Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Virusologie
Virusologie
VIRUSOLOGIE
2. REZISTENŢA VIRUSURILOR:
1
MULTIPLICAREA VIRUSURILOR:
Virusul pătrunde în celulă, iar multiplicarea sa presupune 3 faze:
1. Acidul nucleic viral transmite informaţia genetică celulei gazdă pentru
sinteza de proteine virale;
2. Celula gazdă îşi modifică întregul metabolism (în loc să-şi sintetizeze
proteinele proprii le sintetizează pe cele necesare virusului);
Celula gazdă îşi păstează la început forma, apoi degenerează şi devine un
rezervor de virus; acesta este eliberat în afara celulei şi parazitează alte celule
normale.
Modificările citologice care survin ca urmare a aglomerării intracelulare a
virusului în ţesuturi se numesc incluziuni celulare, caracteristice pentru unele
virusuri, caz în care constituie un criteriu de diagnostic.
Unele virusuri se dezvoltă pe toate ţesuturile organismului şi se numesc
pantrofe (pan=peste tot): variola, rujeola.
3. IMUNITATEA:
4. DIAGNOSTICUL:
Diagnosticul în viroze se bazează pe izolarea şi identificarea virusului,
precum şi punerea în evidenţă a anticorpilor specifici.
2
5. INFECŢIA CU VIRUSURI GRIPALE, HEPATICE ŞI HIV
A. GRIPA:
Diagnostic:
Gripa începe brusc după o incubaţie de 1-3 zile cu febră, frisoane, dureri
musculare şi în globii oculari, strănut.
Boala durează 2-7 zile şi poate fi însoţită de complicaţii pulmonare
bacteriene.
Diagnosticul de laborator: în primele 2-3 zile de boală virusul poate fi izolat
din secreţia rino-faringiană prin inoculare pe ou embrionat.
Diagnosticul de infecţie cu virusul gripal se pune însă cu certitudine pe baza
serodiagnosticului (virusurile gripale au proprietatea de a aglutina - aduna -
hematiile de om, cobai sau cocoş; adaosul de ser de bolnav care conţine anticorpi
produce inhibarea aglutinării).
Epidemiologie:
Sursa de infecţie: omul bolnav.
În scop profilactic se utilizează vaccinarea.
Tratament:
Este de obicei de prevenire: alimentaţie, odihnă, vitamine.
B. HEPATITELE VIRALE
Hepatitele virale = cel mai comun tip de infecţie virală din lume.
În ultimii 25 de ani au fost identificate şi caracterizate virusurile hepatitelor
A, B, C, D, E, iar în ultimii doi ani F şi G.
3
În general este o boală uşoară, fără modificări extrahepatice, amicterică (fără
îngălbenire la faţă) în 90% din cazuri şi asimptomatică.
Perioada de incubaţie: 15-45 de zile.
Calea de transmitere este fecal-orală (prin contact direct) sau prin alimente
şi apă; după o scurtă perioadă de incubaţie virusul este excretat în fecale, de
unde rezultă creşterea transaminazelor.
Mortalitatea este de 0,1-0,2%.
4
Evoluţia favorabilă este dată de scăderea rapidă a numărului de anticorpi.
C. VIRUSUL HIV
Este cel mai cunoscut şi mai de temut virus la ora actuală, el provocând SIDA
(Sindromul Imuno-Deficienţei Umane Dobândite)
Diagnostic:
- persoana infectată cu HIV devine vulnerabilă la boli;
- virusul a fost descoperit în 1980, într-un grup de homosexuali care erau
aparent sănătoşi;
- în 1995 se estimau a fi infectate aproximativ 20 de milioane de persoane.
Boala poate să apară şi după 6-10 ani de la infectare. În primele săptămâni de
după infectare, majoritatea oamenilor au simptome de febră, dureri de cap care
durează 2 săptămâni. În această perioadă numărul celulelor albe scade drastic, dar
va reveni la normal, iar în această perioadă indivizii contaminaţi sunt foarte
5
contagioşi. Urmează o lungă fază asimptomatică care poate dura 10 ani sau mai
mult, caz în care numărul celulelor albe este sub limita inferioară. Urmează faza
simptomatică care poate dura de la câteva luni la câţiva ani. Numărul celulelor albe
scade foarte mult şi persoana infectată slăbeşte şi oboseşte, după care individul
moare.
