De La Geneza La Apocalipsa

comori.
org
De la Geneza la Apocalipsa
Samuel Ridout
De la Geneza la Apocalipsa
Introducere ............................................................................................................................................................... 1
Pentateuhul .............................................................................................................................................................. 3
Cărţile istorice ....................................................................................................................................................... 10
Cărţile profetice - De la Isaia la Ezechiel ......................................................................................................... 18
Cărţile profetice - Daniel şi profeţii mici ......................................................................................................... 27
Cărţile poetice ....................................................................................................................................................... 39
Evangheliile sinoptice ......................................................................................................................................... 49
© www.comori.org 2
De la Geneza la Apocalipsa Introducere
Introducere
Deuteronom 8:7-9; Deuteronom 34:1-4.
Aceste două locuri din Scriptură ne arată ceea ce eu înţeleg a fi cele două moduri în care putem citi şi
înţelege cuvântul lui Dumnezeu.
În primul verset se vorbeşte despre ceea ce asigură hrana pentru suflet. După cum observaţi, totul ne
vorbeşte despre bogăţia ţării; dealurile şi văile ei; izvoarele şi pâraiele ei de apă; rodiile ei, smochinele şi
uleiul de măsline - tot ce era bun de mâncat, aproape amintind de grădina Eden însăşi. În celălalt verset
îl vedem pe Moise privind ţara de departe. Nu spun că asta e o pedeapsă pentru comportamentul lui.
Într-un fel, pare infinit mişcător faptul că omul care I-a fost cel mai credincios lui Dumnezeu în zilele şi
în generaţia lui a trebuit să fie singurul ales de către El să manifeste dreptatea inflexibilă care e
întotdeauna exercitată în casa Lui. Nu e doar israelitul căzut căruia nu i se permite să intre în ţară, nu e
doar cel care se poticneşte într-un loc nesemnificativ sau de puţină valoare în lucrarea lui Dumnezeu. El
este conducătorul însuşi, Moise, cel care i-a condus afară din Egipt, care le-a suportat toate greşelile şi
slăbiciunile în deşert, care i-a dus până la graniţa ţării - cel care pentru un gest de grabă, care L-a
dezonorat pe Dumnezeu, este ales să manifeste, după cum am spus, dreptatea inflexibilă care aparţine
casei Lui. În har, Moise are cel mai înalt loc, dar în cârmuire trebuie să fie cu cei smeriţi, sub mâna
puternică a Lui Dumnezeu.
Aş spune totuşi că nu este vorba despre Moise, ci mai degrabă despre noi înşine: şi aş arăta din acest
verset celălalt mod în care putem privi ţara şi anume, de la distanţă. Lui Moise nu i s-a permis să intre în
ea; este luat, totuşi, pe vârful muntelui Pisga şi acolo poate cuprinde cu ochii întregul teritoriu. Poate
cuprinde cu privirea de la îndepărtatul Dan în nord, în jos de-a lungul întregii regiuni montane centrale
spre îndepărtata regiune din sud, de lângă Iordan şi pînă la Marea Mediterană, iar Domnul îi spune
„Aceasta este ţara pe care am jurat-o lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov”. În această ţară va intra Israel.
La fel putem aplica şi în ceea ce priveşte Cuvântul lui Dumnezeu. Nu mai e nevoie să vă spun că într-un
anume fel noi nu avem, la fel ca şi Avraam, nicio singură bucată de pământ pe care să o numim a
noastră. Cine este mai sărac decât copiii lui Dumnezeu? Toate lucrurile noastre preţioase sunt invizibile.
Lumea spune că lucrurile de cea mai mare valoare pentru noi nu există: toată moştenirea oamenilor lui
Dumnezeu este o moştenire viitoare. Dar unde găsim descrisă acea moştenire? Unde o găsim înfăţişată
înaintea noastră în toată frumuseţea, bogăţia şi perfecţiunea ei? În preţiosul Cuvânt al lui Dumnezeu.
Aşadar aceste versete sunt moştenirea noastră prezentă, în posesia căreia putem intra acum prin
credinţă şi să ne bucurăm deja de realitatea care se aşterne în faţa noastră.
Acum să vedem cum se aplică aceste două locuri din Scriptură. În primul rând avem Cuvântul lui
Dumnezeu care furnizează felurita hrană pentru sufletele noastre. Avem rodul viei, smochinul, rodia,
grâul, orzul, uleiul de măsline despre care vorbeam - mâncare pentru sufletele noastre. Apoi din nou
avem priveliştea de pe muntele Pisga asupra întregii moşteniri, înglobând ţinta generală a Cuvântului
lui Dumnezeu şi gruparea părţilor lui; şi întocmai cum te-ai căţăra pe vârful unui munte pentru a avea o
privelişte a întregii ţări, iar apoi cobori şi intri într-o casă pentru a face rost de mâncare pentru foamea ta,
acesta este şi scopul nostru, cu ajutorul Domnului, să ne ocupăm în momentul de faţă cu priveliştea
muntelui Scripturii; să privim întregul Cuvânt al lui Dumnezeu, să-i vedem grupările şi conţinuturile
© www.comori.org 1
De la Geneza la Apocalipsa Introducere
generale şi să coborâm din când în când să luăm câte ceva pentru propriile noastre suflete. Acesta este
felul de-a fi al lui Dumnezeu în toate lucrările Lui. Putem privi natura cu telescopul sau cu microscopul.
Astronomul explorează cerurile cu telescopul lui. Priveşte atent în adâncimile lor şi unde noi nu vedem
nimic, el vede nu doar lumi, ci sisteme de lumi. Biologul ia un singur strop de apă şi cu microscopul lui
vede o lume nouă, la fel de perfectă ca şi lumile înstelate de deasupra. Cât de perfectă e toată lucrarea lui
Dumnezeu, indiferent că e vorba de cea a mâinilor Sale, sau a Duhului Său.
Putem veni aşadar la Biblie şi să privim în ea, ca şi cu telescopul şi să pătrundem toată plinătatea ei,
privind armonia generală şi conţinuturile ei. Apoi putem lua, ca la microscop, un singur verset - o
singură propoziţie, da, cuvinte separate, şi să găsim în ele aceeaşi înţelepciune şi perfecţiune pe care o
vedem în plinătatea măreaţă a Scripturii ca întreg. Ne vom ocupa cu Cuvântul într-un mod mai general
şi vom căuta să obţinem o idee generală a scopurilor lui Dumnezeu dezvăluite astfel.
Oamenii obţin mântuirea în mare parte prin anumite versete ale Bibliei. Cât de mulţi au găsit pacea prin
preţiosul verset „Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu,
pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă eternă.” Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu
trebuie să fim oameni învăţaţi ca să fim mântuiţi; nu trebuie nici măcar să ştim unde să găsim un anumit
verset în Cuvântul lui Dumnezeu. Cel mai simplu adevăr cu privire la Hristos, Mântuitorul celor
pierduţi, este mijlocul prin care suntem mântuiţi. Ştiu eu că sunt un păcătos pierdut? Ştiu că am păcătuit
şi că sunt lipsit de gloria lui Dumnezeu? Pot eu spune „Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit?”
Atunci este privilegiul meu să ascult cu atenţie la celălalt cuvânt, „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel care
ridică păcatul lumii” şi să ştiu că Dumnezeu şi-a arătat propria Sa dragoste faţă de noi prin aceea că, pe
când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.
Dar noi nu vrem să rămânem în necunoştinţă. Dumnezeu ne mântuieşte pentru a-I împărtăşi gândurile.
Din această cauză noi trebuie să dorim fierbinte să înţelegem Cuvântul Lui.
Noi suntem extrem de egoişti din fire, astfel că ne amăgim pe noi înşine, la fel cum cei mai mulţi oameni
egoişti o fac. Suntem atât de egoişti, încât dacă credem că o anumită parte a Cuvântului lui Dumnezeu
nu va ajuta la mângâierea noastră, sau dacă nu ni se potriveşte în mod special nouă, atunci nu are nicio
legătură cu noi, nu e nimic bun în el pentru noi şi, prin urmare, nu putem să fim în armonie cu gândurile
lui Dumnezeu. În consecinţă, trăim o viaţă săracă, expusă ispitelor duşmanului.
De ce are Satan atâta putere asupra oamenilor lui Dumnezeu, trăgându-i în lume, ocupându-i cu
gândurile ei? Este din cauză că ei neglijează Cuvântul lui Dumnezeu. Neglijezi Scripturile sub pretextul
că eşti deja mântuit şi că tot ceea ce ai nevoie sunt câteva reguli după care îţi poţi ghida calea, asemenea
unui cârmaci pe o navă comercială, care se poate orienta şi care ştie cum să-şi cârmuiască nava, dar în
acelaşi timp este neştiutor în privinţa lucrărilor măreţe ale lui Dumnezeu şi trece nepăsător pe sub ceea
ce vorbeşte de gloria lui Dumnezeu şi anume, cerurile care dezvăluie lucrarea mâinilor Lui. În acest fel şi
tu şi eu putem avea două sau trei versete care se aplică umblării creştine şi încă două- trei versete care se
aplică restabilirii şi părtăşiei şi alte câteva care se concentreză asupra legăturilor noastre cu lumea şi
credem că avem suficient după care să ne ghidăm viaţa: dar nu suntem în părtăşie cu Dumnezeu. Există
numai un singur mod prin care putem fi în părtăşie cu Dumnezeu şi anume, prin Cuvântul Său preţios.
Acum aceasta este importanţa preocupării noastre şi anume să dezvăluim întrucâtva, într-un mod
sistematic, ceva din perfecţiunile acestui binecuvântat Cuvânt.
© www.comori.org 2
De la Geneza la Apocalipsa Pentateuhul
Pentateuhul
Nu mai este nevoie să spun că aceste cărţi ale Bibliei sunt grupate împreună într-un mod sistematic,
pentru că este evident că nu sunt puse împreună la întâmplare. Luaţi ca exemplu Vechiul şi Noul
Testament. Veţi vedea că acestea tratează două subiecte distincte. Venim totuşi la subiectul nostru
special în această seară, cele cinci cărţi ale lui Moise, această primă parte a Bibliei. Toate aceste cărţi sunt
puse împreună. Ele formează un tot unitar; nu poţi scoate niciuna dintre aceste cărţi, fără a deforma
această parte a Scripturii. Privaţi-ne de Geneza şi vom fi lipsiţi de însuşi fundamentul privitor la căile şi
lucrările lui Dumnezeu în această lume. Privaţi-ne de Deuteronom sau puneţi-l în altă parte a Bibliei şi
vom rămâne fără concluzia cu privire la căile lui Dumnezeu.
Moise a fost autorul tuturor acestor cărţi, singurul autor. La sfârşitul acestor cărţi îl vedem pe Moise
aşternându-şi viaţa pe hârtie, ca simbol al unei lucrări complete. Vom vedea, pe măsură ce continuăm cu
studiul Scripturii, că Pentateuhul, după cum este numit, (care tradus înseamnă „cinci volume”) ne oferă
modelul după care este scris întregul Cuvânt al lui Dumnezeu, cheia pentru a înţelege de ce Dumnezeu
ne-a făcut o descoperire atât de deplină. Am spus că aceste cărţi sunt un întreg din care nu poţi scoate
nicio carte afară, fără a deforma restul.
Totuşi, pe de cealaltă parte, trebuie să vedem că ele sunt complet distincte una faţă de cealaltă. Oamenii
ar putea întreba: „De ce nu a scris Moise numai o carte?” „Dacă el este autorul acestui întreg, după cum se şi
vede, de ce a scris cinci volume în loc de unul?” A făcut aceasta pur şi simplu pentru a sublinia că avem de-a
face cu o diversitate, cu un progres divin şi pentru că Dumnezeu are să ne înveţe o lecţie prin faptul că
sunt cinci cărţi şi de asemenea, că ele alcătuiesc o parte distinctă a Scripturii. Care este lecţia pe care o
învăţăm din acest lucru? Sunt cinci cărţi.
Subiectul cărţii Geneza este creaţia şi viaţa individuală a sfinţilor. Când ajungem la Exod, avem un gând
complet nou. Gândul remarcabil în această carte este răscumpărarea, răscumpărarea unor oameni cu
scopul de a fi în părtăşie cu Dumnezeu. Venim apoi la Levitic, iar acolo există o linie distinctă a
adevărului, adevăr care stă la baza întregii cărţi, adevărul cu privire la accesul înaintea lui Dumnezeu, în
sfinţenie. Trecând la Numeri, este ca şi cum am trece într-o altă cameră. Aici găsim un gând total diferit.
Este vorba despre drumul poporului lui Dumnezeu de-a lungul călătoriei prin pustie, iar când cartea
Numeri se încheie şi ajungem la Deuteronom, poporul pare a se reîntoarce unde era la început. Aici
avem tot cuprinsul căilor lui Dumnezeu cu poporul Său.
Aceasta este ceea ce se află la suprafaţă, şi veţi observa că în fiecare carte avem un progres distinct, o pas
înainte faţă de ceea ce aveam în cartea anterioară. Să le examinăm din nou. În Geneza avem creaţia,
imaginea unei noi creaţii, lucrarea vieţii divine în suflet. Cum se numeşte aceasta într-un limbaj mai
simplu pentru sufletele noastre? Nu este aceasta naşterea din nou? „Dacă cineva nu este născut din nou,
nu poate vedea (nu poate intra în) Împărăţia lui Dumnezeu”. Trebuie să avem naşterea din nou, trebuie
să fim părtaşi naturii celei noi, pentru a avea o relaţie cu Dumnezeu. Dar este oare aceasta tot ceea ce are
El să ne dezvăluie cu privire la relaţia noastră cu El Însuşi? Nu, acesta este doar începutul. Ce urmează
apoi?
Temelia relaţiei noastre cu El. Iar gândul deosebit pe care îl găsim de-a lungul cărţii Exod şi care este
fundamentul întregii relaţii cu Dumnezeu, este răscumpărarea prin sânge. Un om este născut din nou
© www.comori.org 3
prin acţiunea suverană a Duhului lui Dumnezeu; aceasta este naşterea din nou; dar care este temelia
relaţiei noastre cu Dumnezeu, care este fundamentul păcii noastre cu El? Nu este acest adevăr al cărţii
Exod, acest măreţ adevăr al răscumpărării? Aşadar, vedeţi că Exod este în mod evident altă carte şi că
prezintă un gând distinct şi progresiv. Prima dată avem viaţă, iar apoi răscumpărare.
Acum, trecând la Levitic, ce avem? Tema cărţii Levitic, după cum spuneam, este sfântul locaş al lui
Dumnezeu; este principiul sfinţeniei divine care trebuie menţinută; ajungând la cartea Levitic, o găsim
complet diferită de cartea Exod. Lucrul cu care este ocupat Dumnezeu aici este sfinţenia, care se cuvine
casei Lui, este mijlocul prin care poporul Lui se poate apropia şi poate savura părtăşia cu El Însuşi,
părtăşie spre care au fost conduşi în Exod. Încheierea cărţii Exod ne pregăteşte pentru ceea ce găsim în
Levitic, dar aici totul ne este dezvăluit ca un adevăr distinct, un progres faţă de ceea ce aveam în Exod –
adevărul sfinţeniei şi al intrării. Să transpunem aceasta din nou în viaţa noastră practică de zi cu zi.
„Deci, fiind îndreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos, prin
care am şi avut intrare, prin credinţă, în acest har în care stăm”. Pacea cu Dumnezeu este acea pace dată
de sângele Mielului pascal; dar „intrarea prin credinţă în acest har în care stăm” corespunde acestei cărţi
Levitic; este vorba despre intrare, apropiere, despre a privi la gloria sfântă a lui Dumnezeu şi a ne
bucura de ea. Cât am pierde, dacă n-ar fi niciun principiu al sfinţeniei, aşa cum vedem în cartea Levitic.
Mă tem, vai, că cei mai mulţi dintre noi ne mulţumim să rămânem în Exod, să ne continuăm drumul
doar cu conştienţa mântuirii, fără a savura preţiosul privilegiu de a putea intra în locul sfânt, de a putea
împărtăşi gândurile lui Dumnezeu.
Dar, spun din nou, este aceasta totul? Se rezumă oare întreaga viaţă a credinciosului la aceste lucruri? Cu
siguranţă că nu. Picioarele noastre se află pe un în deşert, avem de-a face cu diverse tentaţii. Ce trebuie
să facem noi în această lume ostilă? În ceea ce priveşte sufletele noastre, suntem preocupaţi cu plinătatea
infinită a lui Hristos. Savurăm toate lucrurile preţioase care ne sunt dezvăluite cu privire la El, dar cum
stau lucrurile cu viaţa noastră de zi cu zi? Cum stau lucrurile cu privire la mărturia noastră într-o lume
ca aceasta? Cum stau lucrurile cu dezvoltarea caracterului care se formează prin încercări? Voi cita din
nou din acelaşi capitol din Romani: „Şi nu numai atât, dar ne lăudăm şi în necazuri, ştiind că necazul
lucrează răbdare şi răbdarea experienţă şi experienţa speranţă; şi speranţa nu înşală, pentru că dragostea
lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat”. Unde putem vorbi
despre astfel de experienţe? Nu în Levitic, ci am trecut în Numeri. M-am bucurat de „intrarea” mea în
cartea Levitic, iar acum mă pot lăuda chiar şi în necazul prin care trebuie să trec în această lume. Acum,
exact asta este ceea ce ni se dezvăluie în cartea Numeri; este vorba despre testare, despre încercare, şi
vai, când pui la încercare carnea, sunt scoase la iveală slăbiciunea ei, eşecul ei, lipsa ei de putere,
dezonoarea adusă lui Dumnezeu, pe de-o parte. Dar este aceasta totul? Mulţumesc lui Dumnezeu că de
asemenea este scoasă la iveală infinita lui răbdare, îndelunga-răbdare şi înţelepciunea lui Dumnezeu, iar
dacă din experienţa în acest pustiu cunosc pe de-o parte ceea ce sunt, pe de cealaltă parte, Îl cunosc pe
Dumnezeu aşa cum nu L-aş putea cunoaşte, o spun plin de respect, nici chiar sus în glorie. Îl cunosc ca
pe Acela care mă sprijină şi mă susţine în mijlocul celor mai dureroase încercări, Cel care, când m-am
împiedicat şi am căzut, sau când am devenit rece şi nepăsător, mă poate restabili, mă poate aduce înapoi,
mă poate pune pe picioare şi să mă conducă până la sfârşit; acest lucru nu l-aş putea învăţa în cer; iar
aceasta, dragi fraţi, este ceea ce avem înfăţişat în cartea Numeri.
Nu suntem noi mulţumitori că avem o astfel de carte? Nu suntem noi recunoscători că în preţiosul Său
Cuvânt ne-a oferit un întreg volum privitor la umblarea noastră pe pământ, un întreg volum privitor la
harul Lui pe care ni-L oferă când avem nevoie de el? Aşadar, în cartea Numeri găsim un gând diferit, un
alt pas în înaintarea poporului lui Dumnezeu, iar aceasta ne aduce la ultima carte, Deuteronomul. Este
vorba doar despre faptul că suntem conduşi prin această lume? Doar despre faptul că Dumnezeu ne
© www.comori.org 4
sprijină şi ne aduce la sfârşitul călătoriei noastre? Aceasta nu este totul. Atunci când am ajuns la sfârşitul
călătoriei, şi când nu mai este niciun alt pas de făcut prin pustie, sfinţenia lui Dumnezeu şi dragostea Lui
pentru noi cer ca împreună cu El să ne întoarcem şi să privim înapoi în trecut şi să vedem paşii pe care i-
am făcut, să ne vedem căderile şi defectele noastre cu privire la El, să ni le reamintim, şi astfel vedem că
întreaga carte Deuteronom este dedicată unei recapitulări. Nu aflăm niciun eveniment nou povestit în
ea; dar întâmplările vechi, lucruri care s-au întâmplat cu mulţi ani în urmă sunt adunate, nu sunt
niciodată uitate de Dumnezeu, niciun pas pe care l-am făcut, nicio cădere pe care am avut-o, nu va fi
vreodată uitată de El. El le adună pe toate, iar la sfârşitul călătoriei le examinează pe toate. De ce? Pentru
a ne umili? Am fost umiliţi cu mult înainte. Ne-a umilit în pustie şi ne-a învăţat că omul nu trăieşte
numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iasă din gura lui Dumnezeu. El examinează trecutul nu pentru a
ne umili, ci pentru a ne da o lecţie pentru eternitate. Gândiţi-vă la asta! Suntem atât de capabili să ne
gândim la cer ca la un loc unde nu mai avem nevoie de lecţii. Dar abia acolo suntem pregătiţi să începem
să ne învăţăm lecţia; mulţi dintre noi suntem aşa de înceţi aici, încât învăţăm foarte puţin. Primul lucru
pe care îl avem de făcut când ajungem în cer, este să ne învăţăm lecţia călătoriei prin pustiu. Nu mai este
nevoie să spun că locul unde o vom învăţa este scaunul de judecată al lui Hristos; nu mai e necesar să
spun că atunci când Domnul Isus Îi adună pe cei răscumpăraţi ai Lui acolo sus, în glorie cu El Însuşi şi ca
El Însuşi, El va deschide cartea întregii lor vieţi şi o va examina. Cartea Deuteronom este ultimul pas în
progresul sfinţilor.
Acum aşadar, nu vedeţi frumuseţea acestei ordini şi nu veţi fi de acord cu mine că nu putem schimba
ordinea? Puteţi lua Geneza şi să o puneţi ultima? Puteţi pune cartea Levitic a patra? Nu, pentru că ele
sunt legate împreună tocmai în această ordine, şi veţi vedea că există un progres clar în istoria sufletului
vostru, ca şi în istoria lui Israel ca naţiune; un progres care începe cu Geneza, cu viaţa lui Dumnezeu în
suflet, trecând apoi la Exod, unde avem conştienţa răscumpărării şi a părtăşiei; apoi în Levitic avem
intrarea în locul preasfânt; în cartea Numeri avem călătoria prin acest pustiu; până când în final, totul ni
se recapitulează în cartea Deuteronom.
Înainte de a merge mai departe, să privim şi un alt gând. Observaţi că aceste cărţi sunt în ordine şi că
ordinea lor nu poate fi schimbată, şi de aceea acea ordine dă fiecărei cărţi un anumit număr. De exemplu
Geneza este numărul 1, Exod este numărul 2, Leviticul este numărul 3, Numeri este numărul 4, iar
Deuteronom este numărul 5. Aceste cărţi nu pot avea alt număr, pentru că ele sunt în această ordine
absolută. Au vreo semnificaţie aceste numere pentru noi? Învăţăm noi ceva din ele? Geneza ca numărul
„unu” ne vorbeşte despre creaţie, despre originea lucrurilor, despre Dumnezeu ca şi Creator, ca sursă.
Veţi vedea că acest adevăr cu privire la numărul unu trece prin toată Scriptura, iar când venim să privim
mai îndeaproape cartea Geneza, veţi vedea că acest număr unu caracterizează întreaga carte. Luaţi ca
exemplu pe Avraam, pe care Dumnezeu Îl cheamă în har suveran, iar acesta este numărul unu; este
suveranitate. Veţi găsi acest gând al suveranităţii şi al controlului lui Dumnezeu asupra vieţii oamenilor
Săi, ca fiind proeminent în această carte. Luaţi ca exemplu un alt gând cu privire la numărul unu:
înseamnă o singură persoană, un individ în opoziţie cu o naţiune. Geneza este istoria unor persoane
luate individual. Vom vedea imediat că este istoria a şapte persoane.
Acum venim la cartea Exod, care este a doua carte, iar numărul doi sugerează răul; sugerează robie şi
captivitate; dar sugerează mai mult de atât, binecuvântat să fie Dumnezeu – ajutor de la El, mântuire,
răscumpărare. Apoi mai sugerează comuniune, asociere, iar astfel găsiţi acest număr doi imprimat, - am
spus imprimat? Nu, este ţesut în însăşi fibra şi ţesătura cărţii. Exodul este o carte care ne vorbeşte despre
robie şi răscumpărarea din robie; despre păcat şi despre jertfa pentru păcat; despre eliberare din Egipt;
despre umblarea cu Dumnezeu sau despre comuniune; aşadar despre aceasta ne vorbeşte numărul 2.
