TEMA 15: REASIGURAREA

1. Necesitatea şi formele de cedare a riscului.

2. Rolul reasigurării în industria asigurărilor.
3. Delimitările reasigurării de asigurări.
4. Elementele de bază ale reasigurărilor.
5. Contractul de reasigurare, tipurile lui.
6. Funcţiile reasigurărilor.
7. Clasificarea reasigurărilor.

1. Necesitatea şi formele de cedare a riscului

În cadrul activităţii de asigurări pot apărea abateri dintre volumul primelor încasate şi
despăgubirile achitate. Astfel dacă valoarea primelor încasate sunt mai mari decât despăgubirile
acordate, societatea de asigurare înregistrează profit. Dacă situaţia este inversă societatea de
asigurare va înregistra pierderi şi va fi nevoită să apeleze la sursele atrase, cum ar fi credite
bancare, împrumuturi. În acest caz compania de asigurare poate ceda o parte din răspunderile
asumate în reasigurare.
Cele mai utilizate forme de cedare a riscului sunt:
1. Co-asigurarea – o modalitate de cedare a riscului potrivit căruia datorită valorii mari a
bunurilor asigurate, riscul iniţial este subscris de mai mulţi asigurători, unde aceştia preiau o cotă
de risc pe care o suportă independent.
Asiguratul încheind mai multe contracte de asigurare, întâmpină greutăţi datorită muncii
depuse, lipsei de cunoaştere a ofertei de asigurare, de aceea în marea majoritate a cazurilor, co-
asigurarea se realizează prin intermediul brokerilor, care găsesc cele mai bune combinaţii pentru
clienţi.
La producerea daunei, asiguratul tratează, de regulă, problemele legate de constatarea
daunei, stabilirea şi plata despăgubirii, cu una din societăţile participante, care este societate
garantă şi care acţionează în numele tuturor la lichidarea respectivă, fiind însă necesară
aprobarea fiecăruia dintre co-asigurători.
Participarea la acoperirea daunelor se face în proporţia în care a fost preluat riscul.
Neajunsurile co-asigurării constă în faptul că asiguratul nu poate cerceta direct
solvabilitatea fiecărui co-asigurător, plasarea riscului necesitând uneori un timp îndelungat, iar
decontarea daunelor este greoaie. Din acest motiv co-asigurarea nu a avut o dezvoltare prea
mare.
De ex: Un obiectiv economic a fost evaluat la 100.000 lei. Riscul este preluat de un număr
de trei asigurători, în următoarele proporţii: A1=50%, A2=30% şi A3=20%. Considerând prima
de asigurare ca fiind de 4 000 lei, atunci contractele de asigurare vor arăta astfel:
CA1=50 000 lei
CA2=30 000 lei
CA3=20 000 lei
Pa1=2 000 lei
Pa2=1 200 lei
Pa3=800 lei
În cazul unei daune de 30 000 lei, participarea asigurătorilor la decontarea daunelor se va
face în aceeaşi proporţie:
A1 = 50% * 30 000 = 15 000 lei;
A2 = 30% * 30 000 = 9 000 lei;
 A3 = 20% * 30 000 = 6 000 lei.
2. Reasigurarea – asigurarea asigurătorului, raport juridic care ia naştere între două
societăţi de asigurări. Asigurarea unei societăţi de asigurare pentru unele riscuri într-o anumită
cotă, la o altă societate de asigurări mai puternică, prin cedarea unei părţi din risc şi a unei
anumite cote din prima de asigurare.
În reasigurare intervin două părţi :
1. Reasigurat - Cedentul (compania care cedează);
2. Reasigurător - compania care acceptă să preia o anumită cotă de risc, uneori chear întregul
risc.
Reasiguratul trece asupra altuia acea parte din fiecare risc care prin apariţia fenomenului, îl
poate perturba financiar. Astfel reasiguratul îşi poate păstra o anumită flexibilitate în subscrierea
riscurilor, fapt care îi permite să ofere clienţilor săi servicii mai bune.
Dacă la Co-asigurare, redistribuirea riscurilor are loc în faza încheierii asigurării propriu
zise, la Reasigurare, redistribuirea riscurilor are loc după perfectarea contractului de asigurare.
Necesitatea redistribuirii riscurilor, este cunoscută şi avută în vedere de asigurat de la bun
început şi nu ar trebui să constituie o măsură de reparare a unei erori comise în procesul de
negociere şi perfectare a contractului de asigurare.
Deşi, este adevărat, că reasigurarea a apărut în evul mediu ca măsură de îndreptare a unor
acţiuni imprudente ale unor asigurători, care încheiau asigurări de transport maritime în zone
considerate extrem de riscante din cauza piraţilor şi a condiţiilor grele de navigaţie. Pe atunci nu
exista aparatura tehnică, care le-ar fi dat informaţii, în care să judece fiecare risc maritim.
Treptat reasigurarea a devenit o formă complimentară a asigurării, pierzându-şi din
caracterul de instrument de îndreptare a erorilor.
Impulsul a fost dat de revoluţia industrială din sec. XIX, care a favorizat introducerea
progresului tehnic la început în Marea Britanie şi apoi în alte ţări.
3. Retrocesiunea (retrocedarea) o nouă reasigurare încheiată de un reasigurător prin care
transmite o parte din răspunderea preluată prin contractul de reasigurare unei alte societăţi de
asigurare (reasigurare). Este o divizare şi mai mare a riscului. Prin această modalitate de
dispersare a riscului se realizează o mai bună acoperire a evenimentelor ce se pot întâmpla,
permiţând fiecărui participant să reţină numai acea parte din riscuri, pentru care acoperirea este
certă.
Reasigurătorul se numeşte retrocedent, iar societatea care preia riscul se numeşte
retrocesionar.
Cu cât numărul asigurătorilor, reasigurătorilor și retrocesionarilor este mai mare, şansa
plăţii la timp şi la valoarea reală a daunelor ce pot să apară creşte.