Transmiterea:
- prin contact sexual;
- contact direct cu sângele infectat, ace infectate, transfuzii de sânge, în timpul
naşterii sau prin alăptare.
Epidemie:
- descoperirea virusului în 1983 a dat posibilitatea studierii acestuia în 1984.
6
Capitolul II:
BACTERIOLOGIE
Cocii sunt bacterii sferice sau ovale, foarte răspândiţi în mediul extern, iar în
organism pot trăi saprofiţi sau patogeni.
Din această categorie fac parte stafilococii, streptococii şi pneumococul.
Stafilococul a fost descris prima oară în 1974, fiind identificat în puroiul unor
infecţii cu caracter sucurativ.
Numele de stafilococ a fost dat de către chirurgul englez Ogston, ţinând cont
de forma acestuia - ciorchine de strugure.
Stafilococul este foarte răspândit în natură, fiind prezent pe mucoasele şi
tegumentele omului, ca comensal. Copilul, chiar după câteva zile de la naştere
prezintă la nivelul foselor nazale şi ombilic - stafilococ patogen. Multe persoane
adulte sunt purtătoare şi răspândesc acest stafilococ în mediul înconjurător prin
tuse, strănut, vorbire.
Stafilococul se cultivă bine pe medii uzuale, tulburând bulionul sau pe geloză.
Este distrus în 10 minute la 80°C şi în 30 de minute la 58-60°C.
Infecţiile pe care le determină la om sunt localizate la nivelul pielii şi
mucoaselor, acestea fiind:
- manifestări superficiale (foliculite, ulciorul, acneea);
- infecţii profunde (furunculul);
- abcese sau infecţii ale oaselor (osteomielită).
Toxiinfecţiile alimentare determinate de stafilococ apar în general la 3-8 ore
după consumul unui aliment contaminat (în special lactate); imunitatea determinată
de infecţiile stafilococice este slabă.
7
2. COCII GRAM POZITIVI - STREPTOCOCII,
PNEUMOCOCUL
8
DIPLOCOCCUS PNEUMONIAE (PNEUMOCOCUL)
face parte din familia Lactobacilaceae, genul Diplococcus şi este un coc ovalar,
dispus în perechi în capsulă, imobil, gram pozitiv. A fost pus în evidenţă de către
Pasteur în anul 1881 în saliva unui copil mort de rabie. Ulterior, s-a demonstrat
rolul lui în etiologia pneumoniei lobare.
Pneumococul este saprofit obişnuit al cavităţii nazo-faringiene, dar poate fi
prezent pe toate mucoasele la om şi animale.
S-a constatat că aproximativ 50% din persoanele sănătoase sunt purtătoare de
pneumococ.
Rezistenţa în mediul extern este foarte redusă; moare repede dacă este expus
la lumină solară şi după 2 ore la temperatura camerei; sunt sensibili la antiseptice şi
antibiotice.
La om, pneumococul determină pneumonia lobară, bronhopneumonie,
pleurezii, otite, sinuzite, meningite, mastoidite.
Pneumococul este mai frecvent la bărbaţi decât la femei, precum şi în
anotimpurile reci şi umede.
Cocii grami negativi fac parte din familia Neisseriaceae, iar speciile patogene
cele mai răspândite la om sunt neisseria meningitidis intracellularis
(meningococul) şi neisseria gonorrhoeae (genococul).
A. Meningococul - a fost izolat pentru prima dată în anul 1887 din lichidul
cefalorahidian sau cefalospinal. Nu a fost pus în evidenţă la animale.
Are aspectul unei boabe de cafea.
Pentru dezvoltare în culturi necesită adaos de sânge.
