Frumuseţea întunericului în opera picturală a lui

Bruno Schulz

Bruno Schulz (1892 – 1942) a fost scriitor, desenator şi

ilustrator. S-a născut într-o familie de evrei asimilaţi din
Drohobîci, un orăşel din vestul Ucrainei, în Galiţia, şi a trăit, prin forţa împrejurărilor
istorice, consecutiv, în trei imperii, fără ca măcar să părăsească oraşul natal, deoarece
Galiţia a aparţinut, pe rând, Imperiului Austro-Ungar, apoi Poloniei şi, din 1939, Uniunii
Sovietice. Tumultul istoriei răbufneşte în biografia lui Bruno Schulz doar pentru a-i pune
punct final. Schulz a studiat arhitectura la universitatea din Lvov şi artele frumoase la
Viena, specializându-se în litografie şi desen. După ce s-a întors în oraşul lui natal, el a
lucrat din 1924 până în 1939 ca profesor de artă în liceul local. Unul dintre elevii săi îşi
va aminti că profesorul său era considerat ca fiind un ciudat; el purta tot timpul un
pulover de flanel şi o eşarfa în jurul gâtului. Un ofiţer Gestapo, Felix Landau, admirator
al desenelor lui Schulz, i-a facut rost acestuia de un permis de trecere din ghetou, şi l-a
angajat să îi picteze frescele casei. Landau a ucis un dentist evreu care era protejat de un
alt ofiţer Gestapo, Gunther. Acesta l-a împuscat pe Schulz în cartierul „Arian”, la 19
noiebrie 1942. Acest act violent nu este unul singular, în aceeaşi zi în Drohobîci fiind
ucişi la întâmplare sute de evrei.
Descoperirea lui Schulz în Europa începe odată cu anii
‘60 si cu traducerile în franceză, germană şi, mai târziu,
în engleză. Receptarea operei sale se va face lent, dar
sigur, şi va genera un fan club select. Danilo Kiš,
Milorad Pavić, Bogumil Hrabal, John Updike, Philip
Roth, Cynthia Ozick şi David Grossman se numără
printre admiratorii operei lui Schulz, ultimii trei scriind chiar romane în care scriitorul şi
pictorul polonez devine personaj literar.
Exceptând anii studiilor superioare de pictură şi arhitectură neîncheiate şi câteva
călătorii nu prea depărtate, Bruno Schulz îşi va petrece întreaga viaţă în atmosfera

1
lânced-moleşitoare din târgul provincial, unde venise pe lume, îndeplinindu-şi cu
conştiinciozitate îndatoririle de profesor de desen şi lucru manual la o şcoală medie din
Drohobycz.
Departe de efervescenţa spirituală din marile aglomerări urbane, este aproape exclus
ca, pe atunci, să se fi gândit că opera lui în proză şi desenele sale aveau să-l impună în
curând drept unul dintre reprezentanţii reputaţi ai avangardei poloneze interbelice, în
acelaşi timp, precursor al modernismului contemporan. Afirmaţia este confirmată de W.
Gombrowicz în Jurnalul său: ,Situată în fruntea orientărilor avangardiste - susţinea fără
ezitare autorul Cununiei, - triada noastră reprezenta şansa literaturii polone în aria
universală: Witkiewicz, un nebun disperat - afirmarea premeditată a nebuniilor artei
pure; Schulz, un nebun sacrificat - rătăcirea în meandrele formalizării, iar eu, un nebun
răzvrătit - intenţia de a răzbate prin formă la sinele-mi autentic şi la realitate".
Materia exultă în desenele lui Schulz şi în descrierea unei
întregi galerii de personaje degenerate, bolnăvicioase, îngroşate
expresionist şi încremenite în anumite posturi şi expresii
neliniştitoare. Materia în fecunditatea sa dezordonată şi
necumpătată este asociată cu feminitatea (mater, matrix).
Femeia este văzută ca un element perturbator, care provoacă
suferinţă, adesea în posturi lascive sau nepăsătoare şi artificiale,
de manechin. Elocvente în acest sens sunt mai multe desene şi
gravuri realizate de Schulz la începutul anilor ‛20 folosind
tehnica cliché-verre. Artistul va reuni aceste lucrări sub titlul
Xiega Balwochwalcza (Cartea Idolatriei). Schulz a descries
tehnica: “Metoda mea este specială. Eu desenez cu o bucată de sticlă acoperită cu un
strat de gel negru; acesta creând o imagine negativartea luminoasă a desenului aeste
apoi tratată ca un negativ fotografic, copiat echipament de fotodevelopare, fixată şi
spalată. Aceasta nu este o metodă pentru producţie în masă.”
Desenele înfăţişează scene în care femeile se află în posturi dominatoare, mândre, cu o
mină absentă sau plictisită, în timp ce bărbaţii sunt fiinţe submisive, umile, de cele mai
multe ori târându-se la picioarele lor sau ascunzându-se din umbră, pe jumatate animale.

