Apele naturale

Apa a fost dintotdeauna un material indispensabil al vietii. Timp de cateva

secole, apa era vazuta precum un element primordial (apa, aer, foc, pamant),
simbol al vietii si al puritatii. Insa, in 1781, fizicianul englez Henry Cavendish a
aratat ca aceasta se formeaza prin explozia unui amestec de “gaz inflamabil” si
oxigen, cu ajutorul scanteii electrice. In 1783, Antonie Lavoisier a repetat
experienta, realizand pentru prima data sinteza cantitativa a apei. Acesta a denumit
“gazul inflamabil” ca hidrogen (provenit din greaca, hydro=apa; genes=creator). S-
a stabilit atunci ca 2 grame de hidrogen se combina cu 16 grame de oxigen pentru a
da 18 grame apa. In 1805, Humboldt si Gay-Lussac au aratat ca apa este formata
din doua volume de hydrogen si un volum de oxygen. Apa naturala consta in
amestecul speciilor de izotopi ai oxigenului: 16O, 17O, 18O, cu cei trei izotopi ai
hidrogenului: 1H, 2H, 3H. Combinarea acestora genereaza 18 specii de molecule
de apa.
Apa pura este intotdeauna un amestec de apa usoara (H2O) si de cantitati extrem
de mici de apa grea (D2O) si apa hipergrea (T2O).
In natura, apa se gaseste din abundenta, in toate starile de agregare:
• in stare lichida (forma in care acopera 2/3 din suprafata pamantului; sub forma
de mari, oceane, rauri, fluvii, ape subterane);
• in stare solida (formeaza calote glaciare);

• in stare gazoasa (atmosfera contine o cantitate considerabila de apa, sub forma de

vapori de apa, invizibili).

