Prezentare- SECTIUNEA III- Cognitio- Mircea Flonta

Introducere

Filosofia, în esenţă, cuprinde două mari probleme: problema existenţei ce constituie obiectul de
studiu al metafizicii şi gnoseologia sau teoria cunoaşterii. Prin gnoseologie demersul filosofic tinde să
elucideze natura şi extensiunea cunoaşterii, presupoziţiile şi fundamentele acesteia.

Frecvent se utilizează termenul de „epistemologie”. Epistemologia, însă, este înţeleasă ca teorie

filosofică a cunoaşterii ştiinţifice, în timp ce gnoseologia are ca obiect totalitatea formelor şi
modalităţilor cunoaşterii umane. Gnosis reprezintă termenul general folosit în filosofia antică greacă
pentru cunoaştere, incluzând percepţia senzorială, memoria, experienţa şi cunoaşterea ştiinţifică –
episteme.

A. O primă condiţie ce trebuie îndeplinită de o opinie cu statut de cunoştinţă este să fie adevărată.
B. O a doua condiţie pentru ca o opinie să fie o cunoaştere este ca ea să fie o convingere.
C. Cea de a treia condiţie se referă la justificarea; cunoaştem ceva numai dacă opiniile noastre sunt
şi justificate, adică avem motive temeinice pentru a le susţine.

Cunoaşterea se prezintă întotdeauna sub forma unui anumit limbaj, fie natural, fie artificial. Limbajul
este forma de existenţă a cunoaşterii ca sistem de semne. Dacă n-ar exista limbajul nici cunoaşterea n-ar
mai fi operantă.

1. Precizari conceptuale

Filosoful se întreabă, cu referire la diferite enunturi sau sisteme de enunţuri, ce justificare are să
creadă că ele reprezintă cunoştinte nu pentru a pune la îndoială ceea ce ştie, ci pentru a pune în lumină
unele principii generale privitoare la natura cunoaşterii. Atît în teoriile traditionale ale cunoaşterii, cît şi
în filosofia analitică contemporană, cunoaşterea este caracterizată, de obicei, drept un rezultat al
demersurilor de întemeiere.

Trăsătura distinctivă a întemeierii epistemice este relatia ei internă cu adevărul. Principiul

întemeieri i epistemice ar putea fi formulat spunînd că vor trebui acceptate drept cunoştinte numai
acele opinii despre fapte în cazul cărora avem bune temeiuri ce sprijină presupunerea că sînt adevărate.
Întemeierea este corelată cu ţelul cognitiv care este adevărul. Atunci cand ne întrebăm cît de bine este
întemeiată o anumită opinie am dori de fapt, să ştim cît de mari sînt şansele ca această opinie să fie
adevărată. Conceptele de bază ale unei teorii filosofice a întemeierii epistemice vor fi, aşadar, concepte
ca temei, adevăr, rafionament. În teoriile clasice ale cunoaşterii, care sînt teorii cunoaşterii, acestor
concepte li se adaugă conceptul certitudine.

S-a observat nu o dată, de la Kant încoace, de către autori care concep filosofia în primul rînd drept
critică a cunoaşterii, că întrebarea "Care sînt criteriile acceptării opiniilor despre fapte drept
cunoştinte?" este, pînă la urmă, cea mai fundamentală dintre întrebările pe care şi le poate pune un om
cu interese teoretice. Filosofia cunoaşterii, ca analiză a conditiilor cunoaşterii, în primul rînd ca teorie a
întemeierii, devine în acest fel instanta supremă de evaluare a tuturor pretenţiilor de cunoaştere. "Din
acest motiv, s-a spus din epoca modernă că teoria cunoaşterii a înlocuit ontologia în rolul ei ca prima
pshilogie. Teoria filosofică a cunoaşteri i, ca etică a opiniei, a preluat rolul instituitorului şi a celui mai
înalt judecător al părtii cognitive a culturii".

2. Ce fel de entitati pot constitui un obiect al intemeierii epistemice?

Am afirmat, în spiritul analizei clasice a cunoaşterii, că obiectele evaluării şi întemeierii epistemice sînt
opiniile. Limitarea entităţilor ce constituie obiectul întemeierii la opinii şi enunţuri decurge în mod firesc
din corelaţia internă dintre întemeiere şi adevăr. Dacă obiectele evaluării şi întemeierii epistemice sînt
limitate în acest fel, atunci rezultă în mod firesc că întemeierea reprezintă o condiţie a cunoaşterii într-
un sens restrictiv al termenului, adică o condiţie a cunoaşterii propozitionale, explicite. Autorii care
utilizează cuvîntul cunoaştere în acest sens restrictiv admit, desigur, că întemeierea nu este o conditie a
cunoaşteri i în sensuri mai largi, mai tolerante ale termenului.

