CEDO

Articolul 1 din Convenţie prevede următoarele:

„Înaltele Părţi Contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi
libertăţile definite în Titlul I al prezentei Convenţii.”

1. Consideraţii generale
Deşi articolul 1 pare să aibă un caracter pur declarativ, interpretarea acestuia nu este lipsită de
dificultăţi. Articolul 1 din Convenţie prevede obligaţia „cadru” pentru statele-părţi la aceasta de a
respecta drepturile şi obligaţiile prevăzute aici, dar şi în protocoalele ei adiţionale, protocoale
care conţin drepturi materiale.
Articolul 1 impune determinarea câmpului de aplicare a obligaţiilor statelor în baza Convenţiei,
din perspectiva persoanelor vizate şi a teritoriului pe care are loc o anumită ingerinţă în
drepturile şi obligaţiile garantate de Convenţie. Altfel spus, în circumstanţele unui caz concret,
articolul 1 ne ajută să răspundem la următoarele întrebări: 1. Dacă statul reclamat poate fi
considerat responsabil pentru încălcarea drepturilor unei persoane aflate, în momentul pretinsei
încălcări, în afara teritoriului său; şi 2. Dacă persoana care se găseşte pe teritoriul defacto
necontrolat de acel stat poate fi considerată o persoană aflată sub jurisdicţia acestuia.
În cauzele împotriva Moldovei, Curtea de la Strasbourg a pronunţat cinci hotărâri, dintre care
una de condamnare. Toate speţele s-au referit la încălcări ale Convenţiei care au avut loc pe
teritoriul transnistrean, Rusia având aici calitatea de stat co-pârât.
Practic, în toate cazurile cu implicaţii extrateritoriale operează prezumţia teritorialităţii,
fapt care presupune că jurisdicţia prin prisma articolului 1 este în mod esenţial una teritorială, iar
orice extindere a jurisdicţiei în afara teritoriului statului-parte la Convenţie are un caracter
excepţional şi pretinde o justificare specială în privinţa circumstanţelor fiecărei speţe.7
În afară de prezumţia teritorialităţii, mai operează şi prezumţia exercitării controlului asupra
întregului teritoriu al statului.8
Prin sintagma „sub jurisdicţia”, articolul 1 are în vedere, printre altele, şi teritoriul (limitele
spaţiale) în care este aplicabilă Convenţia. Deşi, la prima vedere, este clar că Convenţia se aplică
pe teritoriul statelor-părţi, în realitate Curtea a constatat încălcări ale drepturilor prevăzute în
Convenţie, care însă au fost comise pe teritoriul altor state sau chiar şi în afara spaţiului statelor-
membre ale Consiliului Europei. În consecinţă, răspunderea Moldovei ar putea fi angajată nu
doar pentru faptele comise de către agenţii săi pe teritoriul ei, ci şi în afara acestuia (şi
viceversa). Mai mult, Convenţia poate fi aplicată la fel în Moldova, stat-membru al Consiliului
Europei (şi, respectiv, parte la Convenţie), cât şi pe teritoriul oricărui alt stat aflat în afara
spaţiului acestei organizaţii. Acest fapt nu presupune că statul Republica Moldova poate fi găsit
vinovat de încălcările drepturilor garantate de Convenţie comise pe teritoriul unui alt stat-parte la
aceasta, atâta timp cât încălcarea nu a fost cauzată prin acţiunile sau inacţiunile unui agent al său.
În fine, statul nu poate fi tras a priori la răspundere în baza articolului 1. În baza lui se determină
doar imputabilitatea acţiunilor acelui stat, nu şi prezenţa unei încălcări.