Este foarte puţin rezistent în mediul extern, sensibil la antiseptice şi
antibiotice.
Meningita este precedată întotdeauna de o rinofaringită.
Simptome: febră, frison, cefalee severă, greaţă, vărsături, rigiditatea cefei,
contracţii musculare, convulsii, reflexe exagerate.
Uneori infecţia se poate generaliza determinând forma supraacută cu
septicemie.
Contaminarea se face pe calea aerului, fie de la purtători sănătoşi sau de la
bolnavi infectaţi. Apare cu predilecţie la copiii între 3-12 luni.
Tratamentul trebuie aplicat cel puţin 7 zile, iar rata de mortalitate în ţările
dezvoltate este de 5-10% (Africa - 10%).
9
După un episod de meningită, 10-15% dintre supravieţuitori rămân în special
cu tulburări mentale, surzenie sau paralizie.
1. INFECŢIILE CU ENTEROBACTERII
(care se localizează la nivelul intestinului)
Familia Enterobacteriaceae cuprinde microorganisme cu poartă de intrare
digestivă şi localizare intestinală.
În această familie se încadrează specii patogene pentru om, cum ar fi
Salmonella şi Shigella, dar şi specii saprofite care constituie flora normală a
intestinului, dar care în anumite condiţii pot deveni patogene: Escherichia,
Klebsiella şi Proteus.
Bacteriile din această familie se găsesc în intestinul omului, a animalelor
domestice, a păsărilor, de unde prin dejecţii contaminează apa, solul, alimentele.
10
a. Genul Escherichia
Escherichia coli (bacilul coli) descoperit de Escherich în anul 1895 este
un constituient obişnuit al florei normale a intestinelor la om şi animale, unde
poate să apară după primele ore de la naştere.
De obicei saprofit, el poate deveni în anumite condiţii patogen,
determinând enterocolite, care de multe ori au tendinţe de cronicizare, fiind greu de
tratat.
Unele tulpini de Echerichia coli (O111, B4, O119, B14) sunt foarte patogene
pentru copilul mic, în special în primii 3 ani de viaţă, determinând otite, meningite,
septicemii.
O acţiune deosebit de gravă care afectează copilul mic în primele luni sau
primul an de viaţă este sindromul toxico-septic-epidemic sau diareea malignă a
noilor născuţi, infecţie cu caracter epidemic. Sursa acestor infecţii sunt adulţii
purtători de astfel de tulpini care deşi sunt nepatogene pentru adult devin înalt
patogene pentru copilul mic.
Tratamentul se face cu chimioterapie (nitrofuran) sau antibiotice conform
antibiogramei.
b. Genul Salmonella
Cuprinde aproximativ 1000 de specii care determină în principal
toxiinfecţii alimentare. Se transmite la fel ca şi la Escherichia coli.
Existenţa lor în mediul extern este mare: 6 luni în sol, 3 luni în gheaţă, 7
zile în apă potabilă şi 25 de zile în materii fecale; sunt distruse în 15-20 de minute
la 60°C şi de antisepticile uzuale; sunt sensibile la antibiotice cu spectru larg.
Unele specii sunt patogene numai pentru om, iar altele numai pentru
animale.
Febra tifoidă - este produsă de către Salmonella tiphy (bacilul tific).
Este o boală specifică omului; bacilul pătrunde în organism pe cale
digestivă cu apa sau alimentele contaminate.
Perioada de incubaţie: 10-12 zile.
Boala se manifestă prin febră (38-39°C), hipotensiune, somnolenţă, delir,
scaune diareice şi erupţie cutanată discretă (torace, abdomen).
Boala netratată durează 6-7 săptămâni, iar la sfârşitul acestei perioade pot
apărea complicaţii.
Imunitatea obişnuită prin boală este solidă.
Vindecarea clinică nu este însoţită întotdeauna de sterilizare
bacteriologică, microbii putând persista la nivelul veziculei biliare şi a intestinului
subţire, de unde rezultă că foştii bolnavi sunt astfel, purtători de bacili tifici.