Venim din nou la Levitic, a treia carte, iar aici găsim numărul trei ca fiind caracteristic. Care este a treia
© www.comori.org 5
persoană a Trinităţii? Aşa cum Tatăl este pus în legătură cu cartea Geneza, pentru că este cartea naşterii,
iar Fiul este pus în legătură cu Exodul, pentru că este cartea răscumpărării, aşa şi Duhul este pus în
legătură cu Leviticul, pentru că este cartea sfinţeniei. Aici sunt principiile minunate ale sfinţeniei lui
Dumnezeu şi ne aduce în locul în care putem intra numai în puterea învierii, iar acest loc este sfântul
locaş al lui Dumnezeu. Trei este numărul sfântului locaş, este numărul prezenţei lui Dumnezeu. Am fost
impresionat în mod deosebit în ultima vreme de faptul că atunci când Scriptura vorbeşte despre Duhul
Sfânt, nu prezintă ceva deosebit cu privire la El, nicio dezvăluire a caracterului Său aşa cum este, ci avem
o dezvăluire a lui Hristos, a lucrării lui Hristos, care corespunde întocmai cu promisiunea Domnului că
El ne va trimite Duhul Sfânt, iar El Îl va glorifica pe Hristos, va lua din lucrurile lui Hristos şi ni le va
arăta. Cât de binecuvântat este acest lucru. Duhul binecuvântat al lui Dumnezeu Îşi are timpul Său (dacă
aş putea folosi o astfel de expresie) de umilire. Hristos a avut timpul Său de umilire. Domnul a venit aici,
a luat un loc smerit şi a fost ascultător până la moarte – moartea pe cruce, iar acum în acest timp, Duhul
Sfânt Îşi acoperă gloria, şi, în loc să vorbească în primul rând despre lucrurile privitoare la El Însuşi, El
vorbeşte despre Hristos şi lucrarea Sa. Din acest motiv găsiţi în cartea Levitic lucrarea şi Persoana lui
Hristos în mod deosebit dezvăluită cu o plinătate pe care nu o găsim nicăieri altundeva în întregul
Cuvânt al lui Dumnezeu.
Trecând apoi la numărul patru, vedem că este numărul pământului, numărul acestei lumi. Vorbim
despre patru colţuri ale pământului, despre patru vânturi. Aşadar acest număr are de-a face cu ce este
pământesc. Am văzut deja că această carte Numeri are de a face cu lumea aceasta prezentă. Patruzeci de
zile, patruzeci de ani – aceştia ne vorbesc despre încercare. De exemplu, am putea intitula cartea Numeri
„Patruzeci de zile”, pentru că reprezintă istoria celor patruzeci de ani de încercare prin pustiu. Acest
număr patru este imprimat în însăşi ţesătura cărţii aşa că nu poate fi înlocuit de niciun alt număr.
Astfel ajungem la cea de a cincea carte. Şi Deuteronomul este o istorie, dar o istorie relatată de gura lui
Dumnezeu. Este „unu” adăugat la patru, şi acel „Unu” este Dumnezeu; şi cât de diferite sunt lucrurile;
istoria mea, în mâinile lui Dumnezeu, şi El va face o binecuvântare chiar şi din eşecul meu. Aşadar acest
număr cinci, care ne vorbeşte despre Dumnezeu cu omul, reprezintă exact caracterul cărţii Deuteronom.
Îngăduiţi-mi să merg mai departe în ceea ce priveşte aceste numere. Avem numerele impare şi cele pare,
care par a fi foarte banale. Dar să privim la cele trei numere impare: numărul unu corespunde cărţii
Geneza, trei corespunde cărţii Levitic, iar cinci, cărţii Deuteronom. Îl vedem pe Dumnezeu în acestea
într-un mod deosebit. În „unu” Îl avem pe Dumnezeu ca sursă a vieţii, în numărul „trei” suntem
introduşi în prezenţa Sa, iar în numărul „cinci”, despre care tocmai am vorbit, Îl vedem pe Dumnezeu şi
pe om.
În cele două numere pare, doi şi patru, avem răul şi eşecul. Binecuvântat să fie Dumnezeu că mai avem
de asemenea şi altceva: salvarea din păcat şi sprijin în timpuri de eşec. Nu este remarcabil faptul că
aceste cinci numere sunt legate împreună astfel încât nu le putem dezbina, că aceste cinci cărţi ne
dezvăluie cinci gînduri pe care le putem asocia cu semnificaţia fiecărui număr? Nu mai trebuie să explic
aceste lucruri, pentru că dacă Dumnezeu ne-a oferit aceste lucruri în Cuvântul Său, cu cât le învăţăm şi
ne familiarizăm mai repede cu ele, cu atât mai repede vom obţine o binecuvântare din ele. Biblia ne va
deveni din ce în ce mai dragă, şi, ca să spun aşa, ni se va explica singură.
Acum, să ne oprim pentru o clipă asupra cărţii Geneza şi să vedem gândurile deosebite care se află în ea.
Am văzut că este cartea creaţiei. Privind-o mai îndeaproape, vom vedea că se împarte într-un mod foarte
remarcabil. Oriunde altundeva vom regăsi astfel de împărţiri, însă există ceva foarte impresionant în
legătură cu această a carte Genezei: ea împarte întregul volum.
© www.comori.org 6
Primele două capitole ne arată istoria omului care încă nu a căzut în păcat, iar restul Scripturii, ne
vorbeşte despre omul căzut în păcat. Aşa este Biblia pe care o avem; noi L-am obligat pe Dumnezeu, ca
să zicem aşa, ca în scrierea cărţii Sale, să o împartă în două părţi atât de inegale, astfel încât o singură
foaie ne vorbeşte despre cum era omul creat de Dumnezeu, iar restul cărţii ne vorbeşte despre soluţia lui
Dumnezeu cu privire la ruina şi păcatul care au survenit. Aşadar, vedem în această primă parte omul
aşa cum a venit de la Dumnezeu, iar în a doua parte, indiferent dacă e vorba de întreaga Scriptură, sau
în mod deosebit de cartea Geneza, este vorba despre mântuire.
În a doua parte, naraţiunea este centrată în jurul a şapte bărbaţi. Aceasta ne va ajuta să ne amintim
conţinutul cărţii Geneza: Adam, Set, Noe, Avraam, Isaac, Iacov şi Iosif; între aceşti şapte bărbaţi se
împarte ceea ce mai rămâne din carte.
Adam este desigur primul. El este primul beneficiar al promisiunii. Al doilea este Set, înlocuitorul; Abel
a fost omorât de Cain, iar Set este ales în locul lui ca înlocuitor; acesta este numărul doi. Scurta istorie a
lui Enoh aparţine de asemenea acelei perioade. Noe, al treilea bărbat deosebit, ne trece din potop pe un
teren al învierii, pe noul pământ; acesta este numărul trei. Următoarea persoană remarcabilă este
călătorul Avraam, al patrulea, care a călătorit ca străin prin acest pustiu. Al cincilea ca să spunem aşa, ni-
L prezintă pe Dumnezeu şi pe om. În Isaac avem prima imagine personală remarcabilă a lui Hristos,
omul lui Dumnezeu, iar apoi în Iacov avem disciplina lui Dumnezeu, încercarea prin care Dumnezeu
permite oamenilor Săi să treacă, cu scopul de a împiedica răul în ei şi pentru a-şi înfrânge voia proprie.
Aşadar vedem în Iacov istoria voinţei proprii. Apoi în Iosif, ultima persoană, avem omul perfect al lui
Dumnezeu, în al cărui chip vom fi transformaţi într-o zi. Acum, din aceşti şapte bărbaţi se alcătuieşte
întreaga carte a Genezei. În ei ne este prezentată istoria vieţii divine dezvăluită în şapte moduri.
Să mai rămânem puţin la acest subiect, întrucât este foarte interesant. Promisiunea este primul lucru pe
care îl obţine un păcătos, promisiunea mântuirii prin sămânţa femeii. Următorul lucru de care are nevoie
un păcătos este eliberarea de sub puterea păcatului, simbolizată de Set, înlocuitorul. Al treilea lucru de
care are nevoie este să umble în puterea învierii, iar acest lucru îl vedem în Noe, omul înviat. Apoi, el
trebuie să fie străin şi călător. Următorul lucru pe care trebuie să-l înveţe este acea supunere pe care o
vedem în Persoana lui Hristos, Omul venit aici jos, a cărui imagine este de Isaac. Al şaselea lucru este
înfrânarea voinţei noastre proprii din cauza căreia, vai! de câte ori i-am dat ocazia lui Dumnezeu să ne
înfrâneze, să ne pedepsească – iar acest lucru îl vedem la Iacov. Iar în final suntem schimbaţi în imaginea
lui Iosif, cel care este o imagine atât de perfectă a lui Hristos, încât citind despre el te gandeşti mai de
grabă la Cel pe care Îl reprezintă decât la Iosif însuşi. Întreaga sa viaţă, spre deosebire de cea a lui Iacov,
este o imagine a lui Hristos de la început până la sfârşit. Acest lucru este foarte frumos. La Iacov este
aproape imposibil să găseşti vreo asemănare cu El, dar la Iosif vedem peste tot asemănări. Dar vedem
nuiaua lui Dumnezeu asupra lui Iacov în toată umblarea lui. Însă apoi culege roadele pline de pace ale
dreptăţii – şi vedem că la sfârşit Iacov îi binecuvântează pe fiii lui Iosif înainte de a muri, pornind de la
toată experienţa sa prin care trecuse, în mare măsură datorită voinţei sale proprii, întrând în cele din
urmă în odihna lui Dumnezeu.
Nu avem timp pentru a continua în acelaşi fel şi cu celelalte cărţi. Puteţi face acest lucru în studiul
personal, dar vedeţi cum în acest fel, fiecare carte îşi are lecţia ei preţioasă, iar aceste lecţii se repetă într-
un mod perfect. Fiecare carte în parte se deschide ca o floare frumoasă, perfect consistentă, perfect
armonioasă, în tot felul ei de a fi. Permiteţi-mi acum să vă ofer un gând-cheie al fiecăreia dintre aceste
cărţi. Am văzut viaţa individuală în Geneza. Să privim aceste gânduri din prima parte a cărţii Exod: „Şi
Eu voi vedea sângele şi voi trece peste voi”. „Cântaţi Domnului pentru că este foarte înălţat”. În aceste
două versete aveţi înaintea voastră gândul din Exod – păziţi prin sânge de judecata lui Dumnezeu şi
eliberaţi de sub robia păcatului prin puterea Sa: o dublă salvare. Aproape toată partea a doua a cărţii se
© www.comori.org 7
ocupă cu descrierea cortului şi cu construirea lui – locuinţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său –
accentuând aici gândul părtăşiei – şi temelia lui în Persoana şi lucrarea lui Hristos, Domnul nostru.
Locul din Exod unde s-au dat tablele legii este sugestiv. Primele table nu au fost aduse în tabără, ci au
fost sparte la poalele muntelui, când Israel îşi încălcase deja legământul. Al doilea rând de table ale legii
au fost rezultatul mijlocirii lui Moise şi în acest fel, acele legi nu erau cele originale. Aceste legi semnifică
aşadar, cerinţa lui Dumnezeu adresată poporului Său, pe care El L-a răscumpărat şi L-a iertat, mai
degrabă decât cerinţa unei legi care nu poate da viaţa.
Să ne întoarcem din nou la Levitic. Vă spuneam, după cum vă amintiţi, că Leviticul este cartea care ne
dezvăluie în perfecţiunea ei, lucrarea şi caracterul lui Hristos. Dar care este gândul-cheie al întregii cărţi?
Capitolul 16, a treia parte a cărţii a treia, este locul preasfânt. Acolo vedem marea Zi a Ispăşirii, iar
preotul ducea sângele jertfei dincolo de perdea, stropindu-l pe altar. Gândul-cheie în Levitic este:
„Având îndrăzneală să intrăm în locurile sfinte prin sângele lui Isus, pe calea cea nouă şi vie pe care a
deschis-o pentru noi”. Doresc să rămânem puţin la prima parte a acestei cărţi. În primele şapte capitole
avem jertfele descrise în perfecţiunea lor felurită; iar apoi, pentru ca gândurile noastre să fie păstrate
într-un echilibru armonios, Îl avem înaintea noastră pe Preot, în toată gloria Sa, pus în legătură cu ceilalţi
preoţi, imagini care ne reprezintă pe noi; apoi urmează locul preasfânt. Să privim aceste trei gânduri,
lucrarea perfectă a lui Hristos, fundamentul relaţiei noastre, persoana lui Hristos ca tovarăş al nostru –
dacă mă pot exprima respectuos în acest fel; locul preasfânt, locul părtăşiei noastre cu El: fundamentul,
persoana, locul. Am putea continua în felul acesta de la capitolul 18 până la sfârşit, şi găsim acolo
sfinţenie pentru calea pe care mergem, iar apoi rezumatul, şi rezultatul acestora completând întreaga
carte.
În ceea ce priveşte cartea Numeri, găsim acolo un gând-cheie foarte remarcabil, în capitolul 15, versetul
2: „Când veţi intra în ţara locuinţelor voastre, pe care v-o dau”. Dar, poate că veţi spune: „Ce are aceasta a
face cu cartea Numeri? Nu este Numeri cartea pustiei? Ce are a face cu ţara?” Să ne uităm la ceea ce este
înainte şi după acest verset şi vom vedea frumuseţea şi farmecul acestuia. Înaintea acestui verset avem
murmurele copiilor lui Israel şi refuzul lor de a intra în această ţară – refuzul lor absolut. Continuând cu
capitolul 16 vedem răscoala lui Core, Datan şi Abiram. Pe de-o parte avem refuzul deliberat al poporului
de a intra în posesia binecuvântării, pe de cealaltă parte răscoala lor şi abaterea de la liderul lor. Dar ce
avem între aceste capitole? „Când veţi intra în ţară”. Aş putea aluneca, vai! M-aş putea întoarce înapoi în
Egipt în necredinţă! Biata mea inimă s-ar putea revolta împotriva harului care mi-a oferit un astfel de
conducător şi mare-preot, dar să lăsăm necredinţa şi refuzul pe de-o parte şi de cealaltă, iar între ele,
chiar în mijlocul cărţii, avem această siguranţă binecuvântată: „Când veţi intra în ţară”. Vom ajunge
acolo! Aţi eşuat, aţi refuzat, s-ar putea să fiţi un copil necredincos al lui Dumnezeu. Ah! Poate că veţi
avea parte de nuia – de disciplinarea Tatălui. Dar la fel cum în Exod cu siguranţă sunteţi un copil al lui
Dumnezeu, la fel cum şi în Levitic, în mod cert sunteţi un copil al lui Dumnezeu, tot un copil al lui
Dumnezeu veţi fi şi în Deuteronom. Veţi fi în ţară într-o zi. Poate că spuneţi: „Am întors practic spatele la
toate astea, m-am dus în lume şi am savurat lucrurile acestui pământ mizerabil”. Foarte bine, dar Dumnezeu a
jurat – El te va face să bei apă amară, dar pentru că în mod cert eşti copilul Său, „când vei intra în ţară”,
toate acestea vor fi amintiri.
Noi suntem călători, umblăm prin pustiu. Este o călătorie lungă, dar este o călătorie care are un sfârşit şi,
la fel de sigur cum am făcut primul pas pe drumul acesta, tot atât de sigur este şi faptul că vom ajunge la
sfârşit. Chiar dacă am vorbit doar foarte pe scurt despre Numeri, trebuie să trec mai departe, nu fără a
menţiona pe scurt prima parte a cărţii, primele 10 capitole, unde totul este ordonat de Dumnezeu,
înainte de începerea călătoriei, mijlocirea preoţească neîncetată fiind în mijlocul tuturor şi în final este
anticipată cucerirea ţării.
© www.comori.org 8
În Deuteronom există multe lucruri preţioase. După cum spuneam, cartea recapitulează întregul nostru
trecut, examinează totul, însă la sfârşit. Există două pasaje-cheie ale cărţii Deuteronom: cântarea lui
Moise şi binecuvântarea celor 12 seminţii. Acestea par două lucruri foarte diferite. În cântarea lui Moise
nu vedem laudele copiilor lui Israel, cântecul nu prea pare a fi unul de victorie; un astfel de cântec am
văzut în capitolul 15 al cărţii Exod; însă în capitolul 32 al cărţii Deuteronom vedem gloria şi onoarea
atribuită lui Dumnezeu. În prima parte a cărţii, El examinează întregul trecut al poporului Său, nu scapă
din vedere nicio cădere de-a lor, iar în acel cântec profetic, El vede tot viitorul poporului Său – nimic nu
este ascuns. El le vorbeşte despre captivitatea lor, despre neascultarea lor, despre răzvrătirea împotriva
Lui Însuşi, dar ceea ce domină în întregul cântec ca un fir auriu, este adevărul că Dumnezeu va învinge.
El va fi glorificat, în ciuda căderii şi păcatului poporului Său. Acesta este sfârşitul căilor lui Dumnezeu.
Ce bine este să mă gândesc la cer nu numai ca la un loc unde voi merge pentru a intra în odihnă, nici ca
la un loc unde păcatul este îndepărtat, ci să mă gândesc la cer ca la acel loc unde Dumnezeu va lua
bietele noastre vieţi mizerabile, de lut şi le va face să strălucească cu gloria bunătăţii Sale, a harului Său,
a puterii Sale extraordinare.
Acesta este gândul acestei cărţi a Deuteronomului. Dumnezeu să fie glorificat la sfârşit în toate căile Lui,
în ciuda tuturor căderilor poporului Său, şi chiar prin ele. Iar celălalt gând este pus în legătură cu gloria
lui Dumnezeu. Vă puteţi gândi, vă puteţi gândi pentru o clipă ca Dumnezeu să fie glorificat, iar poporul
Său să nu fie binecuvântat? Este imposibil. Nu ne putem gândi la gloria Sa, fără a avea parte de
binecuvântare. Tocmai acest lucru îl reprezintă crucea. Manifestă cel mai deplin gloria lui Dumnezeu.
Veţi spune că vă asigură mântuirea, şi aşa şi este, însă acest lucru se întâmplă datorită faptului că
Dumnezeu este glorificat. Dumnezeu este glorificat în privinţa păcatului. Dumnezeu este glorificat prin
ascultarea Fiului Său – Dumnezeu este glorificat, şi îl sfidez pe Satan sau orice putere, care împiedică
binecuvântarea noastră pusă în legătură cu acea glorie. Aşadar vedem în capitolul 33 binecuvântarea
seminţiilor. În capitolul 32 el le vorbise despre căderea lor, dar şi despre victoria lui Dumnezeu asupra
eşecului lor. Apoi când termină cu descrierea gloriei lui Dumnezeu, poate coborî pentru a ne da
binecuvântarea, aşa cum inima noastră nici nu şi-a închipuit – binecuvântare care se întinde de-a-lungul
mileniului până la sfârşit, până la cea mai îndepărtat sfârşit al timpului, până la cea mai îndepărtată
graniţă a „dealurilor eterne”. Preaiubiţi fraţi, spre aceasta călătorim noi. Gândiţi-vă la asta, voi, călători
prin acest pustiu, în timp ce mergeţi mai departe obosiţi şi slăbiţi. Gândiţi-vă la faptul că chiar şi din
experienţele voastre triste, Dumnezeul nostru binecuvântat va obţine glorie pentru El Însuşi. El ne va da
binecuvântare, ne va da binecuvântare eternă. Înseamnă asta că noi putem fi nepăsători? Ca şi cum am
putea continua să mergem indiferenţi prin această lume şi să spunem că totul va fi bine, iar la sfârşit
Dumnezeu va primi gloria?
Sunt convins că oricine gândeşte în acest fel va avea parte de nuiaua de disciplină a lui Dumnezeu. Nu,
dragi prieteni, cu cât suntem mai în concordanţă cu gândurile lui Dumnezeu, cu atât realizăm mai mult
care sunt scopurile Lui şi cu atât mai sfinţi vom fi. Şi cu cât înţelegem mai mult ce înseamnă harul, ceea
ce va face harul pentru noi la sfârşit, cu atât mai mult ne vom bucura, chiar aici, să fim schimbaţi în
chipul binecuvântat al lui Hristos.
În ceea ce priveşte repetarea legilor, cu noi caracteristici, aşteptarea poporului nerăbdător de a intra în
ţară, voi spune puţine lucruri. Totul are o semnificaţie, iar un studiu răbdător, cu grijă al acestor lucruri,
va fi răsplătit din belşug.
Fie ca, prin harul lui Dumnezeu, adevărul divin al Pentateuhului să ne devină tot mai familiar şi nu doar
atât, ci să îl şi asimilăm, astfel încât vieţile noastre să fie reproducerea vie a acestuia înaintea lumii.
© www.comori.org 9
De la Geneza la Apocalipsa Cărţile istorice
Cărţile istorice
Aşa am remarcat deja, cele cinci cărţi ale lui Moise reprezintă temelia întregii Scripturi, precum şi
modelul după care ea a fost scrisa. Totuşi ele sunt diferite de oricare altă carte din Biblie, mai cu seamă
pentru că în ele se prezintă gândurile lui Dumnezeu. De exemplu, în Exod se prezintă mântuirea lui
Dumnezeu; peste tot în Levitic, sfinţenia lui Dumnezeu; aproape că nu există nimic despre om în toată
cartea Levitic; îndurarea lui Dumnezeu apare chiar şi în Numeri, deşi, dintre toate cărţile Pentateuhului,
poate că această carte vorbeşte cel mai mult despre om; în Deuteronom, bineînţeles, este Dumnezeu care
trece din nou în revistă toată istoria împreună cu poporul. Din moment ce Pentateuhul este numărul
unu, primul grup de cărţi, el reprezintă temelia tuturor, gândul lui Dumnezeu în legătură cu poporul
Său, iar când acest popor intră în scenă, apar doar în mod secundar.
Însă atunci când este vorba de cărţile istorice, ne aflăm într-o atmosferă cu totul diferită. Aici predomină
omul. De exemplu, nu se găseşte nimic aici care să înlocuiască perfect cartea Levitic, unde este înfăţişat
înaintea noastră Dumnezeu, însă aici El intervine în mod constant, în mijlocul eşecului lor, eliberându-i
când s-au depărtat de El, ridicându-i din mocirla în care au căzut, dând la o parte gândurile lor,
planurile lor, căile lor, pentru a-şi împlini planurile Lui. De aceea, în această a doua mare secţiune a
Bibliei, nu avem numai istoria evoluţiei poporului Său sau, vai, istoria abaterii lor frecvente, ci,
mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, avem şi istoria eliberării aduse de El. Nu este suficient timp aici
pentru a trece în revistă corespondenţa numerelor, cu care suntem familiari; însă cred că este foarte
folositor dacă avem în minte semnificaţia lor. De exemplu, să ne uităm la a doua secţiune. Este o istorie a
evoluţiei. „Doi” ne duce cu gândul la creştere, la dezvoltare. Este istoria eşecului şi a depărtării de
Dumnezeu. „Doi” vorbeşte despre o despărţire, o divizare; apoi eliberarea, şi aşa mai departe. În aceasta
constă diferenţa între cărţile istorice şi cărţile lui Moise. În cărţile istorice predomină omul, şi
întotdeauna în astfel de cazuri există depărtare de Dumnezeu şi nenorocire.
Revenind la cărţile în sine, este interesant de observat că fiecare dintre aceste cărţi corespunde uneia
dintre cărţile lui Moise. Prin urmare, Iosua corespunde Genezei; Judecători şi Rut corespund cărţii Exod;
cele patru cărţi ale Împăraţilor (1,2 Samuel şi 1,2 Împăraţi) corespund cărţii Levitic; apoi, într-o manieră
izbitoare, cărţile scrise în timpul captivităţii, Ezra, Neemia, Estera, corespund cărţii Numeri, iar cele
două cărţi ale Cronicilor, care de fapt sunt una singură, corespund cărţii Deuteronom, adică planul lui
Dumnezeu cu poporul Lui. Haideţi să privim mai îndeaproape la acestea.
Iosua prezintă un nou început. Ne aflăm pe un teren cu totul nou, într-un loc nou, nu mai suntem în
pustie, ci în ţară. În acelaşi fel, cartea Judecători corespunde cărţii Exod. În Judecători găsim explicaţii cu
privire la depărtarea de Dumnezeu, iar când oamenii strigă către El şi îşi recunosc starea, apare
eliberarea din partea Lui, iar aceasta corespunde în modul cel mai clar cu cartea Exod, potrivit locului pe
care îl are aici ca şi carte istorică. Nu găsim adevăratul Exod aici, adică mâna puternică a lui Dumnezeu
eliberând pe poporul Său, o dată pentru totdeauna, din mâna lui faraon; ci numai o eliberare parţială,
urmată din nefericire de o altă abatere şi de o eliberare mai scurtă. De aceea, abaterea şi eliberarea
străbat cartea ca două linii paralele. Însă există o completare minunată, aşa cum vom vedea, în cartea
Rut.
