Apa a fost dintotdeauna un material indispensabil al vietii. Timp de cateva
secole, apa era vazuta precum un element primordial (apa, aer, foc, pamant), simbol al vietii si al puritatii. Insa, in 1781, fizicianul englez Henry Cavendish a aratat ca aceasta se formeaza prin explozia unui amestec de “gaz inflamabil” si oxigen, cu ajutorul scanteii electrice. In 1783, Antonie Lavoisier a repetat experienta, realizand pentru prima data sinteza cantitativa a apei. Acesta a denumit “gazul inflamabil” ca hidrogen (provenit din greaca, hydro=apa; genes=creator). S- a stabilit atunci ca 2 grame de hidrogen se combina cu 16 grame de oxigen pentru a da 18 grame apa. In 1805, Humboldt si Gay-Lussac au aratat ca apa este formata din doua volume de hydrogen si un volum de oxygen. Apa naturala consta in amestecul speciilor de izotopi ai oxigenului: 16O, 17O, 18O, cu cei trei izotopi ai hidrogenului: 1H, 2H, 3H. Combinarea acestora genereaza 18 specii de molecule de apa. Apa pura este intotdeauna un amestec de apa usoara (H2O) si de cantitati extrem de mici de apa grea (D2O) si apa hipergrea (T2O). In natura, apa se gaseste din abundenta, in toate starile de agregare: • in stare lichida (forma in care acopera 2/3 din suprafata pamantului; sub forma de mari, oceane, rauri, fluvii, ape subterane); • in stare solida (formeaza calote glaciare);
• in stare gazoasa (atmosfera contine o cantitate considerabila de apa, sub forma de
vapori de apa, invizibili).
Apa este o substanta cu anumite caracteristici deosebite care explica
existenta ei la suprafata globuilui in cantitati uriasa, anume : densitatea maximă (0,9999) la +3,98 oC; creşterea de volum la solidificare; tensiunea superficială foarte ridicată; căldura specifică foarte mare; căldura lentă la topire considerabilă. Apa urmeaza un circuit in natura. Caldura soarelui determina evaporarea apei de suprafata. Vaporii rezultati se ridica in atmosfera. Daca in atmosfera saturata cu vapori de apa apare o scadere a temperaturii, parte din vaporii condensati iau forma de nori, ceata, ploaie, zapada sau grindina. In anotimpurile calde, dar cu nopti racoroase se depune roua, iar daca temperatura solului este sub 0 C, se depune bruma. Apele ajunse la nivelul solului sau cele ce rezulta din topirea zapezilor, in parte umplu din nou lacurile, raurile, fluviile, marile si oceanele. Alta parte strabate straturile de pamant, la diferite adancimi, formand apele freatice. Apa subterana poate reaparea la suprafata, fie prin izvoare, fie extrasa prin fantani, puturi sau sonde. Chiar apa de ploaie, care ar trebui sa fie cea mai curata apa naturala (devenita astfel printr-o distilare naturala) poate prezenta dizolvate anumite impuritati de tipul: CO2, NH3 sau chiar H2S, SO2- ca urmare a contactului prelungit cu aerul. Cea mai variata compozitie dintre toate apele naturale o au apele subterane. Ele contin cantitati mari de substante solide sau gazoase. Ajunse la suprafata, aceste ape, formeaza izvoare de ape minerale. Apele din rauri au o compozitie variabila. Sunt in general slab mineralizate. Contin Ca2+ si HCO3- si mai rar SO42- si Cl-.Totalitatea apei pe pamant este de aproximativ 1,46 miliarde km3 din care 97 in oceane si mari, 2 in calote glaciare si 1 in rauri, lacuri, panze subterane. Apa potabila nu trebuie sa contina organisme animale si vegetale si sa satisfaca cerinte de calitate superioara privind indicatori fizico-chimici, biologici si bacteriologici. Alimentarea cu apa a centrelor urbane prezinta o mare importanta, caci apele trebuie sa fie tratate inainte de a fi puse la dispozitia