Tulburarea de anxietate socială (sau fobia socială) este o problemă de sănătate mentală

cronică care presupune o anxietate și o teamă iraționale față de situații și activități în care
individul crede că este observat, evaluat și/sau judecat de către alte persoane și că se va face de
râs sau va fi umilit.[1]
Anxietatea socială este una dintre cele mai des întâlnite probleme de sănătate mentală și
afectează aproximativ 13% din populație.[1]

Cuprins

 1Simptome
o 1.1Gânduri, emoții și comportamente în anxietatea socială
 2Cauze
o 2.1Cauze sociale sau de mediu
o 2.2Cauze psihologice
o 2.3Cauze biologice
 3Diagnostic
 4Tratament
o 4.1Psihoterapia cognitiv-comportamentală
o 4.2Tratament medicamentos
 5Fobia socială și timiditatea
 6Note

Simptome[modificare | modificare sursă]

Persoanele cu anxietate socială tind să se izoleze de cei din jur.

În general, persoanele cu anxietate socială:

 prezinta o teamă intensă de a nu se face de râs în fața altora;

 se îngrijorează legat de cum se vor simți și cum se vor comportă în fața altora;
 se tem că ceilalți îi vor judeca sau "își vor da seama" cum sunt cu adevărat;
 resimt o teamă intensă în preajma altor persoane, mai ales în preajma persoanelor pe
care le consideră importante sau a persoanelor necunoscute;
 încearcă să evite locurile în care sunt mulți oameni;
 au dificultăți în a-și face prieteni sau a menține relații sociale;
 au simptome fizice (tahicardie, transpirații, înroșirea feței, disconfort abdominal, încordare
musculară și tremurături etc.) în anumite contexte sociale în care se simt anxioși.
Anxietatea socială afectează gândirea, dispoziția și comportamentul. Totodată, comportamentele
disfuncționale mențin tulburarea și creează la rândul lor o serie de probleme: abandon școlar sau
pierderea locului de muncă, dificultăți în a începe și a mentine o relație intimă, dificultăți în
dezvoltarea unei cariere profesionale etc.

Gânduri, emoții și comportamente în anxietatea

socială[modificare | modificare sursă]
Pe baza experienței timpurii, persoanele cu anxietate socială dezvoltă o serie de credințe legate
de sine și de ceilalți; aceste credințe pot fi împărțite în trei categorii:

1. standarde excesiv de înalte pentru performanța socială;

2. credințe privind consecințele unui anumit comportament social;
3. credințe legate de sine.
Aceste credințe determină persoana să interpreteze situațiile sociale (întâlniri, mers la restaurant,
susținut un interviu etc.) ca fiind "periculoase", și să prezică eșecul în context social.
Încă dinainte de intrarea într-o situație socială, persoanele cu acest tip de anxietate prezintă
îngrijorări și stări de teamă cu privire la modul în care se vor comporta sau/și vor fi percepute de
ceilalți. Scenariile negative pot să apară chiar cu câteva zile înaintea situației sociale, crescând
anxietatea (anxietate anticipatorie) și determinând persoana să devină foarte atentă la ce se
întâmplă în corpul ei precum și la modul în care este percepută de ceilalți (anxietate
hipervigilentă).[2]
Persoanele cu anxietate socială prezintă o serie de comportamente de evitare și asigurare, care
scad pe moment anxietatea, însă mențin, pe termen lung, credințele disfuncționale (evită să
vorbească în public, evită situațiile în care pot fi în centrul atenției, evită să intre în contact cu
persoane noi/necunoscute etc.). Evitarea situațiilor sociale conduce, totodată, la scăderea
abilităților sociale, prin absența exersării acestora (abilități de comunicare, asertivitate, ascultare
activă, stabilirea contactului vizual etc.).[2]

Cauze[modificare | modificare sursă]
Ca multe alte tulburări de sănătate mentală, anxietatea socială este rezultatul unei interacțiuni
complexe între factori sociali, biologici și psihologici.