    Apa este o substanta cu anumite caracteristici deosebite care explica

existenta ei la suprafata globuilui in cantitati uriasa, anume :
 densitatea maximă (0,9999) la +3,98 oC;
 creşterea de volum la solidificare;
 tensiunea superficială foarte ridicată;
 căldura specifică foarte mare;
 căldura lentă la topire considerabilă.
Apa urmeaza un circuit in natura.
    Caldura soarelui determina evaporarea apei de suprafata. Vaporii rezultati se
ridica in atmosfera. Daca in atmosfera saturata cu vapori de apa apare o scadere a
temperaturii, parte din vaporii condensati iau forma de nori, ceata, ploaie, zapada
sau grindina.
In anotimpurile calde, dar cu nopti racoroase se depune roua, iar daca temperatura
solului este sub 0 C, se depune bruma.
    Apele ajunse la nivelul solului sau cele ce rezulta din topirea zapezilor, in parte
umplu din nou lacurile, raurile, fluviile, marile si oceanele. Alta parte strabate
straturile de pamant, la diferite adancimi, formand apele freatice. Apa subterana
poate reaparea la suprafata, fie prin izvoare, fie extrasa prin fantani, puturi sau
sonde.
    Chiar apa de ploaie, care ar trebui sa fie cea mai curata apa naturala (devenita
astfel printr-o distilare naturala) poate prezenta dizolvate anumite impuritati de
tipul: CO2, NH3 sau chiar H2S, SO2- ca urmare a contactului prelungit cu aerul.
     Cea mai variata compozitie dintre toate apele naturale o au apele subterane. Ele
contin cantitati mari de substante solide sau gazoase. Ajunse la suprafata, aceste
ape, formeaza izvoare de ape minerale.
    Apele din rauri au o compozitie variabila. Sunt in general slab mineralizate.
Contin Ca2+ si HCO3- si mai rar SO42- si Cl-.Totalitatea apei pe pamant este de
aproximativ 1,46 miliarde km3 din care 97 in oceane si mari, 2 in calote glaciare si
1 in rauri, lacuri, panze subterane.
    Apa potabila nu trebuie sa contina organisme animale si vegetale si sa satisfaca
cerinte de calitate superioara privind indicatori fizico-chimici, biologici si
bacteriologici.
     Alimentarea cu apa a centrelor urbane prezinta o mare importanta, caci apele
trebuie sa fie tratate inainte de a fi puse la dispozitia populatiei.
    Pentru epurarea apei se folosesc: ozon, clor, hipoclorit de calciu (apa de Javel),
cloramina. In cazul clorului se utilizeaza aproximativ 0,1 mg clor la litru. O
cantitate prea mare de clor da insa apei un gust dezagreabil si chiar un miros urat.
    Serviciile americane adauga apei potabile putina fluorura de sodiu, pentru a
combate cariile dentare.
În natură, apa nu se găseşte în stare pură, ci conţine diferite cantităţi de substanţe
din mediul înconjurător datorită proprietăţii ei de a le dizolva. Apa din natură
conţine:
►gaze dizolvate provenite în special din atmosferă dar şi din reacţiile chimice care
au loc în apă (O2, N2, CO2, SO2);
►substanţe în suspensie - resturi vegetale sau animale, substanţe minerale sub
formă de pulberi etc.;
►cationi (Ca2+ , Mg2+ , Fe2+ , Fe3+ , Na+ , K+ , NH4+ etc.) şi anioni (HCO3- ,
CO3 2- , SO4 2- , SiO3 2- , Cl- , Br- , NO3 - , NO2 - etc.)
Apele care conţin cantităţi mici de săruri se numesc ape moi, iar cele care conţin
cantităţi mari de săruri (în special săruri de calciu şi magneziu) se numesc ape
dure. Duritatea totală a unei ape - totalitatea bicarbonaţilor de calciu şi magneziu
dizolvaţi, care formează duritatea temporară, la care se adaugă totalitatea sărurilor
calciului şi magneziului cu unii acizi minerali (cloruri, sulfaţi), care formează
duritatea permanentă.
Prin fierbere, duritatea temporară a apei dispare, deoarece bicarbonaţii de Ca şi Mg
trec în carbonaţi greu solubili în apă, ce se pot înlătura, dispărând astfel ca
generatori de duritate.
Ca(HCO3)2 = CaCO3 + CO2 + H2O; Mg(HCO3)2 = MgCO3 + CO2 + H2O
Apa pură se obţine prin procedeul numit distilare sau prin sinteză din elemente.
Interacţiunile apei cu mediul înconjurător:
Interacţiuni apă-atmosferă
În atmosferă vaporii de apă provin, în cea mai mare parte, din evaporarea apelor
din mări, oceane şi gheţari. Concentraţia acestora este dependentă de temperatura
şi presiunea straturilor atmosferice şi se apreciază prin umiditatea aerului.
Umiditatea reprezintă un factor care diminuează difuzia poluanţilor deoarece
împiedică mişcarea lor şi ca urmare micşorarea concentraţiei acestora. Umiditatea
crescută conduce la formarea ceţii. În zonele cu poluare crescută ceaţa se formează
frecvent deoarece vaporii de apă se condensează pe particulele suspendate în aer
chiar dacă temperatura aerului nu atinge punctul de rouă - particulele se răcesc mai