2. Stabilirea jurisdicţiei statelor în cazurile de conflict armat

1
Aplicarea Convenţiei în circumstanţe de conflict armat reprezintă cea mai vastă categorie de
speţe în care Convenţia a fost aplicată extrateritorial. Mai ales conflictele armate atrag riscuri
serioase de violare a drepturilor-nucleu prevăzute în articolele 2, 3, 4 şi 7 din Convenţie.
Problema primară în aceste speţe este identificarea jurisdicţiei statului pârât.
În speţa Loizidou c. Turciei, reclamanta s-a plâns de exproprierea de facto a bunurilor sale de
către autorităţile RTCN, fiind privată de libertate pentru o perioadă de opt ore în urma protestelor
pentru permiterea repatrierii în cazul ciprioţilor greci refugiaţi din cauza conflictului. Astfel, a
apărut întrebarea dacă Turciei îi pot fi imputate acţiunile RTCN. Curtea a stabilit că în asemenea
circumstanţe determinarea jurisdicţiei nu poate fi echivalată cu examinarea răspunderii Turciei
pentru acţiunile de care s-a plâns reclamanta, ci se limitează la determinarea posibilităţii
întinderii jurisdicţiei Turciei şi asupra teritoriilor guvernate de RTCN.19
Curtea a constatat că articolul 1 impune anumite limite în privinţa acţiunii teritoriale a
Convenţiei, ea însă nereducându-se la teritoriile naţionale ale statelor-părţi la Convenţie. Statele-
părţi pot fi trase la răspundere, inter alia, şi pentru acţiunile autorităţilor acestora, indiferent dacă
au fost comise în limita teritoriilor statului respectiv sau în afara acestora. Având în vedere
obiectul şi scopul Convenţiei, răspunderea unui stat contractant poate să apară şi dacă, după
efectuarea unor acţiuni militare licite sau ilicite, statul exercită controlul efectiv asupra spaţiului
aflat în afara teritoriului său naţional. Prin urmare, statul în cauză este obligat să asigure pe
teritoriul respectiv apărarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Convenţie, ori de câte ori acest
control este exercitat direct, prin forţele armate sau printr-o administraţie locală subordonată.
Având în vedere faptul că Turcia nu a disputat prezenţa trupelor militare şi accesul acestora la
proprietăţile reclamantei, statul turc putea avea jurisdicţie.20 În continuare, Curtea a stabilit că
nu este necesar să se demonstreze controlul detaliat al Turciei asupra politicilor şi acţiunilor
RTCN. Având în vedere numărul mare de trupe staţionate pe teritoriul RTCN (în jur de 30.000
de soldaţi turci), era evident că armata turcă exercitase un control general asupra nord-estului
insulei. Conform testului controlului general, acest fapt atrage răspunderea Turciei pentru
acţiunile şi politicile RTCN, persoanele afectate de acestea aflându-se sub jurisdicţia Turciei, în
sensul articolului 1. Prin urmare, Turcia era obligată să asigure protecţia drepturilor şi libertăţilor
persoanelor aflate pe teritoriile controlate de RTCN. Un rol important l-a avut şi considerentul că
RTCN nu a fost şi nici nu este recunoscută drept stat independent, în afară de Turcia.
În cauza interstatală Cipru c. Turciei22, statul reclamant a invocat răspunderea Turciei pentru
presupusele acţiuni/inacţiuni ale autorităţilor RTCN. Analizând jurisdicţia Turciei pe teritoriul
controlat de RTCN, Curtea a subliniat că răspunderea generală a Turciei prin prisma Convenţiei
urmează a fi tratată ca o chestiune de principiu, Turcia fiind responsabilă pentru toate
politicile şi acţiunile autorităţilor RTCN. Deţinând un control general efectiv asupra Ciprului
de Nord, răspunderea Turciei nu putea fi limitată la acţiunile propriilor oficiali sau soldaţi,
staţionaţi pe teritoriul Ciprului, ci urma a fi angajată şi pentru acţiunile administraţiei locale
(RTCN), care se perpetuase în virtutea suportului militar şi de altă natură oferit de Turcia. Astfel,
în baza articolului 1, jurisdicţia Turciei se extindea asupra totalităţii drepturilor materiale
prevăzute în Convenţie şi în protocoale adiţionale ratificate de către aceasta, iar violarea lor îi era
direct imputabilă.23
În legătură cu concluziile de mai sus, Curtea a adăugat că urmează a fi luat în considerare şi
caracterul special al Convenţiei, ca şi un instrument al ordinii publice europene pentru protecţia