În acelaşi fel, cartea Împăraţilor are anumite trăsături care corespund îndeaproape cărţii Levitic. De fapt,
prezintă o istorie levitică. De exemplu, ne este adusă înainte preoţia, completată şi înlocuită apoi de
© www.comori.org 10
profeţi. Apoi avem împăraţii, întâi împăratul ales de om, şi apoi cel ales de Dumnezeu care îi urmează.
Apoi avem cortul întâlnirii care era la Silo în Israel, înlocuit apoi de templul lui Dumnezeu de la
Ierusalim. Aceste gânduri sunt în legătură cu prezenţa şi manifestarea divină şi corespund în această
mică măsură cărţii Levitic, care vorbeşte despre prezenţa şi manifestarea divină.
În acelaşi fel, cărţile scrise în timpul captivităţii prezintă experienţa din pustiu, poporul lui Dumnezeu
fiind sub conducerea naţiunilor, însă readus în ţară prin îndurarea lui Dumnezeu. În Cronici citim
perspectiva lui Dumnezeu cu privire la ce s-a întâmplat, cu lecţii morale, şi aceasta diferă de cartea
Împăraţilor, deşi acoperă aceeaşi perioadă istorică.
Haideţi să privim aceste cărţi mai îndeaproape, căutând să descoperim gândurile principale care stau la
baza lor. Aşa cum am spus, Iosua este Geneza, un nou început. Nu este scopul final al lui Dumnezeu,
nici istoria unor persoane, ci istoria naţiunii Israel, adusă în locul pe care El li l-a dat ca moştenire,
potrivit planului Său. Aşa cum Avraam a fost scos afară din ţara lui natală şi a primit Canaanul ca
moştenire, pe deplin şi necondiţionat, aşa cum se menţionează în Geneza, tot aşa avem în noua Geneză
luarea în posesie a ţării, cucerită acum prin credinţă. Însă mai întâi ni se aminteşte că Dumnezeu le-a
promis că le va da toată ţara în stăpânire. Iar în legătură cu aceasta găsim responsabilitatea omului de a
lua în posesie. Într-un loc Dumnezeu le spune că ţara este a lor iar în altă parte le spune că orice loc unde
va călca talpa piciorului lor va fi al lor. Este a lor, dar trebuie s-o cucerească.
Aşa că, atunci când intră în ţară, ei întâlnesc imediat duşmanul. Trebuie cucerit Ierihonul, cu zidurile lui
solide, aparent capabile să reziste tuturor atacurilor, iar apoi urmează cetatea Ai. Acestea reprezintă însă
doar începutul unui şir de cuceriri, până când toată ţara este luată în stăpânire.
Din punct de vedere istoric, toate se referă la Israel, însă cât de izbitor se aseamănă cu posesiunile
noastre prezente în Hristos, în locurile cereşti. Abia dacă mai trebuie să reamintesc faptul că Iosua
corespunde, într-un mod remarcabil, epistolei către Efeseni.
În Efeseni ni se spune că Dumnezeu „ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti,
în Hristos”; şi totuşi, în aceeaşi epistolă citim că trebuie să luptăm „împotriva stăpânirilor, împotriva
autorităţilor, împotriva stăpânitorilor lumii întunericului acestuia, împotriva puterilor spirituale ale
răutăţii în cele cereşti”, care ne-ar putea împiedica să ne bucurăm de posesiunea noastră.
Această luptă nu este împotriva cărnii, pentru a învinge poftele şi pasiunile noastre păcătoase. Aceasta
ar însemna lupta cu Amalec, care trebuie întotdeauna evitată, dacă nu cumva propria noastră neglijenţă
ne-a prins în mrejile ei. Regula pentru cel credincios este „umblaţi în Duh şi nicidecum nu veţi împlini
pofta cărnii”.
Dar aceasta ne absolveşte oare de luptă? Ah, nu! Ostaşul lui Hristos este gata de luptă doar atunci când
este eliberat de poftele cărnii; atunci se află în poziţia în care poate lupta cu toată convingerea pentru
credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna. Până nu ai intrat în conflict cu satan, nu te vei bucura
deplin de posesiunile tale. Putem să vorbim despre faptul că Dumnezeu ne-a binecuvântat cu orice
binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos, însă cum ne bucurăm de aceste lucruri? Priviţi la
Ierihon – această cetate înmiresmată a palmierilor, ale căror ramuri unduitoare revarsă o asemenea vrajă,
şi par să ne invite să ne bucurăm de umbra şi mireasma lor, mai degrabă decât înălţimile aspre ale
munţilor – adevărata noastră casă! Nu am simţit puterea lumii? Nu vă amintiţi ce scrie apostolul Ioan
tinerilor, adevăraţii oameni de valoare, luptătorii? – „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă
iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el.” Acesta este primul lucru pe care trebuie să-l facem
în legătură cu luarea în stăpânire a moştenirii noastre. Aici este lumea, Ierihon, care înseamnă
„mireasmă” – „cetatea palmierilor”, puterea cea mare care vrea să ne împiedice să ne bucurăm de
lucrurile care sunt ale noastre în Hristos. Nu am văzut, oare, mii de credincioşi aflaţi sub vraja
Ierihonului? Nu l-am văzut oare biruitor pe împăratului Ierihonului? Dacă vrem să luptăm şi să ne luăm
moştenirea în posesiune, atunci trebuie să învingem puterea care ne ţine în lume şi care vrea să ne ţină
departe de moştenirea noastră. Aşa cum bine ştiţi, este nevoie de puterea credinţei, care înconjoară zidul
lumii acesteia, până când acesta cade la pământ.
Mai sunt multe lucruri în cartea Iosua cu care merită să ne preocupăm, dacă timpul permite, însă vreau
să vă atrag atenţia asupra unui alt lucru fundamental care se află chiar înaintea celui despre care am
vorbit deja. Am discutat despre Ierihon, puterea lumii care se află chiar la poarta intrării noastre în ţară.
Înainte de aceasta se află râul Iordan, şi înainte de a se lupta la Ierihon, ei au trebuit să coboare la Iordan,
să îl traverseze şi apoi să intre în ţară. Iar după aceea, înainte să se implice în orice luptă, au trebuit să fie
circumcişi la Ghilgal. Toate acestea ne vorbesc foarte puternic despre realitatea morţii şi a învierii
împreună cu Hristos. Iordanul simbolizează acelaşi lucru cu Marea Roşie, doar că nu evidenţiază
eliberarea din păcat, ci introducerea în partea noastră de moştenire. Iordanul ne învaţă că am fost aduşi
în partea noastră de moştenire, prin moartea şi învierea lui Hristos. Morţi şi înviaţi împreună cu Hristos.
Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, că Hristos a mers înaintea noastră în Iordanul morţii şi al judecăţii.
El a oprit toate talazurile care altfel s-ar fi revărsat peste noi, iar noi avem drumul neted spre moştenirea
noastră, aşa cum Israel avea drumul uscat spre ţara Canaanului de dincolo de râu.
Cele două movile cu câte douăsprezece pietre, una în mijlocul Iordanului iar cealaltă pe malul dinspre
Canaan, ne vorbesc despre identificarea cu Hristos în moartea şi învierea Lui.
Ghilgal aduce practic sentinţa morţii în viaţa noastră, iar dacă suntem morţi şi înviaţi împreună cu
Hristos nu înseamnă că trebuie să ne lăudăm, ci, mai degrabă să înţelegem profunzimea acestui lucru.
„Fă-ţi cuţite de cremene” spune Cuvântul lui Dumnezeu, iar aceste cuţite de cremene ne vorbesc despre
moartea lui Hristos aplicată în mod practic în viaţa noastră, despre intrarea noastră, într-o oarecare
măsură, în moartea Lui, fiind astfel capabili să intrăm şi în viaţa lui Hristos.
Ghilgal ne învaţă să „nu ne încredem în carne” iar acest lucru este ilustrat într-un mod potrivit prin ceea
ce urmează: Iosua trebuie să-şi dea jos încălţămintea, protecţia lui naturală, în prezenţa „Căpeteniei
oştirii Domnului”. De la Ghilgal, israeliţii pot să meargă şi să cucerească. Zidurile Ierihonului cad.
Cetatea Ai este arsă, după ce mai întâi are loc prima înfrângere ruşinoasă, din cauză că au uitat de
Ghilgal. Toată puterea înfricoşătoare a duşmanului, de la sud până la nord, este spulberată înaintea lor şi
nu este niciun duşman care să poată sta înaintea lor. Aceasta este, în ansamblu, desfăşurarea cărţii –
victorie, pentru că ei sunt asociaţi cu Hristos în moartea şi învierea Sa, transformate în realitate practică
de Ghilgal.
Să luăm această carte ca un manual de luptă, să luăm lecţii şi învăţătură din ea, ca să intrăm în
stăpânirea a ceea ce avem deja în Hristos. Însă cine poate spune că a cucerit totul? Putem spune, ca
Iosua, „mai rămâne foarte mult pământ de luat în stăpânire”? Haideţi să analizăm fiecare în parte, cât de
multe lucruri preţioase ale lui Dumnezeu care ne aparţin cu adevărat, ne sunt totuşi necunoscute.
Însă mai este o parte a cărţii Iosua, care prezintă moştenirea propriu-zisă, după terminarea luptelor; şi ce
minunat este că fiecare oraş, fiecare vale, fiecare izvor, totul este prezentat în detaliu în a doua jumătate a
cărţii, vrând să ne spună, fără îndoială, despre diversitatea binecuvântărilor spirituale care sunt ale
noastre.
În bunătatea Lui, într-o oarecare măsură, Dumnezeu a readus aceste lucruri înaintea noastră, astfel încât
putem să înţelegem a doua parte a cărţii, aparent cu nume seci de locuri şi hotare, râuri, văi şi munţi –
totul ne vorbeşte despre comorile nemăsurate care sunt ale noastre.
Cât de complet corespunde Iosua Genezei, un început nou şi drept pentru călăuzirea noastră! Cu
siguranţă, ar trebui să folosim din plin aceste adevăruri pe care le descoperă cartea.
Însă, vai, mai departe ajungem la Judecători, care ne prezintă cel mai trist contrast faţă de ceea ce a fost
mai înainte. În loc de un popor învingător care trece dintr-o bătălie în alta, punând duşmanii pe fugă,
arzând cetăţile şi aducând prada înaintea Domnului – în loc de toate acestea, găsim un popor
odihnindu-se în indolenţă, după un mare număr de bătălii şi victorii. Chiar dacă pare ciudat, totuşi nu
este ciudat dacă ne uităm la propria noastră istorie, pentru că sunt sigur că de fiecare dată când câştigăm
o victorie, de fiecare dată când intrăm în posesia a ceea ce ne aparţine, cea dintâi mare ispită este să
lăsăm garda jos şi să fim satisfăcuţi cu realizările noastre.
Avem nevoie de o conştiinţă trează, altfel vom cădea în indiferenţă, iar aceasta nu înseamnă doar că nu
câştigăm alte posesiuni, ci pierdem ceea ce avem, adică exact lucrurile de care ne-am bucurat odată.
Primul capitol din Judecători ne vorbeşte despre cuceririle seminţiilor. Începe cu Iuda şi vorbeşte despre
victorie, într-o manieră plină de vitejie; însă, chiar de la început, în loc să-l omoare pe Adoni-Bezec, i-au
tăiat doar degetele cele mari ale mâinilor şi ale picioarelor. E doar o mutilare parţială a duşmanului, în
loc de o distrugere completă. Pe măsură ce înaintăm, vedem cum totul este făcut doar parţial. La
început, au pus doar duşmanul pe fugă. Apoi nu au mai fost capabili să facă asta, iar duşmanul a fost
alungat în munţi, ca să locuiască acolo. Apoi, încetul cu încetul, nu au mai putut să facă nici asta, ci i-au
supus pe duşmanii lui Dumnezeu la tribut. Roma a făcut lucrul acesta în mod deosebit. Următorul pas
ne arată că nu au mai avut putere nici pentru aceasta, ci au locuit în mijlocul duşmanilor; în cele din
urmă, vedem că nu i-au mai putut alunga din văile roditoare, din păşunile cele mai bune, ci copiii lui
Dumnezeu au trebuit să locuiască în munţi, iar duşmanul a avut parte de bogăţia ţării. Ce progres este
acesta!
Amintiţi-vă că, în ceea ce priveşte lucrarea lui Hristos şi puterea măreaţă a lui Dumnezeu, nu există nicio
limită pentru victoria creştinului. Această victorie este în întregime câştigată, însă ceea ce este încredinţat
în mâinile noastre eşuează cu siguranţă. Cât de diferit le vorbeşte Dumnezeu acum, amintindu-le de
depărtarea lor de El şi dându-i în mâinile duşmanilor lor. Într-adevăr, este bine să-i vedem venind la
Bochim, chiar dacă cu lacrimi şi tânguire. Dacă ar fi păstrat în memorie caracterul Ghilgalului, n-ar mai
fi fost nevoie de toate acestea. Însă ei sunt sinceri, şi oriunde există o cădere asemănătoare, trebuie să fie
prezentă aceeaşi stare a sufletului. Ce minunat este să ne amintim că Dumnezeul nostru binecuvântat
intrevine chiar şi la Bochim! Aş vrea ca şi acum să existe un Bochim pentru copiii lui Dumnezeu, unde să
vină împreună şi să recunoască eşecul în alungarea duşmanului, să recunoască faptul că duşmanul a
învins şi a luat în stăpânire posesiunea şi moştenirea lor. Dumnezeu ne poate întâmpina la Bochim. El nu
poate să se întâlnească cu noi atunci când ne ridicăm capul cu mândrie şi avem impresia că nu am eşuat.
Haideţi să vedem primul capitol din Judecători în lumina expunerii din Apocalipsa 2; 3. Acolo este
cartea Judecători pentru noi. Dacă am învăţat lecţia celor două capitole din Apocalipsa, adică depărtarea
adunării din poziţia ei de privilegiu şi mărturie, atunci cu siguranţă vom plânge, recunoscându-ne
abaterea. Apoi ar urma eliberarea, pentru că vorbim de cea de-a doua carte, cea a eliberării şi a abaterii.
Atunci s-ar ridica şi pentru noi eliberatori care, cu ajutorul lui Dumnezeu, ar smulge puterea din mâna
duşmanului, şi chiar dacă nu am avea victorii atât de măreţe cum ar fi trebuit să avem, ca în cartea Iosua,
am avea totuşi victorii practice în ţară, cum sunt cele ale lui Otniel, Ehud, Şamgar, Barac şi Iefta. Ar
exista eliberare practică chiar şi pentru timpul prezent.
Haideţi să privim puţin la aceste eliberări, care sunt extrem de interesante. Primul este Otniel. El este
bărbatul a cărui energie l-a purtat în luptă; care a coborât şi a cucerit Chiriat-Sefer şi l-a transformat în
Debir. El este bărbatul al cărui nume, „Leul lui Dumnezeu”, vorbeşte despre putere. Cel care a avut
victorii personale şi a intrat în partea lui de moştenire este cel care poate să îi elibereze pe fraţii săi. Ehud
ne oferă o altă perspectivă a restabilirii pe care le-o oferă Dumnezeu, în îndurarea Sa. Iată un bărbat care
merge cu o singură mână împotriva împăratului Moabului – Ehud, un bărbat stângaci. După genealogie,
face parte din seminţia lui Beniamin, „fiul dreptei mele”, însă puterea lui actuală este a unui bărbat
stângaci. În ce piveşte poziţia noastră, noi suntem „fiii dreptei”, deoarece suntem legaţi de Omul de la
dreapta lui Dumnezeu, însă până acum nu am văzut niciodată un beniamit care să nu fie stângaci. El are
putere doar în slăbiciune. Dar un bărbat stângaci, care realizează însă că este unul dintre beniamiţii lui
Dumnezeu, îşi dă seama în primul rând că nu are nicio putere, iar apoi mâna lui stângă va fi, într-
adevăr, puternică.
Aşa că putem să privim la toţi aceştia. Se pare că de fiecare dată eliberarea vine prin puterea slăbiciunii.
De aceea, în capitolul 11 din Evrei, după ce apostolul face un rezumat scurt al istoriei judecătorilor, el
spune: „au fost întăriţi în slăbiciune, au fost puternici în război, au alungat oştirile străine”. Puterea în
slăbiciune este lecţia pe care o învăţăm începând de la mâna stângă a lui Ehud până la părul lung al lui
Samson. Şamgar omoară sute de oameni cu o simplă ţepuşă pentru boi, o unealtă folosită pentru a pişca
boii ca să meargă puţin mai repede. Poţi folosi orice fel de armă, atât timp cât faci lucrul acesta în
dependenţă de Dumnezeu. La fel şi îndemnul. De exemplu, un credincios sărman care nu poate vorbi ca
un învăţat, dar are un îndemn, poate să vorbească un cuvânt conştiinţei; iată ce ridică pe sfinţi şi îi
recuperează din mâna vrăjmaşului. Oh, de am avea credinţa unora dintre aceşti judecători, în zilele
acestea ale captivităţii adunării! Cine dintre noi este gata să fie eliberator? Între judecători, ei trebuiau
mai întâi să se judece pe ei înşişi şi doar apoi puteau judeca pe Israel.
Însă, vai, cartea Judecători prezintă o caracteristică adevărată, care se observă pe parcursul eliberărilor, şi
anume că ele descresc în strălucire. În loc de victoriile măreţe ale lui Ghedeon, în final vedem la Samson
cele mai mici victorii dintre toate, deşi era cel mai puternic om. Este aceasta datorită puterii lui în care se
încredea? Deoarece Samson, cu siguranţă, în loc să fie un eliberator, el însuşi avea nevoie de eliberare; iar
dacă pe toţi ceilalţi îi vedem mai mult sau mai puţin ca o imagine a lui Hristos, totuşi ne gândim
întotdeauna cu ezitare la Samson ca la o imagine a Nazireului binecuvântat, sfânt şi curat al lui
Dumnezeu. Am putea spune că scopul lui Dumnezeu este ca Samson să fie o imagine a lui Hristos, însă
atunci când responsabilitatea este încredinţată omului, nu mai există prea mare asemănare cu Domnul.
Însă imaginea se întunecă şi mai mult. Urmărind firul întregii cărţi, se ajunge în cele din urmă într-o
stare deplorabilă de anarhie, iar concluzia tuturor lucrurilor este că „în zilele acelea nu era împărat în
Israel: fiecare făcea ce era drept în ochii săi”. Avem aici explicaţia eşecului lor pe de o parte, şi prima
licărire de speranţă, pe de altă parte, deoarece, prin faptul că fiecare făcea ce era drept în ochii săi, se
indică momentul în care va fi nevoie de un împărat, care să conducă în teamă de Dumnezeu. Iar lucrul
acesta ne este prezentat în următoarea carte.
Rut este o anexă a cărţii Judecători, cu care se află într-un contrast minunat. Cartea Judecători spune
omului: „iată ce ai făcut”; cartea Rut spune omului: „iată ce a făcut Dumnezeu”. Cartea înfăţişează nişte
oameni care au pierdut orice drept în ţară, căci Naomi este o imagine a Israelului. În Judecători vedem că
ei au abandonat o mare parte din ţară, însă în cartea Rut, Naomi pleacă cu totul în ţara Moabului;
aceasta nu este doar robie, ci părăsire. Însă Naomi vine înapoi cu Rut, iar în Rut vedem începutul harului
lui Dumnezeu faţă de cei care se pocăiesc şi faţă de oamenii zdrobiţi care se reîntorc, recunoscându-şi
păcatul şi depărtarea de El. După ce Naomi a pierdut orice drept pe care l-ar avea ca urmare a ceea ce
este din fire, Rut ia locul ei, iar Naomi este binecuvântată prin această moabită dispreţuită, care nu are
niciun loc în adunarea lui Israel până la a zecea generaţie. Nu numai că Rut aduce hrană pentru ea şi
pentru Naomi, însă ea devine mireasa lui Boaz, imaginea lui Hristos în înviere – „în el este puterea” – şi
totodată strămoş al lui David şi al Domnului lui David. De aceea, în modul cel mai minunat, această
imagine îl arată pe Israel înlăturat de pe terenul legii şi restabilit pe terenul harului absolut, pentru
totdeauna, „căsătorit” cu El, dinaintea Căruia s-a depărtat atât de tare.
În următoarea carte pătrundem în inima gândurilor lui Dumnezeu. Prima oară vedem imaginea lui Eli,
care ne aminteşte de Judecători, pentru că el este cel din urmă dintre judecători. El este cel care ar fi
trebuit să fie un exemplu pentru oameni în toate lucrurile. Ce reproş trebuie să fie acesta, fiindcă departe
de a conduce poporul, el nu poate să-şi conducă propria casă şi trebuie să audă destinul casei lui din
gura unui copil. Cel mai semnificativ este faptul că Dumnezeu stabileşte o nouă cale de comunicare.
Această cale este acum reprezentată de un profet, un oracol divin; cuvântul lui Dumnezeu fiind adus
direct înaintea poporului, fără să mai fie nevoie de preoţi sau jertfe, pentru că de acum Dumnezeu va
vorbi prin profet. Prin urmare, Samuel este chemat, iar chivotul ajunge în ţara filistenilor – tronul lui
Dumnezeu adus în captivitate – din cauza păcatului poporului. Chivotul nu a mai fost niciodată adus
înapoi în cortul întâlnirii şi nu a mai existat un sanctuar al lui Dumnezeu până când David l-a restabilit
pe muntele Sionului. Dumnezeu a părăsit cortul întâlnirii şi următorul loc unde Şi-a pus Numele a fost
muntele Sion, care aş spune că este legat de locul unde Avraam l-a adus ca jertfă pe Isaac, pentru că este
acelaşi cu muntele Moria; acolo a fost construit templul lui Dumnezeu. Prin urmare, vedem că preoţia
după carne este înlăturată şi în locul ei este pusă profeţia, cuvântul divin al lui Dumnezeu. Cortul
întâlnirii este dat la o parte şi în locul lui este aşezat templul. În cele din urmă este adus înaintea noastră
un om, un împărat.
Avem puţine de spus despre împăratul Saul, pentru că în această primă parte a cărţilor Împăraţilor
avem întotdeauna latura omului pusă alături de latura lui Dumnezeu. La început este dat la o parte
omul, prin Eli, apoi cortul întâlnirii, apoi împăratul Saul, toate acestea pentru a face loc înlocuitorului lui
Dumnezeu; de aceea, în persoana lui David avem imaginea adevăratului Împărat care domneşte, prin
Care vor veni dreptatea şi binecuvântarea. Însă toată istoria ne demostrează, chiar şi prin David, eşecul
omului. Solomon l-a părăsit pe Dumnezeu, apoi a apărut separarea celor două seminţii de celelalte zece
– de-a lungul întregii istorii există un eşec constant. Însă, în ciuda acestor lucruri, se vede bunătatea şi
harul lui Dumnezeu, care Îşi păstrează tronul Său. Aceasta este ideea celor patru cărţi. N-ar avea niciun
folos să încercăm un fel de rezumat al cărţilor, însă avem aceste lucruri care ies în evidenţă, adevăratul
profet, care este cuvântul lui Dumnezeu, adevăratul Împărat şi, în legătură cu aceasta, adevăratul
templu. Toate acestea indică în mod clar spre Hristos, adevăratul Profet, Preot şi Împărat.
Istoria împăraţilor cunoaşte un declin progresiv; lucrurile devin din ce în ce mai întunecate, până când
nu mai există niciun remediu, mai ales în ultima parte a cărţilor. Mai întâi sunt luate în captivitate
primele zece seminţii, apoi şi celelalte două. Împărăţia lui Iuda este deportată, Ierusalimul este distrus,
călcat în picioare de naţiuni, iar gloria este depărtată din Israel, nu doar ca în zilele lui I-Cabod, când
gloria lui Dumnezeu se depărtase temporar în ţara filistenilor, pentru că acum gloria s-a depărtat chiar
de la Ierusalim şi aş putea spune că niciodată nu a mai revenit, în adevăratul ei sens. Cu siguranţă, o
glorie mai măreaţă a strălucit deasupra dealurilor din Iudeea, când S-a prezentat o Persoană mult mai
glorioasă decât orice împărat, însă poporul era în mare întuneric şi şi-au închis ochii în faţa Împăratului
lor. Acea glorie care a strălucit pe faţa Lui la Cezareea lui Filip, care ar fi însemnat pentru ei sfânta
sfintelor, acea glorie este înăbuşită în noaptea respingerii lor şi în noaptea mult mai îngrozitoare a
judecăţii lui Dumnezeu asupra Celui care a fost judecat pentru păcat în locul nostru.
