent, corelat într-un sistem de legături închegate.
Pentru studierea de exemplu a profitului unităţii sau al unui produs, trebuie cunoscut
mecanismul formării acestora în funcţie de modificarea producţiei vândute, a structurii
acesteia, a preţului de vânzare şi a costului.
Asupra rezultatelor economice a unităţilor agricole acţionează o multitudine de factori
în sensuri, intensităţi şi conţinut foarte variat.
Pentru a înţelege mai bine esenţa factorilor care intervin într-un proces de analiză este
util să se procedeze la gruparea lor după diferite criterii.
După conţinutul lor, pot fi: factori tehnici, tehnologici, organizatorici, economici,
sociali, politici, demografici, psihologici, biologici, ecologici, naturali.
Concepţia sistemică în abordarea fenomenelor economice implică studierea tuturor
categoriilor de factori, care prin diferite tipuri de conexiuni se reflectă în rezultatele activităţii
economice.
Factorii tehnici şi tehnologici pot reflecta schimbările ce au loc în tehnologia de
producţie a unui produs agricol, modificările privind efectuarea lucrărilor, mecanizarea,
chimizarea producţiei etc.
Factorii economici se referă la nivelul preţurilor de achiziţionare a factorilor de
producţie şi al preţurilor de valorificare, la asigurarea procesului de producţie cu mijloace de
muncă, obiecte ale muncii, resurse financiare, forţă de muncă şi la folosirea acestora.
Factorii organizatorici se referă la metodele utilizate în conducere, metode de
organizare a muncii şi producţiei.
Factorii social-politici se referă la modalităţile de cointeresare a salariaţilor şi
muncitorilor, la relaţiile cu indicatorul, conducătorul la acţiunea sindicatului, la modul de
asigurare a unor cerinţe sociale.

31
 Categoria factorilor naturali cuprind factorii care ţin de condiţiile agropedologice.
Pentru unităţile agricole, modificările acestora faţă de normala zonei, are efecte asupra
producţiei şi rezultatelor economice.
După caracterul lor în cadrul unei relaţii cauzale se disting: factori calitativi şi
factori cantitativi şi factori de structură. Această grupare prezintă o semnificaţie economică şi
metodologică.
Factorii calitativi sunt de aceeaşi natură cu fenomenul, efectul studiat. De exemplu în
cazul analizei costului, cheltuielile reprezintă factor calitativ, iar producţia factor cantitativ.
Factorii cantitativi se exprimă în alte unităţi de măsură decât fenomenul analizat.
În general factorii cantitativi reflectă latura extensivă a realizării fenomenului, în timp
ce factorii calitativi pe cea intensivă. Caracterul cantitativ sau calitativ al factorilor este valabil
pentru o relaţie cauzală. De exemplu producţia medie este un factor cantitativ în analiza
costului şi factor calitativ în analiza producţiei totale.
Factorii de structură reflectă aportul modificării raporturilor dintre elementele
factorilor cantitativi la abaterea fenomenelor. Ei intervin când efectul economic analizat se
referă la fenomene complexe, în a căror compunere intră multe elemente (produse, lucrări,
suprafeţe, verigi organizatorice). Modificarea ponderilor determinată de diferite cauze,
influenţează profitul unităţii.
După modul cum acţionează asupra fenomenului distingem factori cu acţiunea directă
şi factori cu acţiunea indirectă (de gradul II, III, n) care acţionează asupra fenomenului
analizat prin intermediul altor factori.
După izvorul acţiunii se disting: factori interni (endogeni) şi factori externi (exogeni).
Factorii interni sunt organizarea internă a producţiei, ritmicitatea producţiei, disciplina muncii
şi disciplina tehnologică, raţionalizări în procesul de producţie.
Factorii externi sunt cei care îşi au originea în mediul exterior unităţii agricole, de
exemplu nivelul preţurilor materiilor prime, energiei, de valorificare a produselor, nivelul
dobânzilor, taxelor.
După gradul de sintetizare se disting: factori simpli şi factori complecşi. Factorii
simpli sunt cei care nu mai pot fi dezmembraţi în desfăşurarea analizei la nivelul unităţii, în
timp ce factorii complecşi sunt influenţaţi la rândul lor de alţi factori.
După posibilităţile de previziune se disting:
- factori previzibili (cerţi sau determinabili) care acţionează în cadrul unor procese
controlate, fără să se implice riscuri;
- factori imprevizibili (aleatori) care pot prezenta abateri de la desfăşurarea normală a
unor procese economice sub impulsul unor forţe din afară ce nu pot fi dominate
(forţe ale naturii, piaţa internă şi externă, modificări ale cursului valutar etc.).
După dependenţa faţă de variaţia fenomenului analizat se disting:
- factori ficşi (constanţi) care nu determină variaţia fenomenului;
- factori variabili a căror acţiune explică modificarea rezultatului analizat.
După intensitatea acţiunii factorii pot fi:
- dominanţi (numiţi şi factori „cheie” a căror influenţă este hotărâtoare în obţinerea
rezultatelor);
- secundari sunt cei a căror influenţă nu este decisivă în obţinerea rezultatelor.
După durata de exercitare a acţiunii distingem:
- factori de durată şi factori tranzitorii;
- factori cu acţiune continuă (ex.: factori naturali în producţia vegetală) şi factori cu
acţiune discontinuă.
După sensul influenţei factorii pot fi:
- factori pozitivi ce influenţează pozitiv fenomenul analizat, determinant o creştere a
fenomenului pe care-l influenţează;

32
 - factori negativi, a căror creştere determină diminuarea fenomenului analizat;
- factori indiferenţi a căror influenţă este zero asupra variaţiei fenomenului.
După modul în care contribuie la obţinerea rezultatului distingem:
- factori independenţi, care pot determina fenomenul în mod independent;
- factori interdependenţi care nu pot determina rezultatul decât în interacţiunea cu alţi
factori, de exemplu pământul, forţa de muncă şi capitalul acţionează în comun în
obţinerea producţiei agricole.
După tipul de legătură între factori distingem:
- factori cu mărime determinată a influenţei, care apar în relaţiile de tip determinist;
- factori cu mărime variabilă a influenţei, care apar în cazul relaţiilor de tip stocastic,
ex.: factori naturali.
După posibilitatea de verificare a acţiunii lor factorii pot fi:
- factori controlabili (ex.: densitatea, îngrăşămintele, soiul);
- factori necontrolabili (ex.: factorii naturali şi cei conjuncturali).
După stadiul circuitului economic distingem: factori specifici aprovizionării, factori
specifici producţiei şi factori specifici distribuţiei producţiei, factori specifici depozitării şi
prelucrării produselor agricole.
După efortul propriu al unităţii se disting:
- factori dependenţi de efortul propriu al unităţii care îşi au originea în efortul unităţii
pentru valorificarea resurselor;
- factori independenţi de efortul propriu al unităţii.
De exemplu progresul tehnic este un factor de creştere al productivităţii muncii
dependent de efortul propriu al unităţii, în timp ce modificarea preţurilor pe piaţă, impozitele
sunt factori care influenţează profitul, dar independenţi de efortul propriu al unităţii.
Majoritatea factorilor ce acţionează în unităţile agricole pot fi studiaţi după mai multe
din unghiurile de vedere prezentate, pentru a putea aprecia influenţa lor şi modul de acţionare
asupra lor prin concluziile şi măsurile desprinse din analiză şi urmăreşte influenţarea lor în
sens pozitiv pentru unitate.

33
 Capitolul 6
ETAPELE ANALIZEI ECONOMICE

Analiza activităţii economice ca formă a cunoaşterii, parcurge drumul de la forma de

manifestare exterioară la ceea ce ţine de latura internă a fenomenelor şi proceselor economice
de la aparenţa la esenţa acestora.
În efectuarea analizei economice se parcurge drumul invers producerii fenomenelor.
Analiza porneşte de la rezultatele procesului examinat către elemente şi factori spre cauzele
primare.
Etapizate, obiectivele urmărite în analiză sunt:
- constatarea nivelului fenomenelor sau procesului cercetat şi compararea cu nivelul
preconizat;
- studierea structurii fenomenului pe elemente componente;
- cercetarea factorilor care au determinat abaterea fenomenului;
- cuantificarea influenţei factorilor şi studierea cauzelor care au infleunţat asupra
factorilor;
- stabilirea măsurilor ce se impun pentru creşterea nivelului activităţii viitoare.
Realizarea acestor obiective necesită o anumită logică şi efectuarea unor calcule într-o
anumită ordine, în mod sistemic.
Etapele analizei economice constituie materializarea în timp a modului de desfăşurare
a procesului de analiză.
Principalele etape ale analizei economice sunt:
- delimitarea obiectului analizei;
- întocmirea planului de analiză şi a modelului fenomenului sau procesului analizat;
- culegerea materialului informaţional necesar;
- verificarea datelor culese;
- efectuarea calculaţiilor de analiză;
- interpretarea rezultatelor, formularea concluziilor şi stabilirea măsurilor pentru
îmbunătăţirea activităţii în perioada următoare.

6.1. Delimitarea obiectului analizei

Aceasta presupune stabilirea tipului de analiză, spaţiul la care se efectuează (judeţ,

zonă, unitate, compartiment, produs) şi timpul la care se referă.
Astfel la sfârşitul anului calendaristic şi înainte de întocmirea planului pentru anul
următor se efectuează analiza activităţii economice atât la nivelul unităţii agricole cât şi
analiza la nivelul compartimentelor (ferme, compartiment de aprovizionare şi valorificare, de
prelucrare şi depozitare etc.).
Pe parcursul procesului de producţie se efectuează analiza rezultatelor obţinute într-o
perioadă curentă pentru a cunoaşte şi acţiona asupra procesului de producţie ca sistem, a
sesiza din timp dereglările, factorii care au acţionat şi a stabili măsurile de corecţie necesare şi
posibile.
Aceste măsuri şi consecinţele lor permit efectuarea unei analize previzionale, pentru a
preciza pentru perioada care urmează caracteristicile procesului de producţie şi de

34
comercializare, având în vedere profitul dorit şi profitul ce se doreşte obţinut la 100 lei
cheltuieli.
Delimitarea obiectului analizei orientează alegerea indicatorilor analizaţi. De exemplu
analiza rentabilităţii unui produs presupune analiza indicatorilor, profitul culturii, profit/ha,
profit pe unitatea de produs, rata profitului, cheltuieli la 1.000 lei venituri, producţia marfă,
preţul de vânzare, costul, cheltuielile de producţie pe elemente etc.
Indicatorul central de la care porneşte analiza devine fenomen analizat, în timp ce alţi
indicatori care îl influenţează devin în analiză factori ai fenomenului analizat şi cauze primare.

6.2. Întocmirea planului de analiză

Întocmirea planului de analiză este o etapă necesară pentru a asigura cuprinderea

tuturor problemelor pe care trebuie să le aibă în vedere analiza şi stabilirea termenelor şi
perioadele la care se efectuează pentru ca să poată fi efectuată în timp util şi să poată fi
valorificate în producţie concluziile desprinse şi măsurile ce pot fi adoptate.
În funcţie de scopul analizei planul stabileşte:
- principalele probleme ce trebuie studiate din multitudinea de aspecte pe care le
prezintă activitatea unităţii agricole, ceea ce preîntâmpină referirile inutile şi minore;
- sistemul de indicatori folosit, informaţiile ce trebuie culese;
- metodele ce se vor utiliza în prelucrarea datelor;
- data începerii şi terminării analizei, locul şi persoanele ce efectuează diferite operaţii;
- modul de prezentare al analizei, pentru a asigura caracterul unitar al acesteia şi
atingerea scopului prevăzut.
Planul analizei diferă în funcţie de veriga organizatorică la care se desfăşoară (unitate,
fermă, compartiment), perioada la care se referă, sfera de activitate analizată, scopul acesteia.
Analiza curentă intră în atribuţiile de serviciu ale unor persoane, în timp ce analizele
anuale sunt efectuate de o echipă de specialişti din unitate şi din afara unităţii (organe de
control - ministerul finanţelor, ministerul agriculturii, curtea de conturi, firme de consulting
etc.).
La parcurgerea planului şi în efectuarea analizei trebuie să se ţină seama de
particularităţile unităţii studiate (cu activităţi de producţie vegetală, zootehnică, viticultură,
legumicultură, de prelucrare, de prestări servicii, integrată), de condiţiile naturale şi
economice în care şi-a desfăşurat activitatea, caracteristicile procesului de producţie
(specializare, diversificare, intensivitate).
În cazul unei unităţi integrate macroeconomic se analizează şi unii indicatori ai unităţii
în care este integrată unitatea agricolă.

6.3. Culegerea materialului informaţional necesar

Materialului documentar utilizat în analiză trebuie să i se acorde o deosebită grijă,

deoarece calitatea acestuia asigură analizei posibilitatea unei analize complete şi corecte a
fenomenului cercetat.
Informaţiile culese trebuie să corespundă scopului analizei şi să ofere toate datele
necesare pentru caracterizarea fenomenului sau procesului supus analizei.
Sursele informaţionale ale analizei economice a unităţilor agricole sunt surse interne şi
externe.

35
 Sursa internă principală de culegere a informaţiilor necesare o reprezintă sistemul
informaţional adoptat în unitate. Analiza activităţii economice va scoate în evidenţă şi modul
de funcţionare a sistemului informaţional în cadrul unităţii ca sistem.
Informaţiile culese pentru a fi utile analizei trebuie să fie exacte şi veridice, complete,
actuale, oportune şi operative. Aceste caracteristici pe care trebuie să le îndeplinească
informaţiile culese pentru analiza economică determină calitatea şi valoarea informaţiei.
Sursele interne se grupează în două categorii:
- surse ce oferă informaţia de plan, programată ce exprimă nivelul la care trebuie să se
desfăşoare activitatea, sunt documentele de plan ale unităţilor şi compartimentelor;
- surse ce oferă informaţia efectivă, ce exprimă nivelul de fapt al activităţii, surse care
se referă la evidenţa contabilă, evidenţa statistică şi evidenţa tehnico-operativă.
Planul de producţie şi financiar reprezintă criteriul principal de apreciere al activităţii
unei unităţi agricole şi punctul de plecare al analizei.
Evidenţa contabilă asigură peste 2/3 din sursele informaţionale ale analizei economice,
oferind indicatori de sinteză asupra evenimentelor economice din unitate.
Datele din evidenţa contabilă şi statistică reflectă fenomenele după o anumită perioadă
de timp de la producerea lor.
Evidenţa tehnic-operativă, prin înregistrarea datelor la locul şi în momentul producerii
fenomenelor, furnizează operativ şi sistematic informaţia necesară asupra modului de
desfăşurare a diverselor activităţi (a producţiei, materiale, valorificare) permiţând studierea
cauzelor ce au generat modificările constatate cât şi posibilităţile de mobilizare a resurselor
disponibile.
Cele trei tipuri de evidenţă oferă informaţia prin intermediul documentelor primare,
documentele de evidenţă, dări de seamă, registrul jurnal al fermelor.
Calitatea informaţiilor şi fluenţa lor depinde şi de mecanizarea şi automatizarea
sistemului informaţional.

6.4. Verificarea datelor culese

Indiferent de sursele, modalităţile de înregistrare, prelucrare şi stocare în analiză este

necesară verificarea datelor culese pentru a avea garanţia că ele reflectă realitatea.
Verificarea datelor culese priveşte în esenţă două laturi: una de fond şi alta de
exactitate.
Verificarea de fond constată dacă informaţia reflectă nivelul şi modul de producere al
fenomenului. În acest scop se examinează legăturile logice ce trebuie să existe între nivelul
anumitor indicatori, între valorile înregistrate de unii indicatori în timp şi spaţiu, între un
indicator sintetic şi părţile lui componente.
Verificarea exactităţii informaţiilor, constă în examinarea corectitudinii calculaţiei
unor indicatori, în funcţie de datele culese.
Întrucât ea constă în repetarea operaţiilor prin care s-au determinat unii indicatori, se
mai numeşte şi verificare aritmetică.
Dacă analiza are şi un caracter de control se verifică şi condiţiile formale de întocmire
şi prezentare a documentelor ce constituie surse informaţionale. Această verificare trebuie să
asigure pe cei care fac analiza că documentele îndeplinesc cerinţele legislaţiei şi normele în
vigoare privind termenele de întocmire şi depunere, dacă poartă semnătura şi viza celor în
drept, dacă corecturile operate sunt certificate de aceleaşi persoane.
Verificarea datelor culese se efectuează, de regulă, paralel cu culegerea materialului.

36
 6.5. Ordonarea datelor şi efectuarea calculaţiei de analiză

Informaţiile culese pentru analiza unităţii agricole se prezintă sub forma indicatorilor
din gama celor prezentaţi în capitolul 4. Ordonarea acestor indicatori constituie o operaţie
absolut necesară pentru a uşura prelucrarea şi interpretarea lor. Această ordonare se
efectuează prin gruparea indicatorilor pe probleme potrivit planului de analiză şi se
sistematizează în tabele. De exemplu, în analiza profitului la nivelul unităţii, acesta se
asociază în tabele cu nivelul cifrei de afaceri şi a cheltuielilor, al ratei profitului.
În tabelele de analiză a costurilor se includ şi indicatorii cheltuieli şi producţie,
iar totalul cheltuielilor se completează în alte tabele cu elementele de cheltuieli şi
structura acestora.
Tabelele reprezintă un mijloc important de ordonare şi corelare a indicatorilor cu
scopul de a uşura citirea, compararea, efectuare calculaţiei şi interpretarea fenomenului.
Indicatorii se ordonează în tabele pornind de la cei de ansamblu spre elementele lor
componente sau factorii care îi determină şi influenţează.
Pentru fiecare indicator, în tabel se precizează numărul lui, unitatea de măsură în care
se exprimă indicatorii, locul şi timpul la care se referă.
Tabelele au o structură specifică în funcţie de fenomenul analizat (costul, profitul,
capitalul fix etc.) foarte variată şi complexă.
Un tabel bine întocmit se caracterizează prin simplitate, elemente şi logică.
Tabelele pot fi de lucru şi de rezultate finale în funcţie de scopul pe care îl urmăresc.
Tabelele de lucru sunt destinate culegerii, asamblării şi prelucrării datelor atunci când
informaţiile sunt foarte numeroase şi examinate în timp şi spaţiu pentru o unitate agricolă.
Tabelele de rezultate finale reprezintă baza interpretării fenomenelor şi elemente
componente ale raportului de analiză.
După conţinutul lor tabelele pot fi simple şi complexe, comparative, de structură, de
dinamică etc.
Indicatorii conţinuţi în tabele pot fi prezentaţi şi grafic pentru a uşura sau evidenţia
unele aspecte în analiza unităţilor agricole.
Graficele prezintă mai sintetic, sugestiv şi atrăgător trăsăturile esenţiale ale
fenomenului şi corelaţiile create între ele, precum şi relaţiile de interdependenţă existente.
Formele de prezentare grafică sunt diferite după forma geometrică de reprezentare:
linii, curbe, suprafeţe, volume etc. Orice grafic trebuie să precizeze scara, reţeaua, semnele
convenţionale, titlu, adică elemente care permit citirea, compararea, intuirea şi memorarea
modului de manifestare a fenomenului şi a interacţiunii factorilor. O etapă importantă a
analizei unităţilor agricole, prin conţinutul şi volumul de muncă pe care îl necesită este
efectuarea calculaţiei care să permită atingerea obiectivelor analizei.
Calculaţia în analiză urmăreşte:
- analiza structurală calitativă:
 determinarea elementelor factorilor şi cauzelor fenomenului studiat după
principiul descompunerii în trepte de la factorii cu acţiune directă asupra
fenomenului analizat, la cei cu acţiune indirectă până la cauzele primare,
respectiv ultimile cauze descoperite în procesul de analiză;
 stabilirea modelului matematic al fenomenului analizat şi al relaţiei de cauzalitate
dintre factori şi fenomen;
- analiza cantitativă factorială:
 determină abaterea fenomenului şi a factorilor;
 determină influenţa factorilor asupra abaterii fenomenului;
 determină indicatori ai corelaţiei dintre fenomen şi unii factori care îl influenţează.