2
drepturilor fiecărei fiinţe umane în parte, sau, după cum prevede articolul 19 al Convenţiei, – „de
a asigura respectarea angajamentelor asumate de către Înaltele Părţi Contractante”.24 În baza
acestor raţionamente, Curtea a conchis că, având în vedere nerespectarea continuă de către
Turcia a obligaţiilor sale în baza Convenţiei în regiunea Ciprului de Nord, orice altă concluzie
(decât cea din paragraful precedent) ar conduce la un vacuum regretabil în sistemul de protecţie a
drepturilor omului pe teritoriul disputat. Or, persoanele din Ciprul de Nord ar fi lipsite de
beneficiile oferite prin protecţia fundamentală oferită de Convenţie şi, respectiv, de dreptul
acestora de a obţine condamnarea unui stat pentru violarea drepturilor lor.25

2.2. Controlul exercitat asupra persoanelor

Convenţia a fost aplicată extrateritorial şi pe teritoriul Irakului. Pe durata conflictului militar din
Irak, care a început în 2003, forţele armate ale SUA şi ale Regatului Unit au devenit autoritatea
ocupantă a teritoriului Irakului, în conformitate cu dreptul internaţional umanitar. Ele au creat
aşa-numita Autoritate Provizorie a Coaliţiei (APC), autorizată să exercite atribuţiile unui guvern
de tranziţie, SUA şi Regatul Unit divizând teritoriul Irakului în spaţii regionale, pentru care
fiecare stat era responsabil în mod independent. Membrii forţelor armate aveau dreptul de a
aplica forţa doar în scop de autoapărare şi de protecţie a vieţii, atunci când aceasta era absolut
necesară. Cazurile de aplicare a forţei trebuiau raportate superiorilor, fiind efectuate investigaţii
de către ramura de investigaţii speciale, organism al forţelor armate britanice.26
În concluzie, statul poate fi tras la răspundere şi pentru acţiunile comise în afara teritoriului său.
În acest sens, deosebim două categorii de situaţii: i. situaţiile în care statul exercită controlul
efectiv/general asupra unui teritoriu străin, prin staţionarea ilegală a trupelor militare pe acel
teritoriu, suportul militar, economic, politic acordat unui regim-marionetă, când statul respectiv
răspunde pentru orice încălcare a Convenţiei produsă ca urmare a acţiunilor/ omisiunilor
persoanelor care reprezintă regimul, dar şi pentru încurajarea sau impunitatea manifestată faţă de
comportamentul terţilor privaţi, care ar provoca încălcări ale Convenţiei; ii. situaţiile în care
statul deţine controlul asupra unei persoane aflate în afara teritoriului său prin intermediul unui
agent al său (de regulă, reprezentant al forţelor de ordine), obligaţia de respectare a drepturilor
omului fiind limitată aici doar la drepturile relevante situaţiei în cauză.