Apoi Ierusalimul a fost călcat în picioare de naţiuni şi aceasta a rămas valabil de atunci încolo, iar cărţile
scrise în timpul captivităţii, adică al patrulea grup de cărţi, ne prezintă lucrurile din perspectiva
neamurilor. Vedem eşecul poporului. Am văzut felul în care poporul a intrat în ţară în timpul lui Iosua
şi a primit autoritate deplină pentru a lua ţara în stăpânire; ei au fost aduşi înăuntru şi ar fi câştigat o
victorie completă şi finală dacă n-ar fi intervenit necredinţa lor. Acum acelaşi popor este dus în
captivitate, iar în cele trei cărţi, Ezra, Neemia şi Estera, poporul se află în mâinile duşmanilor; şi chiar şi
când sunt aduşi înapoi în ţară, lucrul acesta se întâmplă datorită permisiunii împăratului Persiei, care le
îngăduie să se întoarcă, deşi rămân în continuare slujitorii lui. Nimic altceva decât slujitori în mâinile
naţiunilor, lucru care se va întâmpla până când vor fi eliberaţi complet, nu prin puterea lor, şi vor intra
în posesia ţării lor, nu prin puterea sau efortul lor, ci prin puterea măreaţă a Aceluia care este adevăratul
lor Conducător şi Domn. În Ezra vedem că rămăşiţa poporului este restabilită şi templul este reconstruit
– strigăte de bucurie amestecate cu lacrimi, pentru că şi gloria şi tronul lui Dumnezeu lipsesc. Vai, tronul
a ajuns în mâinile naţiunilor şi Dumnezeu nu împărăţeşte cu un rival. La fel este şi în restabilirea
adevărului divin în zilele noastre. Poate că unii dintre cei mai tineri dintre noi se bucură şi savurează
adevărurile minunate care au fost descoperite şi lucrurile minunate pe care Dumnezeu ni le-a făcut
cunoscute. Poate spunem: templul este reconstruit, da, templul este reconstuit! Însă, vai, cei mai bătrâni
îşi amintesc gloria de la început. Când mă gândesc la cei bătrâni, mă refer la aceia care Îl cunosc pe Cel
care este de la început, care se întorc înapoi la gloria de la Cincizecime, la revelaţia deplină a lui
Dumnezeu în persoana lui Hristos, Domnul. În templul construit în captivitatea zilelor noastre există
lacrimi, dar şi bucurie. Ne plecăm şi recunoaştem eşecul, ruina şi starea risipită a poporului lui
Dumnezeu, însă de asemenea Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru îndurarea Lui.
În Neemia vedem celălalt aspect. În Ezra este reconstruit templul, se restabileşte adevăratul centru, iar în
Neemia se construieşte un zid pentru a ţine la distanţă orice ar putea întina templul.
Întotdeauna vom vedea că atunci când Dumnezeu stabileşte un centru al binecuvântării, El va construi
un zid în jurul lui; El îl împrejmuieşte întotdeauna; orice lucru de valoare trebuie să fie îngrădit, protejat.
Lăsaţi duşmanii să îşi bată joc şi să spună că lucrurile acestea nu înseamnă nimic. Lăsaţi credinţa să-şi
construiască zidul. Veţi vedea că pe măsură ce slăbiciunea noastră se manifestă mai mult, în loc să fie
nevoie să lărgim calea, în loc să fie nevoie de mai puţină grijă, pentru că avem mai puţin, este nevoie de
mai multă grijă pentru a păstra ceea ce avem. „Eu vin curând: ţine cu tărie ceea ce ai, ca nimeni să nu-ţi
ia cununa.” Are credinciosul din Filadelfia ceva cu care să se laude? „Ai puţină putere şi ai păzit
Cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit Numele Meu” spune Domnul; însă aceasta înseamnă cel mai mic lucru
care poate fi făcut. Dar fiindcă el are atât de puţin, cu atât mai mare va fi nevoia de a ţine cu tărie ceea ce
are. Haideţi să nu uităm aceasta, şi chiar dacă nu avem decât un mic ogor de linte de apărat, să ţinem cu
tărie.
Cartea Estera, fiind a treia, ar trebui să fie o carte despre sfântul locaş, ca Levitic, şi într-un fel ea Îl
descoperă pe Dumnezeu în protecţia Sa faţă de poporul Său, însă mărturiseşte de asemenea o stare de
ruină. Numele lui Dumnezeu nu este menţionat nici măcar o dată, însă grija şi dragostea Sa sunt
manifestate pe tot parcursul cărţii.
Cartea Cronicilor corespunde cărţii Deuteronom, a cincea carte, şi, aşa cum am văzut, ne prezintă planul
lui Dumnezeu, descoperirea gândurilor Sale. De aceea, deşi este o mare asemănare cu cartea Împăraţi,
totuşi în cartea Cronici vedem că există un scop special care străbate întreaga carte. În mod semnificativ,
cartea începe cu Adam. Nu contează cât de departe în timp, totuşi omul are o legătură morală cu cel care
a introdus păcatul în lume.
Dumnezeu trasează genealogia poporului de la Adam, iar când ajunge la David, vedem că împăratul
Saul este dat la o parte, iar în istoria lui David nu se menţionează nicio cădere. La fel şi în viaţa lui
Solomon. Aşadar, Dumnezeu ne prezintă istoria din punctul Lui de vedere. El ne arată ce reprezintă
aceşti oameni: David simbolizează victoria, Solomon este împăratul iubitor de pace, care domneşte în
dreptate. Vedem că, atât cât este posibil, Dumnezeu omite căderile în această carte. Cele zece seminţii
sunt lăsate deoparte ca şi cum ar fi părăsit terenul responsabilităţii şi al mărturiei faţă de Dumnezeu. În
modul cel mai proeminent, profetul intervine pe tot parcursul cărţii – martorul divin, Dumnezeu
vorbind cu omul. Lucrul acesta are o învăţătură, vrând să ne arate faptul că atunci când Dumnezeu ne
prezintă istoria Lui, El o face cu un scop, ca totul să fie centrat în jurul binecuvântatului Său Fiu. Totul în
Cronici este centrat în jurul gloriei şi împărăţiei lui David şi a lui Solomon, adică Hristos în dubla
ipostază de Învingător şi Împărat al păcii. Iar istoria ulterioară arată felul în care poporul s-a depărtat de
ascultarea şi supunerea faţă de Dumnezeu, care au marcat împărăţiile lui David şi Solomon. Însă finalul
cărţii este deosebit de mişcător, deoarece în sfârşit se prezintă luarea poporului în captivitate. Prin
ordinul împăratului perşilor, Cirus, vedem că poporul trebuie să se întoarcă în ţinutul Iudeii şi să
reconstruiască templul. Lucrul acesta arată puterea deplină a lui Dumnezeu asupra autorităţii naţiunilor,
făcând ca până şi mânia omului să-L laude.
Aşadar, în acest grup al cărţilor istorice vedem cum planul lui Dumnezeu străbate istoria ca un fir de
aur, deşi, aşa cum am spus la început, prin însăşi natura lor de cărţi istorice, ele se preocupă mai ales cu
omul şi cu păcatul omului. Cât de minunat este să ştim că planul lui Dumnezeu este să aducă victorie
chiar şi în împrejurarea care dovedeşte ruşinea omului. O victorie de care ne putem bucura chiar şi în
ciuda păcatului nostru. Sunt multe lucruri în această carte asupra cărora nu m-am oprit deloc. Multe
principii pe care nu le-am privit deloc. Însă cred că am văzut cel puţin gândul care stă la baza acestor
principii şi avem cel puţin cheia care ne permite să înţelegem această parte preţioasă din Cuvântul lui
Dumnezeu.
De la Geneza la Apocalipsa Cărţile profetice - De la Isaia la Ezechiel
Cărţile profetice - De la Isaia la Ezechiel

Trecând mai departe la cărţile profetice, poate că se ridică întrebarea: „De ce să trecem la Profeţi, în loc
de cărţile poetice, care în Bibliile noastre vin imediat după cele istorice?”
În capitolul 24 din Evanghelia după Luca există un verset, versetul 44, care cred că ne arată că ordinea
aceasta nu este străină de Scriptură: „Şi le-a spus: „Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am spus pe când
eram încă împreună cu voi, că trebuie să fie împlinite toate cele scrise despre Mine în legea lui Moise şi
în profeţi şi în psalmi”. Observaţi că aici Vechiul Testament este împărţit în trei părţi: Legea, Profeţii şi
Psalmii; şi că ordinea în care sunt enumerate este: întâi Legea, apoi Profeţii, şi, la sfârşit, Psalmii. Fără
îndoială că mulţi ştiţi că profeţii sunt împărţiţi în două categorii, profeţii istorici, şi profeţii care au scris
în mod direct mesajul lui Dumnezeu către popor.
Aşadar avem aici toţi profeţii în ordine: mai întâi, pe cei istorici, şi apoi pe cei „din urmă”, care transmit
profeţii propriu-zise; şi doar apoi versetul aminteşte Psalmii, care includ toate cărţile poetice. Prezint
acest gând ca să nu credeţi că am ales în mod arbitrar să discutăm întâi despre profeţi şi să îi prezentăm
în cea de a treia parte a studiului noastru. Şi aş putea adăuga şi că în Biblia ebraică, scrierile sfinte, cărţile
poetice sunt puse toate după profeţi.
Acum trebuie să ne întrebăm dacă şi în această secţiune poziţia ca număr coincide cu tema, aşa cum am
văzut până acum.
Aşa cum am văzut, cărţile legii au fost primele; legea lui Dumnezeu este fundamentală. Apoi, în al
doilea rând, cărţile istorice reprezintă cel de al doilea grup de cărţi, şi aceasta nu doar pentru că ne
prezintă continuarea cronologică a istoriei poporului Israel, ci ele prezintă şi progresul şi evoluţia
adevărului lui Dumnezeu încredinţat poporului Său, şi relatarea feluritelor izbăviri lucrate de El. Venind
la cea de a treia secţiune, vedem că trei este numărul trezirii, al învierii; de aceea, ne putem aştepta ca în
aceste cărţi ale profeţilor să vedem puterea divină a învierii. Trei este totodată şi numărul sanctuarului,
şi unde veţi găsi locul sfânt prezentat mai clar decât în principiile trezirii despre care vorbesc profeţii?
Vă amintiţi că în Samuel aveam ridicarea profeţilor pe fondul falimentului preoţiei. Eli, reprezentat al
întregului ordin preoţesc, a eşuat; s-a îndepărtat de la sfinţenia care ar trebui să caracterizeze casa lui
Dumnezeu şi pe preoţii lui Dumnezeu. Drept urmare vedeţi cum Samuel, cel dintâi dintre profeţi, se
ridică pentru a lua locul preoţiei decăzute.
La fel şi aici, în această secţiune, veţi vedea cum lucrarea profetică s-a ridicat pentru a lua locul a ceea
este în ruină în poporul lui Dumnezeu. Aşa cum am spus, suntem puşi în faţa principiilor sfinte ale
adevărului lui Dumnezeu, care trebuiau să domnească în sanctuar, şi lucrurile sunt cu atât mai vii şi mai
reale cu cât nu se petrec înăuntrul locului sfânt. Prezenţa profetului, aşa cum am spus, înseamnă că
preotul a fost dat deoparte şi, o dată cu el, întregul sistem de rânduieli stabilit de Dumnezeu în popor.
Printre profeţi nu vedem nimic de felul unei succesiuni din tată în fiu. Profetul este ridicat de Dumnezeu
pentru o lucrare specială; el îşi primeşte mesajul direct de la Dumnezeu şi îl transmite poporului; nu
există niciun fel de intermediar. Şi atunci când lucrarea sa este împlinită, în loc să transmită slujba sa mai
departe, ea încetează până când Dumnezeu începe o lucrare nouă.
[Faptul că Ilie l-a uns pe Elisei ca succesor al său, deşi pare o contradicţie cu ceea ce am spus mai sus, nu
este aşa. Mărturia lui Dumnezeu pentru Israel a mers mai departe. Ilie a eşuat în a înţelege deplin
gândurile lui Dumnezeu – deşi a fost un slujitor deosebit de onorat – iar Elisei continuă lucrarea
profetică.]
Atunci când ne apropiem de profeţi, ne apropiem de Dumnezeu Însuşi. Ce bucurie este că în acest
număr al învierii găsim ceea ce ne vorbeşte despre restabilire, care este însă mai mult decât simpla
recuperare a ceea ce am pierdut. Pentru că restabilirea lucrată de Dumnezeu este întotdeauna o înviere,
ne aduce întotdeauna într-o sferă nouă, în puterea unei stări noi, cu totul superioară celei din care noi
înşine am căzut.
Priviţi la cel mai măreţ exemplu dintre toate. Omul a căzut din poziţia sa de creaţie perfectă a
Creatorului. Şi harul a intervenit pentru a îl recupera pe sărmanul om pierdut. Îl pune însă înapoi în
Eden, în paradisul omului? Cine ar da în schimb paradisul lui Dumnezeu, pe care cei mai nenorociţi
păcătoşi iertaţi îl vor împărţi cu El, pentru cel mai desăvârşit paradis al omului?
Dumnezeu ne dă întotdeauna ceva mai bun decât ceea ce noi am distrus. Aşadar vedem în profeţi mai
mult decât ordinea lui Dumnezeu, decât adevărul Său pentru restabilirea poporului Său în locul de unde
au căzut. De exemplu, scopul lucrării profetice nu este să restabilească poporul împărţit şi să pună pe un
fiu al lui David ca împărat peste tot poporul. Ea priveşte dincolo de toate eforturile jalnice şi sărăcăcioase
ale omului, dincolo de vremea de acum, spre vremea viitoare când Cel care merită va lua împărăţia. Ea
ne ridică spre planul gloriei lui Hristos, al împărăţiei lui Hristos.
Cât de bun este Dumnezeul nostru! Adevărul Său este ca o spirală; se poate răsuci în jurul axei proprii,
dar întotdeauna merge în sus, întotdeauna urcă spre înălţimi tot mai mari.
Dacă privim acum la cărţi în sine, vedem aceeaşi împărţire familiară în cinci cărţi. Mai întâi este Isaia,
corespunzătoare Genezei, cel puţin prin faptul că este cartea începutului; este cea care Îl prezintă pe
Dumnezeu ca izvor al binecuvântării poporului Său, şi al planurilor Sale pentru cei aleşi. Ea începe cu
Dumnezeu, la fel cum şi Geneza începe cu El. Este gloria lui Dumnezeu, planul lui Dumnezeu, puterea
lui Dumnezeu care va aduce binecuvântările Sale. Vedem suveranitatea manifestată în căile Sale.
Dumnezeu are un plan, are un scop pentru poporul Său, şi oricât de mare ar fi falimentul lor, aşa cum
cântăm uneori: „Planurile Sale se vor îndeplini, fiecare la timpul său”. Şi tot în această primă carte a
profeţilor sunt prezentaţi atât de evident aleşii Săi.
În Ieremia avem ceva destul de diferit; Ieremia, la care se adaugă Plângerile, pentru că, aşa cum ştiţi,
Plângerile ocupă acelaşi loc ca şi cartea Rut faţă de Judecători. La fel cum acestea două constituie practic
o singură carte, tot aşa şi Ieremia şi Plângerile, împreună, corespund cu Exodul. Ele ne prezintă
„durerea divină şi mântuirea divină pentru un popor păcătos”. Cuvintele accentuate aici ar fi durere,
mântuire şi păcătos. Nicăieri nu este prezentată mai evident starea grozavă de păcat a poporului; nicăieri
nu veţi vedea durerea divină turnată într-un vas de pământ aşa cum o vedem în Ieremia. Şi această carte
ne arată în mod minunat şi mântuirea, răscumpărarea.
Apoi, în cel de al treilea rând, Ezechiel corespunde cu Leviticul, şi subiectul său ar putea fi numit
„curăţirea sanctuarului pentru un popor întinat”. Nu este în primul rând o chestiune de mântuire, ci de
curăţire.
Apoi Daniel ne aduce printre naţiuni, experienţa pustiei, a profetului care trăieşte în lume. Ea vorbeşte în
primul rând de puteri dintre neamuri, şi nu de iudei. Scrisă în vremea naţiunilor, ea este cartea Numeri,
şi ne vorbeşte despre „vremurile, punerea la încercare şi falimentul naţiunilor”.
Ne mai rămân cei doisprezece profeţi mici, grupaţi ca un întreg, după cum vom vedea mai târziu. Ei
sunt un rezumat al căilor lui Dumnezeu – ca şi în Deuteronom – al principiilor şi căilor guvernării
divine. Vom atinge câteva puncte principale în fiecare dintre acestea – scoţând puţină apă din fântâni
inepuizabile.
Isaia, ca şi Geneza, este prinţul profeţilor, şi în mod minunat vedem că profeţia sa este împărţită în şapte
părţi, cartea în sine fiind pecetluită cu numărul perfecţiunii. Prima dintre acestea cuprinde primele
doisprezece capitole; şi acestea prezintă întreaga istorie a poporului, a păcatului lor, a milei lui
Dumnezeu care îi restabileşte, şi toate acestea sunt centrate, aşa cum vedem în capitolul 11, pe Hristos,
vlăstarul lui Isai, şi Mlădiţa care va creşte din rădăcinile sale. În persoana Sa binecuvântată se împlinesc
planurile lui Dumnezeu; în El, naţiunea care şi-a pierdut gloria şi dreptul la orice fel de binecuvântări
este restabilită. Întregul capitol ne prezintă atât de frumos braţul lui Dumnezeu care strânge poporul Său
împrăştiat, aducându-i înapoi şi unindu-i în ţară, iar steagul Său fluturat peste ei este dragostea
nepieritoare a lui Hristos, conducătorul şi Domnul lor, Cel pe care ei L-au respins. Tot în această
diviziune a cărţii, în capitolul 7, El este prezentat ca fiul fecioarei, profeţie citată apoi în primul capitol
din Matei.
Un alt capitol remarcabil din această secţiune a cărţii, capitol pe care toţi îl cunoaşteţi bine, este cel de al
şaselea, unde este prezentată în mod izbitor măreţia şi gloria lu Dumnezeu, care pe de o parte dă la
iveală păcatul şi, pe de altă parte, mărturiseşte despre binecuvântări şi dreptate. Aici profetul este adus
în prezenţa sfântă a lui Dumnezeu, şi tot ceea ce poate rosti este: „vai de mine!”. Am fost uimit de faptul
că acest vai este cel de al şaptelea din acest pasaj. Veţi observa că în capitolul 5 se spune de şase ori „vai”.
Vai de acesta şi vai de acela, de fiecare categorie de oameni care fac răul, iar apoi, venind la capitolul
următor, la cel de al şaptelea vai, nu mai este vorba despre vreun păcat special, sau despre a acuza pe
alţii, ci omul adus în prezenţa lui Dumnezeu spune: „vai de mine, pentru că sunt necurat, un om cu buze
necurate”. Astfel, capitolul şase ne oferă una dintre cheile acestei secţiuni.
Următoarea parte a profeţiei lui Isaia începe cu capitolul 13, şi continuă până la capitolul 26. Remarcaţi
faptul că în această secţiune sunt prezentate judecăţile divine, judecăţi deosebite asupra neamurilor, dar
şi asupra lui Israel, da, asupra întregului pământ, executate pentru ca mântuirea lui Dumnezeu să se
poată desfăşura neîmpiedicată de nimic.
Este atât de frumos să vedem că, dacă braţul lui Dumnezeu dă lovitură după lovitură – profeţia
împotriva Babilonului – profeţia împotriva Moabului – profeţia împotriva Tirului – profeţia împotriva
tuturor naţiunilor mari şi puternice de pe pământ, profeţia împotriva poporului Său ales şi preaiubit, a
lui Israel, profeţia împotriva întregii lumi – el face aceasta doar pentru a stabili şi a întemeia gloria Sa
pentru totdeauna într-un fel care nu poate fi clătinat; după cum scrie în alt context în epistola către Evrei:
„de aceea, primind o împărăţie neclătinată”. Şi este bine să observăm că la sfârşitul acestei secţiuni, după
judecăţile profetice prezentate până la capitolul 24, în capitolul 25 vedem cum vede profetul toată
această pustiire ca urmare a judecăţii lui Dumnezeu: „Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu; Te voi
înălţa, voi lăuda Numele Tău, pentru că ai făcut lucrări minunate, planuri de demult, care sunt
credincioşie şi adevăr”. Privind la toate judecăţile, el îşi înalţă glasul şi laudă pe Dumnezeu. Atunci când
omul este umilit, atunci când puterea sa este prăbuşită în ţărână, atunci doar Dumnezeu este glorificat,
Numele Său este preamărit.
Şi apoi, capitolul 26 încheie atât de frumos această secţiune, cu o cântare de mântuire: „În ziua aceea, în
ţara lui Iuda se va cânta cântarea aceasta: „Avem o cetate tare; El a pus mântuirea drept ziduri şi
întărituri”. Vedeţi cât de frumos este? Nuiaua lui Dumnezeu prăvăleşte totul în ţărână; oraşele sunt
nimicite, locurile întărite sunt pustiite, măreţul Babilon şi toate locurile măreţe de pe pământ sunt ca şi
nimic. Şi totuşi, în mijlocul acestei ruine, credinţa îşi înalţă cu bucurie cântarea şi spune: „Avem o cetate
tare; El a pus mântuirea drept ziduri şi întărituri”. Cine poate clătina ceea ce este întemeiat pe viziunea
ruinei tuturor lucrurilor, pe puterea măreaţă a lui Dumnezeu Însuşi? Acum citiţi din nou profeţiile,
având în minte gândul acesta ca o cheie a lor, şi veţi simţi dorinţa să vă alăturaţi acestei cântări de laudă
care încheie secţiunea. Ce zi va fi pentru Israel atunci când cu bucurie Ierusalimul, cetatea preaiubită,
acum călcată în picioare de neamuri, va străluci în toată splendoarea ei, aşa încât se va împlini ceea ce a
spus psalmistul care zice: „Lucruri glorioase se spun despre tine, cetate a lui Dumnezeu”.
Trecem mai departe la cea de a treia secţiune a cărţii, care începe cu capitolul 27 şi continuă până la
capitolul 35. În aceasta avem aproape în exclusivitate prezentarea sfinţeniei lui Dumnezeu, în contrast cu
păcatul lui Israel. În cea de a doua secţiune s-a vorbit şi despre mântuire, dar înainte de a înţelege
mântuirea, trebuie ca ei să înţeleagă adâncimile stării lor de păcat. Aşadar, această a treia secţiune
vorbeşte despre sfinţenia liu Dumnezeu, şi arată necurăţia şi păcatul lor, şi doar după ce acestea sunt
date la iveală, Dumnezeu poate să binecuvânteze. Doar atunci când păcătosul îşi vede nu doar starea
pierdută, ci înţelege adâncimea stării sale deznădăjduite, se poate ca el să primească binecuvântarea
deplină. Cred că în zilele noastre adesea nu ne bucurăm deplin de binecuvântare pur şi simplu pentru că
ne mulţumim cu mântuirea de judecata pe care o meritam; pentru că nu înţelegem bucuria de a fi făcuţi
părtaşi naturii divine. Dumnezeu ne iubeşte atât de mult încât a dat pe Fiul Său preaiubit nu doar ca să
poarte păcatele noastre, ci ca să înlăture păcatul, şi, în moartea Sa, nu văd numai răscumpărarea mea
pecetluită pentru veşnicie prin sângele Său, ci mă văd şi pe mine, eliberat prin acea moarte de legea
păcatului; deci dacă dorim să avem bucurie adevărată, putere adevărată, eliberare adevărată, trebuie ca
într-un anumit fel să trecem prin ceea ce prezintă această secţiune a cărţii, să privim sfinţenia lui
Dumnezeu pusă în contrast cu necurăţia noastră.