2. Rolul reasigurării în industria asigurărilor

Aşa cum orice asigurător are sarcina de a-şi proteja asiguraţii împotriva posibilelor daune
majore, tot aşa şi reasigurătorul îşi protejează reasiguraţii. Societăţile de reasigurări preiau de la
asigurători acele riscuri, care sunt prea mari pentru capacitatea lor financiară. Astfel, reasigurarea
îşi asumă un rol foarte important, dacă nu chiar vital, pentru industria asigurărilor. Acest rol
poate fi sintetizat astfel:
1. Creşterea capacităţii de asigurare;
2. Omogenizarea riscurilor;
 3. Stabilizarea financiară.
1. Creşterea capacităţii de asigurare. Principalul motiv pentru care se apelează la
reasigurare este creşterea capacităţii de primire în asigurare. În fiecare domeniu de asigurare
există riscuri care, datorită dimensiunii sau naturii lor, nu pot fi acoperite în întregime de o
singură companie de asigurări. Asemenea riscuri sunt numeroase, iar cel mai bun exemplu, l-ar
putea constitui asigurările aviatice. În anumite cazuri, aceste riscuri sunt asigurate prin
repartizarea riscului între companiile de asigurări. Astfel, fiecare companie asigură atât, cât îşi
poate permite, iar restul este asigurat de către celelalte companii. Această procedură, cum am
specificat anterior este denumită „co-asigurare”.
În alte cazuri, companiile de asigurări acoperă iniţial întregul risc, după care cedează o
parte din suma acceptată altor companii de asigurări şi reasigurări, păstrând pe cont propriu
numai atât cât îşi pot permite să asigure. Prin urmare, dacă suma asigurată pentru un risc sau
pentru un grup de riscuri ce caracterizează un eveniment depăşeşte limita reţinerii pe care şi-o
poate permite o companie de asigurări, este necesar ca acea companie să apeleze la reasigurare.
2. Omogenizarea riscurilor. Un alt motiv deosebit de important pentru folosirea
reasigurării este acela, de a nivela rezultatele obţinute de compania de asigurări pe o anumită
perioadă de timp. Oscilaţiile mari ale rezultatelor obţinute de o companie de asigurări pot
periclita imaginea acesteia în faţa publicului şi pot genera îngrijorare în rândurile acţionarilor.
Rezultatele fluctuează ca urmare a acumulării într-o anumită perioadă de timp a unor
pagube diferite de valoare ridicată, sau ca rezultat al producerii neaşteptate a unei pagube
catastrofale. Reasigurarea minimizează această fluctuaţie, prin limitarea riscului de daună şi prin
reducerea nivelului daunelor per eveniment sau per an contabil.
3. Stabilizarea financiară. Alt rol important a reasigurării este stabilizarea financiară. Unul
dintre etaloanele folosite de organismele de control al activităţii companiilor de asigurare este
gradul de solvabilitate. Acesta este calculat ca procent, reprezentând raportul dintre capital plus
rezerve şi încasările din prime. Autorităţile stabilesc procente minime sub care nu permit
companiilor de asigurare să funcţioneze. Acest procent este denumit „procent minim de
solvabilitate”.
Următorul exemplu ilustrează folosirea reasigurării în vederea creşterii solvabilităţii
companiei:
O companie are un capital şi rezerve în valoare de 30 000 000 u.m..
Venitul anual din încasările de prime este de 200 000 000 u.m..
Dacă compania de asigurări nu ar folosi reasigurarea, rata solvabilităţii sale ar fi de 15%,
adică (30.000.000/200.000.000) x 100.