populatiei. Pentru epurarea apei se folosesc: ozon, clor, hipoclorit de calciu (apa de Javel), cloramina. In cazul clorului se utilizeaza aproximativ 0,1 mg clor la litru. O cantitate prea mare de clor da insa apei un gust dezagreabil si chiar un miros urat. Serviciile americane adauga apei potabile putina fluorura de sodiu, pentru a combate cariile dentare. În natură, apa nu se găseşte în stare pură, ci conţine diferite cantităţi de substanţe din mediul înconjurător datorită proprietăţii ei de a le dizolva. Apa din natură conţine: ►gaze dizolvate provenite în special din atmosferă dar şi din reacţiile chimice care au loc în apă (O2, N2, CO2, SO2); ►substanţe în suspensie - resturi vegetale sau animale, substanţe minerale sub formă de pulberi etc.; ►cationi (Ca2+ , Mg2+ , Fe2+ , Fe3+ , Na+ , K+ , NH4+ etc.) şi anioni (HCO3- , CO3 2- , SO4 2- , SiO3 2- , Cl- , Br- , NO3 - , NO2 - etc.) Apele care conţin cantităţi mici de săruri se numesc ape moi, iar cele care conţin cantităţi mari de săruri (în special săruri de calciu şi magneziu) se numesc ape dure. Duritatea totală a unei ape - totalitatea bicarbonaţilor de calciu şi magneziu dizolvaţi, care formează duritatea temporară, la care se adaugă totalitatea sărurilor calciului şi magneziului cu unii acizi minerali (cloruri, sulfaţi), care formează duritatea permanentă. Prin fierbere, duritatea temporară a apei dispare, deoarece bicarbonaţii de Ca şi Mg trec în carbonaţi greu solubili în apă, ce se pot înlătura, dispărând astfel ca generatori de duritate. Ca(HCO3)2 = CaCO3 + CO2 + H2O; Mg(HCO3)2 = MgCO3 + CO2 + H2O Apa pură se obţine prin procedeul numit distilare sau prin sinteză din elemente. Interacţiunile apei cu mediul înconjurător: Interacţiuni apă-atmosferă În atmosferă vaporii de apă provin, în cea mai mare parte, din evaporarea apelor din mări, oceane şi gheţari. Concentraţia acestora este dependentă de temperatura şi presiunea straturilor atmosferice şi se apreciază prin umiditatea aerului. Umiditatea reprezintă un factor care diminuează difuzia poluanţilor deoarece împiedică mişcarea lor şi ca urmare micşorarea concentraţiei acestora. Umiditatea crescută conduce la formarea ceţii. În zonele cu poluare crescută ceaţa se formează frecvent deoarece vaporii de apă se condensează pe particulele suspendate în aer chiar dacă temperatura aerului nu atinge punctul de rouă - particulele se răcesc mai uşor decât aerul prin procesul de radiaţie. Picăturile de ceaţă absorb gaze (NOx, SO2, NH3, HCl) reprezentând un mediu care favorizeaza procesele de oxidare. Picăturile de ceaţă preiau poluanţii din zona în care se formează reprezentând un factor agravant de poluare. Nucleele de condensare a picăturilor de apă se numesc aerosoli. Aerosolii conţin pe lângă poluanţii gazoşi şi alţi compuşi care se depun pe suprafaţa Pământului. Dimensiunile particulelor sunt cuprinse între 0,01μm şi 100μm. Aerosolii primari sunt particule de praf sau fum iar cei secundari sunt formaţi din elemente în fază gazoasă. Aerosolii de dimensiuni mici conţin compuşi cu caracter acid sau neutru, în particular sulfaţi şi azotaţi de amoniu. Aerosolii de dimensiuni mai mari au, în general, caracter alcalin şi sunt formaţi din particule provenite din sol şi cenuşă. Aerosolii în fază gazoasă din atmosferă se formează prin reacţii de tipul: H2SO4(g) + 2NH3(g)↔ {(NH4)2SO4} aerosol H2SO4(g) + NH3(g) ↔{NH4HSO4} aerosol HNO3(g) + NH3(g) ↔{NH4NO3} aerosol HCl(g) + NH3(g) ↔{NH4Cl} aerosol Sau de tipul: H2SO4(g) + 2HNO3(g) + 4NH3(g) ↔ {(NH4)2SO4 2NH4NO3} aerosol H2SO4(g) ↔ H2SO4(l) aerosol În acelaşi timp