CURS 5 1.11.

2018

Articolul hotărât „l”, „lu” nu mai este notat în unele texte provenind din regiuni diferite, atât
nordice, cât și sudice.

Ex: potopu apei; răsăritu soarelui; fiu lui Dumnezeu

La G/D, la substantivul propriu masculin, articolul proclitic apare când cu forma „lui”, când
cu forma „lu”, în texte diferite

Ex: lui Dumnezeu, lu Pavelu

Puține sunt textele care să nu prezinte folosirea în variație liberă a celor două forme.
Alternarea formelor în texte redactate de același autor, ne lasă să înțelegem că, în epocă, se oscila
între cele două forme.

Articolul posesiv/genitival are, în majoritatea textelor, forme variabile după gen și număr.
Forma invariabilă este mai rară și se întâlnește în special în textele prezente în Transilvania de Nord,
Banat, Hunedoara, Moldova. Rareori apare și în textele sudice.

Ex: Al lui Dumnezeu sunt fii. Mișel al lui Hristos.

Într-o epocă mai veche, articolul posesiv/genitival era peste tot variabil și se pare că forma
invariabilă e o inovație din grariurile de tip nordic

Articolul adjectiv „cel”, „cea” este uneori întrebuințat prin forma „cela”, ceia”, precedând în
bună măsură un adjectiv articulat.

Ex: Vasile cela Marele. Nuntei ceea de Sus.

Adjectivul:

Din punct de vedere flexionar, prezintă multe analogii cu substantivul și nu oferă prea multe
particularități în perioada cercetată. Faptele ce merită tratate apar în general în punctele slabe ale
sistemului și privesc un număr mic de adjective.

„Tare” sau „mare” au, în unele texte, forme invariabile identice la singular și plural (ex: Mare
judecăți – Palia de la Orăștie sau Să nu șeți mai mare decât el). Întâlnite în texte din diverse regiuni,
aceste forme sunt conturate de forme variabile mult mai clare (ex: glasurile mari).
 Adjectivele cu tema în „c” sau „g” prezintă uneori, la feminin sau neutru plural forme în „e”
(groape adânce, hainele lunge). Mult mai frecvente sunt femininele în „i” (cărări largi)

Normele literare din perioada cercetată prevedeau pentru toate regiunile păstrarea lui „l” la
pluralul masculin al adjectivului „gol”. În mare parte forma era „goli”, forma „goi” nefiind atestată.

Plurarul feminin al adjectivului „nou” nu cunoaște încă forma analogică „noi”, ci doar forma
etimologică „noao”.

Pe lângă „foarte”, superlativul se construiește și cu adverbele „mult”, „prea”, „vârtos” (ex:

Multu neîmpăcați – Codicele Voronețean, Vârtos multu – Palia de la Orăștie).

OBS: „Foarte” poate fi postpus sau antepus adjectivului.

Pronumele:

Pronumele personal are în general aceeași structură ca în limba literară actuală, însă există o
serie de particularități ce merită să fie relevate. Formele cu „î” protetic ale pronumelui personal și
reflexiv sunt înregistrate câteva texte din secolul al XVI-lea (Îmi păru; Îl chemă). Această inovație,
datorată trecerii encliza la procliza formelor atone și amuțirii lui „u” final, este limitată teritorial
(Banat, Hunedoara, Țara Românească, Transilvania de Sud-Vest, Moldova).

Generalizarea formelor atone „ni”, „vi”, „li” este în plină desfășurare în perioada cercetată,
formele vechi fiind mai apropiate de etimoane („ne”, „mă”, „vă”, „le”, „lă”) – ex: Ne se scade – Ni
se scade

Formele vechi sunt singurele cunoscute într-o serie de texte, ca de pildă textele rotacizate și în
unele coresiene sau în altele realizate în alte centre. (ex: Ne se pare; Vă se pare)

Formele mai apar alături de cele vechi în unele texte coresiene sau texte din Maramureș,
Banat, Transilvania. (ex: Ni să cuvine)

La apariția și răspândirea formelor „ni”, „vă”, „li” au contribuit atât factorii fonetici, cât și
factorii morfologici (analogia cu formele de singular „mi”, „ți”, „îi”).

Una dintre cele mai interesante trăsături ale morfologiei pronumelui personal din perioada
investigată (1532-1640) este concurența dintre „el” și „însul” (El < lat. Ille; Însul < lat. Ipse).

Lupta dintre cele două pronume a avut ca rezultat înlăturarea ultimului de primul în cele mai
multe cazuri. Spre deosebire de limba actuală, unde urmașul lui „ipse” se întrebuințează de prepoziția
„dintru”, „într-”, în limba textelor cercetate putea apărea și cu alte prepoziții (ex: De însul; Cătr-
însul, Pre însul). „Însul” nu apare decât la Acuzativ și însoțit de prepoziție, pe când „el” are o
distribuție mai largă și e mai frecvent, putând apărea și fără prepoziție. Între anii 1620 și 1640
frecvența lui „însul” scade, iar distribuția sa este tot mai limitată.

Pronumele de întărire manifestă, în unele texte, tendința de simplificare și de folosire a

formei de persoana a III-a singular și rar a formei de persoana a III-a plural pentru toate celălalte
persoane (Eu înșiși știu – Codicele Voronețean; Pre însăși ei).

Pronumele reflexiv cunoaște o întrebuințare mai largă decât în limba literară modernă, mai
ales în ceea ce privește formele accentuate „sine”, „șie”, care apar și în locul pronumelui personal
(ex: Întru sine; Întru simre). Folosirea pronumelui reflexiv cu formă accentuată în locul pronumelui
personal se explică prin influența originalului slavon. În textele netraduse (prefețe, epiloguri sau
texte originale) astfel de construcții sunt rare sau lipsesc. De fapt, chiar în unele traduceri se observă
tendința de a evita astfel de forme (ex: De sinre a grăi; Dar de tine să grăiești). Astfel de exemple
arată faptul că pronumele personale erau mai clare, spre deosebire de cele reflexive care erau mai
confuze.

Pronumele și adjectivele posesive cunosc o folosire mai largă și o frecvență mai mare decât
în limba actuală: „suus”, „suua” sunt utilizați și când subiectul era la plural, nefiind încă înlocuit cu
pronumele personal „lor” (din „lorum”) – ex: Glasul său (glasul lor), faptele sale (lor), descântecele
sale (lor). Deși astfel de forme apar în toate textele, ele sunt mai des întâlnite în Nord, căci în Sud vor
fi înlocuite cu pronumele personal (ex: ochii săi – Codicele Voronețean; ochii lor – Coresi, Pravila).
Mai limitată este înlocuirea lui „său”, „sa” cu „lui”, „ei” când subiectul este la singular, ce aduce o
claritate mai mare, căci se face distincția de gen. (ex: casa sa vs casa lui/ei). Formele cu posesive
scurte, de tipul „socru-tu”, „socru-su”, „soacră-tii”, „soacră-sii”, prezente în graiurile din
Transilvania, nu sunt, încă, înregistrate în majoritatea textelor literare, acestea notând mai târziu
inovațiile lingivstice. (ex: Feciori ai surorii-meu – Codex Sturdzean).