37
 În acest scop analiza economică recurge la diverse metode (cap. 7) în funcţie de scopul
propus, de amploarea ei, de particularităţile fenomenului studiat şi de caracteristicile
informaţiei existente.

6.6. Interpretarea rezultatelor şi formularea concluziilor

Etapa interpretării rezultatelor desăvârşeşte procesul de analiză şi permite formularea

concluziilor desprinse din prelucrarea informaţiilor şi a indicatorilor analitici şi sintetici.
Ea constituie partea cea mai dificilă şi de mare răspundere în cadrul procesului de
analiză, reprezentând o muncă complexă în care se recurge la cunoştinţe din diverse discipline
economice, organizatorice, tehnice. Interpretarea trebuie să urmărească planul analizei şi firul
logic al fenomenului analizat.
Finalul oricărei analize îl constituie formularea, pe baza unor eforturi de sistematizare,
generalizare şi abstractizare, a principalelor concluzii, având ca punct de plecare obiectivele
prestabilite.
În redactarea acestei părţi finale a analizei economice trebuie acordată o atenţie
deosebită modului de prezentare pentru a-l face integral accesibil şi asimilabil beneficiarilor,
celor care conduc activitatea unor compartimente de producţie şi deservire.
Formularea concluziilor şi propunerilor trebuie să fie clară, să nu conţină
contradicţii, să se bazeze pe materialul faptic cules şi prelucrat în cadrul analizei respective.
Concluziile trebuie să vizeze problemele esenţiale ale activităţii unităţii agricole, iar
măsurile propuse să conducă la creşterea eficienţei şi la diminuarea sau eliminarea unor
aspecte negative legate de procesul de producţie, de aprovizionare, de valorificare etc.
În cadrul concluziilor se face aprecierea nivelului fenomenului economic analizat,
efectele economice generate de modificarea fenomenului, a cauzelor care au determinat
modificările şi la rezervele interne nemobilizate. Măsurile propuse, recomandările sau
soluţiile manageriale reprezintă o finalizare a concluziilor care permit lichidarea, remedierea
sau reducerea aspectelor negative constatate, mobilizarea unor rezerve interne încă
nemobilizate, extinderea experienţei pozitive rezultată din analiză.
Rezervele interne reprezintă posibilităţi de creştere şi dezvoltare a producţiei şi a
eficienţei economice pe baza folosirii cât mai judicioase şi mai depline a resurselor umane şi
materiale ale unităţii.
Ele privesc toate elementele procesului de producţie - forţa de muncă şi folosirea ei,
mijloacele de muncă şi folosirea lor, obiectele muncii şi utilizarea lor.
Caracterul inepuizabil al rezervelor interne rezidă în dezvoltarea şi perfecţionarea
continuă a forţelor de producţie şi a unor combinaţii diferite între acestea.
Una din rezervele importante de antrenare a resurselor unităţii o constituie organizarea
producţiei şi a muncii. Perfecţionarea tehnologiilor de producţie, raţionalizarea proceselor de
muncă, profilarea, specializarea, integrarea, perfecţionarea procesului de conducere,
reprezintă unele domenii în care se pot regăsi, în condiţiile specifice ale fiecărei unităţi
agricole, mijloace concrete de mobilizare a rezervelor interne existente.
Grupate după gradul de mobilizare, rezervele interne pot fi:
- rezerve mobilizate (folosite) - se consideră când rezultatele obţinute de către unitate
se situează la nivelul posibilităţilor;
- rezerve nemobilizate (nefolosite) - se consideră când rezultatele obţinute se situează
sub nivelul posibilităţilor;
- rezerve latente (probabile) - care devin mobilizate pe măsura acţiunii progresului
tehnic.

38
 În aprecierea posibilităţilor unităţii de a obţine anumite rezultate se poate porni de la
diferite criterii: nivelul parametrilor proiectaţi în STE, nivelul planificat al indicatorilor
respectivi, rezultatele medii obţinute de alte unităţi cu profil similar şi condiţii asemănătoare.
După timpul în care rezervele interne se mobilizează şi se transformă în efecte se
disting:
- rezerve curente;
- rezerve de perspectivă.
După conţinut rezervele interne sunt de două categorii:
- rezerve care privesc folosirea mai eficientă şi progresivă a elementelor forţelor de
producţie îi metode de organizare ştiinţifică a lor;
- rezerve ce privesc înlăturarea sau reducerea pierderilor şi a cheltuielilor
neeconomicoase, folosirea neraţională a resurselor.
După acţiunea predominantă a rezervelor mobilizate sau de mobilizat asupra
diferitelor grupe de indicatori, rezervele interne pot fi:
- rezerve ale creşterii producţiei (combinarea factorilor, folosirea unor soiuri mai
productive şi adaptate etc.);
- rezerve ale creşterii productivităţii muncii;
- rezerve ale reducerii costurilor;
- rezerve ale creşterii profitului rentabilităţii etc.
În cadrul grupelor menţionate, în fiecare situaţie concretă (unitate, timp, loc) se
precizează posibilităţile ce pot fi folosite în momentul analizei, cât şi eforturile economice
care le solicită şi efectele care se pot obţine.
Rezultatele analizei se comunică de obicei sub forma unui material scris - raport de
analiză - întocmit pe baza planului analizei.
Raportul trebuie să fie structurat, logic, urmărind să scoată în evidenţă ceea ce este
esenţial.
Stilul raportului de analiză trebuie să fie corect, simplu şi clar, să nu fie susceptibil de
diverse interpretări.
Interpretarea se bazează pe materialul ilustrativ - tabele şi grafice care pot fi incluse în
raportul de analiză sau ataşate la sfârşit ca anaxe.
În cazul analizelor operative, de rutină, prezentarea rezultatelor analizei se poate
rezuma la indicatorii prezentaţi în tabele şi grafice care măresc posibilitatea înţelegerii
complexe şi rapide.
Întrucât astfel de analize se repetă frecvent sub aspect metodologic se pot elabora
algoritmuri adecvate care favorizează culegerea şi prelucrarea informaţiei într-un grad înalt de
mecanizare. În aceste situaţii însă interpretarea datelor şi formularea concluziilor şi măsurilor
necesare rămân atributele specialiştilor care efectuează analiza.
Lucrările de analiză mai ample se împart pe subdiviziuni (capitole) care se referă la
analiza anumitor aspecte.
Toate elementele enumerate reprezintă etape şi reguli generale de desfăşurare a
analizei economice a unei unităţi agricole.
Însă orice analiză este unică în felul ei fiind determinată nu numai de obiectivul
cercetării şi scopul ei ci şi de caracterul specific al situaţiei în care se elaborează.
În cadrul fiecărei lucrări de analiză economică se manifestă pe lângă munca metodică
de rutină care se repetă, inventivitatea specialistului care o efectuează, capacitatea sa de a
aplica procedeele cunoscute în situaţia concretă existentă, gândirea sa logică, corelaţiile care
le sesizează între diferitele aspecte ale problemei analizate.
Parcurgerea acestor etape cu prilejul analizei oricărui fenomen sau proces economic
asigură caracterul complex şi ştiinţific al analizei.

39
 Sensul desfăşurării analizei este invers modului de realizare a fenomenului, plecând de
la general la particular, de la complex la simplu, de la fenomen la factori şi cauzele care îl
influenţează.
Realizată astfel, analiza economică aduce în procesul managerial o serie de funcţii:
- funcţia informaţională a centrilor de decizie privind situaţia economică a unităţii, a
unui produs, a poziţiei pe piaţă, a costurilor, a productivităţii muncii etc.;
- funcţia de evaluare a valorificării potenţialului tehnico-economic al unităţii sau
subunităţii de producţie;
- funcţia de fundamentare a deciziei pe criterii de eficienţă;
- funcţia de gestionare eficientă a patrimoniului;
- funcţia de realizare a conexiunii cu mediul exterior economico-financiar care
presupune analiza relaţiilor cu băncile, cu furnizorii şi clienţii, cu creditorii, cu bursa
de valori, cu sistemul de impozitare etc.

6.7. Valorificarea rezultatelor analizei economice

După efectuarea analizei, o etapă importantă şi o sarcină a conducătorului este să

valorifice rezultatele analizei.
Pentru unitatea agricolă analizată pe lângă caracterul complet, complex şi ştiinţific al
analizei la fel de importantă este valorificarea rezultatelor analizei, implementarea măsurilor
propuse.
În această etapă se precizează concret şi se localizează măsurile de eliminare a
punctelor critice care se concretizează uneori într-un plan de aplicaţii sau programul acţiunilor
viitoare. Acestea vor viza în principal:
- probleme ce trebuie soluţionate şi schimbările necesare;
- acţiunile corective cu localizarea şi orientarea lor - precizarea persoanelor care le vor
aplica, necesarul de materiale şi mijloace financiare, termene, controale ce trebuie
efectuate;
- probleme a căror rezolvare este posibilă într-o perioadă imediată sau într-o perioadă
viitoare;
- efectele economice sau de altă natură scontate (sociale, organizatorice, juridice).
Aceste probleme trebuie să fie suficient de detaliate, coordonate şi sincronizate pentru
reuşita implementării măsurilor propuse pe baza analizei economice.

40
 Capitolul 7
METODOLOGIA UTILIZATĂ ÎN ANALIZA ECONOMICĂ

Metoda reprezintă un proces tehnico-abstract, prin care se fixează o anumită concepţie

privind modul de studiere a unui obiectiv în vederea obţinerii de cunoştinţe asupra formei,
nivelului şi alcătuirii acestuia.
Metodologia analizei economice cuprinde un ansamblu de metode folosite de această
disciplină, reflectând calea pe care trebuie s-o urmeze gândirea, pentru cercetarea realităţii şi
formularea rezultatelor.

7.1. Metode de stabilire a relaţiilor cauzale între fenomene

Relaţiile cauzale sunt forme de conexiuni sau dependenţe prin care interacţiunea unor
fenomene cauză sau părţile lor generează schimbarea, transformarea sau menţinerea calităţii
fenomenelor efect.
Identificarea legăturilor cauzale presupune deci cercetarea fenomenului, a legilor de
dezvoltare, care să permită reprezentarea conexiunilor cu fenomenul cercetat.
Studierea relaţiilor cauzale se realizează prin elaborarea sistemului de legături cauzale,
sub forma unor reţele proprii fenomenului analizat. Aceasta asigură ordonarea lor după
intensitatea şi sensul influenţei lor, creând posibilitatea modelării dependenţelor, a evidenţierii
mecanismului producerii şi modificării fenomenului şi posibilitatea cuantificării influenţei
factorilor.
În cercetarea raporturilor cauză-efect se utilizează următoarele metode: metoda
concordanţei, metoda diferenţei, metoda combinată, metoda variaţiilor concomitente şi
metoda soldului sau rămăşiţei.
a) Metoda concordanţei exploatează raţionamentul că dacă în toate cazurile
observate constatăm printre antecedentele fenomenului aceeaşi împrejurare, ca fiind comună
sau constantă, atunci această împrejurare este cauză a fenomenului cercetat. De exemplu,
toate măsurile tehnice, economice şi organizatorice care conduc la creşterea productivităţii
muncii au un element comun - reducerea consumului de muncă vie.
b) Metoda diferenţei porneşte de la raţionamentul că dacă împrejurările în care
apare un fenomen şi împrejurările în care acesta lipseşte se aseamănă prin toate condiţiile
afară de una singură, atunci aceasta este cauza sau una din condiţiile necesare producerii sau
modificării fenomenului analizat.
Făcând o comparaţie între factorii care determină profitul şi costul se constată că sunt
comuni producţia, structura producţiei şi costul. În cazul profitului apare ca suplimentar preţul
de vânzare, care este una din condiţiile necesare obţinerii profitului.
c) Metoda combinată (a concordanţei şi diferenţei) foloseşte raţionamentul
combinat al metodelor precedente.
d) Metoda variaţiilor concomitente
Dacă unei anumite variaţii a unui fenomen (precipitaţii, temperaturi, număr de
muncitori) îi urmează totdeauna o anumită variaţie a altui fenomen (producţia, fondul de
salarii în cazul numărului de muncitori) primul fenomen este cauza sau unul din factorii care
influenţează al doilea fenomen, sau o condiţie necesară celui de al doilea.

41
 Orice variaţie a primilor factori determină o variaţie a fenomenelor producţie totală şi
fond de salarii.
e) Metoda soldului sau rămăşiţei
Dacă scădem dintr-un fenomen (profitul unui produs) acea parte care este cunoscută ca
fiind consecinţa unei părţi determinată de acţiunea unor factori (exemplu preţul de vânzare şi
costul) rămăşiţa sau soldul acelui fenomen trebuie să fie consecinţa factorului rămas
(producţia marfă) pentru că:

P = PM (Pv - C)

în care: P – profitul produs;

PM – producţia marfă;
Pv – preţul de vânzare;
C – costul produsului.
La fel, abaterea unui fenomen este egală cu suma influenţei factorilor direcţi. Atunci
influenţa unui factor este soldul faţă de influenţa celorlalţi factori.
Metoda comparaţiei
Această metodă reprezintă forma cea mai simplă de materializare a procesului de
gândire logică aplicat la examinarea fenomenelor economice.
Utilizarea curentă a comparaţiei în analiză provine din faptul că orice fenomen şi
factor reflectat într-un indicator se examinează nu ca o mărime în sine, ci cu o bază de
comparaţie.
Esenţa metodei constă în examinarea nivelului indicatorilor ce redau situaţia efectivă a
fenomenului faţă de nivelul aceloraşi indicatori aflaţi în altă ipostază, pentru a determina
modificările, abaterile ce s-au produs.
Baza de comparaţie poate fi: nivelul prevederilor de plan, nivelul realizărilor din alte
perioade, nivelul realizărilor altor unităţi şi nivelul indicatorilor altor variante de decizii.
În funcţie de baza de comparaţie la care se raportează fenomenul examinat se disting
mai multe tipuri de comparaţii:
Comparaţia în timp constă în examinarea în diferite momente ale evoluţiei (luni, ani)
în perioada precedentă, sau date prevăzute pentru perioadele următoare, cât şi faţă de cele
planificate. Cea mai utilizată formă de comparaţie în timp este comparaţia indicatorilor
realizaţi cu cei stabiliţi prin plan (producţie medie, producţie totală, costuri, cheltuieli,
venituri, profit, rata profitului etc.).
Aceasta se datorează faptului că planul reprezintă nivelul posibil de mobilizare a
rezervelor unităţii şi a modalităţii de control a activităţii acesteia, cât şi pentru elaborarea
deciziilor pentru îmbunătăţirea activităţii în continuare, pentru fundamentarea cifrelor de plan
al perioadei următoare.
Pentru unii indicatori ai procesului de producţie comparaţia se poate face faţă de
prevederile unor acte normative (norme de consum, de carburanţi, piese de schimb, de
personal, tarife de retribuire, norme de furajare).
Comparaţia în spaţiu asigură comensurarea unor rezultate obţinute faţă de rezultatele
unor unităţi cu profil şi condiţii asemănătoare, naturale şi economice.
Astfel pot fi comparate rezultatele unei ferme faţă de alte ferme din aceeaşi unitate
agricolă, sau faţă de rezultatul altei unităţi obţinute în aceeaşi perioadă de timp.
Comparaţia mixtă constă în examinarea nivelului efectiv al fenomenului faţă de baze
de referinţă situate în timp şi spaţiu diferit (de exemplu compararea producţiilor medii
obţinute de o fermă cu cele obţinute de alte ferme în ultimii ani.

42
 Comparaţia cu caracter special se utilizează pentru determinarea eficienţei anumitor
măsuri prin compararea consecinţelor tehnice şi economice în utilizarea unor factori
(îngrăşăminte, irigaţii, erbicide, mecanizare etc.) faţă de o variantă considerată martor.
De o mare importanţă în utilizarea metodei comparaţiei, pentru a ajunge la concluzii
juste, este asigurarea comparabilităţii datelor.
Comparabilitatea presupune exprimarea unitară, conţinutul omogen al indicatorilor şi
a formei de exprimare.
Principalele cauze care pot face ca unele date să nu fie comparate pot fi:
- schimbările organizatorice survenite;
- schimbările teritoriale (arendări, vânzări);
- utilizarea unor unităţi de măsură sau coeficienţi de echivalare diferiţi;
- modificarea conţinutului surselor informaţionale;
- utilizarea procedeelor diferite de determinarea indicatorilor;
- modificarea metodologiei de determinarea indicatorilor;
- inflaţia foarte mare.
În situaţia existenţei unei astfel de cauze trebuie examinate posibilităţi de reconstituire
a indicatorilor, astfel încât să se asigure interpretarea lor corectă (actualizarea cheltuielilor,
veniturilor şi a profitului într-o perioadă cu inflaţie mare).
Utilizarea comparaţiei permite determinarea abaterii absolute

+ Δ = FR - F0

în care: + Δ – abaterea absolută;

FR – nivelul efectiv al fenomenului;
F0 – nivelul de bază al fenomenului (plan, per precedentă, altă variantă).
Abaterea are un semn matematic (+, -, 0) şi un sens economic (+, -, 0), care pot
coincide în anumite situaţii (abaterea producţiei, veniturilor) sau pot avea sensuri diferite
(abaterea costului, cheltuielilor, productivitatea muncii - unde creşterile reprezintă fenomene
economice negative).

Abatere relativă

+Δ
Δ % --------------- x 100
F0

Aceasta evidenţiază mai bine dimensiunea modificării.

Variaţia relativă

FR
IF = --------------- x 100
F0

Variaţia relativă exprimă de câte ori nivelul fenomenului efectiv a crescut (IF > 100)
sau a scăzut (IF < 100) faţă de nivelul considerat de bază.

43
 7.2 Diviziunea sau descompunerea rezultatelor

Diviziunea este o metodă de studiere a realităţilor economice dintr-o unitate agricolă

prin pătrunderea în structurile lor în scopul aprofundării fenomenelor şi identificarea
elementelor esenţiale în vederea orientării analizei către ele.
Necesitatea divizării rezultatelor apare deoarece nivelul global poate prezenta situaţii
cu totul diferite faţă de cea a elementelor componente.
Diviziunea ca metodă a analizei activităţii economice constă în descompunerea
rezultatelor globale ale fenomenelor şi proceselor în elementele componente, examinarea
şi interpretarea lor.
De exemplu profitul unităţii poate fi divizat în profiturile obţinute din toate activităţile
(produse, servicii), cheltuielile totale de producţie pot fi divizate pe elemente de calculaţie.
Între fenomenele componente ale fenomenului divizat, există relaţii de sumă algebrică.
Odată realizată divizarea, comparaţia se poate face pe fiecare element.
Semnul (+ Δ) al abaterii absolute a elementului indică semnul contribuţiei sale la
devierea totală, iar valoarea mărimea acestei contribuţii. Suma algebrică a abaterilor absolute
a elementelor reprezintă abaterea nivelului fenomenului.
Diviziunea se aplică în analiza oricărui fenomen sau proces economic.
Formele de divizare a fenomenelor economice variază în funcţie de criteriile adoptate:
- după timpul de formare a rezultatului;
- după locul de formare a rezultatului;
- după elemente specifice fenomenului.