se poate forma un amestec de aerosoli: {(NH4)2SO4 NH4NO3} aerosol ↔ {(NH4)2SO4} aerosol + 2HNO3(g) + NH3(g) În condiţii de umiditate redusă sărurile de amoniu din aerosoli sunt în stare solidă, reacţiile putând fi considerate ca reacţii de precipitare a compuşilor din faza gazoasă. În condiţiile de umiditate ridicată aerosolii sunt transformaţi în picături de ceaţă. Toate aceste reacţii sunt reacţii de neutralizare. Dacă în atmosferă se găsesc atât acid sulfuric cât şi acid azotic, amoniacul neutralizează întâi acidul sulfuric. Dacă în atmosferă: [NH3] < 2[SO4 2- ], faza lichidă devine acidă şi formele predominante de aerosoli sunt formate din sulfat acid de amoniu şi acid sulfuric Dacă în atmosferă: [NH3] < 2[SO4 2- > ], faza lichidă are caracter neutru. Între apă şi atmosferă există un schimb continuu de gaze şi substanţe volatile, la suprafaţa de separaţie stabilindu-se un echilibru de absorbţie. Îndepărtarea poluanţilor atmosferici de către apa de ploaie se bazează pe echilibrul între faza gazoasă şi cea apoasă. În funcţie de solubilitatea lor, substanţele au diferite concentraţii în apa de ploaie, zăpadă sau ceaţă, concentraţii care sunt dependente de temperature. Principalele tipuri de aerosoli: - aerosolii marini - Praful – produsii de combustie - hidrocarburile poliaromatice 1. Apa de mare ca sursă de aerosoli Aproximativ 2% din suprafaţa oceanului este acoperită în permanenţă de valuri acoperite cu spumă. În spumă, se formează şi se distrug bule de aer cu o rată de 106 bule/m2/s ce generează o cantitate mare de aerosoli. Cât de mare? Apa de mare este responsabilă de producerea a aproximativ 1500 Tg (terragrame, 1012 g) aerosoli/an. Mecanismul principal de formare al aerosolilor din apa de mare presupune : A. formarea unor bule de aer mici (5-500 µm) ca urmare a acţiunii vântului; B. dezintegrarea bulei prin spargerea peretelui aflat în contact cu aerul. Prin acest proces se formează 1-10 aerosoli/bulă cu dimensiuni între 5-25 µm ce conţin 2-300 pg de sare de mare/aerosol; C. spargerea bulei duce la ejectarea unei coloane de apă ce produce câteva picături mari ce se transformă în aerosoli cu dimensiunile de 25-500 µm şi conţin 300 pg – 2 µg de sare de mare/aerosol; D. evaporarea apei de mare şi formarea aerosolilor marini solizi. În principiu, aerosolii marini au aceeași compoziție cu a apei de mare. 2. Praful ca sursă de aerosoli Cantitatea de aerosoli ce îşi are originea în praf este de 750 Tg aerosoli/an. Aerosolii din praf apar ca urmare a procesului fizic de antrenarea a particulelor solide de pe sol de către curenţii de aer. În mișcarea lor, particlulele se ciocnesc reciproc sau cu solul şi îsi reduc dimensiunile. Compoziţia chimică a aerosolilor din praf reflectă strict locul lor de formare. 3. Procesele de combustie Orice proces de combustie, fie natural fie antropic, produce alături de CO2 , H2O şi substante particulate sub formă de funingine (carbon elementar) şi cenuşă (cenusă rezultată din arderea cărbunilor conține numeroase elemente anorganice, printre care şi S, Pb, Zn, Cr, Cd). Cantitatea de aerosoli emişi depind în principal de condiţiile în care are loc combustia. Dacă arderea are loc într-o cantitate insuficientă de O2 (aer) emisiile de =particule sunt mai mari => fum negru. Dacă arderile au loc într-o cantitate suficientă de O2, emisiile sunt mai mici => fumul este alb
4. Hidrocarburile poliaromatice (PAH)