2.3. Obligaţiile pozitive ale statului care nu-şi exercită controlul asupra
teritoriului său
Ca urmare a acţiunilor secesioniste ale separatiştilor din regiunea transnistreană, care au
condus la proclamarea independenţei regiunii, între anii 1991- 1992 a avut loc faza activă a
conflictului armat transnistrean. Administraţia separatistă a primit în acea perioadă şi continuă să
primească şi astăzi ajutor militar, politic şi economic din partea Rusiei. Guvernul Republicii
Moldova nu deţine controlul efectiv asupra teritoriului administrat de facto de către autorităţile
separatiste. În primul caz de acest gen împotriva Moldovei – Ilaşcu ş.a. c. Moldovei şi Rusiei31,
reclamanţii au fost arestaţi şi acuzaţi de comiterea mai multor infracţiuni cu substrat politic,
printre care şi pentru comiterea de omoruri. Aceştia au susţinut că pe parcursul investigaţiei au
fost torturaţi în perioada aflării în custodia autorităţilor transnistrene, inclusiv de către militari
ruşi, iar condiţiile de detenţie ar fi condus la înrăutăţirea considerabilă a stării lor de sănătate,
împrejurare contrară articolelor 3 şi 5.1(a) din Convenţie.
Curtea a notat că jurisdicţia statelor în temeiul articolului 1 din Convenție este în primul rând
teritorială, însă nu se limitează în mod necesar la teritoriile naţionale. Nu este necesar să se
3
stabilească dacă există un control detaliat în privinţa politicilor şi acţiunilor exercitate asupra
unor teritorii situate în afara teritoriilor sale naţionale, deoarece chiar şi un control general
asupra spaţiului respectiv poate atrage răspunderea statului. Statul respectiv se face responsabil
atât de acţiunile agenţilor/funcţionarilor săi, cât şi de cele ale administraţiei locale, care există în
virtutea sprijinului militar şi de altă natură venit de la acel stat. În plus, încurajarea sau tolerarea
acţiunilor ilicite pe acest teritoriu din partea unor persoane private poate atrage şi ea răspunderea
statului. Statul va fi răspunzător şi atunci când agenţii săi acţionează cu depăşirea
împuternicirilor date (ultra vires).32
În privinţa jurisdicţiei Moldovei, Curtea a subliniat că Moldova nu a înaintat o rezervă validă în
privinţa acţiunii Convenţiei pe teritoriul regiunii transnistrene, prin urmare Convenţia trebuia
aplicată pe întreg teritoriul.33 Chiar şi în absenţa controlului efectiv asupra regiunii transnistrene,
Republica Moldova are obligaţia pozitivă34 de a lua, în baza articolului 1, toate măsurile
diplomatice, economice şi judiciare, pe care le poate lua în conformitate cu dreptul internaţional,
şi care ar avea drept scop respectarea drepturilor reclamanţilor garantate de Convenţie.35 Pentru
stabilirea întinderii acestor obligaţii, urmează a fi balansate interesele indivizilor şi interesul
general, în funcţie de priorităţi şi resurse, fără a se impune o povară disproporţionată asupra
statului. Atunci când statul nu posedă controlul de facto asupra unei părţi a teritoriului său,
întinderea obligaţiei care reiese din articolul 1 este redusă. Deşi Convenţia nu impune anumite
obligaţii în aceste circumstanţe, măsurile luate de către Republica Moldova în fiecare speţă
trebuie să treacă de testul Curţii.36 Curtea a propus următoarele criterii pentru stabilirea
conformităţii cu obligaţiile pozitive: starea relaţiilor cu regiunea transnistreană şi cu Rusia;
obligaţia de a restabili controlul său asupra regiunii şi abţinerea de la acordarea sprijinului
acestui regim.37 Sub acest aspect, Curtea a conchis că Republica Moldova nu a luat măsuri
eficiente în privinţa facilitării situaţiei reclamanţilor în raport cu autorităţile transnistrene şi nici
în raport cu Rusia. Prin urmare, răspunderea Republicii Moldova putea fi angajată.38
În privinţa jurisdicţiei Rusiei, Curtea a stabilit că, din cauza prezenţei Armatei a 14-a pe teritoriul
regiunii transnistrene şi din cauza sprijinului militar acordat separatiştilor, precum şi susţinerii
politice acordate „autorităţilor” transnistrene de-a lungul conflictului, Rusia a facilitat crearea
regimului separatist. După încheierea armistiţiului, Rusia a continuat sprijinirea militară, politică
şi economică a acestora, fapt care a avut ca efect supravieţuirea regimului şi dobândirea unui
grad de autonomie faţă de statul Republica Moldova. Curtea a conchis că, de vreme ce
reclamanţii au fost capturaţi de către membrii armatei a 14-a şi au fost supuşi unor tratamente
contrare articolului 3, ei au fost predaţi autorităţilor transnistrene, cu buna-ştiinţă a consecinţelor
acestei predări. Prin urmare, Rusia era responsabilă în baza articolului 1, din cauza sprijinului
militar, economic şi politic oferit regimului separatist, ultimul aflându-se sub controlul efectiv al
Rusiei.39
În concluzie, subliniem că atunci când statul nu are un control de facto asupra unei părţi a
teritoriul său, întinderea obligaţiei care decurge din articolul 1 este una restrânsă. În privinţa
teritoriului transnistrean, Republica Moldova are obligaţia pozitivă de a solicita încetarea violării
Convenţiei pe căi diplomatice, economice şi judiciare, de care se poate face uz conform dreptului
internaţional public. Pentru a determina întinderea acestor obligaţii, trebuie cântărite interesele
persoanelor şi interesul general, în funcţie de priorităţi şi de resurse, fără a se impune o povară
disproporţionată în sarcina statului.