3. Delimitările reasigurării de asigurări

Reasigurările fiind asigurări indirecte, au la bază careva caracteristici specifice. Astfel ele
se deosebesc de asigurări prin:
Tabelul 45
Principalele delimitări dintre asigurări și reasigurări

Asigurătorul Reasigurătorul
Poate încheia contracte de asigurare cu Poate încheia contracte de reasigurare doar cu
persoane fizice și juridice; persoane juridice;
Asiguratul inițial nu are nici-o legătură Legătura juridică există doar între societățile
juridică cu contractul de reasigurare; de asigurări-reasigurări;
Acoperă riscurile referitoare la bunuri, Acoperă pierderile financiare ale
persoane, răspundere civilă ale asiguratului; asigurătorului cauzate de plata daunelor
inițiale;
Asigurările în multe situații sunt contracte În cazul reasigurărilor majoritatea
naționale. contractelor au caracter
internațional.

Reasigurările sunt o continuitate a asigurărilor și n-ar putea exista, dacă nu va exista

asigurarea.

4. Elementele de bază ale reasigurărilor

În domeniul reasigurărilor se utilizează un şir de noţiuni specifice numai acestui domeniu
de activitate:
Tabelul 46
Elementele reasigurărilor

Compania cedentă compania, care acoperă riscul de la asiguratul său şi cedează o parte din el
altor societăți de reasigurare;
Reasigurătorul asigurătorul care acceptă o asigurare de la un asigurător direct;
Retrocesiune o nouă reasigurare încheiată de un reasigurat prin care transmite o parte
din răspundere, preluată prin contractul de asigurare unei alte societăți;
Retrocedent partea ce intervine în retrocesiune şi care în schimbul unei prime se
reasigură la rândul său la o altă societate de reasigurări;
Retrocesionar partea care intervine în retrocesiune şi care în schimbul primelor încasate
preia o parte din riscurile şi din sumele asigurate;
Bordero lista riscurilor ce se transmit de la asigurat la reasigurător în reasigurare;
Recapitulaţie document trimis de reasigurat reasigurătorului o dată în trimestru în care
se indică lista de borderouri transmise în timpul trimestrului;
Tantiemă o parte din beneficiu plătit de reasigurător reasiguratului pentru care s-au
transmis în reasigurare riscuri bine studiate de către reasigurat;
Excedent suma riscului care se transmite în reasigurare (o parte din valoarea
riscului, care depăşeşte reţinerea proprie);
Reţinerea proprie o parte din suma asigurată a riscului de care reasiguratul răspunde singur;
Slip document trimis de către reasigurat altor reasigurători care conţine:
denumirea companiei cedente; caracteristica obiectului transmis în
reasigurare; suma asigurată; condiţiile de asigurare; cota primei tarifare.
Schematic reasigurările sunt prezentate astfel:

ASIGURAREA REASIGURAREA RETROCESIUNEA

2 5 8
1 3
4 6
7 9
10

13 12 11
 Figura 4. Reasigurarea

1 Asiguratul, poate fi o persoană fizică sau juridică ce posedă bunuri;

2 Prima de asigurare;
3 Riscul asigurat;
4 Companie de asgurări;
5 O cotă de primă;
6 O parte din riscuri;
7 Companie de reasigurări;
8 O cotă de primă;
9 O parte din riscuri;
10 Companie de reasigurări;
11 Răspunderea retrocesionarului la acordarea despăgubirii;
12 Se adaugă și răspunderea retrocedentului la acordarea despăgubirii;
13 Întreaga despăgubire acordată asiguratului.