Hidrocarburile poliaromatice sunt tot produsi de combustie ce conțin 2 până la 8 inele aromatice condensate liniar, periferic sau angular. Sunt produşi în urma arderii lemnului, cărbunelui si a altor combustibili cu C la temperaturi mici și într- o concentrație redusă de O2. Interacţiuni apă-litosferă Compoziţia apelor naturale este determinată de reacţiile care au loc la interfaţa apăsedimente. Sedimente - materiale solide, organice şi anorganice, insolubile, transportate de ape. Sedimentele au rol important în imobilizarea şi reintroducerea în circuit a unor specii chimice. Ele provin din: ● eroziunea albiilor majore şi a terenului adiacent de către ape şi precipitaţii; ● produşii de metabolism ai vieţuitoarelor din mediul acvatic; ● precipitate rezultate în urma reacţiilor chimice etc. Atacul mineralelor din roci de către apă se desfăşoară prin procese fizico-chimice la interfaţa sedimente-apă: ► reacţii de dizolvare a unor substanţe chimice; ► reacţii de precipitare; ► procese de adsorbţie, absorbţie şi chemosorbţie; ► procese de schimb ionic; ► procese de oxido-reducere; ► reacţii biochimice. Reacţii de dizolvare a unor substanţe chimice ►Dizolvarea simplă - fără schimbarea proprietăţilor mineralelor sau fără participarea altor substanţe, se întâlneşte rar în natură. Mineralele de tipul cuarţului, clorurii de sodiu şi sulfatului de calciu suferă o dizolvare simplă. ►Dizolvarea prin hidratare Hidratarea reprezintă pătrunderea apei în sistemul reticular al cristalelor. Ex.: - hidratarea anhidritului (CaSO4) conduce la obţinerea gipsului (CaSO4 x 2H2O) - hidratarea sulfatului de cupru incolor (CuSO4) la sulfat de cupru de culoare albastră (CuSO4 x 5H2O) etc. Numărul de molecule de apă care hidratează o sare este dependent de temperatură şi umiditatea atmosferică. Pătrunderea apei în reţelele cristaline labilizează cristalele şi conduce la dizolvarea acestora. ►Dizolvarea prin hidroliză Sărurile participă la reacţii de hidroliză în urma cărora rezultă compuşi slab disociaţi: CaCO3 + 2H2O = Ca(OH)2 + H2O + CO2 FeCO3 + 2H2O = Fe(OH)2 + H2O + CO2 FeSO4 + 2H2O = Fe(OH)2 + H2SO4 Al 2(SO4)3 + H2O = 2Al(OH)3 + 3H2SO4 CuS + 2H2O = Cu(OH)2 + H2S ►Dizolvarea datorită pH-ului pH-ul normal al apelor naturale este neutru. În cazul în care apele conţin acizi humici, acid carbonic, hidrogen sulfurat sunt solubilizate rocile cu caracter bazic adică oxizi şi carbonaţi. Dacă apele conţin carbonaţi alcalini şi alcalino-pământoşi sunt solubilizate rocile cu minerale care au caracter acid cum ar fi sulfaţii şi azotaţii. ►Dizolvarea sub influenţa bacteriilor Bacteriile descompun substanţele organice rezultând acizi organici.
Adsorbţia şi schimbul ionic
Particulele coloidale din apă (humus şi minerale argiloase) adsorb cationii K+, Na+, NH4 +, Fe2+, Fe3+ şi respectiv anionii Cl- , SO4 2- , PO4 3- etc. Este un proces asemănător celui care se petrece în particulele coloidale de la suprafaţa solului, care au acţiune fertilizantă deoarece ionii sunt reţinuţi şi utilizaţi pentru dezvoltarea plantelor. Argilele, humusul şi turbele au capacitate ridicată de schimb ionic. La trecerea apei prin astfel de substrate ionii de calciu sunt reţinuţi de către argile în schimbul ionilor de sodiu eliberați în ape. Dacă apele sunt bogate în săruri de amoniu, iar argilele mai bogate în calcar , argilele rețin ionii de amoniu şi eliberează în apă ionii de calciu. Când apele sunt bogate în ioni de potasiu se petrece același fenomen: [Argila-Ca] + 2KCl = [Argila-K2] + CaCl 2 Faptul că terenurile calcaroase se decalcifiază când sunt inundate de apă de mare reprezintă o consecinţă a schimbului ionic. O argilă bazică poate schimba anionii determinând o creştere a alcalinităţii apei: [Argila-(OH)2] + 2K2HPO4 = [Argila-HPO] + 2KOH