uşor decât aerul prin procesul de radiaţie.
Picăturile de ceaţă absorb gaze (NOx, SO2, NH3, HCl) reprezentând un mediu care
favorizeaza procesele de oxidare. Picăturile de ceaţă preiau poluanţii din zona în
care se formează reprezentând un factor agravant de poluare.
Nucleele de condensare a picăturilor de apă se numesc aerosoli. Aerosolii conţin pe
lângă poluanţii gazoşi şi alţi compuşi care se depun pe suprafaţa Pământului.
Dimensiunile particulelor sunt cuprinse între 0,01μm şi 100μm. Aerosolii primari
sunt particule de praf sau fum iar cei secundari sunt formaţi din elemente în fază
gazoasă. Aerosolii de dimensiuni mici conţin compuşi cu caracter acid sau neutru,
în particular sulfaţi şi azotaţi de amoniu. Aerosolii de dimensiuni mai mari au, în
general, caracter alcalin şi sunt formaţi din particule provenite din sol şi cenuşă.
Aerosolii în fază gazoasă din atmosferă se formează prin reacţii de tipul:
H2SO4(g) + 2NH3(g)↔ {(NH4)2SO4} aerosol
H2SO4(g) + NH3(g) ↔{NH4HSO4} aerosol
HNO3(g) + NH3(g) ↔{NH4NO3} aerosol
HCl(g) + NH3(g) ↔{NH4Cl} aerosol
Sau de tipul:
H2SO4(g) + 2HNO3(g) + 4NH3(g) ↔ {(NH4)2SO4 2NH4NO3} aerosol
H2SO4(g) ↔ H2SO4(l) aerosol
În acelaşi timp se poate forma un amestec de aerosoli:
{(NH4)2SO4 NH4NO3} aerosol ↔ {(NH4)2SO4} aerosol + 2HNO3(g) + NH3(g)
În condiţii de umiditate redusă sărurile de amoniu din aerosoli sunt în stare solidă,
reacţiile putând fi considerate ca reacţii de precipitare a compuşilor din faza
gazoasă. În condiţiile de umiditate ridicată aerosolii sunt transformaţi în picături de
ceaţă. Toate aceste reacţii sunt reacţii de neutralizare.
Dacă în atmosferă se găsesc atât acid sulfuric cât şi acid azotic, amoniacul
neutralizează întâi acidul sulfuric.
Dacă în atmosferă: [NH3] < 2[SO4 2- ], faza lichidă devine acidă şi formele
predominante de aerosoli sunt formate din sulfat acid de amoniu şi acid sulfuric
Dacă în atmosferă: [NH3] < 2[SO4 2- > ], faza lichidă are caracter neutru.
Între apă şi atmosferă există un schimb continuu de gaze şi substanţe volatile, la
suprafaţa de separaţie stabilindu-se un echilibru de absorbţie. Îndepărtarea
poluanţilor atmosferici de către apa de ploaie se bazează pe echilibrul între faza
gazoasă şi cea apoasă.
În funcţie de solubilitatea lor, substanţele au diferite concentraţii în apa de ploaie,
zăpadă sau ceaţă, concentraţii care sunt dependente de temperature.
Principalele tipuri de aerosoli:
- aerosolii marini
- Praful
– produsii de combustie
- hidrocarburile poliaromatice
1. Apa de mare ca sursă de aerosoli
Aproximativ 2% din suprafaţa oceanului este acoperită în permanenţă de valuri
acoperite cu spumă. În spumă, se formează şi se distrug bule de aer cu o rată de
106 bule/m2/s ce generează o cantitate mare de aerosoli. Cât de mare? Apa de
mare este responsabilă de producerea a aproximativ 1500 Tg (terragrame, 1012 g)
aerosoli/an. Mecanismul principal de formare al aerosolilor din apa de mare
presupune
: A. formarea unor bule de aer mici (5-500 µm) ca urmare a acţiunii vântului;
B. dezintegrarea bulei prin spargerea peretelui aflat în contact cu aerul.
Prin acest proces se formează 1-10 aerosoli/bulă cu dimensiuni între 5-25 µm ce
conţin 2-300 pg de sare de mare/aerosol;
C. spargerea bulei duce la ejectarea unei coloane de apă ce produce câteva picături
mari ce se transformă în aerosoli cu dimensiunile de 25-500 µm şi conţin 300 pg –
2 µg de sare de mare/aerosol;
D. evaporarea apei de mare şi formarea aerosolilor marini solizi.
În principiu, aerosolii marini au aceeași compoziție cu a apei de mare.
2. Praful ca sursă de aerosoli
Cantitatea de aerosoli ce îşi are originea în praf este de 750 Tg aerosoli/an.
Aerosolii din praf apar ca urmare a procesului fizic de antrenarea a particulelor
solide de pe sol de către curenţii de aer. În mișcarea lor, particlulele se ciocnesc
reciproc sau cu solul şi îsi reduc dimensiunile. Compoziţia chimică a aerosolilor
din praf reflectă strict locul lor de formare.
3. Procesele de combustie
Orice proces de combustie, fie natural fie antropic, produce alături de CO2 , H2O
şi substante particulate sub formă de funingine (carbon elementar) şi cenuşă
(cenusă rezultată din arderea cărbunilor conține numeroase elemente anorganice,
printre care şi S, Pb, Zn, Cr, Cd). Cantitatea de aerosoli emişi depind în principal
de condiţiile în care are loc combustia. Dacă arderea are loc într-o cantitate
insuficientă de O2 (aer) emisiile de =particule sunt mai mari => fum negru.
Dacă arderile au loc într-o cantitate suficientă de O2, emisiile sunt mai mici =>
fumul este alb