7.3. Metoda substituirii înlănţuite a factorilor

Metoda permite determinarea influenţei cantitative a factorilor asupra abaterii

fenomenelor. Se utilizează în cazul relaţiilor de tip determinat care iau forma de produs sau
raport între factori.
Metoda substituirilor în lanţ se bazează pe variaţia succesivă şi corelată a factorilor
specifici fenomenului analizat.
Substituirea presupune întocmirea, într-o anumită relaţie a valorii unui factor
(planificată, din perioada precedentă) cu o altă valoare (efectiv realizată).
La baza metodei stau trei principii:
- aşezarea factorilor în relaţiile de cauzalitate exprimate sub formă de produs sau
raport, se face în următoarea ordine a condiţionării lor economice: factori cantitativi,
factori de structură şi factori calitativi.
- substituirile (înlocuirile) se fac succesiv, începând cu factorul cantitativ (se exprimă
în alte unităţi de măsură decât fenomenul analizat);
- valoarea substituită a unui factor se menţine ca atare în operaţiunile ulterioare.
a) În cazul relaţiei de produs între factori, se prezintă spre exemplificare calculul
fondului de salarii (Fs) în care se au în vedere trei factori de influenţă: numărul mediu de
persoane (N), numărul mediu de ore lucrate de o persoană (t) şi salariul mediu orar (Sh)

Fs = N.t.Sh sau generalizând R = a.b.c.

Pentru datele perioadei de bază (planificate)

R0 = a0.b0.c0

44
 Pentru datele efective, fenomenul este rezultat din:

R1 = a1.b1.c1

Abaterea fenomenului:

Δ = R1 - R0 = a1.b1.c1 - a0.b0.c0

Prin substituirea în lanţ a factorilor se determină mărimea şi sensul influenţei fiecărui

factor asupra abaterii fenomenului.

Ia = a1.b0.c0 - a0.b0.c0 (a1 - a0) b0c0

Ib = a1.b1.c0 - a1.b0.c0 = a1 (b1 - b0) c0
Ic = a1.b1.c1 - a1.b1.c0 = a1.b1 (c1 - c0)
ΔR = Ia + Ib + Ic

Abaterea relativă a fenomenului este dată de relaţia:

+ΔR
ΔR % = --------------- . 100
R0

Determinarea influenţei factorilor în % se determină prin raportarea influenţei

factorului în mărime absolută la fenomenul analizat în perioada de bază.
Astfel:

Ia
Ia % = --------------- . 100
R0

Ib
Ib % = --------------- . 100
R0

Ic
Ic % = --------------- . 100
R0

b) În cazul relaţiei de raport între factori, modelul economic general de exprimare a

dependenţei este:

a a1 a0
R = ------; R1 = ------ şi R0 = ------
b b1 b0

a1 a0
Δ R = ------ — ------ = R1 - R0
b1 b0

Având în vedere principiile substituirii în lanţ şi în mod deosebit, faptul că substituirea

trebuie să înceapă cu factorul cantitativ, procedeele de determinare a influenţei factorilor se
diferenţiază în funcţe de locul pe care îl ocupă factorul cantitativ la numărător sau la numitor.

45
 Când factorul cantitativ reprezintă numărătorul raportului influenţa factorilor în
mărimi absolute se determină succesiv:

a1 a0 a1 - a0
Ia = ---------- - ---------- = ----------
b0 b0 b0

a1 a1
Ib = ---------- - ----------
b1 b0

În cazul în care factorul cantitativ reprezintă numitorul relaţiei (ex.: costul, durata de
recuperare a investiţiei, productivitatea muncii) se va determina influenţa factorului b.

a0 a0
Ib = ---------- - ----------
b1 b0

a1 a0
Ia = ---------- - ----------
b1 b

Influenţele factorilor stabilite prin substituirea factorilor în lanţ pot fi diferite ca sens şi
intensitate.
Sensul matematic (+) poate coincide cu sensul economic, în sensul că prin creşterea
cantităţii de factor are loc o creştere a fenomenului. Exemplu, prin creşterea suprafeţei şi a
producţiei medii are loc o creştere a producţiei totale şi invers.
Sunt indicatori la care sensul matematic nu coincide cu sensul economic. De exemplu
abaterea pozitivă a costului este un fenomen economic negativ, în timp ce abaterea negativă
(scăderea) este un fenomen economic pozitiv.

Metoda balanţieră
Această metodă se utilizează în cazul în care factorii ce influenţează fenomenul sunt în
relaţie de sumă sau diferenţă (exemplu profitul unităţii, profitul unitar).
Modul analitic de exprimare este:

R=a-b

Influenţele modificării faţă de program (plan) sau faţă de perioada precedentă (0) a
valorilor efective (1) se stabilesc ca diferenţă:

ΔR = R1 - R0 = (a1 - b1) - (a0 - b0)

Ia = (a1 - b0) - (a0 - b0) = a1 - a0
Ib = (a1 - b1) - (a1 - b0) = b0 - b1

7.4. Metoda variantelor logice

Reprezintă o metodă clasică deosebit de accesibilă. Aplicarea ei în analiză presupune

stabilirea mai multor variante privind alocarea de resurse de producţie şi calcularea pentru

46
fiecare variantă a unui număr de indicatori tehnici, economici, energetici, ecologici. Se
întocmesc, de asemenea, diferite balanţe ce oglindesc legăturile dintre compartimentele de
producţie (balanţa forţei de muncă, balanţa furajeră, balanţa îngrăşămintelor etc.).
Metoda variantelor face o analiză discontinuă a diferiţilor factori de producţie,
analizând numai nivele considerate pentru variantele construite sau alese ca posibile.
Se utilizează frecvent în analiza previzională.
Metoda variantelor logice este şi o metodă de programare a deciziilor permiţând
alegerea variantei celei mai convenabile în funcţie de indicatorii economici care o
caracterizează şi disponibilul de resurse.

7.5. Metoda funcţiilor de producţie

Ea reprezintă un instrument de analiză a influenţei factorilor de producţie studiaţi, dar

şi de programare a deciziilor.
Funcţia de producţie în agricultură este o expresie matematică a legăturilor cauză şi
efect. Astfel ea explică legătura între cantitatea producţiei obţinute şi cantitatea de factori
consumaţi (îngrăşăminte şi modul de combinare şi aplicare, lucrările de întreţinere a culturii
etc.) între rezultatele unităţii (cifra de afaceri, profit, cost, calitate, productivitatea muncii etc.)
şi nivelul unor factori de producţie (disponibilul de mijloace tehnice, forţă de muncă,
calificarea acesteia etc.).
Funcţia de producţie este compusă din variabilă sau variabile independente x (factori,
cauze) şi variabilă dependentă y (efectul, producţia).

y = f(x)

Funcţiile de producţie se determină prin ajustarea datelor empirice sau a rezultatelor

experimentale şi se vor exprima printr-o densitate de forme matematice determinate de natura
legăturii factorilor de producţie.
Pentru analiza şi optimizarea consumului de factori de producţie se folosesc de regulă
funcţiile polinomiale mono şi polifactoriale.
Cunoaşterea felului cum reacţionează producţia la adaosul unui factor (îngrăşăminte,
apă, număr de udări, număr de lucrări, erbicide, densitate, epoci de efectuare a lucrărilor etc.)
face obiectul funcţiilor monofactoriale, polinomiale de gradul II.

y = a + bx + cx2

în care: y – cantitatea fizică de producţie;

x – factorul de producţie studiat;
a – nivelul producţiei fără influenţa factorului studiat.
Expresia (bx - cx2) permite determinarea sporului de producţie la diferite nivele de
alocare a factorului studiat (x).
Analiza funcţiilor de producţie permite cunoaşterea:
- evoluţiei producţiei în funcţie de cantitatea de factor utilizat;
- sporului total, sporului mediu pe unitatea de factor şi sporul marginal pe unitatea de
factor alocată suplimentar;
- profitului total, profitului suplimentar şi profitului marginal determinat de factorul
studiat la diferite nivele de utilizare a fiecărui factor, iar în cadrul acestora a dozei de
maxim tehnic (MT) şi optim economic (OE);
- sporul determinat de interacţiunea a doi factori studiaţi;

47
 - stabilirea cheltuielilor, veniturilor şi profitului pentru fiecare din situaţiile prezentate
anterior;
- delimitarea limitelor raţionale de utilizare a fiecărui factor.
Funcţiile de producţie prezintă avantajul unei analize continue şi eventual posibilitatea
de extrapolare în afara intervalului studiat.
Ele reprezintă nu numai un instrument de analiză, ci şi de fundamentare şi optimizare
a alocării factorilor în concordanţă cu nivelul producţiei programate, şi invers, de cunoaşterea
producţiei la diferite nivele de alocare a factorului.
Cunoscând caracterul aleator al influenţei unui factor de producţie în funcţie de
condiţiile climatice, funcţiile de producţie trebuie să se determine şi să se analizeze pentru
condiţiile fiecărui an de experimentare, cât şi pentru media rezultatelor obţinute pe un număr
de ani.

7.6. Metoda corelaţiei

Intensitatea legăturii dintre variabila considerată ca factor de influenţă (x) şi

caracteristica rezulativă (y) se apreciază pe baza coeficientului de corelaţie, care în cazul
corelaţiei simple se determină pe baza relaţiei:

n Σx.y - Σ x Σy
cyx = —————————————————
[n Σn2 - (Σx)2] [n Σy2 - (Σx)2]

Intensitatea corelaţiei nelineare simple se apreciază pe baza raportului de corelaţie:

Σ(yx - y)2
rxy = --------------------------------
Σ(y - y)2

Semnul raportului de corelaţie indică sensul corelaţiei:

- pozitivă - când creşterea cantităţii de factor determină o creştere a nivelului
fenomenului (ex.: corelaţia cheltuieli şi cost);
- negativă - când creşterea cantităţii de factor determină o reducere a nivelului
fenomenului (ex.: corelaţia între producţie şi cost).
Intensitatea corelaţiei este dată de mărimea raportului de corelaţie care poate lua
valori:
-1 -------- 0 pentru corelaţia negativă;
0 --------- +1 pentru corelaţia pozitivă.

Valorile: +0,2 şi -0,2 indică o corelaţie slabă;

+0,2 + 0,5 indică o corelaţie strânsă;
+0,5 - 1,0 indică o corelaţie foarte strânsă.

corel. strânsă corel. strânsă

---------- . ---------- . ---------- . ---------- . ---------- . ---------- . ---------- . ------
1 -0,25 -0,2 0 0,2 0,5 1,0
corel. f. strânsă corel. slabă corel. f. strânsă

48
 7.7. Metoda bilanţului energetic

Bilanţul energetic reprezintă o metodologie adecvată cu o gamă de indicatori

specifici analizei energetice.
Pe măsura expansiunii programului tehnic în agricultură, a perfecţionării mijloacelor
biologice şi tehnice, gradul de intensivitate a utilizării acestora prin valoarea investiţiilor
materiale suplimentare, mai ales în condiţiile unui proces inflaţionist, nu mai reflectă
întotdeauna intensificarea reală.
Aceasta a făcut ca pe lângă analiza tehnică şi economică, în ultimile decenii
problemele tehnologice să fie abordate şi sub aspect energetic şi ecologic.
Criteriul energetic de analiză a rezultatelor obţinute la un produs, porneşte de la
premiza că orice produs agricol are încorporat în el o cantitate de energie şi obţinerea lui a
necesitat consumuri energetice.
Indicatorii cei mai utilizaţi în metoda bilanţului energetic sunt:
- energia obţinută total sau suplimentar prin utilizarea unui factor; aceasta se
determină prin înmulţirea sporului total sau a producţiei obţinute cu coeficientul
energetic al produsului respectiv;
- energia consumată total sau suplimentar care se determină prin însumarea energiei
active directe (include energia consumată prin forţă de muncă şi combustibili,
energia electrică), energia activă indirectă (provenită din consumul de seminţe,
îngrăşăminte, erbicide, furaje etc.) şi energia pasivă (o parte din uzura mijloacelor
fixe folosite în tehnologie); aceste consumuri energetice se determină pe baza
consumurilor de factori de tehnologie şi a coeficienţilor energetici specifici
factorilor;
- energia netă este diferenţa între energia obţinută şi energia consumată;
- consumul specific energetic, care exprimă numărul de unităţi energetice consumate
pentru 100 unităţi energetice obţinute; optimizarea tehnologiilor de producţie la
produsele agricole vegetale şi animale şi la servicii urmărind reducerea consumului
specific energetic;
- raportul de bioconversie exprimă în câte unităţi energetice este transformată de
plante şi animale, şi de tehnologia studiată fiecare unitate energetică consumată.
Pe măsură ce consumul specific energetic se reduce, raportul de bioconversie creşte.
Consumul specific energetic şi raportul de bioconversie reflectă eficienţa energetică a
produsului agricol, a tehnologiei de obţinere a acestuia.
În literatura de specialitate se întâlnesc diferite unităţi de exprimare a energiei: kwh,
Mcal, Mjoule, existând coeficienţi de trecere dintr-o unitate energetică în alta.
Metoda bilanţului energetic scoate cu uşurinţă la iveală diferenţele între culturi în ceea
ce priveşte energia produsă, cea consumată şi eficienţa energetică.
Metoda prezintă avantajul că rezultatele nu sunt influenţate de variaţia preţurilor, deşi
ea poate fi completată cu determinarea cheltuielilor pentru fiecare tip de energie consumată şi
costul mediu al unităţii energetice conţinută de diverşi factori (îngrăşăminte, seminţe,
combustibil, forţă de muncă) şi ponderea cheltuielilor totale.

49
 Capitolul 8
ANALIZA RENTABILITĂŢII UNITĂŢILOR AGRICOLE

Rentabilitatea este o categorie economică complexă care reflectă capacitatea unităţilor

de a obţine profit şi oglindeşte într-o formă sintetică eficienţa întregii activităţi economice a
întreprinderilor.
În economia de piaţă, profitul constituie raţiunea de a fi a oricărui agent economic.
Întreprinderile care se dovedesc nerentabile sunt supuse falimentului.
Pentru exprimarea rentabilităţii se utilizează doi indicatori: profitul şi rata profitului.
Mărimea absolută a rentabilităţii este oglindită de profit ca indicator de volum.
Calculele de rentabilitate utilizează profitul brut şi net.
Rata profitului exprimă gradul în care capitalul sau folosirea resurselor unităţii aduc
profit. El este un indicator al mărimii relative a rentabilităţii.
Pe întreaga unitate agricolă profitul este reflectat în contul de profit şi pierdere
(rezultate financiare).
Ca orice fenomen economic profitul poate fi analizat structural şi factorial.
Analiza structurală presupune descompunerea în elemente componente:
- rezultatul financiar din activitatea de bază, care se determină ca diferenţă între
venituri şi cheltuieli aferente veniturilor;
- rezultate financiare din alte activităţi;
- rezultate financiare din operaţiuni de realizare (vânzări de materiale neprelucrate,
ambalaje etc.);
- rezultate financiare în afara realizărilor (pierderi cauzate de calamităţi, creanţe
prescrise sau litigioase, amenzi).
Tot structural profitul poate fi urmărit ca:
- profit brut (total), ca diferenţă între venituri totale şi cheltuieli totale;
- profit impozabil (fiscal) care se deduce din profitul brut după scăderea rezervelor
legale, pierderilor din anii precedenţi, reducerea de impozite stabilite prin acte
normative în cazul reinvestirii profitului;
- profitul net care se determină prin diferenţa între profitul impozabil şi impozitul pe
profit.
Impozitul pe profit a fost de 45 % pentru toţi agenţii economici până în 1994, iar din
1995 este de 38 %.
De asemenea, structural, profitul poate fi urmărit ţinând seama că el este element
component al valorii adăugate şi deci al producţiei nete.

P = Pn - (S + CAS + CFS + TVA)

în care: P – profitul unităţii;

Pn – producţia netă;
S – salarii;
CAS – contribuţii pentru asigurări sociale;
CFS – contribuţii la fondul de şomaj;
TVA – taxă pe valoare adăugată.
Având în vedere că diferite categorii de rezultate (profit sau pierderi) se formează sub
acţiunea unor factori, se impune şi analiza lor.