Şi veţi observa că şi aici avem în încheiere un cântec. De fiecare dată când prezintă un subiect, el încheie
cu o cântare de laudă. Tot aşa şi aici, când tema a fost una întunecată – aşa încât ai putea spune că
profetul şi-a făcut datoria, şi-a îndeplinit misiunea, şi a făcut cunoscut poporului lui Dumnezeu păcatul
lor, şi cu aceasta poate să încheie. Dar nu, după ce a spus toate aceste lucruri, el începe să laude şi să
adore. Floarea cântării de biruinţă poate răsări şi în pământul sumbru şi întunecos al convingerii de
păcat. Vedeţi capitolul 35: „Pustiul şi ţara uscată se vor bucura, şi pustietatea se va veseli şi va înflori ca
trandafirul, va înflori din belşug”. Şi tot aşa în versetul 8: „şi va fi un drum larg şi o cale şi ea se va numi
Calea Sfinţeniei. Cel necurat nu va trece pe ea, ci va fi pentru cei sfinţi; cei care merg pe calea aceasta,
chiar nebuni, nu se vor rătăci. Niciun leu nu va fi acolo, nicio fiară răpitoare nu se va sui pe ea, nici nu se
va afla acolo, ci cei răscumpăraţi vor umbla pe ea. Şi cei răscumpăraţi ai Domnului se vor întoarce şi vor
veni cu cântări de bucurie în Sion; şi o bucurie eternă le va încununa capul; veselia şi bucuria îi vor
ajunge din urmă, iar durerea şi suspinul vor fugi”. Căile sfinte ale lui Dumnezeu, şi lumina care mă face
să îmi văd păcatele şi natura păcătoasă sunt binevenite, atunci când cercetarea înaintea Sa conduce la o
asemenea izbucnire de bucurie şi cântare, ca aceea la care tocmai am privit; pustiul este transformat în
pământ roditor, unde cresc toate roadele binecuvântate ale Domnului, pentru gloria Sa!
Trecem mai departe la cea de a patra secţiune, care se întinde de la capitolul 36 până la 39. După cum
ştiţi, este partea istorică a acestei cărţi, o bucăţică de istorie aruncată parcă în mijlocul profeţiei. Ea
relatează atacul Asiriei împotriva Ierusalimului în vremea lui Ezechia, şi felul în care ei nu sunt învinşi
prin putere, ci prin slăbiciune. Ezechia nu conduce o armată, nu poate să le iasă în întâmpinare ca unul
care este mai puternic şi-l învinge pe cel slab. El ia poziţia de slăbiciune şi pune înaintea lui Dumnezeu
toate ameninţările împăratului Asiriei, iar Dumnezeu intervine, aşa cum face întotdeauna. El dovedeşte
că slăbiciunea este doar o ocazie ca El să-Şi arate puterea. Cele patru capitole sunt de fapt patru
subdiviziuni, şi corespund exact structurii lor numerice.
Ajungem apoi la cea de a cincea secţiune, care este şi cea mai importantă, de la capitolul 40 până la 48,
care se încheie cu cuvintele: „Pentru cei răi nu este pace, zice Domnul”. Este remarcabil că în primele trei
secţiuni ale cărţii judecata este tema principală, şi ele se încheie cu câte o cântare de laudă, în timp ce în
ultimele trei secţiuni tema principală este îndurarea, şi ele se încheie cu câte o avertizare solemnă la
sfârşit. După cum aici se spune „pentru cei răi nu este pace, zice Domnul”, tot aşa la sfârşitul următoarei
secţiuni, şi apoi la sfârşitul cărţii, vedem cum pieirea celor neevlavioşi vine asupra lor înaintea ochilor
tuturor. Lucrul acesta este interesant şi ne arată că Dumnezeu păstrează întotdeauna echilibrul între
adevărurile Sale preţioase.
În acest capitol 40 avem ceea ce ne place tuturor. Cine nu s-a întors de atâtea ori spre acel prim verset,
„Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeeul vostru”. Este un capitol minunat pentru a fi
citit în momente de durere, sau în orice alte momente. Dar observaţi construcţia lui: ce credeţi că vine
exact înainte de mângâirea pentru profet şi pentru popor, şi de odihna lui Dumnezeu? Este profeţia cu
privire la captivitatea în Babilon, cu privire la lepădarea şi judecarea naţiunii. În mijlocul pustirii, în
mijlocul judecăţii împotriva necredincioşiei lor, cuvântul lui Dumnezeu priveşte spre vremea restabilirii
lor. Oriunde ne-am afla, sau cât de severă a fost nuiaua lui Dumnezeu care a trebuit să ne mustre, El va
mângâia pe poporul Său, şi va aduce binecuvântare chiar în mijlocul nebuniei şi falimentului nostru.
Aşadar în acest capitol, ca şi în întreaga secţiune, Îl vedem pe Dumnezeu cu poporul Său, pentru că este
a cincea secţiune. El discută cu ei despre idolatrie. De ce au dat gloria Sa unor chipuri cioplite, lucrări ale
mâinilor omului? Aceasta este controversa care străbate întreaga secţiune. Începem acum cea de a şasea
secţiune, de la capitolul 49. Numărul şase ne spune despre două lucruri, despre puterea deplină a
omului, dar şi despre puterea lui Dumnezeu care stăvileşte, sau pune o limită. Omul poate lucra şase
zile, dar apoi Dumnezeu Îşi pune mâna peste el şi-l face să se oprească. Legat de fiara care reprezintă
chintesenţa puterii şi energiei omului (Apocalipsa 13), veţi vedea că numărul ei este şase, repetat de trei
ori, ca şi cum ea ar fi făcut un efort întreit pentru a atinge perfecţiunea, dar nu a putut ajunge decât la cea
mai înaltă formă de putere omenească. Şi acelaşi număr şase ne spune despre o mână care este pusă
asupra acelei fiare, chiar atunci când ea îşi arată măreţia, când se înalţă pe sine, şi când îi obligă pe toţi să
i se închine ca Dumnezeu, chiar şi atunci mâna lui Dumnezeu este asupra ei.
Acum, în această a şasea secţiune, de la capitolul 49 până la 59, am fost izbit în mod special e un lucru.
Aici există capitolul 53, pe care toţi îl preţuim atât de mult în inimile noastre, pentru că el prezintă
adevărul preţios despre Hristos care a fost dus ca un miel la tăiere, şi ca o oaie mută înaintea celor care o
tund. În acel capitol minunat pare că Duhul lui Dumnezeu a rupt perdeaua subţire dintre trecut şi viitor,
şi în loc să vorbească despre ceea ce va fi, vorbeşte despre viitor ca şi cum deja ar fi fost. El Îl vede pe
Isus înaintea sa; aşa că atunci când Filip se întâlneşte cu famenul care se întorcea de la Ierusalim citind
acel capitol, Filip nu trebuie să se întoarcă în altă parte a cărţii pentru a îi spune despre mântuire, ci
începând de la acel verset i-L poate vesti pe Isus. Isus este atât de frumos prezentat acolo, ca jertfă
ispăşitoare. Dar acel capitol minunat este în secţiunea care vorbeşte despre cea mai înaltă formă a răului,
stăvilită totuşi, şi învină prin puterea divină. Cel mai mare păcat dintre toate a fost răstignirea şi
respingerea Domnului gloriei. Acolo unde eforturile zadarnice ale omului a atins punctul lor maxim,
acolo unde a părut că el a obţinut victoria, când tocmai Domnul gloriei se găsea în mâinile lui necurate,
acolo unde vinovăţia sa se arată în toată hidoşenia ei – tot acolo mâna Dumnezeului veşnic este pusă
asupra victoriei omului, şi victoria măreaţă a harului aduce cu sine împlinirea tuturor planurilor
îndurării Sale. „Acolo unde păcatul a prisosit, harul a prisosit şi mai mult”.
Aceasta ne aduce la cea din urmă secţiune pe care o mai avem înainte, de la capitolul 60 până la sfârşitul
cărţii. Suntem oare surprinşi dacă la începutul capitolului 60 profetul spune: „Ridică-te, străluceşte,
pentru că lumina ta a venit”? Ce îi mai rămâne Sionului decât să se scuture de praf şi să se ridice şi să
strălucească, nu în lumina sa proprie, ci cu lumina glorioasă a Domnului care a strălucit peste el, şi care
nu va mai apune niciodată? În cea de a şaptea secţiune vedem împlinirea planurilor lui Dumnezeu, a
scopurilor Sale, da, chiar şi mai departe de gloria împărăţiei de o mie de ani. În capitolul 65 avem o
privire spre gloria eternă, spre cerurile noi şi pământul nou, unul dintre puţinele pasaje din Vechiul
Testament care vorbesc despre aceasta – despre descoperirea gloriei lui Dumnezeu, pentru veşnicie, iar
toţi cei răscumpăraţi ai Săi intră în odihnă veşnică. Vai, vai, judecata celor răi are loc şi ea în final.
Am zăbovit mai mult asupra cărţii Isaia, nu doar pentru că este profeţia cea mai de seamă şi cea mai
completă, ci şi pentru că arată că toate celelalte cărţi pot fi analizate în acelaşi fel. Trebuie să trecem mai
repede prin Ieremia. Atunci când ajungi la această carte eşti izbit de unul sau două lucruri. Profetul
simte fiecare cuvânt pe care îl spune. Fie că le vorbeşte despre judecata care a căzut peste ei, fie că le
spune de păcatul lor, toate acestea îl marchează atât de profund încât îşi doreşte să nu se fi născut
niciodată, pentru a nu avea de transmis un asemenea mesaj. Atunci când le vorbim păcătoşilor pierduţi
despre starea lor, simţim şi noi are grozăvia acestui mesaj? aşa cum spune Pavel: „cunoscând deci frica
de Domnul”. Nu ar trebui să lucreze şi în sufletul nostru acea milă divină, care să implore şi să
înduplece, da, care să plângă pentru soarta lor? Priviţi în capitolul 9 unde Ieremia priveşte la păcatele
poporului, pe care le denunţă cu toată solemnitatea. „De mi-ar fi capul ape şi ochiul meu izvor de
lacrimi, ca să-i plâng zi şi noapte pe cei ucişi ai fiicei poporului meu!”. Nu vedem nicio urmă de
indiferenţă, ci o durere care, deşi este omenească, şi deşi îl face uneori pe profet să se plângă chiar
împotriva lui Dumnezeu, are şi o măsură de milă divină care se manifestă prin ea. Nu este oare durerea
Aceluia care, venind lângă cetatea preaiubită şi privind-o aşezată pe dealurile despre care Dumnezeu
spusese că vor fi temelia ei pentru veşnicie, plânge pentru ea şi spune: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar
în această zi a ta, cele care sunt spre pacea ta! Dar acum sunt ascunse de ochii tăi”. Ce durere atunci când
spune: „Ierusalime, Ierusalime, cetate care omoară pe profeţi şi ucide cu pietre pe cei trimişi la ea! De cât
ori am vrut să adun pe copii tăi cum îşi adună o găină puii sub aripi, şi n-aţi vrut!”. Durere, milă, dor
pentru poporul Său preaiubit, toate acestea le veţi găsi în Ieremia. Este o carte profund umană.
Celălalt gând proeminent este mântuirea. Este cea de a doua carte, la fel ca şi Exodul, vorbind despre
izbăvire, şi am să ilustrez lucrul acesta cu un pasaj din capitolul 31: „Un glas s-a auzit în Rama, jale şi
plângeri amare: Rahela, plângându-şi fiii, refuză să fie mângâiată pentru fiii ei, pentru că nu mai sunt”.
Aşa zice Domnul: „Opreşte-ţi glasul de la plâns şi ochii de la lacrimi, pentru că este o răsplată pentru
lucrarea ta”, zice Domnul; „şi ei se vor întoarce din ţara vrăjmaşului. Şi este speranţă pentru viitorul
tău”, zice Domnul, „şi fiii tăi se vor întoarce în ţinutul lor”. Vă amintiţi că o parte din această profeţie
este citată în evanghelia după Matei, partea care cuprinde cuvintele de jale: Rahela plânge pentru copii
ei, care nu mai sunt, şi nu vrea să fie mângâiată. Cât de minunată avem aici prezentată mântuirea care va
veni după ceea ce constituie tema profeţiei.
După judecăţile divine asupra poporului, asupra lor va veni mântuirea divină. Citiţi puţin mai departe.
Mai jos, în acelaşi capitol, în versetul 23: „Aşa zice Domnul oştirilor: „Din nou vor spune cuvântul acesta
în ţara lui Iuda şi în cetăţile lui, când îi voi întoarce pe captivii lor: „Domnul să te binecuvânteze,
locuinţă a dreptăţii, munte al sfinţeniei!”. Şi Iuda va locui în el şi în toate cetăţile lui împreună, şi cei care
lucrează pământul şi cei care merg cu turma. Pentru că am săturat sufletul obosit şi am îndestulat orice
suflet întristat”. La aceasta m-am trezit şi m-am uitat; şi somnul îmi fusese dulce”. El a trebuit să le
spună veşti triste, a trebuit să verse lacrimi pentru un popor vinovat, dar aici el poate să le aducă un
mesaj de mântuire şi eliberare. Vă puteţi imagina bucuria cu care el vesteşte un astfel de mesaj care
înviorează inimile obosite cu astfel de cuvinte de dragoste de la Dumnezeu Însuşi.
În acelaşi capitol avem un alt aspect al mântuirii, care ne arată eternitatea ei. Versetul 31 spune: „Iată, vin
zile” zice Domnul, „când voi încheia un legământ nou cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda” şi apoi
versetul 33: „Pentru că acesta este legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel după zilele acelea”,
zice Domnul, „Voi pune legea Mea înăuntrul lor şi o voi scrie în inima lor. Şi Eu le voi fi Dumnezeu şi ei
Îmi vor fi popor”. Este noul legământ, sigur, şi statornicit în toate privinţele, care nu poate fi înlăturat
atât timp cât va dăinui creaţia lui Dumnezeu.
Ar fi bine ca cei care cred că trebuie să spiritualizeze tot ceea ce are de a face cu Israel să privească spre
cerurile întinse şi să înţeleagă că, la fel de sigur cum soarele şi luna vor dăinui, tot aşa va dăinui şi Israel
ca naţiune înaintea lui Dumnezeu.
Acum trecem mai departe pentru a spune câteva lucruri despre Plângeri. Aşa cum am spus mai înainte,
este un fel de apedix al cărţii Ieremia. Ea prezintă plângerile sale, o revărsare deosebit de frumoasă a
inimii profetului sub călăuzirea Duhului Sfânt, şi în ea poţi vedea o structură alfabetică remarcabilă şi
deosebit de interesantă. Fiecare capitol este un acrostih alfabetic, mai puţin ultimul; adică, în fiecare
capitol sunt cele 22 de litere ale alfabetului în ordine, iar ultimul capitol are 22 de versete. În capitolul 3,
numărul învierii, alfabetul este de teri ori; adică, sunt trei versete pentru fiecare literă a alfabetului,
pecetluind în felul acesta ordinea numerică a întregii cărţi.
Ezechiel. Aceasta este cartea levitică, cea de a treia, cartea locului sfânt, şi este străbătută de la un capăt
la altul de gândul sfinţeniei preoţeşti. În primul capitol, în versetul 3, vedem că profetul aparţine unei
familii preoţeşti. El nu este profet doar pentru că este preot, însă preoţia caracterizează întreaga carte.
Priviţi de exemplu la două sau trei teme foarte proeminente în ea. Din capitolul 40 şi până spre sfârşitul
cărţii avem restabilirea sanctuarului lui Dumnezeu în mijlocul poporului; ordinea preoţească, jertfele,
reconstruirea templului; de fapt, întreaga ţară este un loc sfânt pentru Domnul. Întreaga ţară este
împărţită între cei din popor, şi vedem cum cetatea este în mijlocul acelei ţări care este gloria tuturor
ţărilor; cetatea cu cele doisprezece porţi ale ei, o imagine a celei descrise în ultima parte din Apcalipsa. Şi
numele ei atât de frumos, Iehova-Şama, Domnul este acolo.
Acolo unde sfinţenia este tema principală, ea dă la iveală tot ceea ce este contrar ei. Un altul a observat că
în numele lui Isaia şi Ieremia găsim numele lui Dumnezeu în relaţia Sa cu Israel; Isaia înseamnă
Mântuirea Domnului (Iehova) şi la fel şi numele lui Ieremia vorbeşte despre Domnul („Iah”), în timp ce
în numele lui Ezechiel şi Daniel nu avem numele Domnului, ci „El” sau „Dumnezeul Atotputernic”,
privit ca Unul care este în afara poporului Său.
Ezechiel nu doar că prezintă sfinţenia despre care am vorbit, dar ne spune şi că Dumnezeu este în afara
poporului Său. Ezechiel este printre captivii de la râul Chebar, şi în timp ce era acolo el a văzut gloria
Domnului, gloria care era deasupra heruvimilor, acei agenţi măreţi ai puterii divine, adevăraţii
heruvimi, nu cei din aur. În afara ţării, lângă îndepărtatul Chebar, un profet al cărui nume nu vorbeşte
despre Dumnezeul care a încheiat un legământ cu Israel, vede o viziune a lui Dumnezeu în afara lui
Israel. Dacă deschideţi la capitolul 3 al aceleiaşi cărţi, la versetul 23 puteţi citi: „Şi m-am ridicat şi am ieşit
în vale; şi, iată, gloria Domnului stătea acolo, ca gloria pe care o văzusem lângă râul Chebar; şi am căzut
cu faţa la pământ”. Este gloria lui Dumnezeu.
Din nou, în capitolul 8, versetele 3 şi 4: „Şi El a întins chipul unei mâini şi m-a apucat de o buclă a
capului meu. Şi Duhul m-a ridicat între pământ şi ceruri şi m-a adus în viziunile lui Dumnezeu la
Ierusalim, la intrarea porţii dinăuntru, care priveşte spre nord, unde era scaunul idolului geloziei, care
întărâtă la gelozie. Şi, iată, gloria Dumnezeului lui Israel era acolo, ca viziunea pe care o avusesem în
vale”. Aici este gloria lui Dumnezeu pusă faţă în faţă cu idolul care Îl provoca la gelozie. El a ieşit deja
din ţară, dar acum le arată că a fost drept să facă aşa. El îl aduce pe Ezechiel, îl ridică prin cu mână
atotputernică, şi îl aşează din nou în Ierusalim, ca şi cum i-ar spune: „îţi voi arăta motivul absenţei mele
din oraşul unde am promis că Numele Meu va locui pentru totdeauna”.
Tocmai aici, în locul sfânt, idolul geloziei şi gloria lui Dumnezeu; aproape că spune: Puneţi gloria Mea
lângă ceea ce este urâciune pentru Mine, şi ce pot face eu? Pe tot parcursul capitolului 8, El îl conduce pe
profet pentru a îi arăta o urâciune după alta. El îi arată cum bătrânii poporului său se închină soarelui
care răsare, cum femeile îl plâng pe Tamuz. Şi astfel întinăciunea groaznică a poporului este pusă alături
cu gloria Sa, a unui Dumnezeu gelos. Ce este de făcut? Să privim mai departe. În capitolul 9 şi versetul 3:
„Şi gloria Dumnezeului lui Israel se înălţase de la heruvimul deasupra căruia era, la pragul casei; şi El a
strigat la bărbatul îmbrăcat în in, care avea cornul cu cerneală de scriitor la brâu. Şi Domnul i-a zis:
„Treci prin mijlocul cetăţii, prin mijlocul Ierusalimului, şi fă un semn pe frunţile oamenilor care suspină
şi care strigă din cauza tuturor urâciunilor care se fac în mijlocul lui”.
Priviţi aici cum harul minunat lucrează împreună cu sfinţenia divină. Gloria face primul pas pentru a se
retrage din templul unde era pus Numele lui Dumnezeu. Onoarea Sa nu poate rămâne acolo unde El
este dezonorat; El nu va mai sta acolo unde gloria Sa este dată altora. Dar aici este un om îmbrăcat cu
haine albe de in, simbol al sfinţeniei lui Dumnezeu, cu un corn de cerneală pentru a îi însemna pe toţi; şi
El îi spune: Înainte de a pecetlui pieirea acestui loc blestemat, caută-i pe cei care constituie rămăşiţa, care
Mă iubesc şi mă onorează. Dar cum vor fi cunoscuţi? După bucuria lor strălucitoare? Prin faptul că sunt
oameni deosebiţi? În mijlocul apostaziei Dumnezeu are oameni care sunt recunoscuţi prin faptul că
suspină şi strigă din cauza urâciunilor.
Priviţi la gloria care se ridică, parcă ezitând. „Cum să te predau”, auzim; „îndurările Mele s-au aprins
toate împreună”. El se opreşte, şi îl trimite pe mesagerul Său pentru a vedea câţi sunt în oraş care încă Îl
iubesc şi cărora le pasă de El. În capitolul 10, versetul 4, gloria lui Dumnezeu nu mai poate întârzia în
acel loc nelegiuit şi corupt.
„Şi gloria Domnului a plecat de deasupra pragului casei şi a stat deasupra heruvimilor. Şi heruvimii şi-
au întins aripile şi s-au înălţat de pe pământ înaintea ochilor mei, când au ieşit; şi roţile erau lângă ei; şi
s-au oprit la intrarea porţii dinspre răsărit a casei Domnului; şi gloria Dumnezeului lui Israel era peste ei,
deasupra”. Ce privelişte solemnă şi îngrozitoare! Gloria lui Dumnezeu care pleacă, din cauza întinării şi
a urâciunilor din ţară! Citiţi mai departe, în capitolul 11, la versetul 23: „Şi gloria lui Dumnezeu s-a suit
din mijlocul cetăţii şi s-a oprit pe muntele care este pe partea de răsărit a cetăţii”. Acolo a plecat – a
părăsit cetatea.
Aceasta ne prezintă latura responsabilităţii omului, necurăţia poporului păcătos.
Dar harul va interveni; şi aceasta o găsim în ultima parte a profeţiei, în capitolul 43, atunci când lucrarea
lui Dumnezeu este încheiată şi poporul s-a pocăit de păcatele sale, şi a fost adus din nou în ţară. „Şi m-a
dus la poartă, la poarta care priveşte spre răsărit” (tocmai poarta prin care gloria a plecat) „şi, iată, gloria
Dumnezeului lui Israel venea pe calea dinspre răsărit; şi glasul Său era ca glasul unor ape mari; şi
pământul era luminat de gloria Sa”. Aici, gloria se întoarce, şi ea va acoperi cetatea preaiubită, pentru că
„darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără părere de rău”. În acea glorie care se întoarce în templu, şi
îl umple din nou – da, îl umple într-un fel în care nu a mai fost umplut niciodată, pentru că este în
legătură cu Hristos Însuşi – găsim binecuvântare pentru toate nemurile. Apele care curg din tronul lui
Dumnezeu, din locul sfânt al templului Său către Marea Moartă. Şi ele aduc fertilitate şi binecuvântare
oriunde ajung. Aceasta ne arată tema profeţiei. Vedeţi, există armonie în descrierea sfinţeniei şi a milei
lui Dumnezeu, care, după ce îi pedepseşte, îi aduce înapoi în binecuvântări depline.
Am să mai adaug unul sau două gânduri. În capitolul 37 avem încă o caracteristică a acestei a treia
secţiuni, şi anume reînvierea lui Israel ca naţiune. Trei, aşa cum ştiţi, este numărul învierii, aşa cum de
exemplu Domnul a înviat a treia zi. În acest capitol, aveţi înainte învierea lui Israel, nu în mod literal a
celor care au murit, ci a poporului împrăştiat printre naţiuni. Aceasta se vede în viziunea profetului cu
oasele uscate în vale, care sunt aduse la viaţă şi se ridică, alcătuind o armată măreaţă.
În acelaşi capitol, avem adus înaintea noastră atât de frumos şi unirea lui Israel cu Iuda, aduşi din nou
împreună pentru a forma un singur popor. El ia două bucăţi ale unui toiag în mână, şi ele se unesc
împreună. Cât de minunat este că, în ziua lui Dumnezeu, atunci când Domnul va lua toiagul lui Israel şi
a lui Iuda, în mâna Sa ele vor deveni un singur toiag. Vor fi una, aşa cum nu au mai fost niciodată de la
despărţirea lor. Toate eforturile din trecut au fost inutile. Roboam a vrut să se lupte pentru a aduce
înapoi triburile răzvrătite, dar în zadar. La fel au fost şi eforturile celorlalţi împăraţi: Ezechia îi poate
invita cu bunăvoinţă pe cei din Israel să se întoarcă la Dumnezeul părinţilor lor; câţiva se pot întoarce;
dar este doar ceva parţial şi temporar. Dar atunci când Fiul măreţ al lui Dumnezeu ia stăpânirea asupra
poporului Său, toiagul frânt va fi reunit şi va deveni una, o nuia, un sceptru prin care El va domni
asupra întregului pământ. Aşa ni se arată în această carte învierea naţiunii şi reunirea lor ca un singur
popor care va arăta înaintea întregului pământ puterea de înviere a lui Dumnezeu.