4
3. Activitatea extrateritorială a serviciilor de securitate
ale statelor
În această categorie de cauze, răspunderea statelor este angajată, de obicei, pentru acţiunile
agenţilor săi, săvârşite în vederea asigurării justiţiei penale, ca de exemplu aducerea forţată de pe
teritoriul unui alt stat a unei persoane învinuite de comiterea unei infracţiuni. În speţa Ocalan c.
Turciei54, reclamantul – un fost lider al Partidului Muncitorilor din Kurdistan, a fost expulzat
din Siria, ajungând într-un final la reşedinţa ambasadorului grec din Kenya. Acesta a fost preluat
de către un oficial kenyan şi trimis cu o aeronavă înregistrată în Turcia, unde a fost arestat de
către oficialii turci. În asemenea circumstanţe, problema jurisdicţiei a trezit puţine întrebări,
Curtea stabilind că, odată ce a fost transmis de către oficialii din Kenya către oficialii turci,
reclamantul s-a aflat efectiv sub autoritatea turcă, prin urmare şi sub jurisdicţia Turciei, în sensul
articolului 1.55
În cazul sechestrării navelor maritime în marea liberă, nave înregistrate sub pavilionul unui stat
terţ, Curtea a hotărât în sensul extrateritorialităţii jurisdicţiei statului, care a condus operaţiunea
de capturare, cu ajutorul forţelor speciale, a unei nave maritime înregistrate în Cambodgia,
existând bănuieli că aceasta ar transporta substanţe narcotice în mod ilicit.56 Autorităţile
franceze au solicitat acordul Cambodgiei, iar apoi au procedat la capturarea navei în marea liberă
şi escortarea acesteia spre un port francez. Reclamanţii, membri ai echipajului navei, au invocat
încălcarea articolului 5 în baza mai multor capete, printre care şi reţinerea contrară procedurii
prevăzute de legea franceză. Aici apăruse întrebarea dacă timp de 13 zile, cât nava era escortată
spre Franţa, reclamanţii se aflau sub jurisdicţia acesteia. Curtea a menţionat că articolul 1 obligă
statele să asigure respectarea Convenţiei pe teritoriul său, nu şi să le impună statelor terţe
standardele acesteia. În plus, răspunderea statelor poate fi angajată şi în legătură cu actele comise
pe navele maritime şi aeriene înregistrate în acel stat.57 Pentru stabilirea existenţei jurisdicţiei,
Curtea a avut în vedere faptul că autorităţile navale franceze au dat comanda capturării navei ma-
ritime în cauză. Reclamanţii s-au aflat în custodia exclusivă a oficialilor francezi, care i-au
deţinut în cabinele din corabia capturată pe perioada escortării spre Franţa, şi aceasta autorizată
de către organele de drept franceze. Prin urmare, Curtea a conchis că Franţa a exercitat în mod
continuu şi neîntrerupt controlul exclusiv şi deplin asupra membrilor corabiei capturate, ei
aflându-se astfel în mod neîntrerupt sub jurisdicţia Franţei, în sensul articolului 1.