3. La ce intrebari trebuie sa raspunda o teorie a intemeierii epistemice?

Pentru a oferi unele indicatii preliminare cu privire la întrebările ce se pun într-o teorie a întemeirii
epistemice vom porni de la observaţia că opiniile noastre despre fapte, în calitate de informatii
semantice, nu sînt în genere izolate, ci constituie reţele. Fiecare opinie este un nod din care pornesc fire
inferenţiale care o leagă direct sau indirect cu un mare număr de alte opinii; acestea reprezintă alte
noduri ale reţelei. O opinie despre fapte poate să constituie temei pentru multe alte opinii despre fapte
şi este la rîndul ei întemeiată prin raportare la alte opinii. Temeiurile pe care le are o persoană pentru a
accepta o anumită opinie sînt opinii acceptate drept cunoştinţe de către această persoană. Tocmai în
virtutea faptului că prin relaţiile inferenţiale dintre opinii acestea sînt întemeiate şi recunoscute drept
cunoştinţe, cunoaşterea noastră se extinde asupra trecutului sau viitorului, asupra unui domeniu tot mai
întins de fapte inaccesibile observatiei .

4. Sensul tare al ideii intemeierii: idealul classic al cunoasterii si fundationalismul radical

Cunoaşterea poate fi reprezentată ca o structură arhitectonică în care fiecare nivel se sprijină pe altul,
fundamentul nefiind sprijinit de vreo altă parte a clădirii, dar susţinînd în schimb întreaga construcţie.
Concepţiile asupra întemeierii epistemice care au fost dezvoltate pornind de la acest răspuns dat
argumentului regresului la infinit au fost numite fundaţionaliste. Dacă opi niile socotite a fi ·de bază sau
principiile, cum spune Aristotel, sînt caracterizate drept infailibile, indubitabile, sus trase în principiu
erorii, atunci fundaţionalismul va fi unul radical . Este punctul de vedere care a dominat în epoca clasică
de dezvoltare a teoriei cunoaşterii .

Autorii ce susţin o abordare fundaţionalistă a întemeieri i epistemice pretind că dihotomia opinii

(enunţuri) de bază-opinii (enunţuri) ce nu sînt de bază ne-ar fi impusă de necesitatea de a evita atît
regresul la infinit, cît şi circularitatea în întemeierea opinii lor (enunţurilor). Ca fiinţe raţionale, am fi siliţi
să o acceptăm drept singura alternativă ce ne stă la dispoziţie, Existenţa unor opinii (enunţuri) de bază ar
fi o condiţie necesară a întemeierii epistemice în genere. Fundaţionalismul ar reprezenta, aşadar,
singura posibil itate de a evita alunecarea în scepticism. Di ncolo de acest argument de ordin general ,
supoziţia ce susţi ne fundaţionalismul, cel puţin în varianta lui radicală, ar putea fi formulată astfel :
existenţa cunoaşterii în viaţa de fiecare zi, în metafizică, în ştiinţă sau în fiecare di ntre acestea este
acceptată drept ceva neproblematic; se admite, totodată, că sarcina filosofului ar fi să explice cum este
posibilă cunoaşterea prin indicarea fundamentelor ei ultime.

Acest mod de a aborda problema cunoaşterii poate fi întîlnit deja la Platon sau Aristotel şi a primit cea
mai clară expresie în filosofia teoretică a lui Kant. Dacă însă Platon sau Aristotel socoteau realitatea
cunoaşterii metafizice ca neîndoielnică. în schimb Kant va considera întrebarea dacă şi cum este posibilă
metafizica ca ştiinţă, ca o cunoaştere cu valoare obiectivă, drept prima problemă a filosofiei.

Termenul generic fundafionalism radical pentru a desemna abordarea tradiţională a întemeieri i

epistemice este o concepţie inspirată de idealul clasic al cunoaşterii, idealul certitudinii. Mulţi filosofi,
care au respins scepticismul, au crezut, totodată, că orice cunoaştere cu valoare obiectivă, orice ştiinţă,
trebuie să fie o cunoaştere certă. Ei au presupus, de asemenea, că certitudinea poate fi atinsă şi
asigurată pri n întemeierea cunoaşterii pe un fundament ultim, imuabil, de neclintit. Acest fundament,
constituit dintr-o cunoaştere nemijlocită sau intuitivă, este socotit punctul arhimedic al cunoaşterii .
Metafora vizează sîmburele fundaţionalismului radical, supoziţia că există o cunoaştere originară de o
natură aparte, care poartă în sine garanţia adevărului ei, se susţine pe ea însăşi şi susţine, totodată,
edificiul ierarhic structurat al cunoaşterii noastre.

Un principiu de demonstraţie este o propoziţie nemijlocită. Principiile constituie fundamentul

tuturor cunoştinţelor, atît în sens logic, cît şi în sens epistemologie. Căci principi ile sînt cunoscute
independent de enunţurile ce pot fi derivate din ele.