Cauze sociale sau de mediu[modificare | modificare sursă]

Unii cercetători și psihologi consideră că anxietatea socială este de fapt un comportament
învățat, cu alte cuvinte se poate dezvolta în urma observării și interacțiunii cu persoane care au
această problemă. Ar putea exista o asociere între părinții care sunt supraprotectivi, care
încearcă să controleze totul și anxietatea socială. De multe ori astfel de părinți nu-și dau seama
de problema copilului lor pentru că ei înșiși au această problemă și li se pare a fi ceva normal.[1]
De asemenea, se pare că anumite evenimente critice din copilărie îi pot predispune pe oameni
să dezvolte fobie socială. De exemplu, unele studii au arătat că 40–50% din persoanele cu fobie
socială își pot aduce aminte de unul sau mai multe evenimente sociale traumatice – de exemplu
să fii umilit în public, să fii tachinat sau agresat de colegi, să fii abandonat de persoane
importante. Alte studii au găsit o legătură între prezența unor evenimente negative majore
precum divorțul părinților, violență în familie, probleme psihice ale părinților, abuzuri fizice sau
sexuale și riscul de a dezvolta o tulburare de anxietate sau depresie în general.[3]

Cauze psihologice[modificare | modificare sursă]

Printre factorii psihologici se numără existența unei traume emoționale sau psihologice avută în
copilărie sau lipsa unei relații de atașament corespunzătoare în primii ani de viață.
O trăsătură de personalitate cu impact în dezvoltarea fobiei sociale este neuroticismul. Termenul
se referă la tendința unor indivizi de a se îngrijora frecvent, de a reacționa cu ușurință cu emoții
negative în situații stresante (se enervează, se sperie, plâng ușor) sau de a se simți vulnerabili în
fața stresului. Persoanele cu nivel ridicat de neuroticism sunt mai vulnerabile să dezvolte de-a
lungul vieții probleme de anxietate și depresie în general și au mai multe acuze somatice în
perioade de stres.[3]

Cauze biologice[modificare | modificare sursă]

Unele persoane sunt mai predispuse să dezvolte fobie socială. Este foarte probabil ca acest lucru
să fie determinat de niște mecanisme genetice. Mai multe studii familiale au raportat că există un
risc de 2–3 ori mai mare ca persoanele cu rude diagnosticate cu fobie socială să dezvolte și ele
această tulburare (într-un studiu din The American Journal of Psychiatry din 1998 acest risc a fost
apreciat ca fiind de 10 ori mai mare când e vorba de forma generalizată).[3] În plus, studiile
realizate pe gemeni indică rate de heritabilitate de 30–50%.[3]
Cercetătorii explorează ideea că anumite substanțe chimice ale corpului uman ar putea juca un
rol în tulburarea anxietății sociale. De exemplu, un dezechilibru în creier al neurotransmițătorului
chimic serotonină ar putea fi un factor.[1][4] Printre alte lucruri, serotonina este implicată în reglarea
dispoziției și a emoțiilor. Indivizii care suferă de fobie socială tind să producă prea multă
serotonină, potrivit unui studiu al cercetătorilor de la Universitatea Uppsala. De fapt, cu cât
cantitatea de serotonină produsă este mai mare, cu atât devin mai anxioși în situații sociale.[5]
La nivel cerebral, tulburările de anxietate au fost asociate cu un dezechilibru în cuplarea
funcțională dintre amigdală (o structură nervoasă cheie implicată în declanșarea reacțiilor de
frică) și cortexul prefrontal (o regiune cerebrală cu rol major în relgarea emoțiilor și
comportamentelor). Simplu spus, persoanele cu tulburări de anxietate prezintă o hiperactivare a
amigdalei care este slab controlată de cortexul prefrontal, ceea ce le predispune spre reacții
exagerate și persistente de frică.[1]

Diagnostic[modificare | modificare sursă]
Neliniștea sau teama de situații sociale nu trebuie interpretată automat ca un diagnostic clinic. De
fapt, în intervalul de vârstă 14–24 de ani cam 20% dintre bărbați și aproximativ 30% dintre femei
prezintă diverse temeri, destul de puternice legate de situațiile sociale. Diagnosticul de fobie
socială este pus numai dacă comportamentul de evitare interferează cu rutina normală a
persoanei sau cu activitățile de zi cu zi, dacă există o suferință marcantă în legătură frica.
Există o fobie socială circumscrisă anumitor situații sau se poate vorbi de o fobie socială
generalizată (frica si evitarea apare în legătură cu aproape toate situațiile în care persoana poate
fi evaluată de către alte persoane).
O anumită timiditate este catalogată ca fiind fobie socială atunci când:

 frica este persistentă și intensă;

 expunerea la o situație socială produce invariabil o reacție de frică puternică;
 individul evită situațiile sociale pe care le consideră periculoase sau le îndură cu un
distres semnificativ;
 individul este conștient că frica sa este irațională și excesivă;
 frica împiedică funcționarea individului în viața de zi cu zi.