4. Hidrocarburile poliaromatice (PAH)

Hidrocarburile poliaromatice sunt tot produsi de combustie ce conțin 2 până la 8
inele aromatice condensate liniar, periferic sau angular. Sunt produşi în urma
arderii lemnului, cărbunelui si a altor combustibili cu C la temperaturi mici și într-
o concentrație redusă de O2.
Interacţiuni apă-litosferă
Compoziţia apelor naturale este determinată de reacţiile care au loc la interfaţa
apăsedimente.
Sedimente - materiale solide, organice şi anorganice, insolubile, transportate de
ape. Sedimentele au rol important în imobilizarea şi reintroducerea în circuit a unor
specii chimice. Ele provin din:
● eroziunea albiilor majore şi a terenului adiacent de către ape
şi precipitaţii;
● produşii de metabolism ai vieţuitoarelor din mediul acvatic;
● precipitate rezultate în urma reacţiilor chimice etc.
Atacul mineralelor din roci de către apă se desfăşoară prin procese fizico-chimice
la interfaţa sedimente-apă: ► reacţii de dizolvare a unor substanţe chimice;
► reacţii de precipitare;
 ► procese de adsorbţie, absorbţie şi chemosorbţie;
► procese de schimb ionic;
► procese de oxido-reducere;
► reacţii biochimice.
Reacţii de dizolvare a unor substanţe chimice
►Dizolvarea simplă - fără schimbarea proprietăţilor mineralelor sau fără
participarea altor substanţe, se întâlneşte rar în natură. Mineralele de tipul
cuarţului, clorurii de sodiu şi sulfatului de calciu suferă o dizolvare simplă.
►Dizolvarea prin hidratare
Hidratarea reprezintă pătrunderea apei în sistemul reticular al cristalelor. Ex.:
- hidratarea anhidritului (CaSO4) conduce la obţinerea gipsului (CaSO4 x 2H2O)
- hidratarea sulfatului de cupru incolor (CuSO4) la sulfat de cupru de culoare
albastră (CuSO4 x 5H2O) etc.
Numărul de molecule de apă care hidratează o sare este dependent de temperatură
şi umiditatea atmosferică. Pătrunderea apei în reţelele cristaline labilizează
cristalele şi conduce la dizolvarea acestora.
►Dizolvarea prin hidroliză Sărurile participă la reacţii de hidroliză în urma cărora
rezultă compuşi slab disociaţi:
CaCO3 + 2H2O = Ca(OH)2 + H2O + CO2
FeCO3 + 2H2O = Fe(OH)2 + H2O + CO2
FeSO4 + 2H2O = Fe(OH)2 + H2SO4
Al 2(SO4)3 + H2O = 2Al(OH)3 + 3H2SO4
CuS + 2H2O = Cu(OH)2 + H2S
►Dizolvarea datorită pH-ului
pH-ul normal al apelor naturale este neutru. În cazul în care apele conţin acizi
humici, acid carbonic, hidrogen sulfurat sunt solubilizate rocile cu caracter bazic
adică oxizi şi carbonaţi. Dacă apele conţin carbonaţi alcalini şi alcalino-pământoşi
sunt solubilizate rocile cu minerale care au caracter acid cum ar fi sulfaţii şi
azotaţii.
►Dizolvarea sub influenţa bacteriilor
Bacteriile descompun substanţele organice rezultând acizi organici.

Adsorbţia şi schimbul ionic

Particulele coloidale din apă (humus şi minerale argiloase) adsorb cationii K+,
Na+, NH4 +, Fe2+, Fe3+ şi respectiv anionii Cl- , SO4 2- , PO4 3- etc. Este un
proces asemănător celui care se petrece în particulele coloidale de la suprafaţa
solului, care au acţiune fertilizantă deoarece ionii sunt reţinuţi şi utilizaţi pentru
dezvoltarea plantelor.
Argilele, humusul şi turbele au capacitate ridicată de schimb ionic. La trecerea apei
prin astfel de substrate ionii de calciu sunt reţinuţi de către argile în schimbul
ionilor de sodiu eliberați în ape. Dacă apele sunt bogate în săruri de amoniu, iar
argilele mai bogate în calcar , argilele rețin ionii de amoniu şi eliberează în apă
ionii de calciu. Când apele sunt bogate în ioni de potasiu se petrece același
fenomen:
[Argila-Ca] + 2KCl = [Argila-K2] + CaCl 2
Faptul că terenurile calcaroase se decalcifiază când sunt inundate de apă de mare
reprezintă o consecinţă a schimbului ionic. O argilă bazică poate schimba anionii
determinând o creştere a alcalinităţii apei:
[Argila-(OH)2] + 2K2HPO4 = [Argila-HPO] + 2KOH