4. Recomandări
1. Să se evite absolut şi necondiţionat recunoaşterea deciziilor emise de către autorităţile
transnistrene, organele judiciare şi organele de drept aflate sub controlul autorităţilor
separatiste, pentru că acestea nu oferă, printre altele, un grad de protecţie cerut de
Convenţie, comparabil cu cel oferit de către Republica Moldova.64
2. Să se evite pronunţarea hotărârilor care ar avea drept consecinţă recunoaşterea elementelor
statalității Transnistriei sau a entităţilor similare.
3. Să se evite extrădarea/expulzarea persoanelor într-un stat terţ unde ar exista riscul ca
acestea să fie supuse unui tratament contrar articolului 3 sau unde le va fi refuzat în mod
flagrant dreptul la un proces echitabil.
4. Să se continue remedierea încălcărilor Convenţiei care sunt generate de către autorităţi
separatiste.

5
Articolul 3 din Convenţie prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

1. Consideraţii generale
Articolul 3 din Convenţie asigură integritatea fizică şi psihică a persoanei, demnitatea ei umană
împotriva torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante şi impune statului atât
obligaţii pozitive, cât şi obligaţii negative. În acest sens, statul are obligaţia pozitivă să
întreprindă măsuri ce ar asigura integritatea fizică şi psihică a persoanei şi ar proteja efectiv
demnitatea umană a individului; să examineze plângerile şi cazurile de tortură, tratament sau
pedeapsă inumană ori degradantă; să acţioneze în vederea combaterii şi prevenirii torturii. În
acelaşi timp, statul are obligaţia să se abţină de la comiterea unor acţiuni care ar aduce atingere
integrităţii fizice şi psihice, onoarei şi demnităţii persoanei.
Într-o jurisprudenţă constantă, Curtea Europeană a statuat cu valoare de principiu că art. 3 din
Convenţie consfinţeşte una din valorile fundamentale ale unei societăţi democratice, prohibind
în termeni absoluţi tortura şi tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante indiferent de
circumstanţe, de comportamentul victimei sau de infracţiunea de săvârşirea căreia este acuzată
victima.82
Dreptul de a nu fi supus la tortură, tratamente inumane şi degradante este un drept intangibil,
nefiind permis a i se aduce limitări nici măcar în circumstanţe care pot pune în pericol
suveranitatea naţională83, aspect care îl diferenţiază de majoritatea drepturilor protejate de
Convenţie. De asemenea, de la prevederile art. 3 nu se poate deroga, în temeiul art. 15 din
Convenţie, în timp de război sau chiar dacă există un pericol public care ameninţă viaţa
naţiunii.84 În acest sens, necesităţile unei investigaţii şi dificultăţile inerente luptei contra
infracţionalităţii nu pot justifica restricţionarea protecţiei care trebuie asigurată persoanelor,
din perspectiva integrităţii lor fizice şi psihice. Chiar şi în cele mai dificile circumstanţe, cum ar
fi lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice categoric tortura,
tratamente ori pedepse inumane şi/sau degradante.
Caracterul absolut al dreptului proclamat de art. 3 din Convenţie a fost reiterat de Curtea
Europeană şi în cauzele versus Republica Moldova,85 pronunţând în perioada 1997-2015
hotărâri de condamnare într-un număr de 80 de cauze.
Pentru a cădea sub incidenţa art. 3, un tratament trebuie să atingă un nivel minim de
gravitate.86 Astfel, examinând admisibilitatea cererii în cauza Guţu,87 în care reclamantul, în
vârstă de doisprezece ani, s-a plâns, inter alia, de relele tratamente la care a fost supus de către
poliţişti, fiind plasat, ulterior, într-o celulă murdară şi deţinut aproximativ douăsprezece ore fără
hrană, apă şi lenjerie de pat, Curtea a conchis că plângerea invocată în temeiul art. 3 din Con-
venţie este vădit nefondată şi, prin urmare, inadmisibilă, considerând că în circumstanţele
specifice ale cauzei pretinsa suferinţă a reclamantului nu a atins nivelul minim de gravitate cerut
de art. 3 din Convenţie.
Prin urmare, analizând ansamblul circumstanţelor cauzei, Curtea interpretează cele trei
noţiuni principale din art. 3 (tortura, tratament inuman şi tratament degradant) pornind de la
nivelul de gravitate al tratamentului aplicat.
În acelaşi context, Curtea a menţionat că gravitatea tratamentului depinde de toate circumstanţele
cauzei, precum ar fi natura şi contextul tratamentului sau pedepsei, modul şi metoda de
executare,88 durata maltratării, consecinţele sale fizice şi psihice şi în unele cazuri, de sexul,