Tratament:
11
Se utilizează cloramfenicol, timp de 12 zile care este activ asupra bacilului
tific; este necesară antibiograma, deoarece s-au semnalat în ultima vreme tulpini
rezistente la antibiotice. Este o boală răspândită pe tot globul, mecanismul de
infecţie fiind fecal-oral.
Vaccinarea se aplică la persoanele cu vârste între 5-55 de ani; se aplică 2
doze la interval de 30 de zile pe cale subcutanată. Revaccinarea se face în doze
unice anuale în raport cu vârsta, timp de 3 ani consecutiv; urmează o pauză de 5
ani, după care se face din nou vaccinarea completă.
Există şi vaccin sub formă de drajeuri (2 pe zi timp de 2 zile, care nu este
însoţit de reacţii secundare).
c. Genul Shigella
Bacteriile din acest grup cauzează dizenteria, boală infecţioasă acută.
Primul microb din acest grup a fost descoperit de către Shiga (1898), denumit
Shigella dysenteriae.
Este singurul din acest grup care elaborează o exotoxină neurotropă,
cauzând la om o boală gravă cu fenomene digestive şi nervoase.
Celelalte bacterii din acest gen nu determină fenomene toxice şi nervoase.
În materiile fecale bacilii sunt distruşi în câteva ore datorită concurenţei
microbiene. În alimente (legume-fructe) sau pe lenjerie rezistă 8-14 zile, iar în
gheaţă câteva luni.
Bacilii dizenterici pătrund în organism odată cu alimentele sau apa
contaminată, localizându-se la nivelul intestinului gros fără a trece în sânge.
Boala începe brusc.
Perioada de incubaţie: 2-8 zile.
12
Scaunul conţine de obicei mucus, puroi sau striuri de sânge. Acest microb
nu se mai izolează la noi în ţară de peste 10 ani. Ceilalţi bacili dizenterici
determină forme clinice mai uşoare fără ca boala să evolueze spre fenomene
nervoase şi dezhidratare.
Diagnosticul de laborator se bazează pe izolarea şi identificarea bacililor
dizenterici din materiile fecale.
Tratamentul se face cu antibiotice din familia tetraciclinelor.
d. Genul Klebsiella
Klebsiella pneumoniae (pneumobacilul) a fost izolat dintr-un caz de
pneumonie. Este prezent ca saprofit în căile respiratorii superioare, intestin,
tegumente, de unde în anumite condiţii poate deveni patogen.
Determină la om pneumonii, bronhopneumonii, pleurezii, otite, sinuzite,
peritonite, septicemii, infecţii urinare etc.
e. Genul Proteus
Este foarte răspândit în natură, participând la procesele de putrefacţie, dar
constituie şi flora normală a intestinului la om şi animale.
2. INFECŢIILE CU NONENTEROBACTERII
(Bacili gram-negativi nonenterobacterii)
a. Genul Pseudomonas
Pseudomonas aeruginosa (bacilul piocianic) - nu este o enterobacterie.
A fost numit şi „puroiul albastru” a unor plăgi infectate.
Bacilul piocianic este foarte răspândit în mediul extern; se găseşte de
asemenea în intestinul şi cavităţile naturale ale omului şi animalelor, precum şi pe
tegumente.
Determină frecvent contaminarea plăgilor larg deschise, în special după
arsuri, cu puroi albastru şi miros caracteristic (tei sau salcam).
Poate contamina cu uşurinţă medicamentele.
Tratamentul constă din aplicări locale cu antiseptice (acid boric 1%) şi
neomicină, conform antibiogramei.
13
b. Genul Vibrio
Vibrio cholerae (vibrionul holeric), nu este o enterobacterie.
Produce holera, boală specifică omului, deosebit de contagioasă, cu
simptome digestive, în cadrul cărora diareea masivă deshidratează bolnavul.
Lumina solară şi razele ultraviolete îl omoară într-un interval scurt.
Temperatura de 50°C îl distruge în 60 minute iar cea de 100°C instantaneu;
vibrionul holeric este sensibil la antisepticele uzuale.
