Corect – incorect

Construcţii pleonastice

Michel Massian, profesor de litere, romancier, eseist şi dramaturg francez

spunea cu o ocazie: „Este ceva de nesuportat în avalanşa de pleonasme care
se abate zilnic asupra noastră”. Este o realitate pe care o trăieşte nu numai
limba franceză (sau oricare alta), ci şi limba română.
Deşi mulţi lingvişti români de marcă au tratat problema pleonasmului în limba
română, pleonasmul n-a beneficiat încă de o cercetare sintetică şi aprofundată,
pe măsura importanţei pe care o prezintă. Principalul neajuns este acela că
pleonasmele sunt numai semnalate, nu şi explicate în aşa fel încât oricine să
înţeleagă de ce expresii ca „averse de ploaie”, „mijloace mass-media” sau
„aniversarea unui număr de ani” sunt structuri pleonastice supărătoare.
Multor vorbitori nici noţiunea de pleonasm nu le este foarte clară, de aceea îmi
propun să evidenţiez câteva greşeli de ordin pleonastic. Termenul de
specialitate, „pleonasm”, provine din limba franceză, care îl are în lexic încă din
secolul al XVI-lea. Termenul „pleonasm” a fost creat în limba greacă clasică
(pleonasmos), din „pleon”, care înseamnă „mai mult". Exprimarea pleonastică
cuprinde, aşadar, mai multe cuvinte decât ar fi necesar (ca în cunoscutele
exemple: „avansaţi înainte!”, „prefer mai bine” sau „continuaţi mai departe!”
Lingviştii spun că astfel de exprimări redundante contravin „principiului
economiei lingvistice”. În ciuda acestui principiu, prezenţa pleonasmului a fost
constatată în toate limbile importante. De aceea, unii lingvişti înclină să vadă în
pleonasm un fel de tendinţă universală a vorbirii. În cazuri cu totul speciale,
această tendinţă se şi justifică mai mult ori mai puţin, dar, în acelaşi timp, ea
are limite, pe care normele exprimării corecte sau literare ne împiedică să le
depăşim. Profesorul Ionel Funeriu spunea că „supunerea la regulă nu e un
moft, ci un imperativ al oricărei civilizaţii autentice. În perimetrul românesc
însă, regula e percepută când ca o îngrădire dictatorială, când ca un capriciu al
grămăticilor fără umor, când ca un concept pe care – dacă ai cât de cât
personalitate – îl calci imediat în picioare”. Orice încercare de eludare a
principilui este anarhie, iar anarhia în vorbire ne poate aduce în situaţia să nu
ne mai înţelegem între noi, ca la Turnu’ Babel.
Totuşi, sunt situaţii când nevoia de nuanţă în exprimare, cere sacrificarea
regulii. De multe ori încercăm să dăm mai multă forţă exprimării, ceea ce
explică emiterea unor pleonasme ca „Intră înăuntru!”, „Ieşi afară!”, „Taci din
gură!”, „Întoarce-te înapoi!” sau „Am văzut cu ochii mei şi am auzit cu urechile
mele”. Toţi folosim astfel de construcţii şi le percepem ca fiind naturale. Dar nu
numai vorbitorul nativ de limbă română foloseşte astfel de exprimări, ci şi
vorbitorii altor limbi de cultură. Astfel, în franceză, vorbitorul spune: „Je l’ai vu
de mes propres yeux, Je l’ai entendu de mes oreilles” (adică „l-am văzut cu
ochii mei, l-am auzit cu urechile mele”). Astfel de exprimări pleonastice se
găsesc şi în opera unor autori recunoscuţi. Iată un citat din Anatole France:
„Voici ce que j'ai entendu de mes propres oreilles et vu de ma propre vue"
(„Iată ce-am auzit cu urechile mele şi am văzut cu vederea mea”). În engleză,
vorbitorul spune: „I saw it him with my own eyes”, adică „l-am văzut cu ochii
mei”. În timp ce astfel de exprimări pleonastice pot trece drept tolerabile,
totuşi nu orice pleonasm poate fi acceptat. De obicei, pleonasmele izvorăsc din
grabă, din neatenţie, din lipsa autocontrolului, din ignoranţă, din insuficienţa
cunoştinţelor lexico-etimologice.