50
 La nivelul unităţii agricole, profitul brut poate fi urmărit prin mai multe sisteme
factoriale, respectiv relaţii deterministe:

1. P = V - Ch
2. P = Σ Pi
3. P = Σqi.pi - Σqici = Σqi (pi - ci)

în care: V – reprezintă volumul veniturilor;

Ch – cheltuielile aferente veniturilor;
Pi – profitul la nivelul fermelor sau compartimentelor;
q – cantităţile vândute;
p – preţul devânzare pe sortimente;
c – costul pe unitatea de produs, la diferite produse.
Prima relaţie permite determinarea influenţei veniturilor (V) şi a cheltuielilor (Ch)
asupra abaterii rezultatului financiar şi evidenţiază câteva direcţii în care se poate acţiona
pentru creşterea profitului:
- creşterea veniturilor (prin sporirea producţiei fizice pe sortimente, creşterea preţului
de vânzare prin îmbunătăţirea calităţii şi valorificarea produselor, când raportul
cerere-ofertă permite preţuri mai avantajoase) în condiţiile menţinerii constante a
cheltuielilor;
- reducerea cheltuielilor (prin optimizarea tehnologiilor de producţie, prin combinări
mai eficiente a factorilor, prin efectuarea lucrărilor la epocile optime, prin reducerea
cheltuielilor de transport şi aprovizionare) pentru un anumit nivel al veniturilor;
- creşterea concomitentă a veniturilor şi cheltuielilor prin intensificare şi condiţii de
inflaţie, în condiţiile în care sporul de cheltuieli să fie mai mic decât sporul
veniturilor.
Metoda balanţieră permite determinarea influenţei veniturilor şi cheltuielilor asupra
modificării profitului brut:

+ΔP
P1 - P0 = + ΔP iar ΔP % = --------
P0
Iv = V0 - V0
Ich = Ch0 - Ch1

Acest sistem de relaţii permite determinarea efectului asupra profitului a unor măsuri
stabilite de manager. În acest scop se determină modificarea profitului (+ ΔP) şi modificarea
şi respectiv influenţa veniturilor şi cheltuielilor ca urmare a acţiunii întreprinse.
A doua relaţie de determinare a profitului brut dă posibilitatea cunoaşterii şi
contribuţiei subunităţilor (ferme, compartimente) la formarea profitului unităţii:

P1 = Σ Pi1
P0 = ΣPi0
+ ΔP
+ ΔP = P1 - P0 iar Δ% = --------
P0

Modificarea profitului unei ferme este dată de relaţia:

+ ΔPi = Pi1 - Pi0

51
iar în procente:

+ ΔPi
ΔPi = ——————
Pi0

Ponderea planificată a profitului unei ferme în profitul unităţii este:

Pi0
gpl = —— . 100
P0

Aportul unei ferme sau compartiment la modificarea procentuală a profitului pe

întreaga unitate se determină prin relaţia:

gpl . (+ ΔPi %)
IPi = —————————
100

Ultimul model de relaţii factoriale permite urmărirea profitului obţinut din activitatea
de bază.
El evidenţiază influenţa asupra modificării profitului unităţii a patru factori:
- cantitatea vândută (q);
- structura producţiei;
- costul pe unitatea de produs;
- preţul de valorificare.
Datele prezentate în tabelul 2 reflectă evoluţia rentabilităţii în perioada 1992 - 1995. În
această perioadă volumul profitului a crescut de la 67 mil., în 1992, la 65 mil., în 1993, şi la
191 mil., în 1995, mai ales ca urmare a efectului inflaţiei. În 1994 activitatea unităţii s-a
încheiat cu pierderi de 24 mil.
Se prezintă, de asemenea, şi modul de utilizare a profitului net, constatându-se o
creştere a ponderii destinate cointeresării proprietarilor şi salariaţilor, prin reducerea ponderii
destinate fondului de dezvoltare.
Este prezentat, de asemenea, nivelul factorilor direcţi, venituri şi cheltuieli aferente
acestora.
Ritmul de creştere al cheltuielilor este puţin mai redus decât ritmul de creştere a
veniturilor, ceea ce a determinat o uşoară creştere a eficienţei economice, exceptând anul
1994.
În condiţiile unui proces inflaţionist ridicat, creşterea profitului nu reflectă o creştere a
rentabilităţii. Pentru a elimina influenţa inflaţiei se compară indicele creşterii profitului cu
indicele inflaţiei din acelaşi an.
Pentru condiţiile anului 1995, abaterea profitului faţă de cel planificat este:

+ ΔP = 212 - 191 = -19 mii lei

-19
ΔP % = —— = -9 %
212
IV = VR - Vp= 10.885 - 10.965 = -80 mii lei
Ich = Chp - Chr = 10.753 - 10.694 = 59 mii lei

52
 Tabelul 2
Indicatori sintetici ai activităţii unei societăţi comerciale agricole
Specificare U.M. 1992 1993 1994 1995 Dinamica
R P 1992 1993 1994 1995
Profit brut mil. 6,7 65 -24 191 212 100 973 - 2.856
Impozit pe profit mil. 2,4 29 - 73 80 - - - -
Profit net mil. 4,3 36 - 118 132 100 800 - 2.754
- dividende % 40 42 - 59 - - - - -
- dezvoltare % 60 58 - 41 - - - - -
Venituri totale mil. 682 1.918 5.632 10.885 10.965 100 280 825 1.594
Cheltuieli totale mil. 675,3 1.853 5.656 10.694 10.753 100 274 838 1.583
Rata profitului % 1,0 2,3 - 1,8 1,97 - - - -
Cheltuieli la 1.000 lei ‰ 989 966 1.003 9.820 980 100 98 102 99
venituri

53
 Datele prezentate în tabelul 3 reflectă rentabilitatea pe sectoare de activitate. Rezultă
că în sectorul zootehnic activitatea s-a încheiat cu pierderi foarte mari.
Pe baza acestor date se poate determina structura profitului unităţii.
Se constată după rata profitului şi cheltuielilor la 1.000 lei venituri o importantă
reducere a rentabilităţii în producţia vegetală.
În producţia zootehnică pierderile la fiecare 100 lei cheltuiţi se reduc de la 39,6 lei în
1993, la 20,1 lei în 1995.

Tabelul 3
Indicatori sintetici la principalele activit[\i
- mii lei -
Sector Indicatori 1993 1994 1995
Venituri 1.166.703 2.546.131 3.332.032
Cheltuieli 951.558 2.247.311 3.060.003
Vegetal Profit 215.145 298.819 272.029
Rata profitului 22,6 13,3 8,9
Chelt./1.000 lei venituri 816 882 918
Venituri 256.543 1.037.716 2.895.100
Cheltuieli 424.839 1.456.255 3.478.245
Zootehnic Pierderi -168.296 -418.539 -583.145
Rata pierderii -39,6 -28,7 -20,1
Chelt./1.000 lei venituri 1.656 1.404 1.201
Venituri 183.885 1.529.325 3.765.436
Cheltuieli 158.955 1.407.203 3.256.310
Industrializare Profit 24.930 122.122 509.126
Rata profitului 15,7 8,6 15,6
Chelt./1.000 lei venituri 864 920 864
Venituri 55.480 113.605 324.575
Cheltuieli 46.484 98.505 276.310
Comercial Profit 9.007 15.100 48.265
Rata profitului 19,6 17,1 19,6
Chelt./1.000 lei venituri 838 867 851

Rata rentabilităţii (profitului) este o mărime relativă care exprimă gradul în care
capitalul aduce profit.
Indicatorul poate căpăta forme diferite după cum se ia în considerare profitul brut sau
net la numărător, sau se schimbă baza de raportare care exprimă efortul sau cheltuielile
(resurse consumate, capitaluri, costul unui factor sau mai mulţi al procesului de producţie).
Diferitele module utilizate pentru exprimarea ratei rentabilităţii au putere informativă
diferită şi oglindesc eficienţa diferitelor laturi ale activităţii economice a unităţii.
Indicatorii construiţi în funcţie de capitalul avansat sau ocupat exprimă predominant
interesele investitorilor.
Indicatorii construiţi pe resurse consumate exprimă preponderent interesele
managerilor unităţilor economice.
a) Rata rentabilităţii economice (Re), se determină ca raport între profitul brut
(înainte de deducerea dobânzilor şi impozitelor) la capitalul permanent (active aferente
exploatării) (Kp).

54
 PP
Re = —— . 100
KP

Această rată de rentabilitate reflectă performanţa economică a unităţii, independent de

modul de finanţare şi de sistemul fiscal.
În producţia agricolă este încă dificil de introdus în calcul valoarea pământului.
b) Rata rentabilităţii financiare (Rf) se exprimă prin raportul dintre profitul net
(Pn) şi capitalul propriu:

Pn
Rf = ——— . 100
KPR

Rata rentabilităţii financiare este în funcţie de structura capitalurilor permanente, adică

proporţia care există între:
- capitalul împrumutat, respectiv datoriile (D);
- capitalul propriu (KPR).
Raportul D/KPR este un coeficient numit „pârghie financiară” care influenţează rata
rentabilităţii financiare.
Costul capitalului împrumutat se măsoară prin rata medie a dobânzilor la capitalul
împrumutat (Rd).

Sd
Rd = ————
D

în care: Sd – suma dobânzilor, care este o componentă a cheltuielilor financiare;

D – datorii financiare (împrumuturi şi credite bancare).
Rezultă influenţa pe care o exercită capitalul împrumutat asupra ratei rentabilităţii
financiare.
c) Rata rentabilităţii resurselor consumate (Tc sau Rp)

Pbrut
Rc = ——— . 100
Chelt.

sau
Σ q.p - Σ q.c Σ q (p - c)
Rc = ——————— . 100 = ————— . 100
Σ q.c Σ q.c

În acest model apar factorii care influenţează rata profitului:

- structura producţiei vândute;
- costurile pe produse;
- preţurile de vânzare (exclusiv TVA).
Volumul producţiei nu are influenţă directă pentru că acţionând asupra numărătorului
şi numitorului în aceeaşi proporţie (q) influenţa sa devine nulă asupra ratei profitului.
Eficienţa economică a unităţii este reflectată şi de indicatorul cheltuieli la 1.000 lei
venituri. În condiţiile unei activităţi rentabile şi obţinerii de profit, indicatorul are valori mai
mici ca 1.000. Cu cât valorile sunt mai mici, cu atât activitatea are o eficienţă mai ridicată.

55
 Ch
Ch./1.000 lei V = —— . 1.000
V

Abaterea indicatorului este determinată de:

Ch0 Ch0
Iv = —— - ——
V1 V0

Ch1 Ch0 Ch1 - Ch0

Ich = —— - —— - = ————
V1 V1 V1

Analiza rentabilităţii unităţii constituie obiectul:

- analizei retrospective a anului precedent sau în dinamică pe ultimii ani;
- analizei previzionale pentru perioada următorului sau următorilor ani, poate fi
efectuată de echipe specializate;
- studiilor de fezabilitate - situtaţie în care, analiza este efectuată de persoane care au
competenţă şi dreptul să o efectueze.
În final se poate aprecia că rentabilitatea reprezintă o performanţă economico-
financiară fundamentală, cu pondere mare în evaluarea economică a unităţii şi cotaţia acesteia
la bursă.

56
 Capitolul 9
ANALIZA RENTABILITĂŢII PRODUSELOR ŞI SERVICIILOR

În exploataţiile agricole, indiferent de mărime şi proprietate, se desfăşoară procese de

producţie care au ca scop obţinerea mai multor produse şi servicii (culturi de câmp,
legumicole, viticole, zootehnice, industrializare, depozitare, comercializare etc.).
Ponderea pe care o ocupă fiecare produs variază în timp în cadrul aceleiaşi unităţi, ca
urmare mai ales a rentabilităţii produsului.
Obţinerea oricărui produs agricol sau serviciu implică o sumă de cheltuieli, iar
valorificarea acestora aduce unităţii venituri. Relaţia care se creează între cele două categorii
economice - veniturile realizate şi cheltuielile necesare - reflectă rentabilitatea produsului
agricol.
Principalii indicatori economici ai rentabilităţii produselor agricole sunt:
- profitul total,
- profitul unitar,
- rata profitului,
- cheltuielile la 1.000 lei venituri,
- veniturile la 1.000 lei cheltuieli.
Profitul total din obţinerea şi valorificarea unui produs agricol sau serviciu, este un
indicator care reflectă rezultatul financiar al producţiei marfă din produsul respectiv.
Calcularea profitului sau a rezultatului financiar al unui produs are la bază una din
relaţiile:

P = V - Ch
P = Qm (Pv - C)

în care: P – profitul, rezultatul financiar al unui produs;

V – venituri din valorificarea produsului;
Ch – cheltuieli aferente veniturilor;
Qm – producţia marfă la produsul respectiv;
Pv – preţul de vânzare;
C – costul unei unităţi de produs.
Cea de a doua relaţie prezintă avantajul că scoate în evidenţă faptul că rezultatul
financiar al produsului este influenţat direct de trei factori: cantitatea vândută, preţul de
vânzare, costul unei unităţi de produs. Expresia matematică reprezintă modelul matematic al
fenomenului analizat - rezultatul financiar pe produse agricole.
Dimensiunea masa profitului interesează în analiză în comparaţie cu prevederile
programului (planului) rezultatele unei perioade precedente, sau rezultatele unor exploataţii
(ferme) cu condiţii asemănătoare.
Analiza profitului obţinut la un produs agricol se face în etape după sensul reflectat
schematic:

57
 Profitul
Fenomen
analizat

Q Py C Factori
(Prod. marfă) (Preţ vânzare) (Cost) de gr. I

Prod. Consum Stocuri - destinaţie produs Cheltuieli Producţie Factori

totală intern - calitate de gr. II

S (ha) Prod. - momentul Directe Indirecte

vânzării Factori
de gr. III
Ef. anim. medie
- salarii
- comune
Fact. Fact. Fact. - CAS
- generale
nat. genetici agro- - materiale
fito- - ch. aproviz.
tehnici - lucr. mec.
- servicii terţi

Abaterea profitului (+ ΔP) se determină prin diferenţa faţă de baza de comparaţie:

+ ΔP = PR - PP

Influenţa factorilor direcţi (gr. I) asupra acestei abateri se determină prin metoda
substituirii înlănţuite a factorilor:

IQm = (QmR - Qmp) (Pvp - Cp)

IPv = (Pvr - Pvp) QmR
IC = (CP - CR) QmR

Rezultă că principalele căi de creştere a profitului unui produs sunt:

- creşterea cantităţii vândute;
- creşterea preţului de vânzare, dacă este posibil;
- reducerea costului de producţie.
Aceste căi se realizează acţionând asupra factorilor de gradul II şi III până la cauzele
primare ale fenomenului studiat.
Profitul unitar este indicatorul care evidenţiază cel mai direct natura rezultatului
financiar al unui produs agricol, şi se determină ca diferenţă între preţul de vânzare şi cost.

p = Pv - C

Pentru producătorul agricol, preţul de vânzare este un factor al mediului exterior, pe

care îl dimensionează caracteristicile pieţei (cererea, oferta, calitatea, structura sortimentală,
conjunctura).
Costul unei unităţi de produs este rezultanta activităţii producătorului agricol,
influenţat în complex de tehnologia aplicată sub aspect tehnic, organizatoric şi economic.

58
 Rezultă că principala modalitate de creştere a profitului unitar al unui produs, în
economia de piaţă, este reducerea costului de producţie.
Nivelul rentabilităţii unui produs şi evoluţia acestuia este reflectat de o serie de
indicatori care prezintă şi avantajul că pot fi comparaţi în dinamică şi în condiţiile unui
fenomen inflaţionist.
Rata profitului reflectă profitul care se realizează pentru 100 lei la produsul respectiv.

P
Rp = ——— . 100
Ch

în care: Rp – rata profitului;

P – profitul total;
Ch – cheltuielile aferente producţiei vândute;
p – profit unitar;
C – costul de producţie.
Rata profitului este indicatorul sintetic al rentabilităţii unui produs.
Nivelul rentabilităţii este mai ridicat şi favorabil cu cât se obţine un profit mai mare la
100 lei cheltuiţi pentru produsul respectiv. În general, pentru un orizont de timp se poate
stabili o ierarhie a produselor agricole după nivelul rentabilităţii acestora.
Creşterea ratei profitului vizează două direcţii principale:
- creşterea profitului;
- reducerea cheltuielilor aferente producţiei marfă prin diferitele elemente de cheltuieli.
Cheltuielile la 1.000 lei venituri - constituie un alt indicator care reflectă nivelul de
eficienţă al unor activităţi.

Cheltuieli
Ch./1.000 lei V = —————— . 1000
Venituri

Un produs este rentabil dacă acest indicator are valori mai mici de 1.000 lei, şi
nerentabil dacă înregistrează valori mai mari decât 1.000 lei.
Nivelul de eficienţă este mai mare cu cât indicatorul cheltuieli la 1.000 lei venituri are
valori mai scăzute faţă de 1.000 lei.
Diminuarea acestui indicator se poate realiza prin:
- reducerea cheltuielilor pentru un anumit volum al veniturilor;
- creşterea veniturilor cu un anumit volum de cheltuieli;
- creşterea veniturilor în ritm mai mare decât creşterea cheltuielilor (în condiţiile
inflaţiei, a unor tehnologii optimizate etc.).
Venituri la 1.000 lei cheltuieli - este un indicator ce reflectă eficienţa cheltuielilor şi
se determină:
Venituri
V la 1.000 lei Ch = ---------------- . 1.000
Cheltuieli
Valorile care depăşesc 1.000 lei, dovedesc o activitate eficientă şi se corelează direct
cu indicatorul precedent.
Datele prezentate în tabelul 4 reflectă rentabilitatea produselor: grâu, porumb, floarea-
soarelui şi lapte vacă, într-o societate comercială cu capital preponderent de stat în perioada
1993 - 1995.
Evoluţia profitului total a fost influenţată direct de factorii producţie marfă, preţ de
vânzare şi cost de producţie.

59
 Tabelul 4
Rentabilitatea produselor agricole în Societatea Comercială şi factorii care au influenţat-o
Produsul Anul Producţie PV Cost Profit Profit Profit la Rata Cheltuieli Venituri
marfă - lei/kg - - lei/kg - unitar total ha (cap) profitului la 1.000 lei la 1.000 lei
- tone - - lei/kg - - mii lei - - mii lei - -%- venituri cheltuieli
1993 945 113 81 32 30.240 113 39 717 1.395
Grâu 1994 1.514 218 154 64 96.896 139 42 706 1.415
1995 2.604 235 178 57 148.428 188 32 757 1.320
1993 680 96 79 17 11.560 68 22 824 1.215
Porumb 1994 430 140 126 14 6.020 43 11 900 1.111
1995 265 180 155 25 6.625 70 16 860 1.161
1993 247 170 112 58 14.326 108 52 660 1.518
Floarea-
soarelui 1994 331 342 198 144 47.664 252 73 579 1.727
1995 250 415 337 78 19.500 91 23 812 1.231
1993 3.827 91 101 -10 -38.270 -46 -10 1.109 901
Lapte
vacă
1994 2.328 241 260 -19 -44.232 -79 -7 1.079 927
1995 2.534 390 442 -52 -131.768 -226 -12 1.132 882

60
 Tabelul 5
Dinamica indicatorilor
Produsul Anul Producţie PV Cost Profit Profit Profit la Rata Cheltuieli Venituri
marfă - lei/kg - - lei/kg - unitar total ha (cap) profitului la 1.000 lei la 1.000 lei
- tone - - lei/kg - - mii lei - - mii lei - -%- venituri cheltuieli
1993 100 100 100 100 100 100 100 100 100
Grâu 1994 160 193 190 200 320 123 108 98 101
1995 276 208 220 178 491 166 82 106 95
1993 100 100 100 100 100 100 100 100 100
Porumb 1994 63 146 159 82 52 63 50 109 91
1995 39 187 196 147 57 103 73 104 96
1993 100 100 100 100 100 100 100 100 100
Floarea-
soarelui 1994 134 201 177 248 333 233 140 88 114
1995 101 244 301 134 136 84 44 123 81
1993 100 100 100 100 100 100 100 100 100
Lapte
vacă
1994 61 265 260 - - - - 97 103
1995 66 429 438 - - - - 102 98

61
 Indicatorii care pot fi comparaţi între culturi sunt profitul la hectar, rata profitului,
cheltuielile la 1.000 lei venituri şi veniturile la 1.000 lei cheltuieli.
Rata profitului a variat la grâu între 39 %, în 1993, şi 32 %, în 1995, cu o uşoară
creştere în anul 1994.
La cultura porumb boabe rata profitului a fost mai redusă decât la grâu, manifestând o
scădere de la 22 %, în 1993, la 11 %, în 1994.
Cea mai ridicată rată a profitului s-a realizat la cultura de floarea-soarelui, variind între
52 %, în 1993, şi 23 %, în 1995.
La produsul lapte vacă, pierderile la 100 lei cheltuiţi au variat între 10 lei, în 1993, şi
12 lei, în 1995.
Cheltuielile cele mai mici la 1.000 lei venituri s-au realizat la cultura de floarea-
soarelui în anii 1993 şi 1994, urmată de cultura grâului şi cele mai ridicate la porumb. Aceşti
indicatori permit o eşalonare a rentabilităţii culturilor în perioada analizată şi a evoluţiei
rentabilităţii la fiecare din cele patru produse în perioada celor trei ani (tabelul 4).