5. Contractul de reasigurare, tipurile lui

Reasigurarea se poate încheia numai între societăţi de asigurare, în urma existenţei unui
contract de asigurare.
Fiind un contract derivat, contractul de reasigurare, urmează soarta contractului principal
de asigurare: dacă asigurarea este nevalabilă ori a fost lovită de nulitate, şi reasigurarea
respectivă devine nevalabilă.
Reasigurarea produce efecte numai între reasigurat şi reasigurător, adică asiguratul nu se
poate îndrepta cu acţiune judiciară împotriva reasigurătorului, el nefiind participant la contractul
de reasigurare.
Contractul de reasigurare poate avea diferite forme, deosebirile dintre acestea constând
numai în modul de cuprindere, respectiv de angajare a părţilor.
De regulă, el cuprinde:
1. Obiectul reasigurării;
2. Răspunderea asumată de reasigurător;
3. Răspunderea reţinută de reasigurat;
4. Condiţiile în care se face reasigurarea;
5. Costul reasigurării;
6. Modul de decontare a primelor şi respectiv a daunelor;
7. Durata contractului;
8. Clauze „adhoc” (decăderea din drepturi, preavizarea pentru ieşirea din obligaţii etc.).
Metode de reasigurare pot fi facultative, obligatorii sau mixte.
În baza contractului facultativ, reasiguratul propune reasigurătorului, unde acesta acceptă
sau refuză reasigurarea. Ţinând cont de faptul că părţile nu sunt obligate să contracteze
reasigurarea, compania cedentă selectează ce riscuri anume le va plasa în reasigurare, iar
reasigurătorul după o cercetare prealabilă, poate să accepte sau nu riscurile propuse. Contractul
de reasigurare facultativ nu acţionează automat, ci reasiguratul este obligat să înştiinţeze
reasigurătorul despre fiecare risc individual pe care doreşte să-l reasigure.
 În baza contractului obligatoriu – are la bază principiul nonselecţiei din partea părţilor.
Reasiguratul se obligă să cedeze, iar reasigurătorul se obligă să accepte în reasigurare categoriile
de riscuri prevăzute în contract, în proporţiile şi în condiţiile stabilite.
Reasiguratul nu are posibilitatea selecţionării riscurilor, de aceea, el va ceda o anumită
parte din toate riscurile subscrise, adică chiar şi pe cele de valori mici, pe care le-ar putea acoperi
singur, fără nici o dificultate.
În cadrul contracrului obligatoriu, dezavantajul reasiguratului devine un avantaj pentru
reasigurător, deoarece cedarea automată a unei părţi din riscurile acceptate în asigurare îl pune la
adăpost de orice tendinţă de selecţionare a riscurilor din partea reasiguratului. Contractul de
reasigurare obligatoriu se reînnoieşte automat şi deţine un cost de administrare mic.
În baza contractului mixt, reasiguratul are libertatea să cedeze sau nu anumite riscuri, în
timp ce reasigurătorul este obligat să le accepte.
Acest contract îmbină particularităţile celor două contracte anterioare, adică pentru
reasigurat funcţionează principiul facultativităţii, iar pentru reasigurător acel al obligativităţii în
cedarea, respectiv acceptarea riscurilor prevăzute în contract.
Un asemenea contract cuprinde o categorie de riscuri, dar nu şi un anumit risc individual şi
se foloseşte, de obicei pentru reasigurarea riscurilor de valori mari, pentru partea ce depăşeşte
limita contractelor obligatorii.

6. Funcţiile reasigurărilor
Reasigurarea are ca obiectiv satisfacerea nevoilor societăților de asigurare, iar atingerea
acestora îndeplineste mai multe funcții:
1. Funcția de protecție
În cazul daunelor de proporţii foarte mari (produse de cutremure, furtuni, inundații etc.),
când asigurătorul inițial nu va putea face faţă unui nivel foarte mare de cereri de despăgubire, iar
capacitatea sa financiară poate fi insuficientă şi totodată îl poate perturba financiar, recurge la
contractele de reasigurare, unde în felul acesta el se simte protejat.
Prin intermediul reasigurării pagubele suferite de un asigurat, indiferent de volumul lor,
vor fi suportate atât de asigurătorul inițial, cât și de către reasigurători.
2. Functia de stabilizare a ratei daunei la reasiguraţi
În contractul de reasigurare (în functie de tipul său) se poate face menţiunea, că
reasigurarea va intra în vigoare în momentul în care indicatorul rata daunei la reasigurat va
ajunge la un anumit nivel. Prin stabilizarea acestui indicator, reasiguratul va cunoaste cu
exactitate nivelul maxim al daunelor care le va suporta într-un an, deci va cunoaşte cu
aproximaţie şi profitul pe care îl va obține din activitatea de asigurare.
Rd = nr de bunuri despăgubite/ nr de bunuri asigurate*100
3. Dispersia riscurilor
Prin încheierea unei game variate de asigurări, societatea de asigurare se expune unui nivel
ridicat al riscului. Astfel, prin transferarea riscurilor catre reasiguratori, se realizeaza o dispersare
a riscului, la care este expusa societatea de asigurare.
4. Creşterea capacităţii de subscriere a reasiguratului
Societățile de asigurare trebuie să respecte anumite reglementări cu privire la evoluţia unor
indicatori de bonitate (garanţie) și siguranță. Prin transferul riscului către reasigurători nivelul
acestor indicatori se îmbunătăţește, și pe măsură ce riscurile sunt cedate va creste capacitatea de
subscriere.
 Un indicator folosit de organele de supervizare și control ale activităților societăților de
asigurare este gradul de solvabilitate. Gradul de solvabilitate se calculează ca raport dintre
capital plus rezerve și încasările din prime, astfel:

unde:
Gs – gradul de solvabilitate;
K – capitalul asiguratorului;
R – rezerve;
P – prime încasate;
Astfel, presupunem că un asigurător nu apelează la reasigurare şi are un capital plus
rezerve în valoare de 60 mil. USD, venit anual din prime de asigurare de 400 mil.USD. deci
gradul de solvabilitate este de:

Presupunem în plus, că asiguratorul încheie un contract de reasigurare prin care cedeaza

către reasigurator prime de reasigurare în valoare de 200 mil. USD anual.
Cunatumul primelor de asigurare încasate se diminuează cu valoarea primelor de
reasigurare, în calculul indicatorului grad de solvabilitate. Astfel, pentru un asigurător care
apelează la reasigurare gradul de solvabilitate devine:

,
unde:
P’ - primele de reasigurare.

,
Gradul de solvabilitate al asiguratorului se îmbunatateste, ceea ce înseamnă că va crește
capacitatea de subscriere a asiguratorului.
5. Funcție de patrundere/retragere a activităţilor din anumite zone
Prin reasigurare societatea de asigurare poate transfera riscurile aferente anumitor zone pe
care le considera neatractive momentan, sau poate accepta în reasigurare riscurile din alte zone
considerate oportune.
6. Funcția de sporire a gradului de încredere
Prin apelarea la reasigurare, creste siguranta financiară a asiguratorului, iar asigurații
inițiali observând acest aspect vor avea mai multă încredere în asigurător.
7. Clasificarea reasigurărilor
În funcţie de modul de repartizare a riscurilor între reasigurat şi reasigurător, reasigurarea
poate fi proporţională şi neproporţională
 Figura 5: Reasigurarea