De la Geneza la Apocalipsa Cărţile profetice - Daniel şi profeţii mici
Cărţile profetice - Daniel şi profeţii mici

Daniel, după cum sugerează şi numele, este profetul naţiunilor. În această carte ne aflăm în timpul
naţiunilor. Este, după cum vedeţi, al patrulea în listă, corespunzând astfel cărţii Numeri, cartea pustiei
sau a lumii. Nu avem de-a face în primul rând cu Israel.
Acţiunea se petrece în îndepărtatul Babilon, care a uzurpat Ierusalimul, avându-l pe Nebucadneţar ca

rege, în locul unui urmaş al lui David. Avem de-a face cu naţiunile pământului, dar numai în măsura în
care se referă la scopurile lui Dumnezeu.
Există foarte multe trăsături pline de învăţăminte în această carte. Să observăm că exact aşa cum cartea
Numeri conţine în primele capitole ceva ce caracterizează, sau ar trebui să caracterizeze oamenii pe care
îi vedem în acea carte - având poziţia şi mărturia unui nazireu - aşa vedem şi în primul capitol al cărţii
Daniel, poziţia nazireului. Când ne referim la aşezarea copiilor lui Dumnezeu în lume şi la modul în care
trebuie să umble în ea, care este primul mare principiu care trebuie să ne ghideze? Cartea Numeri ne
spune asta. În capitolul 6 al acestei cărţi, vedem că pentru ca un om să fie un adevărat pelerin, un martor
credincios pentru Dumnezeu în această lume, el trebuie să fie un nazireu; el trebuie să se despartă de tot
ceea ce-l înconjoară. Avraam a fost pelerinul-model, el a fost omul care a locuit într-un cort, izolat de
ceilalţi. În acelaşi fel, Lot ne este prezentat ca fiindcopilul lui Dumnezeu, pus de obicei în legătură cu
lumea, întinat de ea, mărturia lui fiind distrusă, iar el însuşi salvat ca prin foc.
Nazireatul este singura putere prin care putem umbla în această lume pentru Dumnezeu, dacă vrem să
fim o mărturie pentru El. Dacă vrem ca numele Lui să fie cinstit de noi, acest lucru trebuie realizat în
mod categoric prin separarea noastră de tot ceea ce ne-ar întina, degrada şi trage în jos. Cât de des este
stinsă lampa mărturiei din cauza faptului că oamenii lui Dumnezeu se alătură lumii, din cauza faptului
că trăim aici ca cei care au interese şi lucruri în comun cu lumea.
Repet, în Numeri avem ideea principală a întregii cărţi, în capitolul cu privire la nazireu - separarea în
mijlocul murdăriei. Iar aici în cartea Daniel, cartea unde lumea se pregăteşte să-şi înalţe capul şi să îşi
arate puterea, cartea în care vom avea dezvăluită înaintea noastră istoria celor dintre naţiuni, esenţa
tuturor acestor lucruri este nazireatul lui Daniel şi al fraţilor lui la curtea împăratului Babilonului.
Gândiţi-vă la acei bărbaţi tineri luaţi din Ierusalim - Ierusalimul însuşi fiind tot în ruine - mutaţi în
curţile împăratului din Babilon, prima naţiune a pămîntului; Babilonul însuşi fiind prima cetate a
pământului, cu tot ceea ce aputea să atragă, tot ceea ce l-ar putea ademeni pe omul firesc, iar el însuşi
fiind introdus nu într-o oarecare poziţie smerită şi inferioară, ci luat pentru a fi unul dintre însoţitorii
împăratului însuşi, luat pentru a fi în primul şir al promoţiei, pentru a avea o viaţă de succes. Dar ce face
el? Primul lucru pe care îl face e să taie funia care l-ar putea lega de tronul Babilonului. „Daniel a hotărât
în inima lui să nu se întineze cu mâncărurile alese ale împăratului”, iar în acea decizie a inimii schiţez
succesul - dacă aş putea folosi un astfel de cuvânt - vieţii sale pentru Dumnezeu aici jos pe pământ. În
acea separare de delicatesele împăratului Babilonului, în acea despărţire de plăcerile şi atracţiile acelui
oraş al lumii, schiţez secretul acelor descoperiri minunate pe care Dumnezeu i le-a făcut lui Daniel.
Pentru a ilustra acelaşi lucru, să-l vedem pe Ioan în cartea Apocalipsa, unde i-a fost dezvăluită o viziune
mult mai mare, unde ochii săi cuprind nu numai pământul, ci şi cerurile, nu numai timpul ci şi
eternitatea; ochii lui cuprind întreaga sferă privitoare la modul lui Dumnezeu de a se ocupa de oameni,
şi scopurile Lui în legătură cu Fiul Său binecuvântat. Care este gândul - cheie al acestei cărţi? „Eram în
insula numită Patmos, pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui Isus.” Despărţit de toată
gloria şi puterea acestei lumi, Ioan, prizonierul singuratic, în singurătate, vede viziuni pe care niciun
ochi muritor nu le poate vedea; aude cuvinte pe care nimeni în afară de urechea unsă nu le poate auzi, şi
ne dezvăluie descoperirea tuturor căilor lui Dumnezeu, introducându-ne în eternitatea însăşi.
Vreţi să înţelegeţi profeţia? Vreţi să staţi pe culmea de unde puteţi privi toate regatele acestei lumi şi
gloria lor? Vă amintiţi de Acela care a stat pe vîrful muntelui şi a privit toată acea glorie, toată acea
splendoare a acestei lumi şi împărăţiile ei, nemişcat, neatras de ea? Era binecuvântatul Fiu al lui
Dumnezeu; iar când Satan I-a arătat toate lucrurile şi s-a oferit să I le dea Lui, Acest binecuvântat,
adevăratul Nazireu, separat în inima Lui de toate acestea, nu a vrut să aibă nimic din toate acestea, până
când Tatăl Său nu I le-a dat. Aşadar, inima nazireului, poziţia nazireului, despărţirea în inimă a
nazireului de lucrurile lumii care ar întina şi ar împovăra, este singura stare potrivită în care ne putem
apropia şi înţelege profeţia.
Profeţia este pentru inimă. Nu ştiu nimic care să amortizeze mai mult, nimic mai vătămător pentru
bunăstarea noastră spirituală decât de a fi ocupaţi cu profeţia într-un mod rece, intelectual. Să privim la
apostolul Pavel în Romani capitolul 11. El dezvăluie modul lui Dumnezeu de a se ocupa de Israel şi de
naţiuni, în capitolele 9, 10 şi 11. El citează versete din Scriptură privitoare la profeţie, prevestind timpul
când Israel va fi restabilit ca naţiune de către Domnul; dar inima lui începe să ardă pentru aceste lucruri.
Inima sa le absoarbe şi pe măsură ce continuă cu acest subiect, izbucneşte în laudă: „O, adânc al
bogăţiilor şi al cunoştinţei şi al înţelepciunii şi al cunoştinţei lui Dumnezeu!” Dacă ne aflăm în
adevăratul duh al nazireatului, ocupaţi cu aceste subiecte profetice, vom vedea că ele ne introduc în
sfântul locaş al lui Dumnezeu Însuşi, vom fi ocupaţi cu El, lăudându-L şi închinându-ne Lui.
Aşadar, aceasta este explicaţia - punctul de observaţie în care se află Daniel. El este un bărbat care are
Babilonul la picioare şi el stă ca un om liber al lui Dumnezeu acolo, fiind o mărturie pentru El, cu
amintirea Sionului în inima sa. Poate privi fără a fi impresionat de splendoarea lui Nebucadneţar şi
gloria Babilonului, şi să se gândească totuşi la timpul când sfinţii celui Preaînalt vor lua în stăpânire
împărăţia şi când Israel, risipit, sărac, dispreţuit şi respins, va domni într-o zi - va domni în pace şi va
triumfa asupra tuturor naţiunilor.
Când ne preocupăm cu cartea însăşi, găsim în ea subiecte de un mare interes şi beneficiu. Aş putea
spune că în cartea Daniel avem detalii mai multe decât în aproape orice altă carte. Profeţiile variatele,
distinctele şi clarele cu privire la viitor, fac din cartea Daniel o carte de un interes deosebit. Aici, de
exemplu, în al doilea capitol, avem viziunea lui Nebucadneţar. Nebucadneţar are o viziune pe care nu şi-
o mai aminteşte. A uitat-o pe toată. Nu numai că eşuează în a-i înţelege semnificaţia, aşa cum şi Faraon a
eşuat în a înţelege semnificaţia visului pe care l-a avut despre foametea din Egipt - cei şapte ani de
foamete şi cei şapte ani de belşug - ci Nebucadneţar uită ce a visat, astfel încât apelează la înţelepţii
Babilonului, iar ei nu trebuie numai să-i spună semnificaţia viziunii, ci să reproducă viziunea însăşi.
Acest lucru, desigur, înfăţişează neputinţa înţelepţilor Babilonului. Şi spre cine se poate el întoarce într-o
astfel de situaţie, dacă nu spre acei evrei dispreţuiţi, spre acei bărbaţi care refuzaseră, am putea spune,
locul de onoare pe care li l-a dat el? Daniel vine în faţă şi nu numai că îi spune semnificaţia, dar îi şi
reaminteşte viziunea pe care a avut-o în noapte - acel chip glorios care stătea înaintea lui cu capul de aur,
cu pieptul de argint, cu coapsele de aramă şi cu picioarele din fier amestecat cu lut.
În capul de aur îl vedem pe Nebucadneţar însuşi, încredinţându-i-se putere şi autoritate de la

Dumnezeu, iar acest lucru ne oferă una din cele mai deosebite teme ale cărţii - istorisirea timpurilor
naţiunilor. Timpurile naţiunilor sunt acelea în care trăim în momentul actual. Noi nu trăim în timpul lui
Israel, nici nu suntem puşi în legătură cu un Dumnezeu care nu are de-a face în mod direct cu nicio
naţiune de pe pământ. El lucrează providenţial acum pe pământ şi totul, pus în legătură cu acest lucru,
are de-a face cu ceva dincolo de vreo naţiune pământească.
Când cele două seminţii, care alcătuiau regatul lui Iuda au fost duse în captivitate în Babilon, au început
timpurile naţiunilor. Veţi vedea de altfel că descrierea chipului pe care Nebucadneţar l-a văzut începe cu
un cap de aur şi se termină cu picioarele de fier şi de lut. Nu există nimic cu privire la Israel în acest chip,
niciun singur cuvânt. Prima dată vedem în acest chip împărăţia Babilonului, sau mai bine spus pe
Nebucadneţar însuşi, apoi Imperiul Medo-Persan, apoi Imperiul Greciei, iar la sfârşit Imperiul Roman,
coborându-se până la acel Imperiu care se va manifesta în zilele din urmă, când vedem lutul democraţiei
amestecat cu tăria de fier a puterii imperiale a Romei.
Nu vedem niciun cuvânt, repet, privitor la Israel; este mult mai important să ne amintim că poziţia lui
Israel din timpul primei lui captivităţi, e aceea de străin. Israel nu este poporul lui Dumnezeu recunoscut
în mod public. E adevărat că El i-a dus înapoi în ţară după şaptezeci de ani. I-a dus înapoi ca pe un
popor liber, dar să ne amintim că am văzut în cărţile lui Ezra şi Neemia că ei nu erau acolo ca un popor
independent cu un împărat deasupra lor, ci ca un popor dependent de împăratul Persiei. Ei locuiau
acolo ca servitori ai puterilor naţiunilor.
Când Fiul lui Dumnezeu Însuşi s-a născut, Împăratul lui Israel, in ce circumstanţe a avut loc aceasta?
Cine ocupa tronul lui Israel? Un edomit, regele Irod. Cine era deasupra lui? De ce fiara însăşi e
reprezentată în capitolul şapte de către conducătorul Imperiului Roman? Timpurile naţiunilor veniseră,
iar Fiul lui Dumnezeu, Împăratul lui Israel îşi avea locul într-o iesle, nici măcar în han, locul străinilor, ci
tocmai printre animale. O fiară sălbatică ocupa tronul ţării, iar locul Lui, care avea tot dreptul să
domnească, era printre animalele din staulul din Betleem. Acest lucru ne arată, aşa cum niciun alt lucru
n-ar putea, că era timpul naţiunilor. Când adevăratul Împărat al lui Israel vine, El nu are niciun loc în
ţară. Nu mai e nevoie să-i trasăm viaţa, pentru că El niciodată nu a avut un loc la tronul lui Israel, cum
de altfel nici nu a avut vreun loc în inimile lor. Aş putea spune că atunci când va veni timpul ca Israel să
se pocăiască şi să se întoarcă la Domnul, atunci El va avea un loc în inimile lor, iar când aceasta se va
întâmpla, El va avea un loc pe tronul lui Israel. El va fi Împăratul lor, într-adevăr, dar până când ei Îl vor
primi, El nu va fi Împărat. Timpurile naţiunilor continuă.
Să urmărim subiectul puţin mai departe. După crucificarea Domnului, şi fiind predicat de Petru în ziua
Cincizecimii, încă Îl vedem prezentat iudeilor, pentru ca ei să-L primească. Dacă L-ar fi primit, El ar fi
venit din nou, aşa cum a profeţit Petru, iar atunci ei şi-ar fi avut Împăratul pe tron. Însă ei L-au respins,
şi şi-au confirmat cuvintele faţă de Pilat- acelea că ei nu aveau rege decât pe Cezar. Dacă ar fi avut
cunoştinţă profetică, ar fi însemnat că ei nu aveau alt împărat decît Fiara; nimeni altul nu domnea
asupra lor, decât acel chip pe care Nebucadneţar l-a văzut în viziunea sa cu picioarele din fier şi din lut.
Aşadar aceste timpuri au trecut, ele sunt acum şi vor continua până când Hristos îşi va institui Împărăţia
şi va domni aici pe pământ. Aceasta vedem în viziunea lui Nebucadneţar. Piatra care s-a desprins de pe
munte fără mâini loveşte chipul. Împărăţia lui Hristos desprinsă de muntele scopurilor lui Dumnezeu
vine şi loveşte nu capul chipului, nici vreo altă parte a corpului său, ci picioarele care erau parte din fier
şi parte din lut murdar. Aceasta înseamnă că, atunci când Hristos va veni ca Împărat, va lovi cu judecată
acele 10 părţi ale Împărăţiei pe care le avem în cele zece degete de la picioare, parte din fier- putere
imperială- amestecat cu lutul murdar al democraţiei. Cu alte cuvinte, acest lucru se va întâmpla când
puterea imperială a Europei de Vest se va reuni într-un fel de formă democratică, parte din fier, parte
din lut, iar acea Împărăţie alcătuită din zece părţi va avea o singură persoană care s-o conducă, numită
Fiara, la fel ca în cartea Apocalipsei. Atunci Hristos va veni cu judecată şi va lovi această formă a
Împărăţiei; atunci întregul chip al autorităţii umane care vorbeşte despre gândurile şi speranţele omului
cu privire la lume, se vor sfărâma în praf. Împărăţia omului va fi prefăcută în praf şi va fi înlăturată
pentru totdeauna din vedere, iar Împărăţia binecuvântatului nostru Dumnezeu, cu Hristos ca şi
conducător al ei, acea pietricică ce s-a desprins de pe munte fără mâini, va creşte şi va deveni un munte
măreţ, aducând pace, binecuvîntare şi dreptate pe pământ.
Aceasta este viziunea pe care a avut-o Nebucadneţar, iar aceasta este interpretarea pe care Daniel i-o dă.
Dacă am avea timp, am vedea cât de asemănătoare este viziunea lui Daniel din capitolul şapte al
aceleiaşi cărţi. Acolo, din nou avem o împărăţie alcătuită din patru părţi; cu toate acestea, nu ne este
prezentată într-o formă umană, ci sub forma unor fiare crude şi sălbatice. Cele patru fiare corespund
celor patru împărăţii de care am vorbit mai înainte. Ultima împărăţie cu cele zece coarne este aceeaşi pe
care o vedem în cele zece degete ale chipului, fiind adăugat cornul cel mic, fiara insăşi despre care
vorbeam, conducătorul imperial al Imperiului Roman restabilit. În locul pietrei desprinse de pe munte Îl
vedem pe Fiul Omului Însuşi, venind şi luând Împărăţia, însă semnificaţia generală a viziunilor este
identică. Este uimitor, totuşi, că în capitolul şapte nu ne este prezentat chipul unui om (aşa cum vede
lumea), ci ceea ce vede Dumnezeu. Toată autoritatea şi puterea acestei lumi este a Fiarei. „Omul pus în
cinste şi fără pricepere este asemenea fiarelor care pier.” El nici măcar nu este om. Aceasta explică cele
două capitole fundamentale ale cărţii, chipul din capitolul doi şi fiara din capitolul şapte. Un studiu
atent al acestor două capitole ne va reda istoria timpurilor naţiunilor.
Găsim multe alte lucruri în carte de un deosebit interes. De exemplu, în capitolul următor, în cel de-al
treilea, ni se istoriseşte despre chipul de aur pe care Nebucadneţar l-a făcut. Se pare că omul a uitat
aproape imediat lecţia pe care Dumnezeu l-a învăţat. El a văzut acel chip spulberându-se în praf şi
dispărând, şi totuşi, ce face el? Se închină lui Dumnezeu? Posedă el autoritatea Lui? El înalţă acest chip
pentru a i se închina, chipul pe care fără îndoială l-a văzut în viziunea sa. Toţi trebuiau să se închine
acestui chip, iar dacă nu o făceau, erau aruncaţi în cuptorul cu foc. Aici suntem transportaţi în zilele din
urmă, timpul în care se va restabili „chipul fiarei”, după cum este numită în Apocalipsa; vedem astfel o
legătură între aceste două capitole din Daniel.
Când chipul este înălţat, toţi cei care nu se vor pleca pentru a i se închina, vor fi aruncaţi în ceea ce se
cheamă cuptorul cu foc. Acela va suferi marele necaz. În acest capitol al treilea vedem rămăşiţa, pe
Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Aceştia erau bărbaţi care şi-au luat, după cum spuneam, locul nazireului,
iar când vine timpul ca să se închine chipului, de a se închina oricărei autorităţi care L-ar detrona pe
Dumnezeu, aceşti bărbaţi separaţi sunt singurii care pot refuza. Să facem o aplicaţie practică, pentru un
moment. Când Hristos ne umple inimile astfel încât refuzăm lucrurile lumii, acestea nu vor mai avea
niciun farmec pentru a ne mai închina lor. Când ne luăm adevăratul loc al nazireului, Satan nu ne va mai
face să ne închinăm lui, nici lucrurilor sale. Nu s-a înfiorat sufletul tău de atâtea ori când ai citit capitolul
al treilea al cărţii Daniel? Imaginează-ţi acea imensă adunare strânsă împreună în câmpia Dura. Toţi
bărbaţii de seamă, bărbaţii puternici, regii şi bărbaţii de vază ai imperiului Babilonului erau adunaţi
acolo şi ascultau muzica plăcută a variatelor instrumente- psalterionul, lira şi lăuta, tot ceea ce ar pune
în mişcare poporul şi l-ar ţine atent la ceea ce se petrecea acolo. Însă trei bărbaţi sunt singurii care stau în
picioare acolo, trei bărbaţi îl sfidează pe cel mai puternic împărat al întregului pământ, stând în picioare,
în faţa adorării universale a acelui chip, cu capetele acoperite şi drepţi, ca martori ai lui Dumnezeu, iar
toată puterea măreaţă a lui Nebucadneţar nu-i poate face să se plece. Tot exemplul acestei mulţimi
adunate nu-i poate face să cedeze. Toată muzica plăcută a acesei orchestre minunate nu-i poate
influenţa să-şi plece genunchiul în faţa acelui chip. Nici cuptorul cu foc încins de şapte ori mai mult
decât se obişnuia, nici ameninţările nu-i pot face să renunţe la credincioşia lor faţă de Dumnezeu.
Unde mai vedem astfel de bărbaţi astăzi? Nu mai trăim în timpurile cuptorului cu foc, dar putem auzi
muzica, putem auzi lira, psalterionul şi lăuta şi toate aceste lucruri ademenitoare care ar atrage poporul
lui Dumnezeu. Unde sunt cei care, într-un fel sau altul, nu se închină chipului, urmând mulţimea? Ce
onoare să stai ferm pentru Dumnezeu într-un timp de apostazie universală. Dacă citim în Biblie, vom
vedea că într-un astfel de timp lumina mărturiei străluceşte cel mai luminos. Să vedem viaţa persoanelor
în parte. Veţi vedea că în cele mai negre zile ale istoriei împăraţilor lui Israel, au trăit Iosia şi bărbaţi ca el.
Chiar dacă suntem puţini, ca acei bărbaţi din Israel, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, iar toată lumea
urmează chipul unui dumnezeu fals, dacă Îi suntem credincioşi Lui, putem avea o mărturie ca a lor. Ei
au fost aruncaţi în cuptor, dar ei Îl cunoşteau pe Dumnezeu şi i-au spus lui Nebucadneţar: „Dumnezeul
nostru ne poate scăpa din mâna ta.” Ce cuvinte au fost spuse puternicului conducător, care credea că are
toate lucrurile în mâinile sale: „Dumnezeul nostru poate să ne scape şi dacă nu,” aici nu spune dacă El
nu poate să ne scape, ci dacă El nu alege să ne scape- „Să ştii împărate, că nu ne vom închina chipului pe
care l-ai înălţat.” Lasă-ne să intrăm în cuptor, încălzeşte-l de şapte ori mai mult, nu vei face altceva decât
să-ţi arzi proprii tăi oameni şi legăturile omeneşti care ne-au legat, dar nu ne poţi face rău. Ei vor intra în
cuptor, însă numai pentru a găsi acolo un însoţitor, care este nimeni altul decât Fiul lui Dumnezeu.
Aceasta este tot ce poate să facă focul persecuţiei, tot ceea ce pot face ameninţările lumii, să ne pună într-
un loc unde numai legăturile noastre sunt arse. Nu credeţi că aşa este? În timpurile voastre de
prosperitate aţi văzut că lumea îşi încolăcea funiile de mătase în jurul vostru, ţinându-vă strâns. Când
însă a venit vreo nenorocire, poate persecuţie, cum au fost arse acele funii de mătase care vă ţineau şi
care erau aşa de puternice, iar voi aţi umblat in focul de care v-aţi temut că v-ar putea mistui. Nu trebuie
să vă temeţi niciodată din cauza a ceea ce a venit peste voi datorită credincioşiei şi devotamentului faţă
de Domnul.
Dar trebuie totuşi să continuăm, pentru că avem alte subiecte, deşi sunt sigur că ne place să zăbovim la
aceste lecţii practice, pentru a vedea ce are Domnul pentru sufletele noastre. În capitolul trei îl vedem pe
Nebucadneţar cu chipul lui strălucitor înălţat, acest chip fiind dispreţuit de o mână de bărbaţi
credincioşi. În capitolul următor, îl vedem pe Nebucadneţar învăţându-şi lecţia pe care a refuzat să o
înveţe mai înainte. Îl vedem pe el, bărbatul puternic, cel mai puternic conducător de pe pământ, smerit
datorită mândriei lui. Voi cita doar un singur verset din acest capitol: „Pe cei care umblă cu mândrie, El
ştie cum să-i smerească.”
Acestea sunt cuvinte rostite de buzele lui Nebucadneţar, atunci când el şi-a învăţat lecţia. Iată-l pe
puternicul împărat, capul de aur- printre fiare- iar aici, cei care urmăresc acest aspect pot vedea din nou
o legătură uimitoare între capitolele doi şi şapte. El este pus printre fiare şi mănâncă iarbă ca boii- acest
conducător puternic. Este ca şi cum Dumnezeu l-a învăţat lecţia pe care am citat-o puţin mai în urmă,
„Omul pus în cinste şi fără pricepere este asemenea fiarelor care pier.” Iar el va afla că Dumnezeu Îi
smereşte pe cei care umblă cu mândrie. Va fi bine pentru această lume şi pentru bărbaţii ei puternici,
atunci când vor învăţa că mândria este cel mai rău duşman al lor; şi, făcând din nou o aplicaţie practică,
bine este pentru noi când învăţăm, indiferent cât de dureroasă e smerirea, indiferent cât de neplăcută e,
să nu ne încredem în carne. Atunci vom putea, la fel ca Nebucadneţar în acest capitol patru, să-L înălţăm
pe Dumnezeul oricărui har, pentru că ne-am luat adevăratul loc.