62
 Capitolul 10
ANALIZA FOLOSIRII RAŢIONALE
ŞI INTENSIVE A PĂMÂNTULUI

Utilizarea raţională a terenului agricol presupune exploatarea întregii suprafeţe printr-o

structură corespunzătoare pe categorii de folosinţă şi printr-o structură a culturilor pe terenul
arabil, care să îmbine condiţiile agropedologice ale zonei cu cerinţele biologice ale plantelor,
în vederea asigurării necesarului de produse cu un consum mai redus de factori materiali, dar
care să conducă în final la sporirea fertilităţii solului.
Pentru caracterizarea utilizării raţionale şi intensive a pământului se folosesc
indicatorii:
- structura terenului pe categorii de folosinţă care poate fi îmbunătăţită prin creşterea
ponderii terenului agricol prin reducerea unor categorii neagricole (stufăriş, drumuri)
şi prin creşterea categoriilor mai productive (arabil irigat, vii altoite în lotul viilor
hibride, pajişti cultivate);
- structura culturilor în terenul arabil;
- coeficientul de folosire a suprafeţei arabile determinat ca raport între suprafaţa
recoltată (Sr) şi suprafaţa arabilă (Sa):

Sr
K = ——
Sa

Sr rezultă din însumarea suprafeţei semănate toamna cu cea semănată primăvara,

culturi intercalate, culturi succesive şi scăderea suprafeţelor calamitate;
- ponderea suprafeţei amenajate pentru irigat (pi):

S irigată
pi = ————— x 100
S agricolă

- producţia exprimată în unităţi energetice la hectar (qe):

ΣSi.q.bi
qe = ---------------
ΣSag

în care: Si – suprafaţa recoltată pe culturi;

q – producţia la hectar;
bi – valoarea energetică a fiecărui produs;
Sag – suprafaţa agricolă.
Structura terenului agricol, structura culturilor şi ponderea suprafeţei irigate sunt
influenţate de zona geografică şi trebuie interpretate şi prin această prismă.
Pentru ca un teren să fie utilizat raţional ponderea suprafeţei ocupate de drumuri
trebuie să nu depăşească 1 %, iar coeficientul de utilizare a suprafeţei arabile să fie cuprins
între 1 şi 2.

63
 Analiza intensificării producţiei vegetale
Intensificarea producţiei agricole presupune un efort suplimentar de resurse pe o
anumită suprafaţă în vederea creşterii producţiei la un anumit produs.
Utilizarea intensivă a pământului şi intensificarea producţiei agricole vegetale sunt
două categorii economice care se completează.
Intensificarea producţiei agricole se apreciază prin intermediul unui sistem de
indicatori care evidenţiază atât consumul de resurse pe unitatea de suprafaţă, cât şi mărimea
producţiei obţinute. În acest scop pot fi determinaţi şi analizaţi o serie de indicatori:
- suprafaţa agricolă ce revine pe un tractor fizic (sf):

Sag
sf = ——
Nf

- suprafaţa agricolă ce revine pe tractor convenţional (sc):

Sag Sag
sc = —— = ———-
Nc ΣNf.K

în care: Sag – suprafaţa agricolă a unităţii;

Nf – numărul de tractoare fizice;
Nc – numărul de tractoare convenţionale;
K – coeficient de transformare a tractoarelor fizice în convenţionale.
- indicele modificării numărului total de tractoare (In):

Nf1
INf = —— . 100
Nf0

- consumul de îngrăşăminte, substanţă activă la hectar (s.a./ha):

Q Ib . ci
s.a./ha = —— = ———
Sag Sag

în care: Q – consumul total de îngrăşăminte chimice, în s.a.;

Ib – consum de îngrăşăminte, comerciale, pe sortimente;
Ci – conţinutul în s.a.
- ponderea suprafeţei irigate în suprafaţa agricolă (pi):

Si
pi = —— . 100
Sag

- încărcătura de animale la 100 ha (n.a.):

Na
n.a. = ——
S

în care: Na – numărul de animale pe specii;

64
 S – suprafaţa bază de reportare (arabil + păşune + fâneţe pentru taurine şi
ovine, arabil pentru porcine, cereale pentru păsări).
- producţia la hectar pe cultură (qi):

PT
qi = ——
Sc

în care: PT – producţia totală a unei culturi;

Sc – suprafaţa culturii.
- valoarea mijloacelor fixe la 100 ha (mf):

Mf
mf = —— . 100
Sag

Primii şase indicatori sunt indicatori parţiali ai intensificării producţiei agricole,

reflectând numai o latură a intensificării.
Astfel, reducerea suprafeţei pe tractor fizic sau convenţional crează numai premiza
pentru efectuarea de lucrări mecanice suplimentare. La fel consumul sporit de îngrăşăminte
chimice, dacă nu este în concordanţă cu ceilalţi factori de producţie (soi, hibrid, densitate, apă
irigat etc.) şi nu determină creşterea producţiei la hectar, reprezintă doar o cheltuială
suplimentară pe aceeaşi suprafaţă de teren.
De asemenea, o încărcătură de animale sporită impune creşterea bazei furajere.
Utilizarea raţională şi intensivă a pământului agricol trebuie să conducă la conservarea
potenţialului de producţie, potenţial care se stabileşte pe baza studiului agrochimic.
În condiţiile în care în perioada analizată nota medie de bonitare (P1) este superioară
notei medii de bonitare din anul de referinţă (P0), producătorul agricol a realizat pe lângă o
utilizare raţională a pământului şi o creştere a potenţialului de producţie.
Nota medie de bonitare se calculează pe baza relaţiei:

Σ Si . Pi
P = —————
ΣSi

în care: Si – suprafaţa ocupată de diferite categorii de teren;

Pi – nota de bonitare a categoriei de teren.

65
 Capitolul 11
ANALIZA GESTIUNII MIJLOACELOR (ACTIVELOR) FIXE

Problemele analizei gestiunii mijloacelor se referă la:

- analiza volumului, structurii şi potenţialului tehnic al unităţii agricole şi reflectarea
în performanţele unităţii;
- analiza utilizării potenţialului tehnic (mijloacelor fixe) şi a reflectării în
performanţele unităţii;
- analiza eficienţei mijloacelor fixe.

1. Analiza volumului şi dinamicii mijloacelor fixe ale unităţii

În aprecierea evoluţiei şi structurii mijloacelor fixe se va ţine seama de faptul că o
parte din ele sunt elemente pasive ale procesului de producţie, iar altă parte acţionează direct
şi cu mare intensitate asupra desfăşurării activităţilor din unităţile agricole, fiind elemente
active.
Analiza dinamicii mijloacelor fixe este o problemă a analizei microeconomice, prin
care se evidenţiază pe de o parte materializarea investiţiilor, iar pe de altă parte cu dinamica şi
efectele pe care le produce.
În situaţia solicitării de credite, la bănci sau alţi acţionari, studiul de fezabilitate
impune şi analiza acestei probleme în corelaţie cu structura mijloacelor fixe şi capacitatea de
finanţare.
Dinamica mijloacelor fixe se poate face cu ajutorul indicatorilor:
- numărul de mijloace fixe din anumite categorii (tractoare, pluguri, semănători,
prăşitoare, combine etc.);
- valoarea mijloacelor fixe, valoarea de inventar, valoarea actualizată, valoarea medie,
acestea fiind supuse pe lângă influenţa numărului de mijloace şi fluctuaţiei
preţurilor;
- modificarea absolută a numărului şi valorii mijloacelor fixe:

+ Δ = N1 - N0
+ Δ = Val1 - Val0

în care indicele 1 se referă la data analizei, iar indicele 0 la perioada de referinţă;

- indicele modificării absolute care se determină:

MF1 Val MF1

IMF = ——— . 100 sau IMF = ———— . 100
MF0 Val MF0

Modificarea absolută şi indicele modificării absolute reflectă schimbările cantitative

intervenite în asigurarea cu mijloace fixe.
Analiza dinamicii mijloacelor fixe poate reflecta gradul de dotare al unităţii, gradul de
mecanizare şi permite construirea de judecaţi - ipoteză.
De aceea ea trebuie corelată cu performanţele unităţii agricole - cifra de afaceri
aferentă activităţii de bază, profitul brut, valoarea adăugată, costuri.
În situaţia analizei pe o perioadă mai mare se poate determina corelaţia între valoarea
mijloacelor fixe şi fiecare din efectele urmărite.

66
 În cazul corelaţiei lineare, funcţia de regresie este:

y = a + bx

în care: y - cifra de afaceri aferentă activităţii de bază, profitul;

x - valoarea mijloacelor fixe, actualizată;
a, b - parametrii care se determină cu formulele consacrate;
b - numit şi coeficient de regresie, indică creşterea efectului, pentru creşterea
cu o unitate a valorii mijloacelor fixe.
Cu ajutorul funcţiei de regresie se poate face şi o extrapolare a efectului. În acest mod
se determină valoarea probabilă a efectului (cifrei de afaceri, profitului) pentru o valoare mai
mare a mijloacelor fixe, faţă de valoarea seriei analizate.
Coeficientul sau raportul de corelaţie reflectă intensitatea legăturii între valoarea
mijloacelor fixe şi efectul analizat.

2. Analiza structurii şi stării de funcţionare a mijloacelor fixe

Structura mijloacelor fixe (activelor fixe corporale) este importantă în analiza
diagnostic a potenţialului tehnic al unităţii agricole, deoarece permite evidenţierea unor
aspecte calitative înregistrate în volumul acestora, evidenţierea categoriilor spre care au loc
mutaţii ca urmare a materializării investiţiilor.
Informaţiile referitoare la situaţia şi structura mijloacelor fixe din unitate se grupează
de regulă conform tabelului 6.

Tabelul 6
Situaţia mijloacelor fixe în anul ...
Nr. Grupe de MF Existent la 1.I Intrări Ieşiri Existent la 31.XII
crt. Val. inv. Pondere Val. %
mii lei % mii lei
1. Clădiri
2. Construcţii speciale
3. Maşini forţă şi utilaj
4. Maşini şi instalaţii
de lucru
5. Animale
6. Aparate măsură,
control, reglare
7. Mijloace de
transport
8. Unelte şi inventar
gospodăreşti
9. Total 100 100

Datele fiecărei unităţi reflectă o anumită structură a mijloacelor fixe, iar între 1.I şi
31.XII, sau diferiţi ani, rezultă modificările survenite în această structură, structura
mijloacelor fixe active (4).
Se poate analiza dinamica valorii la sfârşitul anului faţă de începutul perioadei
analizate, care reflectă dezvoltarea unor capacităţi sau reînnoirea altor mijloace.
Dinamica şi structura mijloacelor fixe pun în evidenţă modificările survenite în gradul
de mecanizare al tehnologiilor şi eventual în structura de producţie a fiecărei unităţi agricole.

67
 Dezvoltarea legumiculturii, a industrializării unor produse agricole determină creşterea
mijloacelor fixe din „Construcţii speciale”, în timp ce dezvoltarea zootehniei se reflectă în
volumul mijloacelor fixe „Animale” şi „Clădiri”.
Pentru unele categorii de mijloace (4, 5) este necesară o examinare a structurii de
vârstă, care evidenţiază dinamica procesului de înlocuire, reînnoire, lărgire a ei.
De asemenea, prezintă interes în analiză situaţia modernizării utilajelor. În acest sens
se poate constitui o structură care să cuprindă:
- utilaje noi (care se încadrează în limitele 1/2 din durata normată de folosire);
- utilaje vechi;
- utilaje modernizate;
- utilaje nemodernizate.
Diagnosticul stării funcţionale se poate releva la un moment dat sau într-un şir de
momente, pentru a pune în evidenţă evoluţia fenomenului. Ca indicatori ai stării de
funcţionare a unei categorii de mijloace fixe se folosesc coeficientul de uzură şi coeficientul
de reînnoire.
Coeficientul de uzură (Ku) reflectă gradul de uzură al mijloacelor fixe la un moment
dat şi se stabileşte ca raport între suma amortizării MF (A) şi valoarea de inventar:
A
Ku = ——
Vi
Se mai poate stabili şi ca raport între timpul de funcţionare (Tf) şi timpul normat de
funcţionare (Tn):
Tf
K = ——
Tn
Cu cât K este mai aproape de 1, reflectă o stare de funcţionare mai slabă.
Coeficientul sau gradul de reînnoire (Kr) al mijloacelor fixe se determină ca raport
între valoarea mijloacelor intrate prin investiţii (Vinv) şi valoarea totală a mijloacelor fixe la
sfârşitul perioadei analizate (Vi):
Vinv
Kr = ——
Vi
Mijloacele fixe care intră în funcţiune înlocuiesc altele vechi uzate fizic şi moral, sau
contribuie la lărgirea parcului existent.
De regulă, mijloacele noi au performanţe tehnice sensibil superioare celor vechi. De
aceea în analiză procesul de reînnoire nu poate fi limitat la raportul valoric, ci trebuie
completat cu aspecte legate de randament, durata de funcţionare, consum specific, condiţii
ergonomice, calitatea lucrării, procent de pierderi etc.
Nivelul celor doi indicatori ai stării de funcţionare se urmăreşte atât pe total unitate
agricolă, pe categorii de mijloace fixe şi eventual pe fiecare mijloc fix.
De menţionat că între mărimea coeficientului de uzură şi starea de funcţionare nu
există o concordanţă perfectă deoarece:
- starea de funcţionare este mult influenţată de calitatea reparaţiilor curente şi capitale
şi de modul de întreţinere şi exploatare a utilajelor;
- acest coeficient reflectă numai uzura fizică;
- un mijloc fix menţinut peste durata normată de funcţionare are coeficientul de uzură
unu, ceea ce ar duce la concluzia că este uzat complet, şi că nu mai poate fi utilizat.
Uzura mijloacelor fixe presupune o pierdere a calităţilor tehnice productive.
Mijloacele fixe sunt supuse uzurii fizice şi uzurii morale.

68
 Uzura fizică este cauzată în principal de folosirea mijloacelor în procesul de producţie,
de unii agenţi atmosferici, chimici, de abateri în întreţineri şi efectuarea cu întârziere sau
neefectuarea unor întreţineri periodice.
Partea din valoarea mijloacelor fixe uzate fizic, ca urmare a folosirii lor se include în
cost prin amortizare, menită să asigure recuperarea la timp şi integral pe timpul funcţionării
mijlocului fix. În cazul nerecuperării integrale pe calea amortizării a valorii de inventar a
M.F., valoarea neamortizată se recuperează prin costuri de producţie.
Efectuarea unor reparaţii de bună calitate şi la timp asigură păstrarea normală a stării
de funcţionare. În acest scop analiza va urmări şi modul de respectare a programului privind
lucrările de întreţinere şi reparaţii pe categorii de utilaje, şi corelarea cu starea de funcţionare.
Fişa mijlocului fix, oferă în analiză o serie de date legate de marca, anul şi locul
fabricaţiei, data intrării, valoarea de inventar, uzura anuală, reparaţiile capitale.
Uzura morală este determinată de progresul tehnic reflectat în construirea de maşini şi
utilaje cu randament sporit, consumuri mai mici de combustibil şi energie, calităţi tehnico-
funcţionale a produselor realizate.
Uzura morală de grad I, atunci când se manifestă, este reflectată de raportul între
valoarea de inventar a mijlocului fix existent în unitate (Vi) şi preţul de cumpărare al unui
mijloc fix similar pe piaţa internă sau externă (Pi) şi se determină:

Vi
Kuy = —— . 100
Pi

Uzura morală de grad II este pusă în evidenţa de parametrii de funcţionare al

mijlocului fix existent în unitate şi parametrii de funcţionare ai mijloacelor fixe asemănătoare
existente pe piaţă. Acest grad de uzură morală este mai greu de cuantificat, deoarece nu toţi
parametrii de funcţionare sunt îmbunătăţiţi, sau au un grad diferite de îmbunătăţire.

Metode de determinare a gradului de uzură

a) Metoda expertizei tehnice – urmăreşte determinarea gradului de uzură a
componentelor şi determinarea pe această bază a uzurii mijlocului fix.

pi . Ui
U = ————
Vi

în care: p – valoarea elementelor componente;

ui – uzura stabilită pe elemente;
Vi – valoarea de inventar a mijlocului.
Această metodă de determinare a uzurii se realizează de către experţi în domeniu, în
situaţia unor accidente sau avarii importante ale mijlocului fix.
b) Metoda duratei de serviciu consumată, conform căreia uzura se determină:

Dc
U = —— . 100
Dn

în care: Dc – durata de serviciu consumată;

Dn – durata de serviciu normată.

69
 3. Analiza utilizării şi eficienţei mijloacelor fixe
Pentru aprecierea folosirii mijloacelor fixe în unităţile agricole se foloseşte o gamă
largă de indicatori:
- coeficientul parcului instalat:

nr. utilaje în stare de funcţionare

c1 = ———————————————
nr. de utilaje existent în inventar

- coeficientul de utilizare a parcului sau al unei maşini agricole:

număr de utilaje folosite

c2 = ————————————————
nr. utilaje în stare de funcţionare

- coeficient de utilizare a timpului calendaristic:

timpul de folosire a utilajelor (zile)

c3 = ——————————————————
timpul calendaristic

- coeficient de utilizare a timpului maxim posibil (pe utilaje):

timpul de folosire a utilajelor

c4 = ————————————————
timpul maxim posibil

în care: timpul maxim posibil = numărul de zile calendaristice x numărul de

utilaje disponibile;
timpul de folosire a utilajelor = este influenţat de numărul de utilaje
folosite, numărul de zile folosite, timpul
neutilizat (din lipsă de piese de schimb,
reparaţii accidentale, lipsă de forţă de
muncă, neasigurarea cu carburanţi, lipsă
de comenzi sau front de lucru); urmărirea
structurii timpului neutilizat pe cauze
evidenţiază în ce măsură conducerea
unităţii a iniţiat măsuri menite să conducă
la o utilizare cât mai completă a
mijloacelor fixe.
Acest indicator are valori mai mari la maşinile universale (plug, discuri);
- coeficientul mediu de schimburi:

timpul de folosire a utilajelor în schimb I

c5 = ———————————————————
timpul total de folosire a utilajelor

- coeficient de parcurs util:

distanţa parcursă cu încărcătură

c6= ————————————————
total km rulaţi

70
 - coeficient de utilizare a capacităţii de transport:

Σ q.d.
C7 = —————
Σn.D.c

în care: q – volumul produselor transportate (tone);

d – distanţa de transport pe sortimente de produse;
n – numărul de mijloace de transport;
C – capacitatea de transport;
D – distanţa medie parcursă de un mijloc de transport.
Valorile mai apropiate de 1 ale acestor coeficienţi indică un grad de utilizare mai
ridicat al mijloacelor fixe.
Creşterea acestor coeficienţi se realizează prin creşterea indicatorului de la
numărătorul expresiei.
Efectul utilizării mijloacelor fixe este reflectat de volumul (V) total şi pe perioade
(campanii) care este influenţat de numărul de mijloace puse în funcţiune, randament şi timpul
de lucru efectiv (zile, ore).
Modificarea volumului de lucrări este determinată de influenţa factorilor:

INu = (Nu1 - Nu0ɳ0) . T0

Iɳ = Nu1 (ɳ1 - ɳ0) T0
It = Nu1 ɳ1 (T1 - T0)

Timpul de muncă efectuat cu unele mijloace (zile/an sau pe unele perioade, campanii)
poate fi crescut prin efectuarea de lucrări la terţi şi reducerea timpului neutilizat datorită unor
neajunsuri organizatorice.
Un alt indicator al utilizării mijloacelor fixe agricole este randamentul anual, zilnic şi
orar.
Nivelul randamentului poate fi stabilit pe categorii de lucrări, pe grupe de lucrări sau
la nivel de unitate.
Randamentul pe categorii de lucrări se exprimă în unităţi naturale (ha, tone, km), iar
când se referă la grupe de lucrări şi pe unitate se exprimă în unităţi convenţionale (ha.a.n).
Nivelul randamentului anual, zilnic şi orar pe tractor fizic sau pe maşină agricolă se
calculează pe baza relaţiilor:
V
ɳa = ——
N

V
ɳz = ———
N.Z

V
ɳh = ———
N.Z.h
în care: V – volumul de lucrări;
N – numărul de tractoare sau maşini agricole;
Z – numărul de zile lucrate în medie de un tractor;
h – numărul mediu de ore lucrate zilnic.