Tratament[modificare | modificare sursă]
Fobia socială nu este o problemă tranzitorie. Datele din studii clinice și comunitare au arătat că
fobia socială are o evoluție cronică, cu simptome ce pot persista pe o perioadă de peste 20 de
ani dacă nu este tratată corespunzător. Ca în toate tulburările de anxietate, există două tipuri de
tratamente bine validate – care se aplică independent sau în combinație: psihoterapie și
medicație.

Psihoterapia cognitiv-comportamentală[modificare | modificare sursă]

Psihoterapia cognitiv-comportamentală (prescurtată adesea CBT, din engleză cognitive-
behavioral therapy) se bazează pe nenumărate studii clinice care arată că problemele
psihologice de tip anxietate și depresie pot fi corectate prin modificarea modului în care oamenii
gândesc și a modului în care aceștia acționează.[6]
Una din tehnicile utilizate în cadrul CBT este tehnica expunerii.[7] Aceasta presupune expunerea
într-un mediu sigur și controlat, la situațiile sociale care provoacă anxietate. La fel ca și în cazul
altor tipuri de fobii, expunerea în acest caz implică confruntarea gradată și repetată cu situațiile
problematice pe un fond de relaxare. La început această confruntare se face în imaginar, iar pe
măsură ce anxietatea dispare se face trecerea în mediul real.
Psihoterapia cognitiv-comportamentală are un grad crescut de eficiență în tratamentul anxietății
sociale, conform studiilor clinice. Mai mult, cercetările au demonstrat menținerea efectelor
pozitive obținute în terapie și după cinci ani de la finalizarea intervenției.[2]

Tratament medicamentos[modificare | modificare sursă]

Pentru tratamentul anxietății sociale sunt utilizate trei tipuri de medicamente: antidepresivele,
benzodiazepinele și beta-blocantele. Cu toate acestea, datorită faptului că anxietatea socială
este de obicei o boală cronică, efectul acestor medicamente este unul de scurtă durată, iar
întreruperea tratamentului aduce cu sine reapariția problemelor. Tocmai de aceea avantajul
psihoterapiei în raport cu medicația este durabilitatea în timp a rezultatelor obținute și absența
efectelor secundare.[1]

Fobia socială și timiditatea[modificare | modificare sursă]

Vezi și: Timiditate.
Fobia socială nu este sinonimă cu timiditatea. Persoanelor timide nu le este teamă că vor fi
umilite sau puse într-o situație penibilă, iar timiditatea nu le împiedică să își desfășoare în mod
normal activitățile zilnice. Potrivit unui studiu efectuat de cercetători ai Institutului Național pentru
Sănătate Mintală din Maryland (Statele Unite) și publicat în revista de specialitate Pediatrics,
fobia socială apare și în absența timidității, iar timiditatea apare și fără fobie socială. Mai mult,
cele două apar mai degrabă izolat decât împreună.[8]
Timiditatea este definită ca "inhibiție comportamentală" și ține de temperamentul individului.
Atunci când întâlnesc situații sau persoane noi, persoanele timide sunt uneori reticente, neliniștite
sau "rușinoase", însă pot trece de sentimentul de discomfort și se adaptează bine mediului.
[9]
 Fobia socială, pe de altă parte, este o tulburare de anxietate care produce dizabilitate,
deoarece afectează viața persoanei pe plan social, profesional etc. O persoană cu anxietate
socială va suporta cu greu situații în care anticipează că va fi evaluat, chiar în viața de zi cu zi. În
consecință, pentru a evita emoțiile intens negative pe care le resimte în situații sociale, va evita
pe cât posibil și va găsi justificări pentru neimplicarea sa.[9]

Note