1. Reasigurarea Proporţională se caracterizează prin faptul că răspunderile reasiguratului

şi reasigurătoruluii se stabilesc sub forma unei proporţii faţă de suma totală asigurată. Aceeaşi
proporţie se utilizează la repartizarea primei de asigurare şi la plata despăgubirilor.
Reasigurarea proporţională are următoarele variante:
1.1 Reasigurarea cotă–parte – participarea reasiguratului şi reasigurătorului se stabileşte
sub forma unei cote procentuale din suma asigurată prevăzută în contractul de asigurare.
Deci şi primele de asigurare şi acordarea despăgubirii se face în proporţia în care s-a
preluat riscul.
Acest sistem de reasigurare este preferat de reasigurător, deoarece nu permite o selecţie a
riscurilor din partea reasiguratului.
Avantajul pentru reasigurător, constituie însă, un dezavantaj pentru reasigurat, deoarece
portofoliul de asigurări ale acestuia de obicei este compus dintr-un număr mare de riscuri mici şi
mijlocii, care poate nici n-ar necesita reasigurare. Cedând şi aceste riscuri în reasigurare,
reasiguratul renunţă şi la un volum important din prime.
Contractul de reasigurare cotă - parte se reînnoieşte automat de la o perioadă la alta, fiind
un contract de tip continuu, rezilierea lui trebuie notificată în timp de 3-6 luni
1.2 Reasigurare excedent de sumă asigurată – reasiguratul cedează numai acele sume pe
care nu doreşte sau nu poate să le reţină în contul propriu. Reţinerea se stabileşte automat sub
forma unor sume fixe numite plinul de conservare. Tot ceea ce depăşeşte această reţinere
numită excedent se cedează în reasigurare până la limita sumei asigurate.
Acest tip de reasigurare se aplică mai des la asigurări de bunuri (clădiri, construcţii,
echipamente), deoarece aici suma asigurată poate fi determinată cu precizie, iar reţinerea proprie
a reasiguratului poate fi diferenţiată în funcţie de natura şi frecvenţa riscului asigurat (incendiu,
explozii, avarii, furt prin efracţie etc.) Reasiguratul cedează numai acele riscuri care au o
frecvenţă mai mare de apariţie.
Excedentul poate fi stabilit şi în scară- excedentul I, II şi III.
În acest caz excedentul II reprezintă suma care depăşeşte excedentul I, iar excedentul III suma
care depăşeşte sumele anterioare.
Exemplu: La un contract excedent de sumă asigurată
Sa= 6 200 000 dolari
Plinul de conservare = 200 000 dolari
Excedentul de 6 000 000 dolari poate fi împărţit în:
Excedent I- 2500 000 dolari şi
Excedent II- 3 500 000 dolari, dar poate şi altfel.
Se spune că un contract cu excedent II şi excedent III nu este prea agreat de reasigurători,
deoarece printr-un asemenea contract se acoperă doar numai partea de „Vârf” a riscurilor cu
sume asigurate mari, care nu au o frecvenţă mare şi nu asigură echilibrul ce trebuie să existe între
volumul de prime şi răspunderea maximă.
Excedentul de sumă asigurată prezintă un avantaj pentru reasigurat, deoarece riscurile mici
intrând în cadrul plinului de conservare nu vor fi reasigurate.
Nivelul reţinerii proprii în raport cu răspunderea maximă a reasigurătorilor este un prim
indiciu al calităţii riscurilor cedate în reasigurare. Aceasta deoarece la stabilirea reţinerii proprii,
reasiguratul va ţine cont de probabilitatea reducerii riscului, de mărimea daunei, de mărimea
medie a sumelor asigurate şi a mijloacelor financiare de care dispune .
În cazul riscurilor mai bune. plinul de conservare va fi mai mare decât la cele mai puţin
bune.
Dezavantajul este că se operează cu un mare volum de calcule ce duc la un mare volum de
muncă, calculându-se pentru fiecare contract reţinerea proprie (plinul de conservare) şi suma
asigurată preluată de reasigurători (excedent I, II şi în unele cazuri III).
Un agent economic încheie trei contracte de asigurare:
CA1 – 5 000 000 000 lei
CA2 – 15 000 000 000 lei
CA3 – 6 000 000 000 lei
Plinul de conservare s-a stabilit de 2 000 000 000 lei pentru fiecare eveniment în parte.
În aceste condiţii cele trei contracte de reasigurare vor avea următoarea formă:
CR1 – 3 000 000 000 lei (5 000 000 000 lei- 2 000 000 000 lei) 1,5 plinuri de conservare;
CR2 - 13 000 000 000 lei – 6,5 plinuri de conservare;
CR3 – 4 000 000 000 lei – 2 plinuri de conservare;
Pentru a stabili proporţia contractului de reasigurare în contractul de asigurare se
procedează astfel:
CR1/CA1*100 = 3 000 000 000/5 000 000 000*1000=60%;
CR2/CA2*100= 13 000 000 000/15 000 000 000*100=86,67%;
CR3/CA3*100= 4 000 000 000/6 000 000 000 *100 66,66%;
Aceste procente se aplică în cazul stabilirii primei de asigurare. Reţinerea reasiguratului