În capitolul următor vedem groaznica răutate ce are loc între naţiuni, reprezentată de Belşaţar şi ospăţul
său. El spune „Aduceţi toate vasele de aur şi tot ce a fost luat din Ierusalim.” El foloseşte aceste vase la
un ospăţ lipsit de evlavie şi păgân. El aduce blasfemie la adresa Domnului când se închină idolilor săi de
aur şi de argint. Acesta este sfârşitul împărăţiei Babilonului şi a asupririi naţiunilor. Este un capitol
profetic care face refeire la sfârşit, atunci când Dumnezeu este blasfemiat, la modul in care va fi El
blasfemiat în acele zile din urmă, când nimănui care n-a primit semnul fiarei pe frunte sau în mână, nu i
se va permite să cumpere sau să vândă. Atunci apare scrisul pe perete: „Ai fost cântărit în balanţă şi ai
fost găsit prea uşor.” „Mene, Mene, Techel, Ufarsin.” Istoria naţiunilor este una a apostaziei.
Cât de prostesc este gândul unui om care crede că lumea se îmbunătăţeşte în lumina acestor adevăruri
solemne. Nebucadneţar a fost cel mai bun împărat pe care l-au avut naţiunile; el i-a fost mai credincios
lui Dumnezeu decât oricine altcineva şi totuşi cât de jos avea să coboare. Belşaţar este reprezentantul
corespunzător al culminării puterii naţiunilor, într-o apostazie şi blasfemie deschisă a zilelor din urmă.
Scrisul este pe perete; toţi cei care au ochi, să vadă aşa cum vedea Daniel scrisul de pe perete al acestei
săli de ospăţ a lumii. Auzim de Parlamentul naţiunilor, de Confederaţia lumii şi de progres peste tot. Ah,
în mijlocul acestui dezmăţ al celebrării progresului omului şi al dezvoltării sale, vedem degetul lui
Dumnezeu scriind acolo „totul este cântărit în balanţă şi găsit prea uşor.”
Al şaselea capitol ne oferă desfăşurarea finală a lucrurilor şi anume, că oricine face cerere oricui, lui
Dumnezeu sau unui om, altuia decât împăratului Darius, să fie aruncat în groapa leilor. Aici avem o altă
imagine reprezentativă. Este culminarea finală. Am văzut apostazia reprezentată de ospăţul lui Belşaţar,
dar aici vedem înălţarea împăratului ca Dumnezeu Însuşi. Darius pare a fi un bărbat, de care personal,
putem fi înteresaţi, un bărbat căruia i-a părut rău de ce a făcut, dar care de fapt reprezintă Fiara-
apostazia absolută a omului. Daniel reprezintă rămăşiţa, acei puţini credincioşi din zilele din urmă care
vor refuza să renunţe a se închina lui Dumnezeu. Drept consecinţă, ei sunt aruncaţi în groapa leilor, trec
prin marele necaz al zilelor din urmă, când Satan, „leul care răcneşte”, i-ar devora, dar are gura închisă;
şi vor ieşi din aceasta situaţie încercaţi, credincioşi şi loiali lui Dumnezeu, martorii Lui şi nucleul
împărăţiei lui Hristos pe pământ.
Aceasta ne oferă încheierea întregii relatări. Restul cărţii Daniel continuă într-un alt fel. Am făcut deja
referire la capitolul 7. În capitolul 8 vedem istoria împărăţiei de răsărit în locul celei de apus, pe cand în
capitolele 7 şi 9 vedem acea profeţie remarcabilă despre cele şaptezeci de săptămâni care, după cum cei
care sunt familiarizaţi cu profeţiile ştiu, este atât de importantă pentru înţelegerea corectă a timpurilor în
care Dumnezeu se preocupă cu lumea. Pentru interpretarea acestei profeţii, trebuie să vă recomand alte
cărţi, şi să trecem mai departe chiar mai repede.
{* “Scurte explicaţii ale cărţii Daniel” de W. Kelly; „Daniel, profetul”, de E. Dennett; şi alţii}
Ultimele trei capitole ne oferă desfăşurarea evenimentelor, în mod deosebit în Răsărit unde, cu multe
amănunte care şi-au găsit împlinirea într-o bună măsură, vedem în mod evident trăsăturile lui Antihrist,
împăratul neascultător, asociat în Apocalipsa 13 cu fiara.
Este foarte frumos să îl vedem pe Daniel singur în primul capitol, şi pe Daniel singur din nou în ultimul
capitol al acestei cărţi. Toată gloria acestei lumi trece pe dinaintea noastră, dar bărbatul care rămâne ferm
pentru Dumnezeu, singur la început, este bărbatul care va fi singur şi la sfârşit. „Dar tu, mergi pe
drumul tău până la sfârşit; şi tu te vei odihni şi te vei ridica în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor.”
Chiar dacă lumea triumfă acum, în această scurtă zi a omului, acei oameni puşi deoparte pentru
Dumnezeu acum, vor sta singuri în ziua binecuvântării: „Cine face voia lui Dumnezeu rămâne pentru
eternitate.”
Aici avem, în modul cel mai incomplet, câteva gânduri cu privire la această importantă profeţie a cărţii
Daniel. Aş recomanda ca această carte să fie studiată în amănunt. Cartea Daniel defineşte în cel mai
frumos mod ceea ce este personal şi ceea ce se poate împărţi. Oferă hrană pentru sufletul nostru ca de
altfel şi pentru intelectul nostru şi vedem, după cum am spus mai înainte, că un astfel de studiu al
profeţiei ne face închinători, în loc de a ne face nişte colecţionari reci de statistici şi de argumentări
scripturistice.
Aici se încheie a patra parte a acestei împărţiri principale, timpul naţiunilor, rămânându-ne cei
doisprezece aşa-numiţi profeţi mici, pentru a completa pentateuhul profetic. Aici ne este oferită a cincea
parte, Deuteronomul profeţilor. Că acest lucru nu este arbitrar, ci pur şi simplu urmăreşte scopul
obişnuit, este un lucru bine-cunoscut pentru mulţi dintre cei care studiază Biblia. Sunt multe motive care
justifică acest lucru: toate sunt cărţi scurte, iar temele asemănătoare permit ca ele să fie strâns grupate
împreună. Observăm în mod deosebit că în cei douăsprezece profeţi regăsim numărul guvernamental;
iar asta este ceea ce vedem în a cincea parte a cărţilor.
Este vorba despre modul lui Dumnezeu de a lucra, de principiile lui Dumnezeu în guvernare, iar aceasta
este ceea ce găsim de-a lungul celor douăsprezece cărţi - numărul guvernării înseşi. Nu avem timp de a
vedea argumentele pentru aceasta, însă îi datorez altuia gruparea acestor cărţi, care este clar indicată în
momentul în care le veţi vedea. Pot spune că ordinea acestor cărţi în Biblia noastră engleză, nu este ca
cea din original, şi nu are nicio aprobare. Dar există o ordine a subiectelor care este foarte remarcabilă.
De exemplu, să luăm cartea Osea: acest profet se ocupă în mare parte cu Israel, mai degrabă decât cu
Iuda, aşa cum fac majoritatea profeţilor, cum ar fi Isaia şi Ieremia. Insă Osea pare a se ocupa la fel de
mult cu Israel, cât şi cu Iuda. La fel se întâmplă şi în cazul lui Amos şi al lui Mica. Ei toţi au amândouă
regatele înaintea lor, iar subiectele lor sunt asemănătoare. Cartea Osea este foarte fumoasă. Îmi amintesc
cum, cu ani în urmă, Osea a fost primul profet, cred că chiar înainte de Isaia, care mi-a câştigat inima.
{*Vezi „Structura numerică a Scripturii”, de F. W. Grant}
Vedem o implorare a inimii lui Dumnezeu în Osea, Dumnezeu coborându-se la nivelul omului, ca un
om implorând faţă către faţă un popor pe care El Îl iubeşte. Necredincioşia lui Efraim, hrănindu-se cu
vântul de răsărit - Efraim, a cărui nebunie am numit-o ca fiind aceea a unei porumbiţe proaste - şi totuşi,
un popor iubit, la care El n-a putut renunţa. Înduplecările Sale sunt stârnite una după alta. El tânjeşte
după acel popor şi după Iuda, făcându-L să-i implore şi să-i roage stăruitor să se întoarcă. Este o
rugăminte minunată. El nu ocupă un loc distant, stând în cer şi rostind judecată asupra lor, ci în
persoana profetului, El coboară la adevărata lor condiţie, se coboară la necredincioşia lor faţă de El şi Îi
imploră să se întoarcă.
Observăm în ultimul capitol efectul acestei rugăminţi stăruitoare: „Israele, întoarce-te la Domnul
Dumnezeul tău! Pentru că ai căzut prin nelegiuirea ta. Luaţi cu voi cuvinte şi întoarceţi-vă la Domnul.”
Şi observăm că, atunci când Dumnezeu Îşi imploră poporul, El nu lasă nimic nefăcut pentru a-i convinge
să se întoarcă. El va pune cuvintele în gura lor; El le va spune ce să vorbească. Nu ştim ce să-i spunem lui
Dumnezeu? Atunci El ne pune cuvinte pe buze. El spune: „Ziceţi-i: Iartă toată nelegiuirea şi primeşte-ne
cu milă şi-ţi vom aduce lauda buzelor noastre. Asiria nu ne va salva (i.e. puterile lumii), nu vom călări
pe cai (puterea Egiptului, aşa cum vedem în capitolul 30 al cărţii Isaia), nici nu vom mai zice către
lucrarea mâinilor noastre (idolatrie): Dumnezeul nostru!, pentru că la Tine găseşte îndurare orfanul.”
Ce cuvinte să pună pe buzele unui popor păcătos care s-a îndepărtat de la El! Care este răspunsul Lui la
acestea? „Voi vindeca necredinţa lor, îi voi iubi nestingherit; pentru că mâna Mea s-a întors de la el. Voi
fi ca roua pentru Israel; va înflori ca un crin şi îşi va întări rădăcinile ca Libanul. Ramurile lui se vor
întinde şi măreţia lui va fi ca măslinul şi mireasma lui ca Libanul.”
Dumnezeu se preocupă cu acest crin mic, cu frumuseţea lui, acea floare mică şi totuşi mai frumoasă
decât Solomon în gloria lui; se preocupă de cedrul Libanului în toată măreţia lui, în toată puterea lui şi
spune că poporul Lui sărac, cu inima zdrobită, pocăit, acel popor necredincios, când se va întoarce la El,
va fi vindecat, va fi frumos precum crinul, şi la fel de măreţ şi puternic ca Libanul însuşi; splendoarea lui
va umple pământul. Acesta este sfârşitul preocupării lui Dumnezeu cu ei, iar aceasta este ceea ce vedem
la acest profet.
Cartea Amos are un fundament diferit. El nu coboară şi imploră poporul, ci declară în mod solemn
judecata lui Dumnezeu. Nu vă uimeşte acest lucru? Cât de frumoase sunt căile Lui. Într-un loc Îl vedem
implorându-i şi punându-le cuvinte pe buze, pentru a se pocăi şi a se întoarce la El. Într-un alt loc El stă
la distanţă şi le denunţă păcatul şi le declară judecata ce va cădea peste ei pentru aceasta.
În întreaga carte Amos găsim acea declaraţie solemnă a judecăţii, atât asupra lui Iuda, cât şi asupra lui
Israel, iar aceasta mai mult decât asupra lui Edom, Moab, Amon, şi asupra naţiunilor care sunt puse în
legătură cu Israel şi care ocupă teritoriul lor în zilele din urmă. Nu avem timp să ne oprim asupra acestei
cărţi, dar vedem că este foarte asemănătoare cu Osea, cu excepţia faptului că elementul de infinită
tandreţe nu este prezent în cartea Amos, ci vedem mai degrabă declaraţia păcatelor lor şi îndepărtarea
lor de Dumnezeu.
Trecând la cartea Mica, ce completează primul grup de trei, vedem aici sfinţenia lui Dumnezeu în
persoana lui Hristos. Să privim de exemplu, capitolul cinci: „Şi tu, Betleeme, Efrata, deşi eşti mic între
miile lui Iuda, din tine Îmi va ieşi cel care va fi Stăpânitor în Israel, ale cărui origini sunt din vechime, din
zilele eternităţii.” În legătură cu Hristos, vedem pocăinţa poporului şi binecuvântarea lor în zilele din
urmă.
Să examinăm pe scurt acele trei părţi. În Osea se vorbeşte despre îndurarea divină îmbinată cu dreptatea
divină. În cartea Amos este vorba despre declaraţia judecăţii lui Dumnezeu asupra păcatului şi
consecinţele acesteia şi despre momentul când păcatul este judecat, Dumnezeu ridicând templul lui
David din nou, în zilele din urmă. Însă în cartea Mica, după păcatul poporului, înstrăinarea lor faţă de
Dumnezeu este pusă înaintea lor, astfel încât Hristos Însuşi, pe care ei L-au respins, să poată apărea ca
Cel prin care va veni binecuvântarea lor. Chiar şi lucrarea Lui ne este prezentată aici, pentru că ni se
spune că Judecătorul lui Israel va fi lovit peste obraz; şi totuşi, acest Judecător este cel care va domni
peste ei, a cărui naştere a fost profeţită că va fi în Betleem şi pe care chiar cărturarii, fariseii şi Irod o
puteau indica, după cum şi profetul a arătat, locul în care se va naşte Hristos.
Venim acum la al doilea grup, începând cu Ioel. El ne pune înainte judecata naţiunilor. Vedem aici în
cartea Ioel şi de fapt, în toţi cei trei profeţi care urmează, naţiunile care vin. Avem cărţile Ioel, Obadia şi
Iona. Ioel ne vorbeşte despre judecata generală asupra lui Israel şi asupra naţiunilor ca întreg, apoi
vedem în zilele din urmă împlinirea acelei profeţii pe care o ştim, când Dumnezeu va turna Duhul Său
peste orice făptură. Obadia ne prezintă în mod deosebit judecata asupra lui Edom; iar apoi Iona, ultimul
din cei trei, ne prezintă ameniţarea cu judecata asupra lui Ninive, dar şi îndurarea lui Dumnezeu. Vom
stărui puţin asupra cărţii Iona, pentru că aici vedem câteva lucruri foarte interesante, chiar dacă
familiare multora. Iona nu se ocupă numai cu viaţa personală a profetului, ci de asemenea ne prezintă
istoria tipică a lui Israel. Israel trebuia să fie martorul dreptăţii lui Dumnezeu printre naţiuni. Dumnezeu
i-a trimis să fie o mărturie faţă de întreaga lume, am putea spune. Ce au făcut ei? Au refuzat să meargă şi
să depună mărturie pentru Dumnezeu. Ei mai degrabă merg spre Tarsis. Îşi iau locul pe mare, care este
printre naţiuni şi sunt aruncaţi în mare la fel ca Iona, şi pierduţi printre naţiuni. Asta este situaţia lui
Israel astăzi; îngropat printre naţiuni, îngropaţi în adâncul mării; însă Iona este o carte a învierii, iar aici
îl vedem pe Israel izgonit dintre naţiuni şi mergând să le predice atunci, în zilele din urmă, ceea ce nu au
făcut la început, mergând să spună mesajul lui Dumnezeu naţiunilor, simbolizaţi de Ninive,
conducătorul lor.
Când mesajul lui Dumnezeu este transmis, vedem pocăinţa din partea cetăţii Nninive şi de asemenea
vedem lecţia lui Dumnezeu cu privire la răbdarea şi îngăduinţa faţă de toată omenirea, dezvăluită în
ultimul capitol. Avem timp doar să facem referire la aceasta în acest fel, iar al doilea grup, aceşti trei
despre care am vorbt, Ioel, Obadia şi Iona, ne prezintă, judecata lui Dumnezeu asupra naţiunilor, dar şi
binecuvântarea Lui asupra lor, pusă în legătură cu Israel restabilit, înălţat din nou.
Aceasta ne conduce la al treilea grup. Profetul Naum se ocupă în mare parte cu conducătorul naţiunilor,
asiriranul, şi cu mândria omului, reprezentată de acea naţiune. Sunt lucruri foarte frumoase aici despre
care chiar nu putem vorbi, dar, puse în legătură cu ceea ce urmează în Habacuc, profetul prezintă acea
minunată parte a Scripturii asupra căreia Pavel insistă atât de mult- „dar cel drept va trăi prin credinţa
lui.” (Habacuc 2:4) În Habacuc 3:17, 18 vedem că „deşi smochinul nu va înmuguri şi rod nu va fi în viţe,
rodul măslinului va lipsi şi ogoarele nu vor da hrană, turma va fi nimicită din staul şi nu va fi nicio
cireadă în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi veseli în Dumnezeul salvării mele.” Este
vorba despre salvarea lui Dumnezeu prin credinţă, care satisface sufletul profetului în mijlocul
singurătăţii abundente care este peste tot. El strigă „Doamne, însufleţeşte lucrarea Ta”, dar în mijlocul a
tot, încrederea lui e în Domnul.
Ţefania, următorul profet, pus al treilea la momentul potrivit, ne prezintă aceste principii ale sfinţeniei
lui Dumnezeu în judecată şi de asemenea consecinţa. Pot doar cita o caracteristică a acesteia în Ţefania
3:13: „Rămăşiţa lui Israel nu va lucra nedreptate, nici nu va vorbi minciuni, nici nu se va găsi în gura lor
o limbă înşelătoare; ci ei vor paşte şi se vor culca şi nimeni nu-i va înspăimânta. Saltă de bucurie, fiică a
Sionului! Strigă de veselie, Israele! Bucură-te şi veseleşte-te din toată inima, fiică a Ierusalimului.” Iar
apoi, în versetul 17 vedem: „Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un viteaz care va salva; El se
va bucura de tine cu bucurie: va tăcea în dragostea Lui, se va veseli de tine cu cântare de bucurie.” Cât
de frumos este să vedem bucuria lui Dumnezeu în dragostea Sa pentru poporul Său; şi ce a făcut El ca să
se bucure de ei? El i-a iertat: a îndepărtat nedreptatea de la ei, El a înfăţişat acel popor sărac şi smerit
despre care vorbeşte în versetul 12; El i-a făcut un popor curat şi sfânt, iar acum ei pot să cânte şi să se
bucure. Dumnezeu se poate bucura de ei, pentru că judecăţile Lui au avut efect asupra lor. Acesta este
întotdeauna modul lui Dumnezeu de a lucra. Naum ne vorbeşte despre mândria omului smerită.
Habacuc ne vorbeşte despre faptul că „cel drept va trăi prin credinţa lui.” În Ţefania vedem că
Dumnezeu se bucură de poporul Său, pentru că ei au învăţat lecţia sfinţeniei.
Aceasta ne duce la ultimul grup al acestor 12 profeţi, Hagai, Zaharia şi Maleahi. Ei sunt, după cum ştim,
puşi în legătură cu timpurile întoarcerii din Babilon şi cu ceea ce a urmat după aceea. Toţi ceilalţi profeţi
erau înainte de captivitate; aceşti ultimi profeţi sunt profeţii captivităţii. Hagai vorbeşte despre
reconstruirea templului, Zaharia prezintă restabilirea Muntelui Sion şi a cetăţii Ierusalimului ca centru al
binecuvântării, în timp ce Maleahi face referire mai departe la acea abatere universală, chiar când au fost
scoşi din Babilon, şi face referire la timpul binecuvântării, ca fiind încă un timp viitor. Să ne ocupăm
pentru un moment cu aceştia trei.
Citim în cartea Ezra despre construirea templului care a prosperat prin profeţia lui Hagai şi Zaharia. Dar
vreau să observăm cum a prosperat: nu prin ceea ce noi numim încurajare, nici prin ceea ce noi am numi
un cuvânt de ajutor. Cred că dacă Hagai ar fi fost printre noi, am fi spus că cuvintele sale au fost prea
dure; acestea vor ofensa sfinţii, vor împiedica lucrarea Domnului. El le spune deschis ceea ce făceau ei.
El le spune: Priviţi la casa Domnului stând pustiită; priviţi la casele voastre cu toată bunăstarea voastră.
Voi căutaţi propriile voastre lucruri, neglijând lucrurile lui Dumnezeu. Şi aşteptaţi binecuvântare?
Sunteţi surprinşi că semănaţi mult şi adunaţi puţin? Adunaţi şi economisiţi şi puneţi într-o pungă pe
care o găsiţi spartă. Apucaţi-vă de construirea casei Domnului şi veţi găsi binecuvântare pentru voi
înşivă. A fost un cuvânt usturător pentru conştiinţa lor, dar un cuvânt care a avut efect, aşa cum orice
cuvânt al lui Dumnezeu va avea un efect, atunci când îl luăm acasă în inimile noastre.
Neglijăm noi astăzi lucrurile lui Dumnezeu? Ne gândim noi mai mult la interesele noastre decât la ale
Lui? Nu trebuie să fim surprinşi dacă sufletele noastre sunt sărace, când lumea intră în contact cu noi şi
are putere asupra noastră şi chiar firea însăşi ne duce în altă parte. Dacă punem în prim plan lucrurile lui
Dumnezeu, dacă punem gloria Lui pe primul loc, atunci toate lucrurile vor lua forma lor adevărată.
Vom vedea cât de adevărat este ceea ce spune Domnul: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi
dreptatea Sa.” Fie ca interesele Sale să fie supreme. Fie ca gloria lui Hristos să fie primul scop al vieţilor
noastre, iar noi ne putem odihni asiguraţi că El va avea grijă de cele mai mici lucruri de care avem
nevoie. Fie ca El să fie glorificat, iar creaturile Sale să fie binecuvântate. Fie ca El să fie preamărit de noi,
iar noi vom vedea, aşa cum le spunea Hagai lor, că toată binecuvântarea va izvorî din aceasta. El face
referire la timpul când gloria celei din urmă case va fi mai măreaţă decât acea a templului pe care l-a
construit Solomon; iar acest timp nu este încă împlinit, ci va fi împlinit când templul Domnului va fi
umplut cu gloria Domnului pe muntele Sion, iar toate popoarele vor curge spre el.
Zaharia ne prezintă într-un mod foarte remarcabil de-a lungul întregii sale profeţii, faptul că Dumnezeu
îngrijeşte de bunăstarea acelei cetăţi iubite. Vedem caii ca simboluri ale guvernării providenţiale a lui
Dumnezeu printre naţiuni. Acestea şi toate celelalte viziuni din prima parte a acestei cărţi ne vorbesc
despre planurile lui Dumnezeu toate centrate asupra Ierusalimului. Apoi, în ultima parte, vedem că
profetul foloseşte un limbaj mai clar decât limbajul acelei viziuni, limbaj care face referire mai departe la
timpul când Ierusalimul, încercuit de armate şi asaltat de către naţiuni, va fi scăpat; iar atunci, de
asemenea, mult mai important decât salvarea lui, este faptul că Ierusalimul se va întoarce de la păcatul
lui.
Profetul ne spune că vine timpul când casa lui Israel va boci, fiecare în parte, fiecare familie în parte, vor
jeli pentru păcatele lor. Ne vorbeşte de asemenea despre timpul când vor privi la Acela pe care L-au
străpuns - profeţie directă privitoare la Hristos cel respins. „Ei vor privi spre Acela pe care L-au străpuns
- şi vor boci pentru El.” Aici vedem două feluri de bocete: pentru păcatul şi necredincioşia lor şi pentru
faptul că L-au străpus pe Cel binecuvântat prin care va veni binecuvântarea lor viitoare.
El profeţeşte în cel mai distinct mod respingerea lui Hristos, trădarea Lui de către Iuda, risipirea oilor
când Păstorul este lovit; ba mai mult, ne vorbeşte chiar şi despre Antihrist, acel păstor-idol, acel fals
păstor, care va încerca să domnească peste poporul lui Dumnezeu. Antihrist este judecat, Israel pocăit,
naţiunile, asirianul, vor fi toţi risipiţi, iar Israel va fi restabilit în binecuvântare în ţara lui, Ierusalimul
fiind bucuria întregului pământ; iar apoi naţiunile vor veni de peste tot să ţină sărbătoarea Corturilor.
Este o profeţie minunată.
Nici nu conştientizăm ce pierdem prin neglijarea studiului sârguincios, atent al profeţilor. Probabil că
cunoaştem epistolele către Romani, către Galateni, dar oh, să ne coborâm la un studiu atent, complet şi la
buna cunoaştere a acestor profeţi ai Vechiului Testament. Primim lecţii pentru sufletul nostru şi o
viziune a planurilor lui Dumnezeu privitoare la pământul care ne va face să umblăm ca împăraţi acum,
aşa după cum vom fi împăraţi atunci. Nu vom fi împăraţi pe tron, ci împăraţi cu voia lui Dumnezeu
întronată în inimile noastre şi, la fel ca David, împăratul renegat, împărat în Adulam, aşa şi noi, asociaţi
cu gândurile Sale, putem fi împăraţi chiar aici în inimă, în timp ce cercetăm lumea.