6
vârsta şi starea sănătăţii victimei.89 De asemenea, Curtea a statuat că evaluarea nivelului minim
de gravitate este relativă şi, în funcţie de circumstanţele concrete, poate varia de la o cauză la
alta, de la o societate la alta sau chiar de la o parte a unei societăţi la alta. Este notabil faptul că,
diferite societăţi şi chiar unii indivizi dintr-o societate pot avea o percepţie diferită în privinţa a
ceea ce înseamnă maltratare. Un tratament aplicat femeilor sau copiilor, de exemplu, având în
vedere dogmele religioase sau tradiţiile culturale, ar putea fi considerat de anumite grupuri so-
ciale drept unul grav, iar de alte grupuri – mai puţin grav – şi acesta din urmă ar putea să nu cadă
sub incidenţa art. 3 din Convenţie.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, există două considerente diferite
privind încălcarea dispoziţiilor art. 3 din Convenţie. Primul ar presupune un comportament
interzis de art. 3 (şi anume o încălcare sub aspect material privind fondul). Cel de-al doilea ar
consta în neluarea măsurilor pentru a preveni încălcarea şi prelungirea încălcării art. 3 din
Convenţie (denumit în continuare o nerespectare sau o încălcare sub aspect procedural).
2.1. Tortura
Pentru a determina dacă o anumită formă de maltratare poate fi calificată drept tortură,
trebuie avută în vedere distincţia, pe care o face art. 3 dintre acest termen şi cel de tratament
inuman sau degradant. După cum arăta Curtea anterior, această distincţie pare să fi fost
consacrată de Convenţie pentru a stigmatiza tratamentul inuman deliberat care cauzează suferinţe
foarte grave şi crude.90
Astfel, un act de tortură reprezintă un act de „stigmatizare infamă” care se caracterizează prin
gravitatea acţiunii şi interesul premeditat al autorului de a provoca suferinţe grave şi crude. Pe
lângă elementul gravităţii, tortura implică o voinţă deliberată, după cum recunoaşte Convenţia
Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane
sau degradante: în art. 1 aceasta defineşte tortura drept orice act prin care sunt aplicate cu intenţie
o durere sau sunt provocate suferinţe acute unei persoane în special pentru a se obţine de la
aceasta informaţii, pentru a o pedepsi sau pentru a o intimida.91
În jurisprudenţa sa constantă, Curtea a identificat elementele care caracterizează un anumit
tratament sau pedeapsă drept tortură. Astfel, atunci când se decide dacă relele tratamente au
constituit tortură, Curtea ia în consideraţie următorii factori: cauzarea unor suferinţe sau dureri
fizice sau psihice grave; cauzarea intenţionată a durerii şi urmărirea unui anumit scop, cum
ar fi obţinerea informaţiei, recunoaşterea vinovăţiei,92 pedepsirea sau intimidarea
persoanei, intensitatea loviturilor aplicate reclamantului şi consecinţele pe care maltratarea le-
a avut asupra sănătăţii sale, precum şi vârsta reclamantului.