71
 Modificarea randamentului anual se explică prin acţiunea factorilor:

V0 V0
IN = —— - ——
N1 N0

V1 V0 V1 - V0
Iv = —— - —— = -----------
N1 N1 N1

Modificarea randamentului zilnic se datorează:

V0 V0
IN = —— - ———
N1.Z1 N1.Z0

V1 V0 V1 - V0
Iv = —— - ———— = ————
N1xZ1 N1xZ1 N1xZ1

La nivel de unitate agricolă, randamentul mediu este determinat de structura parcului

de tractoare pe tipuri şi mărci.
Randamentul anual pe tractor convenţional (ɳc) se determină pe baza relaţiei:

V
ɳc = ————
ΣNi.Ki

în care: V – volumul total de lucrări (ha.a.n);

Ni – numărul mediu de tractoare pe tipuri şi mărci;
Ki – coeficientul de transformare a tractoarelor fizice în tractoare convenţionale.
Pentru o utilizare mai bună a parcului de tractoare se impune optimizarea repartizării
pe categorii de lucrări, tracţiune şi executarea lucrărilor în epocă optimă.
Dacă în dinamică indicele randamentului anual pe tractor convenţional este mai mic
decât indicele randamentului pe tractor fizic, înseamnă că s-a acţionat în direcţia repartizării
mai raţionale a tractoarelor pe categorii de lucrări agricole.
Eficienţa utilizării mijloacelor fixe în unităţile agricole se apreciază pe baza
indicatorilor:
- venituri la 1.000 lei mijloace fixe (Ef):

Venituri
Ef1 = ——————— . 1000
Val. mijl. fixe

- profit ce revine la 1.000 lei mijloace fixe:

Profit
Ef2 = —————— . 1000
Val. mijl. fixe

Schimbările intervenite în nivelul eficienţei mijloacelor fixe se datoresc valorii

mijloacelor fixe, veniturilor şi profitului după schema de analiză:

72
 Profit/1.000 lei MF

Profit Valori MF

Producţia Preţ Cost pe Ponderea Nr. Valoarea de

marfă vânzare produs MF active mijloace inventar

Prod. Struct Struct.

totală prod. MF
marfă

Această analiză poate evidenţia faptul că o creştere, îmbunătăţire a compoziţiei

tehnologice a mijloacelor fixe poate conduce (ca premiză) la sporirea eficienţei mijloacelor
fixe totale.
Pentru diagnosticul strategic pe termen lung şi mediu se poate aproxima valoarea
profitului la 1.000 lei mijloace fixe în cazul analizei previzionale.
În analiza eficienţei mijloacelor fixe trebuie urmărită corelaţia dintre înzestrarea
tehnică a muncii, eficienţa folosirii mijloacelor fixe şi productivitatea muncii. În mod normal
trebuie ca indicele productivităţii muncii (Iw) să devanseze indicele eficienţei mijloacelor fixe
(IEf).
Înzestrarea tehnică a muncii (Im) poate fi apropiată prin valoarea mijloacelor fixe ce
revin pe o persoană din unitatea agricolă.

W1
Iw = ------ . 100
W0

Ef1
IEf = ——— . 100
Ef0

Im1
Iim = ——— . 100
Im0

Un alt indicator al eficienţei folosirii mijloacelor fixe este valoarea adăugată (Qa) la
1.000 lei mijloace fixe reprezentată prin modelul:

Qa
——— . 1000
MF

73
 Ea constituie un indicator care reflectă capacitatea factorilor producţiei (tehnici,
tehnologici) de a crea şi adăuga valoare bunurilor şi serviciilor din agricultură.
Creşterea eficienţei mijloacelor fixe este determinată de utilizarea extensivă şi
intensivă a acestora.
Utilizarea mai bună a mijloacelor fixe în unităţile agricole vizează:
- punerea în stare de funcţiune a tuturor mijloacelor fixe existente în inventarul
unităţii;
- folosirea în procesul de producţie a tuturor mijloacelor;
- folosirea cât mai bună a fondului de timp prin lucrări în unitate şi la terţi.
În final se poate sublinia că în procesul de supraveghere a funcţiunii sistemului unităţii
agricole este necesară evaluarea utilizării tuturor factorilor, deci inclusiv a mijloacelor fixe
(capitalului fix) subordonat asigurării viabilităţii unităţii agricole ca agent economic,
profitabilităţii acestuia, menţinerii şi creşterii performanţelor economico-financiare.

74
 Capitolul 12
ANALIZA GESTIUNII ACTIVELOR CIRCULANTE

Într-o economie în care toţi producătorii sunt interesaţi să satisfacă cererea, cel puţin
din punct de vedere teoretic nu ar trebui să existe probleme în ceea ce priveşte asigurarea
resurselor materiale necesare. Practic, intervin o serie de factori, conjuncturali şi economici
care dau un anumit grad de complexitate procesului general de gestionare a resurselor
materiale.
Problematica analizei se structurează în funcţie de subiect (compartiment ADT, fermă)
şi scopul urmărit.
Dacă analiza este efectuată de compartimentul ADT în scopul îmbunătăţirii activităţii
se vor avea în vedere probleme referitoare la: furnizori, oferta acestora pentru selectarea lor pe
piaţa de aprovizionare, ritmicitatea aprovizionării, formarea stocurilor, calitatea materialelor,
termen de garanţie, preţuri.
Dacă se solicită un împrumut pentru aprovizionare, banca (sau creditorul) va analiza
opţiunea de preţ, mărimea stocurilor şi viteza de rotaţie, eficienţa folosirii resurselor
materiale.
Activele (mijloacele) circulante ale unităţilor agricole se pot găsi:
A) în sfera producţiei ca:
a. rezerve de producţie: îngrăşăminte, seminţe, erbicide, furaje, medicamente, combus-
tibil, piese de schimb, obiecte de inventar de mică valoare, materiale de protecţie;
b. producţie în curs de fabricaţie (neterminată) ca urmare a neconcordanţei între
timpul de producţie şi anul fiscal.
B) în sfera circulaţiei: produse agricole în stoc, produse şi servicii expediate la care
nu s-a încasat contravaloarea, mijloace băneşti (conturi în bănci, acreditive, casa).
Factorii care condiţionează necesarul de mijloace circulante sunt volumul producţiei
planificate, durata aprovizionării, descărcării, manipulării şi depozitării materialelor,
accelerarea vitezei de rotaţie.
Sursele pentru procurarea mijloacelor circulante pot fi:
- proprii – fondurile unităţii, rezerve, emisiune de acţiuni;
- împrumutate – credite bancare pe termen scurt de producţie.
În analiză materiile şi materialele necesare bunei desfăşurări a procesului de producţie
din unităţile agricole se pot clasifica după mai multe criterii:
a) după sectorul de producţie în care sunt folosite:
- pentru producţia vegetală: seminţe, material de plantat, îngrăşăminte chimice,
insectofungicide, erbicide;
- pentru producţia animală: furaje, aşternut, medicamente, material biologic,
dezinfectante, combustibil;
- pentru activităţi de industrializare şi servicii.
b) în funcţie de natura lor:
- materii şi materiale de origine agricolă;
- materii şi materiale neagricole.
c) în raport de modul de obţinere:
- mijloace circulante obţinute în cadrul unităţii (seminţe, gunoi de grajd,
material de plantat);
- mijloace circulante procurate din afara unităţii.

75
 În analiză prezintă interes ponderea acestor grupe şi evoluţia acestora.
Analiza asigurării şi folosirii mijloacelor (activelor) circulante vizează mai multe
aspecte:
- modul de fundamentare a planului de aprovizionare;
- asigurarea unităţilor agricole cu mijloace circulante;
- formarea şi consumarea stocurilor, condiţii de depozitare;
- studierea cauzelor care determină schimbarea normelor de consum;
- efectul economic al modificării consumurilor totale şi a consumurilor specifice de
materii şi materiale.
Analiza pieţei de aprovizionare cu principalele materiale
Scopul unei asemenea analize este de a pune în evidenţă posibilităţile pe care le are
unitatea agricolă pentru a-şi asigura principalele materii prime care se consumă în mod curent.
În cadrul analizei se urmăreşte: structura surselor de aprovizionare, pe pieţe şi
principalii furnizori, gradul de dependenţă faţă de anumiţi furnizori.
Fiecare unitate agricolă, pe parcursul activităţii sale a stabilit anumite legături. Pot
apare însă factori care să întrerupă asemenea relaţii şi astfel să apară greutăţi în aprovizionare.
De aceea, compartimentul de specialitate trebuie să dispună de o „soluţie de rezervă”,
care în orice moment să poată fi aplicată.
Pentru fiecare material există, de regulă, mai multe surse de aprovizionare, de la care
unitatea agricolă trebuie să deţină oferta curentă a potenţialilor furnizori:
- cantitatea posibilă de livrat într-un interval de timp;
- calitatea caracterizată prin elemente specifice materialului;
- condiţiile de transport şi plată;
- eventuale bonificaţii.
Analiza desfăşurării procesului de aprovizionare
Aprovizionarea unităţilor agricole cu materiale este un proces continuu şi complex.
Complexitatea este determinată de necesitatea sincronizării intrărilor de materiale sub
raport cantitativ, calitativ, structură şi termene de aprovizionare cu cerinţele producţiei şi
mijloacele economice disponibile. De aceea mecanismul aprovizionării trebuie să funcţioneze
cât mai aproape de elementele planificate, pentru a nu declanşa dereglări în lanţ în cadrul
sistemului unităţii.
Desfăşurarea normală a procesului de aprovizionare nu se poate realiza fără un
program, un plan de aprovizionare care să prevadă asigurarea necesarului pentru un an, în
condiţiile în care s-a stabilit ce se va produce şi cât.
În ceea ce priveşte analiza realizării programului de aprovizionare trebuie avute în
vedere două aspecte importante:
- activitatea de aprovizionare nu trebuie considerată ca un scop în sine şi de aceea nu
orice nerealizare sau depăşire a prevederilor reprezintă un minus sau un plus, ca
rezultat;
- activitatea de aprovizionare în unităţile agricole mari şi mijlocii este condusă de un
compartiment sau persoană şi acesta poartă răspunderea realizării obiectivelor
stabilite.
Persoanele care răspund de această problemă trebuie să urmărească informaţiile din
baza de date, derularea contractelor pe materiale şi furnizori.
Trebuie, de asemenea, organizată o evidenţă care în orice moment să poată oferi
răspunsuri la întrebările:
- care sunt materialele la care nu s-au îndeplinit obligaţiile contractuale (seminţe,
carburanţi, furaje combinate)?
- cine sunt furnizorii şi cum îşi onorează obligaţiile fiecare?
- care sunt preţurile şi tendinţele lor în perspectivă?

76
 - care este situaţia stocurilor şi ce politică trebuie adoptată în această privinţă?
- ce cantităţi de materiale sunt restante?
- ce cantităţi trebuie să intre în următoarele zile?
Astfel de probleme fac obiectul analizei operative, care trebuie să o realizeze
responsabilii direcţi ai activităţii de aprovizionare.
Analiza porneşte de la studierea modului în care au loc intrările, volumul lor, termenul
de aprovizionare pentru fiecare material şi lună.
Consumul de materii şi materiale pe sortimente se poate stabili prin relaţiile:
C = Si + I = Sf - P
sau:
C = ΣUi . Cs
în care: C – consumul total dintr-un material;
Si – stocul iniţial de materiale;
I – intrările de materiale în cursul perioadei analizate;
Sf – stocul la sfârşitul perioadei;
P – mărimea pierderilor pentru transport, păstrare, manipulare;
Ui – suprafeţele culturilor sau efectivelor de animale;
Cs – consumul specific pe unitatea de producţie.
Conform primului sistem de relaţii, modificarea consumului total de materiale pe
sortimente se explică prin acţiunea factorilor din model:
- modificarea stocului iniţial:

Isi = Sief - Sipl

- modificarea intrărilor:

Ii = Ief - Ipl

- modificarea sistemului fiscal:

Isp = Sfef - Sfpl

- modificarea pierderilor:

Ip = Pef - Ppl

În analiză trebuie studiată situaţia consumurilor specifice care influenţează mărimea

stocurilor şi indicatorii de eficienţă economică.
Consumul specific de sămânţă (norma de însămânţare) se determină pe baza relaţiei:

D.M
Cs = ———— . 100
P.G

în care: Cs – consumul de sămânţă la hectar (kg);

D – densitatea plantelor la m2;
P – puritatea;
G – facultatea germinativă;
M – masa a 1.000 boabe.

77
 Modificarea consumului specific se explică prin acţiunea factorilor:

D . M . 100
Ip = —————— - Cs0
P1G0

D0 . M0 . 100 D0 . M0 . 100
IF = —————— - ——————
P1G1 P1G0

(D1 - D0) M0 . 100

ID = —————————
P1G1

D1(M1 - M0) . 100

Im = —————————
P1G1

Se urmăreşte, de asemenea, în analiză, indicele consumurilor specifice pe baza relaţiei:

Cs1
I% = ———
Cs0

Consumurile specifice de seminţe, îngrăşăminte, erbicide etc. pot fi reduse prin

optimizarea tehnologiilor, prin combinarea factorilor, prin reglarea corectă a maşinilor
agricole, prin calitatea materialelor etc.
În cazul materialelor cu un consum relativ uniform în cursul anului, cum este cazul
furajelor, carburanţilor se calculează partiziile medii de aprovizionare (q) şi stocul curent:

Σqi . ti
q = —————
Σti

în care: qi – cantitatea de material intrată la momentul t;

ti – durata intervalului.
Intervalul mediu dintre aprovizionări se calculează:

Σqi.ti
t = ————,
Σqi

iar nivelul stocului curent (Sc):

Sc = t . cz

în care: t – este intervalul dintre două aprovizionări;

cz – consumul mediu zilnic.

Analiza eficienţei utilizării (mijloacelor) activelor circulante

Activele circulante au cel mai ridicat grad de mobilitate şi conducerea unităţii agricole
este interesată în cunoaşterea eficienţei utilizării acestora.

78
 În acest scop se analizează viteza de rotaţie (în zile) atât pe total cât şi pe principalele
elemente componente, după modelul:

Ac . 360
VR = ————
CA

în care: VR – viteza de rotaţie în zile;

AC – soldul mediu al activelor circulante;
CA – cifra de afaceri.
Se constată că durata în zile a unei rotaţii se modifică direct proporţional cu valoarea
medie a activelor circulante şi invers proporţional cu mărimea cifrei de afaceri.
Analiza factorilor care acţionează asupra vitezei de rotaţie a activelor circulante poate
fi aprofundată prin urmărirea gradului de influenţă a diferitelor elemente:
- modificarea ponderii cheltuielilor materiale în totalul cheltuielilor de producţie;
- modificarea ritmului de livrare a producţiei;
- modificarea profitului unitar.
Pentru o urmărire cât mai sistematică a căilor de accelerare a vitezei de rotaţie, acestea
se grupează pe cele trei staţii ale circuitului: aprovizionare, producţie şi modificare a producţiei.
 În stadiul aprovizionării, viteza de rotaţie poate fi accelerată prin:
- aprovizionarea la timp (cu seminţe, îngrăşăminte, piese, combustibil etc.);
- stocurile de materiale şi piese de schimb să fie reduse la minimum necesar;
- alegerea (cunoaşterea) furnizorilor în funcţie de preţuri, distanţe, calitatea
produselor, respectarea termenelor, contracte;
- evidenţa precisă în magazii a stocurilor pentru a putea semnaliza operativ
stocuri excedentare sau deficitare;
- reducerea pierderilor şi a deprecierii calitative;
- calificarea personalului de la magazii;
- control gestionar şi operativ eficient.
 În stadiul producţiei, accelerarea vitezei de rotaţie a activelor circulante poate
avea în vedere:
- respectarea consumurilor specifice a disciplinei tehnologice (seminţe,
îngrăşăminte);
- optimizarea şi organizarea riguroasă a proceselor de muncă;
- organizarea raţională a aprovizionării cu materiale la locul de muncă şi
controlul acesteia;
- ridicarea calificării şi responsabilităţii personalului.
 În stadiul valorificării, căile principale se referă la:
- ritmul vânzării produselor, mai ales prin existenţa contractelor, ceea ce va
determina reducerea stocurilor de produse finite şi accelerarea ritmului de
încasări;
- urmărirea modului de executare a prestărilor de servicii de către unităţile de
transport;
- încheierea la timp a contractelor de livrare cu precizarea cantităţii, calităţii,
termenului;
- controlul operativ şi sistematic al modului cum sunt respectate clauzele
contractuale atât de către furnizori în aprovizionarea cu materiale, cât şi de
către clienţi;
- reorganizarea serviciilor de marketing;

79
- accelerarea ritmului decontărilor, ceea ce presupune ţinerea unei evidenţe clare
şi la zi a documentelor de decontare, predarea lor în termen la bancă,
urmărirea încasării sumelor în curs de decontare, urmărirea aplicării de
sancţiuni economice şi financiare (despăgubiri, amenzi, penalizări, dobânzi) în
cazul neîndeplinirii condiţiilor contractuale şi a disciplinei decontărilor.

80
 Capitolul 13
ANALIZA EFICIENŢEI UTILIZĂRII ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE
ŞI A SUBSTANŢELOR FITOSANITARE

În producţia vegetală consumul de îngrăşăminte, erbicide şi insectofungicide a crescut

foarte mult după 1960 ca urmare a sporurilor aduse şi influenţei asupra produselor agricole.
Ele însă au crescut mult şi valoarea materialelor consumate în tehnologie.
Cantităţile utilizate, combinaţia cu alţi factori de producţie, momentul de aplicare sunt
numai câteva din elementele cercetate în ultimii 30 ani.
Analiza utilizării îngrăşămintelor chimice şi a substanţelor fitosanitare pentru a fi utilă
trebuie să fie completă şi complexă.
De aceea ea vizează criteriile tehnic, economic, energetic şi ecologic prin intermediul
unei game de indicatori adecvaţi fiecărui criteriu.
Analiza se bazează pe rezultatele experimentale care pot fi studiate discontinuu
(metoda variantelor) şi în continuitate (metoda funcţiilor de producţie).
De asemenea ea poate fi o analiză globală sau marginală atunci când se studiază
influenţa unuia sau a unei combinaţii de factori.
Indicatorii pot reflecta efectul pe care îl produc, efortul pe care îl solicită sau eficienţa
economică care o determină.
Pentru criteriul tehnic:
- efectul poate fi analizat total prin:
 producţia la hectar (PT);
 suplimentar prin sporul total (ST) obţinut cu diferite cantităţi de factor;
 conţinuul în diferite componente (proteine, zahăr, ulei etc.) care reflectă influenţa
factorului asupra calităţii producţiei;
 sporul marginal (Smg) pe unitatea de factor aplicată suplimentar.
- efortul se analizează prin:
 consumul de factor analizat (x sau x1 şi x2);
 consumul suplimentar sau economia cu forţa de muncă, de combustibil, lucrări
mecanice (ha.a.n.).
- eficienţa sub aspect tehnic poate fi analizată prin:
 productivitatea muncii (ore/tonă);
 spor mediu (Sm) pe unitatea de factor:

ST
Sm = ——
x

în care: x – cantitatea de factor utilizat.