(plinul de conservare ) este invers proporţională cu gradul de risc şi se reflectă şi în prima de
asigurare.
Cotele de repartizare a sumei asigurate, primei de asigurare şi a despăgubirii se determină
cu ajutorul următoarelor formule:
Cr= Rp/St*100; CR= Se/St*100
Cr -cota de repartizare pentru reasigurat;
CR -cota de repartizare pentru reasigurător;
Rp -reţinerea proprie;
St -suma total asigurată;
Se – suma ce cade sub incidenţa contractului excedent de sumă asigurată.
1.3 Reasigurarea proporţională mixtă – este o îmbinare dintre reasigurarea cotă-parte şi
excedent de sumă asigurată.
Reasigurarea mixtă sau contractul facultativ-obligatoriu este un acord prin care compania
cedentă are opţiunea de a ceda (şi nu obligaţia), iar reasigurătorul este obligat să accepte (fără a
putea refuza) o parte dintr-un anumit risc subscris de compania cedentă. Acest contract se
realizează, de regulă, peste limita unui contract excedent de sumă şi oferă companiei cedente, în
mod automat, posibilităţi de reasigurare, atunci când s-a depăşit valoarea excedentului. Acesta
acţionează ca un surplus suplimentar, cu excepţia cazului în care compania de asigurare nu îl
cedează, deoarece poate apela la alte aranjamente mult mai profitabile.
Sub aspectul tehnicii procedurale, resiguratul reţine o cotă-parte din suma asigurată a
contractelor de asigurare individuale, iar diferența o cedează în reasigurare, în varianta “cotă-
parte”. După depășirea limitei răspunderii, în varianta de reasigurare “cotă-parte”, întreaga
diferentă se reasigură în varianta ”excedent de sumă asigurată”.
Reasigurarea mixtă are două secvenţe: Prima în care se aplică tehnica reasigurării în
variantă „cota parte” şi care avantajează ambele părţi implicate şi a doua în care se aplică tehnica
reasigurării în varianta excedent de sumă asigurată, pentru acea parte din suma asigurată cedată
în reasigurare , care nu a fost preluată de reasigurători, integral, în cadrul primei proceduri şi care
îi dezavantajează pe reasigurători.
Dacă cedarea în reasigurate are loc către aceiaşi reasigurători atât în prima secvenţă cotă-
parte, cât şi în a doua varianta „excedent de sumă asigurată”, atunci reasigurarea mixtă realizează
avantaje pentru ambele părţi.
1.4 Reasigurarea pe bază de pool – se face în vederea acoperirii unor riscuri deosebite sau
a unui complex de riscuri din anumite ramuri de asigurare şi de aceea mai multe societăţi, ţin să
creeze un pool de reasigurare, care să plaseze în reasigurare contractele în cauză.
Poolul este administrat de un oficiu, care centralizează ofertele de reasigurare primite din
partea societăţilor de asigurare şi le repartizează între membrii pool-lui, pe baza cotelor de
subscriere, la care aceştea s-au angajat.
Dacă membrii pool-lui nu au acoperit întreaga valoare a contractelor oferite în reasigurare,
diferenţa se plasează înafara poolului.
Cauzele care au dus la crearea pool-lui sunt:
- Necesitatea acoperirii unor riscuri speciale de proporţii deosebit de mari, care au o
frecvenţă şi intensitate încă necunoscută (riscuri atomice sau nucleare);
- Existenţa unor riscuri care prin cumul ar putea conduce la daune foarte mari. (riscuri de
război);
- Evitarea cedării unui volum important din primele de asigurare către societăţile de
asigurare dintr-o altă ţară sau altă zonă geografică.
2. Reasigurarea Neproporţională a apărut datorită fricii că contractele de valori mari nu
vor fi plasate integral în reasigurare pe baza proporţionalităţii. La reasigurarea neproporţională
repartizarea răspunderii între asigurat şi reasigurător se face în funcţie de volumul probabuil
(posibil) al daunei şi nu în baza unui raport proporţional faţă de suma asigurată.
La acest tip de contract răspunderea reasiguratului este limitată pentru fiecare daună, iar în
sarcina reasigurătorilor cade partea de daună ce depăşeşte răspunderea reasiguratului.
Răspunderea poate fi exprimată în formă absolută (unităţi valorice - bani), sau sub formă relativă
(coeficienţi %, promile, etc.) cu o cotă din rata daunei.
2.1 Reasigurarea excedent de daună – în cazul acestui contract, răspunderea
reasiguratului este limitată pentru fiecare daună la un anumit plafon denumit prioritate, franşiză
sau prag, iar răspunderea reasigurătorilor vizează partea de daună, care depăşeşte prioritatea şi se
exprimă printr-o sumă fixă din dauna probabilă (de ex. 50 000 $, 15 000 Euro etc. ).
 Deci, este un acord între un reasigurat şi un reasigurător, prin care reasigurătorul acceptă să