5. Fundaţionalismul în tradiţia empiristă; enunţuri despre date senzoriale şi enunţuri despre

fapte

Efortul de a identifica o cunoaştere primară, certă şi sustrasă în principiu îndoielii, reprezintă o

dominantă a epistemologiilor de factură tradiţională. Idealul clasic al cunoaşterii, idealul unei cunoaşteri
pe deplin asigurate, întemeiate pe fundamente de neclintit, a dominat şi empirismul secolelor XVII -
XVIII. Conceptul central al fundaţionalismului empirist este conceptul de enunţ de bază sau propozifie
de bază . Enunţurile de bază au fost caracterizate adesea drept expresii lingvistice ale unei experienţe
perceptuale sau introspective, a ceea ce simtim şi gîndim.

Problema unei teorii empiriste a întemeierii epistemice ar fi să arate cum pot fi întemeiate enunturile
ce exprimă cunoştinte despre fapte pe asemenea enunturii de baza . Unii filosofi empirişti au susţinut
că întregul corp al cunoştinţelor noastre despre fapte va putea fi întemeiat pe enunţurile de bază prin
raţionamente de tip inductiv. Este vorba de raţionamentele în care concluzia este doar susţinută de
premise şi nu este derivată drept o consecinţă necesară implicată în premise. Bertrand Rullsell a propus
o teorie empiristă a întemeierii epistemice ce se sprijină pe asemenea presupoziţii.

Filosoful englez apreciază că aceste judecăţi, împreună cu principiile logicii, sînt judecăţile cu cel mai
înalt grad de evidenţă. Garantia adevărului lor o constituie faptul că ele nu fac decît să exprime date ale
simţuri lor, adică date despre ceea ce există pur şi simplu, date de care nu ne putem îndoi . Principiul
epistemologiei empiriste, în formularea pe care i-a dat-o Russell este că întreaga noastră cunoaştere
despre lume poate şi trebuie să fie întemei ată pe judecaţi despre perceptii.
 6. Este fundaţionalismul failibilist un fundaţionalism consecvent?

Dezvoltarea teoriilor fundaţionaliste ale întemeierii ilustrează foarte bine asemenea consideraţii
asupra istoriei unei teme filosofice, a etapelor pe care le parcurge prin activităţi în acelaşi timp
cooperative şi critice ale autorilor ce s-au consacrat cercetării ei. Au fost formulate teorii fundaţionaliste
care încearcă să apere şi să elaboreze pe noi baze ideile ce constituie nucleul abordării fundaţionaliste a
problematicii întemeierii epistemice, distanţîndu-se, totodată, într-o măsură crescîndă de absolutismul
caracteristic fundaţionali smului radical.

O teorie a întemeierii epistemice este fundaţionalistă dacă ea se construieşte pornind de la acceptarea

cîtorva supoziţii. Prima dintre ele este că în sistemul opiniilor şi a enunţurilor ce constituie cunoaşterea
noastră despre lume există opinii şi enunţuri ce au un statut aparte, privilegiat.

Aceste opinii reprezintă o cunoaştere nemijlocită. A doua supoziţie este că demersul întemeierii
epistemice este unul liniar. A treia supoziţie, inserabi lă de primele două, este că întemeierea reprezintă
un anumit raport între opinii şi enunţuri cu statut aparte şi celelalte opinii sau enunţuri ce constituie
sistemul cunoştinţelor.

Detaşarea unei teorii fundaţionaliste a întemeierii de absolutismul teoriilor tradi ţionale ale cunoaşterii
se realizează, pe de o parte prin caracterizarea dată naturii opinilor sau enunţurilor ce constituie baza
întemeierii şi, pe de altă parte, prin modul cum este înţeleasă relaţia dintre aceste opinii şi enunţuri şi
cele pe care le întemeiază.

7. Teorii coerentiste ale întemeierii epistemice

Ca şi termenul fundaJionalism, expresia coerentism nu desemnează o anumită teorie a întemeierii

epistemice, ci o întreagă clasă de asemenea teorii. Ceea ce desparte teoriile coerentiste şi teoriile
fundaţionaliste ale întemeierii poate fi precizat, mai întîi , într-o formularea negativă. Teoriile
coerentiste, în opoziţie cu cele fundaţionaliste, contestă existenţa în sistemul opiniilor noastre a unor
opinii de bază ce se justitică pe ele însele. Altfel spus, nu există un termen ultim în regresul pe care îl
implică întemeierea epistemică.

Coerentismul nu va contesta că toate cunoştinţele noastre despre lume se sprij ină pe enunţuri despre
fapte particulare, obţinute prin observaţie. El se va detaşa însă de abordarea fundaţionalistă,
caracteristică empirismului, subliniind că cele mai elementare constatări observaţionale se sprijină, la
rîndul lor, pe alte cunoştinţe despte lume, de diferite niveluri de generalitate.