Analiza tehnică a efectului îngrăşămintelor este strict necesară, dar nu suficientă.
Pentru analiza economică pot fi utilizaţi ca indicatori:
- ai efectului:
 valoarea producţiei la hectar (PTV);
 valoarea sporului total (STV);
 valoarea sporului marginal (SmgV).

81
 - ai efortului:
 cheltuielile totale (CT);
 cheltuielile suplimentare (ChS) care cuprind: cheltuielile cu cantitatea de factor
utilizat, cheltuielile de administrare şi cheltuielile de recoltare a sporului obţinut;
 cheltuieli suplimentare sau economia cu forţa de muncă;
 cheltuieli suplimentare sau economia de ha.a.n, combustibil.
- ai eficienţei economice:
 profit la hectar sau suplimentar (Ps);
 profit la 1 kg s.a.;
 rentabilizarea cheltuielilor cu fertilizarea;
 costul producţiei la hectar;
 costul mediu, costul marginal.
Creşterea sau reducerea costului între diferite variante analizate (ex.: tabelele 2, 3 şi 4)
se explică prin influenţa factorilor direcţi:

Ch. suplimentare
C = —————————
Spor/ha

C3 - C2 = + Δc din care: 304 - 118 = + 186

- modificării sporului:

Ch2 Ch2 13.000 13.000

Is = —— - ——— Is = ——— - ——— + 35 lei/kg
S3 S2 850 1.100

- modificării cheltuielilor:
Ch3 Ch2 259.000 13.000
Ich = —— - —— Ich = ——— - ———— = 304 - 153 = 151 lei/kg
S3 S3 850 850
Rezultă că în experienţa analizată, creşterea costului unui kg spor de porumb în V3
faţă de V2 cu 186 lei a provenit cu 35 lei din influenţa sporului şi 152 lei din creşterea
cheltuielilor. Sub aspect economic aceste creşteri reprezintă fenomene economice negative.
Combinaţia N160P80, prin cheltuielile suplimentare nu mai acoperă veniturile suplimentare
(tabelul 7).
- rata profitului suplimentar (r):

Ps
r = —— . 100
Chs

în care: Ps = P(3) - P(2),

sau

p-c
r = ——— . 100
C

82
 Tabelul 7
Influenţa îngrăşămintelor asupra producţiei de porumb neirigat (F 308)
Nr. Criteriu TEHNIC ECONOMIC ENERGETIC
crt. Prod. Spor total Spor mediu Venituri Chelt. Profit Rata Cost Energie kwh Raport de
supl. supl. supl. profit. mediu conversie
q/ha q/ha % îngr. + îngr. mii lei mii lei mii lei % lei/kg consum obţinut netă
irigat (kg) specif. supl.
(kg)
1. N0P0 25,5 - - - - - - - - - - - - -
2. N80P40 36,5 11,0 43 - 9,2 258 130 128 98 118 2.282 5.016 2.724 1/2,2
3. N160P80 34,0 8,5 33 - 3,5 200 259 -59 -23 304 4.564 3.876 -688 1/0,8
4. N240P80 33,2 7,7 30 - 2,4 181 485 -304 -63 629 6.620 3.511 -2.851 1/0,5

83
 Tabelul 8
Influenţa îngrăşămintelor asupra producţiei de porumb irigat (F 308)
Nr. Criteriu TEHNIC ECONOMIC ENERGETIC
crt. Prod. Spor total Spor mediu Venituri Chelt. Profit Rata Cost Energie kwh Raport de
supl. supl. supl. profit. mediu conversie
q/ha q/ha % îngr. + îngr. mii lei mii lei mii lei % lei/kg consum obţinut netă
irigat (kg) specif. supl.
(kg)
1. N0P0 68,9 - - 43,4
2. N80P40 98,1 42 43 72,6 24,3 686 130 556 427 44 2.282 13.315 11.033 1/6
3. N160P80 110,3 60 33 84,8 17,2 973 259 714 275 63 4.564 18.878 14.314 1/4,2
4. N240P80 117,6 48,7 70 92,1 15,2 1.144 485 659 136 100 6.620 22.207 15.872 1/3,3

84
 Tabelul 9
Influenţa regimului de irigare asupra producţiei de porumb (F 400)
Nr. Criteriu TEHNIC ECONOMIC ENERGETIC
crt. Prod. Spor total Spor Venit. Chelt. Profit Rata Cost Energie kwh Raport de
Varianta/ mediu supl. supl. supl. profit. mediu conversie
Normă de q/ha q/ha % îngr. + mii lei mii lei mii lei % lei/kg consum obţinut netă
udări irigat specif. supl.
(kg)
1. Neirigat 34,6 - - - - - - - - - - - -
2. Irigat cu 65,1 30,5 88 4,4 717 117 600 512 38 620 13.908 13.288 1/23
25 % din
normă
700/4
3. Irigat cu 90,6 56,0 161 3,7 1.316 230 1.086 472 41 1.231 25.536 24.306 1/21
50 % din
normă
1.550/4
4. Irigat cu 104,7 70,1 202 3,2 1.647 310 1.337 431 44 1.697 31.965 30.268 1/20
75 % din
normă
2.200/4
5. Irigat cu 111,1 76,5 221 2,6 1.798 418 1.380 330 55 2.252 34.884 32.632 1/15
normă
întreagă
2.900/4

x) Cheltuielile suplimentare nu includ taxele de amortizare şi întreţinere care actualmente sunt suportate de la buget.

85
 Conform primei relaţii factoriale, modificarea ei de la varianta 2 la varianta 3 se
datorează acţiunii a doi factori:
- cheltuielilor cu fertilizarea:

Ps2 Ps2
IC = ———. 100 - ——— . 100
Ch3 Ch2

Ps3 Ps2
IPs = —— . 100 - ——— . 100
Ch3 Ch3

După cel de al doilea sistem de relaţii factoriale utilizat când este influenţată calitatea
şi deci preţul produsului, modificarea ratei profitului între variantele experimentale 3 şi 2 se
datorează:

P2 - c3 P2 - c2
Ic = ————. 100 - ——— . 100
c3 c2

P3 - c3 P2 - c3
Ip = ———— . 100 - ——— . 100
c3 c3

Pentru analiza energetică se determină şi se interpretează o gamă specifică de

indicatori:
 ai efectului: - energie obţinută total în produsul principal şi secundar;
- energie obţinută suplimentar;
 ai efortului - energie totală consumată;
- energie consumată suplimentar;
 ai eficienţei energetice - energia netă totală;
- energia netă obţinută suplimentar;
- consum specific energetic total sau suplimentar;
- raport de bioconversie al factorului şi dozelor studiate.
Analiza energetică este deosebit de importantă în etapa actuală şi mai ales în cazul
unor factori energofagi cum sunt îngrăşămintele chimice.
Pentru analiza ecologică se pot studia indicatorii:
- grad de chimizare al tehnologiei;
- conţinutul de nitriţi în procesul agricol;
- conţinutul apei freatice în unele elemente.
Datele prezentate în tabelele 6, 7, 8, 9 reflectă nivelul indicatorilor specifici criteriilor
tehnic, economic şi energetic. Ei reflectă efectul suplimentar determinat de combinaţia
îngrăşămintelor cu azot şi fosfor asupra producţiei de porumb în condiţii de cultură neirigată
şi irigată.
Datele prezintă o analiză discontinuă a factorului cercetat prin metoda variantelor
stabilite de cercetător.
Analiza influenţei factorilor cu ajutorul funcţiilor de producţie
Influenţa regimului de irigare asupra producţiei de porumb (staţiunea Băneasa Giurgiu
1992) s-a făcut atât prin metoda variantelor cu indicatori specifici criteriilor tehnic, economic
şi energetic, cât şi prin metoda funcţiilor de producţie.

86
 Rezultatele experimentale privind regimul de irigare conduc la funcţia tehnică de
producţie de gradul II.

Y = a + bx + Cx2
y = 34,6 + 0,491 x - 0,00000784 x2

în care: x – cantitatea de apă, în m3;

y – producţia de porumb, în q.
Raportul de corelaţie este 0,992 ceea ce exprimă o intensitate foarte mare şi
semnificativă a irigării asupra producţiei de porumb.
Această funcţie permite determinarea dozei de maxim tehnic (MT), care separă
intervalul raţional de utilizare a factorului de zona neraţională unde creşterea cantităţii de
factor determină scăderea producţiei.
Termenul liber (a) respectiv 34,6 q indică nivelul producţiei fără influenţa irigaţiei.
Termenul (b), numit coeficient de regresie, reflectă în analiză creşterea producţiei de
porumb pentru 1 m3 apă de irigaţie, iar termenul (c) descreşterea producţiei.
MT se realizează când Smg = 0, iar Smg = y

0,0491 - 0,00001568 = 0 (în q)

0,0491
x = —————— = 3.131 m3
0,00001568

Deci producţia cea mai mare se realizează la o cantitate de factor de 3.131 m3.
OE se realizează când sporul marginal valoric este egal cu costul 1 m3 apă.

Smg = Px

Smg = SM . Py

în care: Py – preţul de vânzare al porumbului.

SmgV = (0,0491 - 0,00001568 x) Py

I. Dacă Py = 235 lei/kg porumb

Px = 122 lei/m3 aplicat
(0,0491 - 0,00001568 x) 235.100 = 122
1.154 - 0,36848 x = 122
x = 2.800 m3 - doza de OE.

II. Dacă Px = 235 lei/kg porumb

Px = 200 lei/m3 aplicat
1.154 - 0,36848 x = 200
x = 2.590 m3 - doza de OE pentru noul nivel al preţurilor.

Analiza funcţiei a permis şi determinarea dozelor de optim economic (OE) care au

caracter variabil (spre deosebire de MT) ca urmarea a dependenţei de preţul de valorificare al
produsului şi de preţul de achiziţionare a factorului cercetat.
Prin analiză - funcţia de producţie permite precizarea nivelelor de producţie care se pot
realiza la diferite nivele de alocare a factorului, ea permiţând o analiză continuă.

87
 Fig. 3. Funcţia regimului de irigare la porumb

De asemenea, permite determinarea unor nivele de producţie obţinute cu cantităţi de

factor, în afara intervalului studiat, prin extrapolare.
Analiza continuă şi asupra sporului marginal şi sporului mediu şi respectiv a SmgV şi
SmV.
În mod similar pot fi analizate prin intermediul funcţiilor de producţie efectul tehnic şi
economic al diferitelor combinaţii între doi sau trei factori cercetaţi.
Raportul de corelaţie în această situaţie permite determinarea:
- corelaţiei simple (rx1; rx2);
- corelaţiei multiple (rx1x2).
Analiza eficienţei utilizării îngrăşămintelor reprezintă o activitate necesară care trebuie
să preceadă optimizarea alocării factorilor de către cei ce conduc şi lucrează în unităţi
agricole.
În acest scop analiza se corelează cu situaţia economică concretă a unităţii, cu
disponibilul de resurse financiare şi sursele de asigurare a acestora.

88
 Capitolul 14
ANALIZA COSTURILOR PE PRODUSE

Costul de producţie constituie un element fundamental în succesul sau insuccesul

unităţilor agricole. Costul poate influenţa dimensiunea activităţii şi mai ales mărimea
profitului obţinut.
Activităţile de producţie din unităţile agricole presupun combinarea în anumite
proporţii şi după anumite reguli a factorilor de producţie (forţă de muncă, mijloace şi obiecte
ale muncii) în scopul realizării de produse agricole şi servicii. Indiferent de alternativele de
decizie, întotdeauna se va pune întrebarea - cât costă producerea bunului respectiv?
Costul produselor, constituie cel mai adesea subiectul permanent al preocupărilor
specialiştilor şi managerilor din unităţile agricole.
În accepţiunea cea mai largă costul de producţie este definit ca totalitatea cheltuielilor
ocazionate de producerea unor bunuri sau servicii (pentru o unitate de produs) de către o
unitate economică.
Costul de producţie este considerat un indicator sintetic care alături de productivitatea
muncii şi rentabilitate, caracterizează calitatea, eficienţa activităţii economice şi modul în care
sunt gospodărite mijloacele şi bunurile băneşti.
Formându-se pe baza condiţiilor concrete din fiecare unitate agricolă, costurile au un
nivel diferit de la o unitate la alta şi chiar de la o fermă la alta în cadrul unei unităţi.

Relaţia cost - preţ - profit

Cheltuielile făcute pentru o unitate de produs trebuie să se regăsească în preţul de
vânzare al produselor respective.
Preţul (p) conţine ca principală componentă costurile (c) de producţie, dar şi profitul
unitar (b).

p=c+b

Preţul reprezintă suma care se cere sau care se plăteşte pentru o marfă. Această
definiţie reflectă faptul că preţul nu se fixează, ci constituie o valoare negociabilă între doi
parteneri, unul reprezentând cererea, iar altul oferta.
Cu cât un producător agricol realizează produsele la un cost mai mic, cu atât profitul
unitar (pe unitatea de produs) creşte şi invers.
Reducerea costurilor reprezintă un mijloc important de concurenţă pe piaţă, pentru că
fără a influenţa profitul unitar poate determina o reducere a preţurilor de vânzare.
Nerecuperarea cheltuielilor conduce la pierderi şi spectrul falimentului, dacă
fenomenul este de proporţii şi durată.
De aceea într-o economie de piaţă aşezată, cu un echilibru relativ între oferta şi cererea
de produse, când agentul economic are ca funcţie restrictivă concurenţa, reducerea nivelului
costului în condiţiile respectării calităţii produselor, reprezintă o cale sigură de rezistenţă pe
piaţă. Aceasta însă solicită multă iniţiativă, inteligenţă şi energie creatoare care să permită
realizarea unui profit cu efort propriu.
Abordarea şi conducerea acţiunilor concrete de reducere a costurilor produselor
agricole trebuie să constituie o latură esenţială a conducerii manageriale. Nu poţi fi un bun
manager dacă nu ştii să operezi în decizii cu indicatorii de costuri şi eficienţă, dacă nu cunoşti
o calculaţie de costuri, dacă nu şti să le analizezi critic şi dacă nu cunoşti în funcţie de

89
specificul produsului, căile concrete de reducere a nivelului costurilor. În economia
centralizată mulţi conducători de unităţi agricole considerau că această problemă este de
domeniul contabililor.

Relaţia dimensiunea activităţii - cost

Stabilirea dimensiunii unor activităţi (suprafeţe, producţii, efective de animale) este
specifică sistemelor economice care au ca obiective profitabilitatea şi competitivitatea.
Se ştie că sporirea producţiei determină reducerea costului unitar al produsului agricol
într-o unitate.
Explicaţia constă în faptul că o parte din cheltuieli (fixe) rămâne constantă la această
modificare, iar altă parte de cheltuieli (variabile) se modifică proporţional cu producţia.
Dependenţa costurilor (C) de volumul producţiei (Q) este formalizată matematic de o
funcţie de regresie.

C = f (Q)

Teoria economică a dezvoltat această problematică prin analiza pragului de

renabilitate şi a costului marginal.

Fig. 4. Evoluţia costului în funcţie de producţie

Costul minim pentru un anumit nivel al producţiei are însă un caracter dinamic în
funcţie de tehnologiile de producţie.
Rezultă că relaţia dimensiunea activităţii cost poate influenţa strategia de dezvoltare
sau de restrângere a unor activităţi. Disciplina costurilor în societăţile comerciale agricole va
cunoaşte în economia de piaţă noi dimensiuni. Fundamentarea deciziilor economice prin
costuri va deveni o cerinţă managerială elementară, ceea ce impune ridicarea nivelului
general de cunoştinţe economice.
În mod firesc acest obiectiv trebuie abordat prin cunoaşterea disciplinei costurilor, de
care se leagă organic problemele rentabilităţii şi ale profitului.
Disciplina costurilor sau a cheltuielilor se axează pe obiective mari care pot fi urmărite
de către manageri, cum ar fi:
- creşterea productivităţii muncii şi implicit reducerea cheltuielilor cu munca vie, pe
unitatea de produs;
- organizarea ştiinţifică a producţiei şi a muncii;
- îmbunătăţirea şi optimizarea tehnologiilor de producţie;
- optimizarea cheltuielilor legate de aprovizionare şi de desfacere;
- economisirea resurselor materiale şi valorificarea lor superioară;

90
 - ţinerea la zi a evidenţei contabile şi un control riguros;
- limitarea cheltuielilor neproductive sau neeconomice (locaţii, amenzi, penalizări
pentru nerespectarea clauzelor contractuale, casări de materiale păstrate
necorespunzător, pierderi din calităţi inferioare etc., elemente care diminuează
profitul).
Combinarea factorilor de producţie pe criteriul minimizării costurilor mai ales în faza
de tranziţie când resursele sunt atât de limitate constituie un element cheie pentru manageri.
Ştiinţa managerială implică analize sistematice şi competenţe asupra nivelului şi
structurii costurilor de producţie.
Analiza costului este complexă, având implicaţii contabile, financiare, economice şi
chiar juridice.
Prezintă interes teoretic şi practic natura costurilor, definirea şi abordarea lor în luarea
deciziilor.
Costurile totale (CT) pot fi studiate având în vedere componentele şi structura
acestora.
Costurile variabile (CV) sunt cele al căror volum total se modifică cu nivelul
producţiei. În aceste costuri se includ cheltuielile cu materialele, cu forţă de muncă,
cheltuielile cu irigarea, cheltuielile cu lucrările mecanice, care sunt direct proporţionale cu
nivelul activităţii şi al producţiei.
Costurile fixe (CF) sunt cele al căror volum este independent de variaţia nivelului de
activitate şi cuprind cheltuielile cu amortizarea, chirii, cheltuieli de administraţie.
Reprezentarea grafică a evoluţiei lor în raport cu volumul producţiei este prezentat în
figura 5.

Fig. 5. Evoluţia costurilor în funcţie de producţie

Costurile directe cuprind cheltuielile directe, care pot fi individualizate şi înregistrate

pe fiecare produs în parte, fiind legate nemijlocit de realizarea unui produs agricol.
Ele cuprind cheltuielile cu salariile şi adaosurile la acestea (CAS, ajutor de şomaj,
premii), cheltuielile cu materialele, medicamentele etc.
Ele se determină pe baza tehnologiei proiectate şi aplicate.
Costurile indirecte sunt cele comune mai multor produse.
Ele cuprind cheltuielile de administraţie şi salariile personalului TESA, cheltuieli cu
reparaţii şi întreţinerea unor mijloace fixe.
Costurile indirecte se repartizează pe produse agricole după chei de repartiţie
(proporţional cu costurile directe).
Costuri complete includ şi cheltuielile de desfacere a produselor (transport,
manipulare, ambalare, participare la târguri şi expoziţii, reclamă etc.).