plătească reasiguratului toate daunele care depăşesc o anumită limită precizată pentru fiecare risc
în parte sau per eveniment.
Exemplu: Într-un contract în varianta excedent de daună, compania cedentă îşi fixează
franşiza la 50 000 000 lei. Valoarea unor daune posibile poate fi de maxim 1 000 000 000 lei.
Reasiguratul apelează la serviciile mai multor reasigurători
Presupunem:
R1 va acoperi de la 50 000 000 până la 250 000 000 (200 000 000);
R2 va acoperi 250 000 000 până la 500 000 000 (250 000 000);
R3 va acoperi de la 500 000 000 până la 800 000 000 (300 000 000);
R4 va acoperi de la 800 000 000 până la 1 000 000 000 (200 000 000);
Cum se va proceda în cazul apariţiei daunelor?
D1 – 30 000 000 lei
Reasiguratul nu va plăti nimic, dauna va fi suportată de compania cedentă.
D2 – 200 000 000 lei
Compania cedentă va plăti 50 000 000;
R1 150 000 000 (200 000 000- 50 000 000);
D3 – 450 000 000
Compania cedentă va plăti 50 000 000;
R1 200 000 000;
R2 200 000 000;
D4 – 900 000 000
Compania cedentă va plăti 50 000 000;
R1 200 000 000;
R2 250 000 000;
R3 300 000 000 ;
R4 100 000 000.
Răspunderea reasigurătorilor poate fi limitată, însă poate fi şi nelimitată.
2.2 Reasigurarea oprire de daună – reasiguratul se angajează să acopere din daunele
făcute în cursul anului, o sumă echivalentă cu un oarecare procent din volumul primelor
încasate, iar reasigurătorii să suporte tot ceea, ce depăşeşte acel nivel.
Participarea reasigurătorilor la acoperirea daunei depinde de raportul dintre daune şi
primele de asigurare.
Acest raport se numeşte rata daunei, care se calculează după formula:
Rata daunei = (Despăgubiri plătite / prime încasate)*100
La întocmirea contractului oprire de daună, sarcina principală a reasiguratului constă în
limitarea daunei pe care o înţelege că trebuie să o suporte.
Deci, dauna care rămâne în sarcina reasiguratului se stabileşte sub forma unui procent din
dauna produsă raportat la primele încasate.
Pentru a nu-şi asuma angajamente excesiv de mari, la încheierea contractului, reasiguratul
e bine să manifeste prudenţă şi să precizeze şi mărimea absolută (adică unităţi valorice, bani) a
opririi de daună, deoarece este tot posibil, ca volumul primelor efectiv încasate să depăşească
volumul primelor estimate, ceea ce atrage după sine majorarea automată a răspunderii
reasiguratului. Dar trebuie de menţionat că şi reasigurătorii sunt cointeresaţi ca răspunderea lor
să fie stabilită şi ca mărime absolută.
 De ex: Reasiguratul se angajează să acopere daunele produse în cursul anului considerat în
limita a 70% din primele încasate în perioada de referinţă, iar reasigurărorii să suporte daunele ce
depăşesc prioritatea. Dacă daunele înregistrate v-or echivala 125% din totalul primelor încasate,
atunci reasigurătorii v-or acoperi diferenţa de 55% (125-70).
În cazul expus mai sus, reasigurătorii vor suporta dauna care depăşeşte prioritatea (stabilită
ca diferenţă dintre 125 şi 70), dar nu mai mult decât suma convenită (să zicem de ex. 150 000 E),
ceea ce depăşeşte această limită rămâne în sarcina reasiguratului.
Un rol important la încheierea contractului cu o astfel de reasigurare, îl joacă buna
credinţă a reasiguratului, în ceea ce priveşte informarea corectă a reasigurătorilor despre
mărimea reală a daunelor înregistrate şi a primelor încasate. Încălcarea acestei reguli de bază –
fair play (joc cinstit, sincer) în materie de asigurări, are drept consecinţă, transferarea asupra
reasigurătorilor a unei părţi din obligaţiile ce-i revin cu titlu de drept reasiguratului.
Privită de pe poziţiile reasiguratului, această reasigurare apare ca fiind o formă ideală de
reasigurare, deoarece permite societăţii de asigurare directă să nu-şi asume răspunderi excesive,
care i-ar putea compromite echilibrul financiar, dar totuşi ea este puţin utilizată în practică.
La reasigurările neproporţionale o problemă extrem de importantă o constituie stabilirea
cuantumului primelor cuvenite reasigurătorilor. Aceasta deoarece prima de asigurare nu este
proporţională cu angajamentele asumate de aceştia (cu volumul daunelor de acoperire), ci este
mult mai mică.
Explicaţia rezidă din faptul că posibilitatea producerii daunei maxime (limita prevăzută în
contract) sau chiar a unei daune medii (care se situează peste nivelul priorităţii) este mult mai
redusă decât probabilitatea producerii de daune mărunte, care se încadrează în prioritate şi rămân
în totalitate în sarcina reasiguratului.