Pătrunde în organism pe cale digestivă odată cu apa sau alimentele
contaminate.
Tratamentul se face cu antibiotice.
15
6. INFECŢII CU ALTE BACTERII PATOGENE
PENTRU OM
Infecţii cu spirochete
Genul Treponema. Treponema pallidum este agentul etiologic al
sifilisului, boală infecto-contagioasă, specifică omului.
Este sensibil la uscăciune, lumină, căldură, antiseptice, dar şi la antibiotice.
Sifilisul se transmite în general prin contact sexual. Mama bolnavă poate
contamina fătul pe cale transplacentară.
Sifilisul are trei faze:
1. Sifilis primar - care se manifestă iniţial sub forma unei mici papule care
evoluează apoi spre ulceraţie.
2. Sifilis secundar - apare după 2-3 luni şi se manifestă prin febră, cefalee,
dureri articulare, precum şi leziuni caracteristice pe piele şi mucoase.
3. Sifilis terţiar - microbul atacă şi alte organe şi duce la moarte.
16
Rickettsiile - fac parte din genul Rickettsia şi produc tifosul exantematic,
transmis prin intermediul păduchelui. Păduchele suge sânge de la persoanele
bolnave, iar rickettsiile se multiplică în celulele endoteliului sau intestinal de unde
se elimină odată cu dejectele. Practic, păduchele rămâne infectat până la moartea
sa determinată de rickettsii, dar nu transmite agentul infecţios prin ouă la urmaşi.
Dacă un păduche astfel infectat, ajunge pe o nouă gazdă umană, el
contaminează omul prin dejecţiile sale.
Contaminarea prin intermediul păduchelui este unicul mecanism de
producere al infecţiei, neexistând contaminări interumane sau directe.
Tratamentul constă în antibiotice.
Profilaxia specifică constă în distrugerea păduchilor.
17
Capitolul III:
PARAZITOLOGIE
19
3. PARAZIŢI PLURICELULARI; VIERMI PLAŢI ŞI CILINDRICI
21
Pe timpul nopţii femelele părăsesc rectul şi depun ouă în cutele anusului, ceea
ce determină prurit anal. Ouăle eclozează, iar larvele se reîntorc în rect şi colon sau
pot ajunge în cavitatea bucală prin obiecte contaminate.
Tratamentul se face cu Vermigal.
3.Trichineloza - este produsă de către Trichinella spiralis. Omul se
infestează prin consum de carne de porc parazitată şi insuficient preparată termic.
Embrionii depuşi de femelă la nivelul intestinului străbat peretele intestinal al
gazdei (om-porc-şobolan) şi apoi pe cale limfatică sau sangvină ajung în muşchii
gâtului, membrelor - unde se închistează.
Manifestările digestive se instalează după aproximativ 2 zile de la prânzul
infectat, iar uneori mai târziu (5-7 zile).
Simptome: crampe, vomă, diaree, febră ridicată, dureri de cap, disfagie
(dificultăţi la înghiţire).
MICETE
PARAZIŢI VEGETALI - denumire depăşită, neacceptată în prezent, se
mai numesc micete sau fungi (ciuperci); au fost iniţial considerate plante, ulterior
văzându-se structura şi metabolismul lor s-a constatat că se află între plante şi
animale, rezultând regnul fungilor.
Levurile sau drojdiile sunt ciuperci inferioare, unicelulare.
Grupul cel mai numeros este reprezentat de levurile de tipul Saccharomyces
cerevisiae; aceste levuri sunt ascosporate.
Din punct de vedere medical au importanţă levurile anascosporate, unele
specii se găsindu-se comensale la om, în special la nivelul mucoaselor, iar în unele
cazuri pot determina infecţii deosebit de grave în special la copii. Ex: Candida
albicans.
De asemenea, numeroase specii de mucegaiuri şi de fungi, sunt utilizate în
industria farmaceutică în scopul obţinerii de medicamente.
MUCEGAIURI –cresc sub forma unor filamente ramificate denumite hife.