91
 La această grupă de cheltuieli, va trebui acordată o mai mare atenţie „condiţiei de
franco”.
Condiţia de franco, constituie o clauză contractuală în depozitarea şi livrarea
mărfurilor care este generatoare de cheltuieli afectând în final şi profitul produsului.
Cele mai uzitate condiţii de franco pe piaţa internă sunt:
- franco depozit furnizor;
- franco gară de expediţie;
- franco vagon;
- franco gară de destinaţie;
- franco depozit client.
Cea mai avantajoasă condiţie de franco pentru unităţile agricole este franco depozit
furnizor, care încarcă cel mai puţin costurile. Clientul vine cu mijloace proprii şi ridică marfa.
În economiile de piaţă mature, echilibrate, unde oferta este mai mare sau echilibrată cu
cererea, se practică cel mai mult condiţia de franco depozit client.
Este important de reţinut că aceste condiţii de franco au pe lângă natura lor economică
şi semnificaţii juridice. După ce furnizorul a îndeplinit condiţia de franco, orice pagubă
ulterioară în timpul transportului şi manipulării mărfurilor, îl privesc pe client.
Condiţiile de franco practicate pe piaţa externă sunt CIF şi FOB, ele încărcând
substanţial costurile.
CIF sau cost - asigurare - navlu, implică livrarea mărfii de către vânzător -
cumpărătorului după ce aceasta a trecut balustrada navei în portul de încărcare. Vânzătorul
sau furnizorul are obligaţia de a procura nava, de a suporta cheltuielile cu ambalajul şi
încărcarea navei, de a întocmi factura mărfurilor şi certificatul de origine al acestora, de a plăti
taxele şi impozitele legate de exportul mărfurilor, de a asigura marfa pe timpul transportului şi
a preda poliţa de asigurare cumpărătorului.
Bineînţeles că toate aceste cheltuieli se reflectă nu numai în costul complet, ci şi în
preţul de vânzare.
Condiţia de FOB implică cheltuieli pentru furnizor până la bordul navei indicate de
client.
Conţinutul costurilor poate fi distins şi în funcţie de structura organizatorică a unităţii
agricole, existând pentru un produs costul la nivelul fermei sau sectorului şi costul de
întreprindere (pe unitate agricolă) care este o medie ponderată a costurilor pe ferme.
Costuri marginale (CMg) se referă la schimbarea pe care o produce în costul total
realizarea unei unităţi suplimentare de produs.

CMg = C q + 1 - Cq

în care: Cq – costul la nivelul producţiei q;

Cq + 1 – costul pentru nivelul producţiei q + 1.
Costul marginal este semnificativ mai ales în analiza şi luarea deciziilor privind
alocarea factorilor şi formarea preţurilor atunci când volumul producţiei creşte cu o unitate.
Costuri relevante sunt costurile afectate de luarea unei decizii, şi se folosesc pentru
alegerea variantei sau opţiunii decizionale.
Costurile relevante sunt costurile neafectate de luarea unei decizii.
Exemplu în achiziţionarea unei maşini, tractor, instalaţii, între două posibilităţi, care
pot fi cumpărate la preţuri apropiate, costurile relevante sunt cele de întreţinere, cheltuielile cu
combustibilul ce revin pe unitatea de produs, etc.
Costul de oportunitate (CO) este cel care măsoară cheltuielile ce s-ar realiza cu alt
produs sau serviciu, ca alternativă, atunci când se dispune de resurse materiale sau capital
limitate.

92
 În condiţiile lipsei concurenţei între resurse, CO este sinonim cu costul de producţie.
Costuri discreţionare (lăsate la discreţia cuiva după cum va crede de cuviinţă) sunt
determinate ca nivel de deciziile managerilor sau unor responsabili de compartimente
(Marketing) privind publicitatea, promovarea vânzărilor, cheltuieli de cercetare, onorarii etc.
Nivelul lor efectiv se analizează cu nivelul programat.
Controlul lor este axat pe eficacitate, adică pe realizarea obiectivelor fixate în avans.
Calculaţia costului la produsele agricole are la bază relaţia:

CT - Vps Ch/ha - Vps

C = —————— sau C = ———————
PT Pm

în care: CT – cheltuieli totale;

PT – producţia principală totală (PT = S.Pm);
Vps – valoarea producţiei secundare (în cazul producţiei zootehnice a
produselor secundare);
CT - Vps – reprezintă cheltuielile cu produsul principal;
Ch/ha – cheltuieli la hectar;
Pm – producţia medie la hectar.
Punctul de plecare în analiza costurilor pe unitatea de produs îl constituie determinarea
abaterii, a modificării absolute şi procentuale a costului:

+ ΔC = C1 - C0

în care: C1 – costul efectiv;

C0 – costul luat ca bază de comparaţie (plan, perioada precedentă, altă fermă).
- modificare procentuală:

+ ΔC
Δc % = ——— . 100
C0

Indicele de realizare a costului se determină:

C1
Ic = ——— . 100
C0

El este complementar cu abaterea procentuală a costului:

+ Δ % + Ic = 100

Modificarea costului (+Δ c) se explică prin influenţa factorilor direcţi cu ajutorul

substituirii în lanţ a factorilor.
Dacă la produsul agricol nu se valorifică produsele secundare (ex.: floarea-soarelui)

CT Ch/ha
C = ——— sau C = ———
PT Pm

93
 Influenţa producţiei şi a cheltuielilor asupra abaterii:

CT0 CT0
IPT = ——— - ———
PT1 PT0

CT1 CT0
Ich = —— - ———
PT1 PT1

În cazul obţinerii de produse secundare care pot fi valorificate:

CT - Vp0
C = —————
PT

Modificarea costului este determinată de:

CT0 - Vps0 CT0 - Vps0

IPT = —————— - ———————
PT1 PT0

CT1 - Vps0 CT0 - Vps0 (CT1 - CT0) Vps0

ICT = —————— - —————— = ————————
PT1 PT1 PT1

CT1 - Vps1 CT1 - Vps0 CT1 (Vps1- Vps0)

IVps = ——————— - ——————— = ————————
PT1 PT1 PT1

Rezultă că modul de valorificare a produselor secundare (furaje, aşternut, fabrici de

celuloză etc.) şi preţurile acestora acţionează direct asupra costului de producţie.
Stabilirea rezervelor interne de reducere a costurilor de producţie impune analiza
costului pe articole de calculaţie.
De aceea analiza costurilor continuă cu analiza cheltuielilor sub aspectul nivelului faţă
de termenul de comparaţie (cheltuieli planificate, din anul precedent din alte ferme) şi
structura acestora, încercând să se stabilească efectul fiecărei modificări asupra producţiei.
Modificarea cheltuielilor cu salariile directe sunt influenţate de volumul şi numărul
lucrărilor mecanice şi manuale şi tarifele de plată pe unitatea de lucrare. Volumul şi numărul
lucrărilor mecanice şi manuale se analizează faţă de prevederile tehnologice, şi se corelează
cu condiţiile concrete climatice şi economice din perioada analizată.
Organizarea muncii şi a producţiei are implicaţii directe asupra reducerii cheltuielilor
cu munca vie pe unitatea de produs.
Organizarea muncii presupune şi implicarea controlului riguros al conducătorilor nu
numai pentru a descoperi neajunsuri, ci şi pentru a preciza măsurile de diminuare a
cheltuielilor neproductive.
Legea economiei de timp este o lege economică obiectivă.
Modificarea cheltuielilor cu materialele se analizează pe total şi pe tipuri de materiale
(seminţe, îngrăşăminte, erbicide, insectofungicide, alte materiale) în funcţie de consumurile
realizate, preţurile acestora, consumurile specifice şi efectul produs.

94
 Se analizează şi cheltuielile de aprovizionare şi aplicare a acestora, precum şi calitatea
materialelor utilizate, modul de depozitare.
La acest articol de calculaţie pe lângă criteriul tehnic şi economic este deosebit de
efectuat analiza energetică.
Cheltuielile cu furajele şi medicamentele sunt elemente de cheltuieli specifice
produselor zootehnice, şi ele trebuiesc analizate în detaliu.
Modificarea cheltuielilor cu lucrările mecanice este dependentă direct de volumul
lucrărilor mecanice (în ha.a.n) efectuat la cultura analizată şi costul unui ha.a.n.

Cheltuielile cu lucrările mecanice = Nr.ha.a.n x cost/ha.a.n

+ Δ = Cheltuieli efective - Ch. planif. cu lucrări mecanizate

determinate de:

Inr = Nr.1 . Cost/ha.a.n.0 - N0 . cost/ha.a.n0

Inr (Nr.1 - Nr.0) cost/ha.a.n0
Icost = (Cost1 - C0) Nr.1

Costul unui ha.a.n se determină ca raport între totalul cheltuielilor cu lucrările

mecanizate din fermă şi numărul de ha.a.n realizat în decursul anului. Acest indicator reflectă
şi gradul de utilizare a mijloacelor mecanice.
Costul unui ha.a.n se calculează la nivelul fermelor de producţie:

Total cheltuieli cu lucrări mecanice

Cost/ha.a.n = ——————————————————
Volumul total de lucrări mecanice (ha.a.n)

Modificarea lui se explică prin influenţa celor doi factori.

Cheltuielile cu irigarea pe culturi se repartizează:
- în raport cu consumul de apă (m3) şi costul unui m3 apă redus la plante;
- în raport cu suprafaţa irigată şi cheltuielile solicitate la un hectar.
Modificarea lor poate fi explicată în analiză prin influenţa factorilor direcţi (S, n şi p):

Chi = S . n . p

în care: S – suprafaţa irigată a culturii;

n – norma de irigare (m3);
p – preţul unui m3 apă adus la plante.
Analiza costurilor indirecte în unităţile agricole are în vedere cheltuielile comune (de
administraţie la nivelul fermei sau sectorului) şi cheltuielile generale (de administraţie la
nivelul unităţii).
Primele se calculează la nivelul fermelor, iar cele generale se repartizează de la nivelul
unităţii proporţional cu cheltuielile directe şi comune ale culturii (Chd + Chc):

Chg = Kg (Chd + Chc)

în care: Chg – cheltuieli generale ce revin unui produs;

Kg – cota de repartizare a cheltuielilor generale.
În analiza cheltuielilor şi costurilor ceea ce reprezintă maximă importanţă este analiza
critică, de la o perioadă la alta în vederea luării de măsuri corespunzătoare. Operativitatea
acestor analize este facilitată de utilizarea tehnicii electronice de calcule.

95
 Pe măsura creşterii privatizării şi a lărgirii concurenţei, preocupările de reducere a
cheltuielilor de producţie şi a costurilor vor creşte ca intensitate şi ca arie de cuprindere.
Conducerea prin costuri constituie o parte integrantă a artei manageriale şi ca atare se
va impune în desfăşurarea proceselor tehnico-economice.

96
 Capitolul 15
ANALIZA PRAGULUI DE RENTABILITATE

Pragul de rentabilitate reprezintă o modalitate eficientă de evaluare a riscului în raport

cu fluctuaţiile mediului ambiant.
Pragul de rentabilitate, numit şi punct critic sau punct de echilibru, marchează acea
dimensiune a producţiei la care costurile totale sunt egale cu încasările din vânzarea
producţiei, iar rezultatul este nul. Activitatea devine rentabilă după pragul de rentabilitate.
Până la acest nivel al producţiei unitatea înregistrează pierderi.
Cunoaşterea pragului de rentabilitate trebuie să fie preocuparea tuturor conducătorilor
impunându-se nu numai determinarea acestuia, ci şi analiza pragului de rentabilitate.
Analiza pragului de rentabilitate este necesară:
- în activitatea curentă ca metodă de prevedere a profitului la modificarea nivelului de
activitate, respectiv a producţiei;
- în studierea consecinţelor creşterii vânzărilor sau cifrei de afaceri (CA);
- în studiul programelor de modernizare sau retehnologizare a producţiei.
Determinarea pragului de rentabilitate se poate face:
I. pentru întreaga activitate a unităţii, firmei care produce şi comercializează mai
multe produse agroindustriale;
II. pentru un singur produs.

I. Determinarea pragului de rentabilitate la nivelul unităţii

Acest punct critic se realizează când cifra de afaceri este egală cu cheltuielile totale:

CA = CT

Cheltuielile totale (CT) se compun din cheltuieli fixe (CF) şi cheltuieli variabile (CV),
deci:

CA = CF + CV

Cu cât CA este mai mare cu atât riscul de exploatare este mai redus şi rezultă că
unitatea se adaptează repede la modificările mediului ambiant prin cantitatea şi calitatea
producţiei obţinute.
Diferenţa între pragul de rentabilitate şi cifra de afaceri este numită flexibilitate
absolută sau marjă de siguranţă (MS) şi indică în ce măsură poate oscila volumul activităţii,
fără ca această oscilaţie să implice riscul înregistrării unor pierderi.
Cu cât cifra de afaceri (CA) se situează mai departe de pragul de rentabilitate, unitatea
are o stabilitate financiară mai mare.
Din studiile statistice s-a dedus că unităţile economice se pot găsi în următoarele
situaţii:
- instabilă când CA se situează cu până la 10 % peste pragul de rentabilitate (MS <
10 %);
- relativ stabilă când CA se situează sub 20 % peste pragul de rentabilitate (MS <
20 %);
- confortabilă când CA depăşeşte cu peste 20 % pragul de rentabilitate (MS > 20 %).
Această metodă permite prevederea profitului la modificarea nivelului de activitate.

97
 Marja de siguranţă (MS) reprezintă un element analizat cu atenţie de bănci în cazul
unui eventual credit şi în fundamentarea unor decizii juste privind dezvoltarea în perspectivă a
unităţii.

II. Determinarea pragului de rentabilitate pe produs

Pragul de rentabilitate se poate determina prin metoda grafică şi prin calcul algebric.
Metodologia de determinare ia în considerare sensul de evoluţie a costurilor şi
veniturilor la modificarea volumului de producţie.
Când costurile variabile evoluează în mod direct proporţional cu volumul producţiei se
foloseşte modelul liniar de evoluţie a costurilor variabile şi a veniturilor, tehnica de calcul a
pragului de rentabilitate poate fi etapizată.
Costurile fixe (CF) grafic au forma unei linii paralele la axa volumului producţiei.
Linia costurilor variabile (CV) porneşte din origine şi este crescătoare, iar costurile
totale (CT) au o evoluţie lineară ascendentă.
Dacă preţul de vânzare este într-o perioadă neschimbat, veniturile totale (CA) vor fi
reprezentate de o dreaptă cu o pantă mai mare decât cea a costurilor totale.
În punctul E, veniturile (CA) sunt egale cu cheltuielile totale (CT), iar profitul este nul,
şi reprezintă nivelul minim de activitate (producţie) admis (fig. 6)

V = CT şi P=0

sau

Q E . p = CF + CVE

Fig. 6. Stabilirea pragului de rentabilitate prin metoda grafică

Continuând explicitarea relaţiei se obţine pentru punctul E:

QE . p = CF + QE . cv
QE . p - QE . cv = CF
QE (p - cv) = CF
şi

98
 QE =
CF
p - Cv
în care: cv – cheltuieli variabile pe unitatea de produs (materiale, salarii);
QE – mărimea producţiei fizice corespunzătoare pragului de rentabilitate (E). Ea
reprezintă o informaţie absolut necesară în luarea deciziei de asimilare a unui
produs nou sau a produsului planificat.
QE este nivelul de producţie pentru care unitatea nu înregistrează profit, ci din
vânzarea acestei cantităţi se obţine numai recuperarea cheltuielilor fixe şi variabile.
Pentru o producţie (volum de activitate) mai mare decât QE se realizează profit, în
timp ce pentru o producţie mai mică decât QE se obţin pierderi.
Rezultă că pragul de rentabilitate reprezintă nivelul producţiei la care veniturile
asigură numai recuperarea cheltuielilor, iar profit se obţine la nivel de producţie mai mari.
Un exemplu de calcul este prezentat în tabelul 10.

Tabelul 10
Determinarea pragului de rentabilitate când producţia este exprimată în unităţi fizice
Nr. Indicatori U.M. Simbol Valoare
crt.
1. Producţie curentă kg/ha Q 4.000
2. Costul variabil unitar lei/kg cv 800
3. Preţul de vânzare lei/kg p 1.200
4. Venituri (CA) lei V = Q.p 4.800.000
5. Costuri variabile totale lei CV = Q . cv 3.200.000
6. Costuri fixe totale lei CF 1.200.000
7. Profit brut al volumului de activitate lei P = V - (CF + CV) 400.000
8. Prag de rentabilitate kg/ha Qe =
CF 3.000
p - Cv

Pragul de rentabilitate trebuie reactualizat pe măsura modificării mărimilor luate în

calcul (Cv, p, CF).
Rezultă că profitul poate fi crescut prin manevrarea variabilelor cost şi preţ în
următoarea manieră:
- reducerea costurilor fixe (cu utilajele, combustibilul, salariile TESA), prin acţiuni
cum sunt întreţinerea preventivă a utilajelor, utilizarea unor utilaje cu consum
specific mai redus, fundamentarea necesarului de personal TESA şi a salariilor etc.;
- reducerea costului variabil (materiale, salarii directe) prin diminuarea consumurilor
specifice de materii prime şi materiale, achiziţionarea materialelor la preţuri mai
mici, raţionalizarea şi organizarea judicioasă a proceselor de muncă;
- creşterea preţului este posibilă prin creşterea calităţii şi competitivităţii produsului.
Din cele arătate rezultă:
- pragul de rentabilitate reprezintă cantitatea de produse sau cifra de afaceri dincolo de
care unitatea obţine profit.
Determinarea acesteia este o tehnică de conducere.
Această determinare cât şi analiza pragului de rentabilitate se face în legătură cu
evoluţia specifică a costurilor şi preţurilor, datorită variabilităţii pe termen scurt mai ales în
condiţiile tranziţiei şi inflaţiei, a informaţiilor care intervin în calculaţie.
Pe măsură ce mărimile luate în calcul se modifică, pragul de rentabilitate trebuie
reactualizat.

99
 Cunoaşterea pragului de rentabilitate al unităţii permite calcularea marjei de siguranţă
cu care se fundamentează decizii financiare - împrumuturi, credite.
Principalele avantaje pe care le oferă metoda de analiză a rentabilităţii pe baza
punctului critic sunt:
- permite stabilirea dimensiunii la care producţia devine rentabilă;
- indică volumul producţiei necesar pentru a se obţine un anumit profit;
- pune în evidenţă corelaţiile dintre dinamica producţiei, respectiv a veniturilor şi
dinamica costurilor grupate pe costuri variabile şi fixe;
- permite determinarea gradului de utilizare a capacităţii de producţie în corelaţie cu
un anumit profit dorit.

100
 BIBLIOGRAFIE

1. Florin Gâlcă, Mariana Ioniţă – Analiza şi decizia în conducerea întreprinderilor agricole.

Editura Ceres, 1975, Bucureşti.
2. Dumitru Mărgulescu – Analiza economico-financiară a societăţilor comerciale, supliment
la Tribuna Economică, 1994.
3. Ioan Pană – Analiza activităţii economice în agricultură. Reprografia Universităţii din
Craiova, 1994.
4. Cojocaru Constantin – Analiza economico-financiară. Editura Economică, 1998.
5. Costache Rusu – Analiza şi reglarea firmei prin costuri. Editura Gh. Asachi, Iaşi, 1995.
6. Const. Cămăşoiu – Dimensionarea întreprinderii industriale. Editura Academiei,
Bucureşti, 1986.
7. George Pleşoianu – Analiza diagnostic a unităţilor economice. Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1975.

101
102