Sîmburele oricarei teorii coerentiste a întemeierii îl constitUie presupoziţia că întemeierea este o

relatie epistemică, o relaţie în care opiniile (enunturile) ce constituie sistemul cunoştintelor unei
persoane, a unui grup sau a unei colectivităti se susţin reciproc.

Opiniile şi enunţurile nu pot fi întemeiate decît de opinii şi enunturi. O asemenea înţelegere a

întemeierii a fost numită internalistă. O alternativă radicală la abordarea internal istă a analizei
întemeierii, abordare ilustrată cel mai bine de diferite variante ale coerentismului, o constituie
externalismul sau teoria cauzală a întemeierii.
 Principiul teoriei cauzate a întemeierii este că întemeierea opiniilor nu reprezintă o relaţie între opinii, ci
o relaţie între opinii şi stări reale. În acest sens, întemeierea este caracteri zată ca o relaţie externă, şi nu
internă. Existenţa unei relaţii genetice între opinii şi stări reale conferă întemeiere opinii lor. O opinie va
fi întemeiată independent de faptul dacă subiectul are sau nu conştiinţa relaţiei externe care face opinia
întemeiată. Altfel spus, opinia poate fi considerată întemeiată în virtutea relaţiei cauzate, chiar dacă
subiectul nu cunoaşte şi nu poate produce temeiurile opiniei. Stările reale ce constituie temeiurile
opiniilor reprezintă ultima verigă în lanţul întemeieri i.

Concepţiile fundaţionaliste şi respectiv coerentiste asupra întemeierii epistemice se sprijină, aşa cum s-a
arătat mai sus, pe două reprezentări diferite asupra cunoaşterii. Fundaţionalismul este solidar cu
înţelegerea cunoaşterii ca sistem ierarhic, un sistem în care există enunţuri cu ranguri diferite din
punctul de vedere al semnificaţiei lor epistemice. Coerentismul , dimpotrivă, nu poate fi depasit de o
înţelegere holistă a cunoaşterii. Pentru filosoful de orientare coerentistă toate opiniile şi enunţurile sînt
pe acelaşi plan din punct de vedere epistemic.

Conceptul filosofiei transcendentale a fost consacrat de Kant. Kant a caracterizat drept a priori toate
noţiunile şi principiile care preced cunoaşterea prin experienţă şi o fac posibilă. El numeşte
transcendentală o cunoaştere ce nu priveşte obiectele şi ca atare, ci reprezintă cunoaşterea noastră
despre obiecte în măsura în care aceasta este posibilă a priori. Filosofia transcendentală, într-un sens
larg al termenului, este, aşadar, sistemul tuturor conceptelor şi principiilor pure sau a priori. Expresia
critica raţiunii pure este, în esenţă, echivalentă cu expresiile analiză transcendentală şi filosofie
transcendentală. Kant distinge între judecăţi a priori ce nu extind cunoaşterea, ci explicitează doar ceea
ce ştim deja, şi judecăţi a priori ce extind cunoaşterea. Primele sînt numite judecăţi analitice, iar celelalte
judecă[i sintetice a priori. Judecăţile analitice sînt judecăţi adevărate pe temeiul principiilor logicii,
precum şi a regulilor şi a deprinderilor de folosire a cuvintelor într-un anumit limbaj.

Teoria cunoaşerii sau epistemologia a urmărit, de la Descartes la Kant şi de la Kant la filosofia analitică a
cunoaşteri i din ultimele decenii, formularea unor conditii minime ale cunoaşterii cu valoare obiectivă, în
primul rînd, clarificarea conditiei întemeierii cunoaşterii şi determinarea în acest fel a unor criterii
universale de evaluare a pretentiilor de cunoaştere în toate sferele vietii şi culturii.

Concluzii

Teoria cunoaşteri i, ca domeniu central al fi losofiei teoretice, aşa cum a fost ea gîndită pentru prima
dată Kant şi consacrată în tradiţia neokantiană precum şi în tradiţia fi losofiei anal itice a secolului
nostru, a fost caracterizată drept "o încercare de a asigura sau de a contesta pretenţi ile de cunoaştere
ale ştiinţei, moral ităţii, artei sau religiei" .

Filosofia cunoaşterii s-a dezvoltat într-o traditie culturală mai cupri nzătoare, o traditie caracterizată
prin tendinta de a opune cunoaşterea acţiunii şi teoria practicii. Clasicii filosofiei cunoaşterii s-au
concentrat asupra determinării surselor ultime ale autoritătii epistemice, pe care au identificat-o fie în
real ităţi mi ntale ireductibile (idei înnăscute, date pure ale simţurilor), fie în preconditii ale posibilitătii
experienţei .