2
În fundalul acestor desene se conturează de cele mai multe ori peisajul oraşului natal al
autorului.
În desenele şi picturile lui, Bruno Schulz reuşeşte să depăşească frontiera realului,
care este punctat cu măiestrie cu detalii prozaicale vietii cotidiene. Tocmai prezenţa
acestor elemente comune –obiecte, frânturi de conversaţii, tabieturi, traditii - fac ca
realitatea să fie atât de neliniştitoare, atât de dureroasă şi necunoscută, în ultima instanţă.
Picturile şi desenele sale, de un erotism sugestiv, au fost comparate cu cele ale lui
Utrillo, de Chirico, Henri Rousseau, Chagall. O selecţie din desenele lui a fost publicată
în Druga jesien (1973). Desnele şi picturile lui Schulz, descoperite în 2001, au fost
transportate în Israel, la memorialul Holocaustului. S-au păstrat numeroase auto-portrete
ale lui Bruno Schulz. În acestea, el apare în poziţii deformate, tragice, cu un chip suferind
şi întrebător; acelaşi portert şi-l realizează în cuvinte: “Cum arăt? Uneori mă vădîin
oglindă. E ciudat, caraghios şi dureros. Mi-e ruşine să recunosc. Nu mă văd niciodată en
face, faţă în faţă. Stau acolo în oglindă, mai departe, maiîin adâncime, puţin lateral,
puţin în profil, stau îngândurat şi mă uit într-o parte. Stau nemişcat, privind îintr-o parte,
puţin în urmă. Privirile noastre au încetat să se mai înâlnească. Când mă mişc eu, se
mişcă şi cel din oglindă, dar pe jumatate întors cu spatele,
ca şi când n-ar şti nimic de mine, ca şi când ar fi ajuns
dincolo de multe oglinzi şi nu se mai putea întoarce. Mi se
rupe inima văzându-l atât de străin şi de nepăsător.
Pentru Bruno Schulz, existenţa reală nu este decât o
modalitate de a trece într-un univers cu propriile sale reguli,
în care creaţia artistică este unică şi irepetabilă. Pictura lui
Schulz exultă materia în fecunditatea sa dezordonată şi
necumpătată, care este asociată cu feminitatea. Femeia este
văzută ca un element perturbator, care provoacă suferinţă, adesea în posturi lascive sau
nepăsătoare şi artificiale, de manechin. Bărbaţii sunt şi ei stăpâniţi de propria
materialitate, prin corpurile lor moi, lacome, epuizate de excese, vegetative, ce nu îşi pot
stăpâni impulsurile, “numai respiraţie, numai circulaţie şi ritm al sevelor adânci”. Însă,
feminitatea este de cele mai multe ori asociată materiei fecunde, dezlănţuite, haotice.
Personajele feminine sunt prezenţe mai ales corporale, fete goale, care îngenunchează,

3
siluete demonice. Sadismul feminin este alăturat masochismului masculin. Tema
predilectă a desenelor sale este Umilirea voluntară a bărbatului în faţa femeii. Aflat în
vecinătatea fetişismului acest subiect atât de scandalos apare frecvent în picturile sale.
Michel Gibson în cartea numită „Symbolism” le vede într-un mod suprinzător ca şi o
apariţie târzie a stereotipului simbolism al „femeii fatale”. Bruno Schulz a creat în
singurătate. Desenele lui explozive prezintă lumea dominată de femei, scene suprarealiste
ale vieţii de zi cu zi.
Lucrările sale sunt inedite prin starea lor şi
viziunea demonică a artistului. Ele arată o
lume care nu mai există. Reflectând spiritul lui
Bruno Schulz, imaginile descri într-un mos
surprinzător artistul şi sunt legate de
personalitatea lui. Auoportretele relevă de
asemenea, acelaşi masochism, scene rurale,
străzi sumbre, angoasante, lâncezeală de
provincie, un timp mort şi fără de speranţă, are anunţă proza ulterioară a lui Bruno Shulz.
i poate tocmai din acest motiv, ceea ce fascinează este forţa cu care şi-a depăşit Schulz
condiţia umilă, de dascăl de desen într-o şcoală oarecare de la capătul lumii.
Bruno Shulz este autorul unei opere picturale abundente, singulară, fascinantă. O
serie de gravuri şi multe dintre desenele sale sunt reunite astăzi la Muzeul de Artă şi de
istorie a Iudaismului, în cadrul expoziţiei intitulată „ Republica visurilor"

Bibliografie
Ficowski, Jerzi, Bruno Schulz, Les regions de la grande heresie, Les editions Noir
sur Blanc, 2004
http://www.brunoschulzart.org/
http://www.schulzian.net/