Mucegaiurile sunt agenţi de putrezire cu rol esenţial în natură deoarece
realizează descompunerea şi degradarea materiilor organice de natură vegetală
până la compuşi simpli.
Activitatea mucegaiurilor este foarte complexă, datorită capacităţii de a
produce o gamă largă de enzime: amilaze, proteaze, lipaze.
Mucegaiurile ajung frecvent şi pe suprafaţa alimentelor conducând la alterări
importante. Un anumit grup de mucegaiuri dezvoltate pe produse alimentare
22
produc micotoxine care pot conduce la îmbolnăviri ale ficatului, rinichiului, sau la
cancer.
Mucegaiuri patogene sunt cele care cresc şi care se înmulţesc în organismele
vii. Exemple: Aspergillus fumigatus – care produce aspergilom pulmonar. Există şi
mucegaiuri care produc boli la plante: rugină, tăciunele,etc.
Mucegaiuri selecţionate sunt cele folosite în industria alimentară la fabricarea
unor brânzeturi cu pastă mucegăită (Rochfort, Camenbert), salamurilor crude de tip
Sibiu, echipamentul enzimatic al mucegaiurilor contribuind la procesul de
maturare.
23
Capitolul IV:
BAZELE IMUNOLOGIEI
A. Imunitatea nespecifică
a) Rezistenţa de specie (înnăscută sau naturală) - s-a observat că există boli
care afectează numai omul. Infecţia gonoreică, sifilitică sau numai animalul -
holera găinilor, ciuma bovinelor, omul nefiind receptiv pentru aceste boli.
Explicaţia acestui fenomen constă în ipoteza că în organismul speciei
rezistenţe există un mediu neadecvat, complet nefavorabil bacteriei infectate.
b) Factori nespecifici ai apărării antiinfecţioase: se încadrează numeroşi
factori de apărare de care dispune individul în lupta contra infecţiei. Deşi această
capacitate este născută, ea nu ţine de specie şi în acelaşi timp organismul
reacţionează identic în procesul de apărare, indiferent de specia microbiană.
Apărarea antiinfecţioasă nespecifică se realizează în organism prin:
1. Factori externi:
barierele mecanice - piele, mucoase;
barierele chimice - pH uşor acid la nivelul pielii, HCl în sucul gastric,
lizozimul în salivă;
24
bariera biologică - flora normală existenţa pe piele şi mucoase se opune
pătrunderii în organism a agenţilor infecţioşi.
2. Factori interni:
- testul conjuctiv intercelular se opune propagării infecţiei;
- factori umorali - lizozimul;
- factori celulari - iritaţie mecanică la locul de pătrundere a microbilor.
TIPURI DE IMUNITATE:
a. Dobândită în mod natural, activ prin boală. Imunitatea obţinută în unele
boli durează toată viaţa: rujeola, varicela, febra tifoidă.
b. Imunitatea dobândită activ în mod artificial cu ajutorul vaccinurilor.
c. Imunitatea dobândită în mod pasiv constă în: obţinerea imunităţii fără
intervenţia sistemului imunoformator cu anticorpi gata formaţi, fie în mod natural -
de la mamă la făt transplacentar, fie în mod artificial - prin administrare de săruri
imune terapeutice.
d. Imunitatea transplacentară - transmisă în timpul vieţii intrauterine şi
menţinută încă 5 luni prin laptele matern, conferind la nou născut rezistenţa la
unele infecţii la care mama a fost imună.
f. Imunitatea pasivă - poate fi dobândită şi în mod artificial prin inoculare
de săruri imune preparate de obicei pe animale.
26
Stări de hipersensibilitate: I, II, III şi IV
27
28
CLASIFICAREA REACŢIILOR DE SENSIBILIZARE
- reacţia de tip I (anafilactic);
- reacţia de tip II (citolitic – citotoxic);
- reacţia sau răspuns de tip III (cu exces de antigen);
- reacţia sau răspunsul de tip IV (reacţii de sensibilizare imediată de
celule).
29
30