Acum nu ne mai rămâne decât Maleahi, care este foarte trist, deoarece ne reaminteşte despre faptul că
nu contează ce ar face Dumnezeu pentru poporul Său, nu contează cum i-ar putea aduce înapoi din
Babilon, căci ei sunt acelaşi popor. Ei trebuie să se nască din nou. Ei nu au inimă pentru Dumnezeu, nici
lucruri pentru Dumnezeu, iar astfel vedem în Maleahi o situaţie foarte nenorocită. Aş putea spune că
aceste patru capitole ale cărţii Maleahi se aseamănă cu anumite părţi din Evanghelia după Matei.
Cărturarii şi fariseii sunt în ascensiune, totul e religie, dar nu realitate. Ei pot aduce jertfe lui Dumnezeu
dintre cele şchioape sau oarbe, orice le face plăcere. Maleahi îi străpunge pe toţi cu ascuţişul sabiei când
spune: „Ia du-o guvernatorului tău: îi vei fi plăcut? sau te va primi el?” Apoi el continuă să spună
poporului că ei Îl înşală pe Dumnezeu, Îl înşală prin exercitarea unei dedicări pe care ei nu o au. Este o
privelişte tristă, însă, spre sfârşitul cărţii, lumina începe să strălucească. În primul rând vedem mărturia
rămăşiţei: „Atunci cei care se temeau de Domnul vorbeau adesea unul cu altul; şi Domnul a luat aminte
şi a ascultat”, iar El spune: „Şi ei vor fi ai Mei, o comoară deosebită”. Apoi el continuă şi profeţeşte că
profetul Ilie va veni ca înainte-mergătorul Domnului. Noi ştim că aceasta s-ar fi putut împlini la Ioan
Botezătorul, la prima venire a lui Hristos, dacă poporul era pregătit; dar ei nu erau, aşa că Domnul a
trebuit să moară. Aşadar, lucrarea lui Ioan e doar pregătitoare. Totuşi, vine timpul când va fi o mărturie
ca cea din partea lui Ilie către popor, o mărturie a depărtării lor de Dumnezeu.
Apoi, la sfârşit profetul spune: „Şi vouă, care vă temeţi de Numele Meu, vă va răsări Soarele dreptăţii cu
vindecarea în aripile lui; şi veţi ieşi şi veţi zburda ca viţeii de îngrăşat.” Pentru Maleahi, cu toată
îndepărtarea unui popor parţial restabilit în jurul lui, cu toată descurajarea ce izvorăşte din eşecul în ceea
ce priveşte mărturia redusă din acea vreme, singura mângâiere, singura lui speranţă este aceeaşi
mângâiere şi speranţă pe care tu şi eu o putem avea. Dumnezeu poate ridica o mărturie din nou şi din
nou, dar ah, doar un singur lucru ne poate da mângâiere aici. Aceasta nu este în nicio mărturie pe care
ei ar putea să o dea aici, ci se află în Soarele dreptăţii care va veni cu vindecarea pe aripile lui. Iar
Maleahi, după ce a văzut poporul restabilit adunat în jurul lui acolo - continuând cu fariseismul lor
făţarnic, continuând cu respingerea lui Hristos - ochiul lui poate doar să privească înainte la timpul
despre care David spunea în ultimele sale zile, în 2. Samuel 23, când vorbeşte despre acelaşi Împărat care
va stăpâni peste toţi oamenii, drept, cu teamă de Dumnezeu. El spune: „Şi va fi ca lumina dimineţii, ca
răsăritul soarelui, o dimineaţă fără nori, când din strălucirea soarelui după ploaie, iarba verde încolţeşte
din pământ.” Peste tot în Israel, peste tot în lume domneşte un întuneric total, dar credinţa este pusă în
legătură cu lumina dintr-o altă sursă; credinţa vede scopurile lui Dumnezeu, vede timpul când Hristos
va deţine controlul aici, în lumea unde El este respins.
Singura speranţă pe care profetul o putea avea - pe care tu sau eu o putem avea, este venirea Fiului lui
Dumnezeu, iar aceasta este concluzia adecvată a cărţilor profeţilor. Indiferent de scopul lor, indiferent de
gândul lor, nu contează unde arată degetul lor - iar ei au examinat întreaga lume, au cuprins toate
naţiunile şi toate primcipiile divine - totul este centrat pe acea singură speranţă pe care toţi o aşteptăm,
„Soarele dreptăţii va răsări cu vindecarea în aripile lui.” Când acel soare răsare peste acest biet pământ
blestemat de păcat, întunericul va dispărea şi va fi ca dimineaţa, o dimineaţă fără nori după ploaie, iar
câmpul cosit, care este uscat şi pârjolit, va înmuguri şi va înflori; sau, aşa cum Maleahi spune atât de
frumos, „ei vor zburda ca viţeii de îngrăşat.” Cât de aproape este! Vă amintiţi cu siguranţă că speranţa
noastră este „Steaua strălucitoare de dimineaţă”, ceva chiar înainte de revărsatul zorilor, înainte de
venirea Fiului Omului ca Soarele dreptăţii, călărind un cal alb. Însă acestea sunt doar două aspecte ale
venirii Sale. Noi aşteptăm venirea Sa, asta e tot. Noi învăţăm voia Sa, căutăm să I ne supunem, să dăm
mărturie despre El, dar ah, nu este nimic altceva care să fie fundamentul speranţei noastre, ca venirea Sa
din nou. Noi aşteptăm aceasta şi nimic nu poate înlocui acest lucru. Cand El a venit prima dată pe acest
pământ, era ca şi cum ar fi fost pe aripile unui porumbel aducând îndurare şi mântuire prin moartea Sa.
Când va veni din nou, va fi pe aripi din nou, aducând vindecare şi binecuvântare chiar prin judecată.
Aşteptăm noi acea zi? Aşteptăm noi venirea Domnului? Sunt inimile noastre într-adevăr atât de lipite de
a Lui, astfel încât nu este nicio bucurie mai mare decât a-L vedea pea El - să-L privim şi privindu-L să
ştim că toţi ai Lui vor fi ca El, pentru că Îl vor vedea pe El? Fie ca noi să dorim acea venire şi să aşteptăm
şi să veghem pentru El. Şi astfel, trebuie să încheiem studiul nostru incomplet al acestor minunate cărţi.
Cât de incomplet este totul. Fie ca aceasta să ne conducă să o luăm de la capăt cu aceste cele mai neglijate
părţi ale Cuvântului lui Dumnezeu.
De la Geneza la Apocalipsa Cărţile poetice
Cărţile poetice
Până acum am văzut mai întâi cărţile legii, care ne oferă fundamentul căilor lui Dumnezeu cu poporul
Său, principiile după care El acţionează în relaţie cu ei. În al doilea rând am văzut cărţile istorice, unde
aceste principii sunt dezvoltate în vieţile lor. În al treilea rând am văzut secţiunea locului sfânt, cărţile
profetice, unde ne sunt dezvăluite principiile sfinţeniei divine care ne conduc în prezenţa lui Dumnezeu;
iar acum intrăm în cea de-a patra şi ultima secţiune din Vechiul Testament, cărţile experienţei, care îşi
găsesc cel mai apropiat corespondent în cartea Numeri. Nu trebuie să mai amintesc că experienţa
noastră este în această lume, care este locul nostru de încercare, locul care scoate la iveală orice are
nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, tot ce este în noi: slăbiciunile noastre, încăpăţânarea noastră,
necredinţa noastră în mijlocul încercărilor şi în faţa duşmanilor, căderile şi lipsurile noastre. Cum se
strâng mănunchi toate aceste lucruri când ne gândim la lume! Şi cum, pe măsură ce ne gândim la noi
înşine trăind în lume, suntem nevoiţi să ne aducem aminte de căderile şi lipsurile care, vai, ne
marchează ca unii care umblăm în lume.
Există câteva lucruri foarte sugestive în legătură cu aceste cărţi ale experienţei, pe care dorim să le
vedem înainte de a intra în detaliile lor. Aceste cărţi au de-a face cu pământul într-un mod foarte
particular, diferit chiar şi de cartea Numeri, care prezintă numai istorie. Aici pătrundem mai adânc,
vedem experienţele şi gândurile produse în inimă de circumstanţele prin care trec copiii lui Dumnezeu;
aceasta este caracteristica principală a acestei secţiuni. Prezintă experienţa inimii poporului lui
Dumnezeu, nu numai istoria lor vizibilă. În legătură cu aceasta, vedem aici partea omenească, într-un fel
în care aş putea spune că nu mai apare nicăieri în Scriptură. Aici omul dă expresie gândurilor sale. De
exemplu, în cartea Iov vedem până şi manifestarea imperfectă, de necredinţă, a oamenilor care nu au
gândurile clare cu privire la Dumnezeu. În cartea Eclesiastul vedem mai clar expresia celui care l-a dat la
o parte pe Dumnezeu pentru o vreme; de aceea, nu aş putea să spun – însă folosesc cu precauţie această
expresie – că despre verset se poate spune: „Acesta este un adevăr divin”; pentru că uneori versetul
prezintă exprimarea unui necredincios, alteori a unei credinţe slabe care bâjbâie în întuneric şi Îl percepe
pe Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că aceste versete nu sunt inspirate, ci ele sunt inspirate ca să ne
ofere o imagine a vocii inimii.
Ce bine că Dumnezeu ne-a lăsat astfel de cărţi – care ne arată, pe de o parte, propria noastră slăbiciune,
propria noastră apăsare în mijlocul încercărilor, dar care merg mai departe şi prezintă suficienţa lui
Dumnezeu şi ajutorul Lui în acele momente de încercare! În această privinţă sunt nişte cărţi minunate şi
deosebit de interesante. În primul rând ele cuprind la început cartea Psalmilor, care este cea mai mare şi
acoperă cel mai vast domeniu dintre toate; putem spune că este corespondentul Genezei. Apoi urmează
cartea Iov, care prezintă întristarea oamenilor lui Dumnezeu, izbăvirea lor şi lecţia pe care o învaţă din
această întristare. Apoi avem cartea minunată Cântarea Cântărilor, care corespunde cu Levitic, locul
sfânt, şi care ne introduce chiar în prezenţa Domnului Însuşi. După aceea urmează cartea Eclesiastul,
care reprezintă Numeri, adică cartea experienţelor pustiului; iar în final Proverbe, înţelepciunea adunată
pentru drum, care reprezintă Deuteronomul.
Pe lângă ceea ce am menţionat deja, faptul că aceste cărţi exprimă vocea inimii, vocea experienţelor
noastre, mai există un lucru foarte remarcabil – ele sunt scrise sub formă de poezie. Dumnezeu îi învaţă
pe cei din poporul Lui să înalţe o cântare de laudă chiar prin aceste încercări şi să cânte chiar dacă jelesc
în întuneric sau îşi deplâng căderile şi lipsurile, sau când zăresc ceva din strălucirea Salvatorului lor
minunat şi sunt ridicaţi de El. Fie că privesc la duşman, fiind persecutaţi de acesta, sau privesc înainte la
momentul în care picioarele lor vor părăsi nisipul pustiei – vedem toate experienţele lor de încercare,
bucurie, eliberare, asuprire, orice ar fi, toate sunt puse pe muzică, ca ei să cânte şi să-L laude pe Cel care
preface pustiul într-un iaz de apă şi face ca pustietatea să înflorească ca trandafirul.
Este un aspect foarte interesant şi deosebit de frumos, faptul că Dumnezeu a scris sub formă de poezie
cartea care mă face să-mi cunosc încercările inimii mai mult decât oricare altă carte din Scriptură. El ne
spune: Aveţi dureri? Cântaţi-Mi-le Mie. Treceţi ca nişte călători printr-un deşert pustiu? Învăţaţi că
rânduielile lui Dumnezeu vă sunt cântări în casa pribegiei voastre.
Cel care cântă este călătorul, care a trecut prin experienţa încercării, care ştie ce înseamnă să cânţi şi să-L
lauzi pe Dumnezeu. Chiar întristările noastre sunt preschimbate în cântări iar notele triste se combină
împreună cu cele vesele într-un imn dulce de laudă armonioasă, în care toată creaţia se va uni odată.
Aceasta este lecţia care este pusă înaintea noastră, prin însăşi forma poetică în care au fost scrise cărţile.
Cartea Psalmilor, care este prima şi cea mai mare dintre ele, necesită cea dintâi atenţia noastră sporită.
Ce carte plină şi minunată – minunată prin însăşi structura ei. Nu există nicio experienţă pe calea
oamenilor lui Dumnezeu pe care să n-o găsim aici. Uneori mă gândesc că vorbim mai degrabă fără inimă
despre cartea Psalmilor. Spunem că nu conţine hrană pentru cel credincios, că acestea nu sunt experienţe
creştine ca atare. Şi totuşi, sfinţii lui Dumnezeu din toate timpurile au aflat aici mângâiere şi au găsit
exact exprimarea propriilor lor experienţe. Departe de mine să spun ceva împotriva plinătăţii minunate
a harului lui Dumnezeu descoperit în Hristos în Noul Testament; nici pe departe nu am gândul acesta.
Dar doresc să spun fără ezitare că aceia care cunosc cel mai bine evanghelia deplină harului lui
Dumnezeu, iubesc, de asemenea, şi aceste exprimări minunate ale experienţei care se găsesc în cartea
Psalmilor. De-a lungul cărţii, ea pune cuvinte pe buzele noastre şi dă glas propriilor noastre experienţe,
pe care poate nu le putem exprima altfel înaintea lui Dumnezeu.
Ca şi structură, cartea urmăreşte aceeaşi împărţire ca a Bibliei, Dumnezeu arătându-ne prin aceasta că
experienţa noastră cuprinde întregul adevăr al Scripturii. De aceea cartea a fost împărţită în cinci cărţi, la
fel cum sunt împărţite şi celelalte secţiuni majore al Scripturii. Mai întâi voi arăta aceste părţi, ca să
vedem cât de clar sunt marcate. Prima carte este de la Psalmul 1 la 41, adică Geneza Psalmilor. Apoi de
la Psalmul 42 la 72 avem a doua carte, Exodul Psalmilor, unde vedem depărtarea poporului de
Dumnezeu şi izbăvirea care urmează. De la Psalmul 73 la 89 avem Leviticul Psalmilor, sau sfinţenia lui
Dumnezeu, manifestată în relaţiile cu oamenii. Dacă întrebaţi cum ştim că aceasta este împărţirea, vreau
doar să atrag atenţia asupra faptului că fiecare psalm de la sfârşitul unei cărţi are o doxologie în
încheiere; de exemplu, la sfârşitul Psalmului 89 avem: „Binecuvântat să fie Domnul pentru totdeauna!
Amin, da, amin!”. Apoi, de la Psalmul 90 la 106 avem cartea a patra, adică Numeri, care prezintă
experienţa pustiului şi se încheie iarăşi cu o doxologie, în ultimul verset din Psalmul 106: „Binecuvântat
să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, din eternitate şi pentru eternitate! Şi tot poporul să zică: «Amin!
Lăudaţi pe Domnul!»” Restul cărţii, de la Psalmul 107 la sfârşit, reprezintă Deuteronomul. Aşadar, cartea
Psalmilor în sine este o Biblie în miniatură; o mică Biblie specială pentru experienţele noastre, care ne
oferă însă perspectiva întregii Scripturi aplicată la nevoile, dorinţele şi întristările inimilor aleşilor lui
Dumnezeu.
Însă acesta este doar începutul. Cine poate să pretindă că în câteva minute poate să arate măcar o
frântură din gândurile care sunt în această carte minunată a Psalmilor? Haideţi să atingem măcar câteva
note cheie care dau tonul corului grandios care se înalţă din ce în ce mai sus şi mai dulce, până când
culminează în marea finală din Psalmii 149 şi 150. Psalmul 1 arată umblarea celui credincios pe pământ,
ceea ce ar trebui să fim noi pe pământ: „Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi ... ci plăcerea lui
este în legea Domnului”. Apoi ni se descriu pe de o parte roadele sale, iar pe de altă parte soarta celor
răi, care nu vor rămâne în picioare la judecată.
Dar cine este acest om evlavios, ascultător? Suntem eu sau tu? Pot oare să spun că despre mine este
vorba în primul Psalm? Vai! Exact aceasta ar trebui să fim şi nu suntem. Şi când întrebăm: „Cine este
omul care este binecuvântat deplin în felul acesta – unde este el?” Răspunsul îl vedem în mod particular
în Psalmul 2, care ne înfăţişează, mai înainte de toate, răzvrătirea naţiunilor împotriva Omului lui
Dumnezeu, iar apoi aşezarea Lui pe Muntele Sionului, centrul şi sursa binecuvântărilor. Haideţi să ne
oprim aici pentru o clipă. Avem cheia tuturor experienţelor noastre de aici, de pe pământ. Care este
aceasta? Mai întâi, umblarea noastră trebuie să fie potrivită cu gândul lui Dumnezu. Dar ea nu este. În al
doilea rând, tot sfatul Lui se află în Fiul Său, Împăratul Său, pe care Îl aşează pe muntele sfânt al
Sionului. Cu alte cuvinte, experienţa credincioşilor pe pământ se centrează în jurul celor două aspecte:
umblarea noastră şi Hristos. În aceste două aspecte se află cheia pentru toată cartea Psalmilor.
Acum, între al treilea şi al şaptelea Psalm se află cinci Psalmi, iar numărul cinci vorbeşte întotdeauna
despre responsabilitate şi încercările de care avem parte sub mâna lui Dumnezeu. Aici vedem câteva
lucruri semnificative. Înainte de toate se află duşmanul, care este împotriva noastră într-o lume ca
aceasta. Apoi sunt împrejurările de care suntem înconjuraţi, aşa cum sunt, de exemplu, cele prin care a
trecut David când era în peşteră iar Saul îl urmărea. Apoi avem acuzaţiile false ale oamenilor
împotrivitori; şi aici vedem, de asemenea, că numai o rămăşiţă a lui Israel este trezită cu adevărat. Este
vorba, de asemenea, şi despre mânia şi pedeapsa lui Dumnezeu faţă de această rămăşiţă credincioasă.
Toate aceste trăsături sunt legate în special de rămăşiţa credincioasă din ultimele zile; însă ele ne
vorbesc, de asemenea, şi nouă – în legătură cu Persoana lui Hristos şi dorinţa lui Dumnezeu ca poporul
Lui să trăiască potrivit cu cerinţele din primul psalm. Deci vedem legătura dintre aceşti cinci psalmi, care
ne înfăţişează adevărul în timp ce rămăşiţa traversează circumstanţe dificile, fără să aibă cunoştinţa
deplină a harului.
În Psalmul 8 este adusă înaintea noastră Persoana Domnului; ca şi cum Dumnezeu ar spune: „În Psalmul
1 v-am spus ce ar trebui să fiţi; în Psalmul 2 vi L-am arătat pe El, Împăratul Sionului, Singurul prin care
puteţi să fiţi binecuvântaţi. V-am arătat experienţa voastră în lume, în faţa duşmanului, a împotrivirii şi
a încercărilor; iar acum, în urma acestor experienţe, iese la iveală tot Omul.” Însă care Om? Omul lui
Dumnezeu: „Când privesc cerurile Tale, lucrarea degetelor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat,
îmi zic: «Ce este omul, ca să-Ţi aminteşti de el?»” Ce este săracul om, firav, cu experienţele lui mărunte,
în trecerea lui atât de scurtă pe pământ? „Ce este omul, ca să-Ţi aminteşti de el, şi fiul omului, ca să-l
cercetezi?” Ah, ştim în ce manieră divină tratează apostolul acest subiect. El spune: „Îl vedem pe Isus,
care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii datorită morţii pe care a suferit-o, încununat cu glorie şi
onoare, astfel încât, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru fiecare.” Îl avem pe Isus
înaintea noastră ca Omul adevărat – al doilea Om – şi toate lucrurile se află sub picioarele Sale. Acest
psalm, al optulea, reprezintă un fel de prefaţă pentru toată cartea. Hristos se află la început şi tot Hristos
la sfârşit şi oricare ar fi experienţele prin care trecem, ele se află în legătură cu înţelegerea noastră cu
privire la Hristos iar noi Îl cunoaştem tot mai adânc pe El prin aceste experienţe.
Ştiţi că tocmai încercările sunt cele care ne determină să Îl cunoaştem mai bine pe Hristos? că durerile
sunt acelea care ne aduc într-o părtăşie mai strânsă cu El? Spuneţi-mi, când L-au cunoscut Maria şi
Marta mai bine pe Hristos? Când era oaspete în casa lor, când Îl ascultau iar Marta era ocupată cu
slujirea, sau când, în durerea lor, în timp ce fratele lor era în mormânt, Domnul apare în puterea învierii?
Noi ne temem întotdeauna când intrăm în nor, tremurăm întotdeauna când intrăm în întuneric, însă,
preaiubiţilor, exact în nor auzim vocea spunând: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit; de El să ascultaţi!” Iar
acest lucru este înfăţişat de-a lungul întregii cărţi a Psalmilor. Prin urmare, în Psalmii 9 şi 10 este descris
duşmanul; omul păcatului, acel duşman neruşinat şi îngâmfat al poporului lui Dumnezeu, care pândeşte
în locurile ascunse ale satelor, ca un leu care sfâşie, gata să sară la poporul întristat al lui Dumnezeu. Ei îl
văd ridicându-şi glasul împotriva cerurilor şi spunând: „Cine este Dumnezeu? De ce mi-ar păsa mie de
El?” Iar în faţa acelui duşman îngrozitor, ei suspină şi gem.
În cei cinci psalmi care urmează (aşa cum am spus, Psalmii 9 şi 10 ni-l arată pe cel rău, Antihristul), avem
experienţele care decurg din asuprirea Antihristului. Temeliile se clatină, nebunul zice: „Nu este
Dumnezeu!” iar apoi urmează strigătul de eliberare. Şi astfel ajungem la Psalmul 15. În Psalmii 9 şi 10 ei
îl aveau înainte pe cel rău, iar în Psalmul 15 se pune întrebarea: „Doamne, cine va sta în cortul Tău? Cine
va locui pe muntele sfinţeniei Tale?”. Psalmistul vrea să ştie cine este cel care, într-o lume atât de plină
de răutate, poate avea un loc împreună cu Dumnezeu. Şi unde este răspunsul? V-aţi gândit vreodată că
Psalmul 15 este un mare semn de întrebare? Se pune o întrebare la care practic nu se răspunde, pentru că
standardul este atât de înalt. Însă apoi trecem la Psalmul 16 şi acolo găsim răspunsul, Cel care rămâne în
cortul Său. Cine este acesta? Vreun împărat puternic? Sau Împăratul de pe muntele Sionului, din
Psalmul 2? Sau Fiul Omului, care are toate sub picioarele Lui, aşa cum apare în Psalmul 8? Nu, ci este
Acela care, în Persoana smerită a lui Isus, a umblat odată pe acest pământ, Omul credinţei, Care umblă
pe acest pământ fiindcă eu şi cu tine trebuie să umblăm pe el. Acesta este răspunsul lui Dumnezeu.El
vrea să spună: „Gemeţi şi vă întrebaţi cine este cel care va sta în cortul Meu? Priviţi acest Om al credinţei
de aici: «Păzeşte-mă, Dumnezeule, pentru că în Tine mă încred.»”. Şi tot Psalmul înfăţişează esenţa
credinţei, de la început până la bucuria învierii, la sfârşit, când El spune: „Îmi vei face cunoscută cărarea
vieţii”. Avem înaintea noastră pe Hristos, ca fiind Omul perfect al credinţei care a trăit aici, pe pământ.
Şi în acest fel am putea continua să ne ocupăm cu fiecare dintre aceşti psalmi. Începând cu Psalmul 16 şi
până la Psalmul 24 ne este prezentată, într-un fel sau în altul, Persoana lui Hristos Însuşi, care întâmpină
fiecare nevoie, orice trebuinţă ar putea avea răscumparaţii lui Dumnezeu — le întâmpină în mod
desăvârşit în Persoana şi lucrarea Sa. Voi face referire pentru o clipă la trei dintre aceşti psalmi, 22, 23 şi
24. În Psalmul 22, după cum ştiţi, Hristos este prezentat ca jertfa pentru păcat, Păstorul cel bun care Îşi
dă viaţa pentru oi. În Psalmul 23 Îl vedem aşa cum este prezentat în epistola către Evrei, ca Păstorul cel
mare, Cel care este adus înapoi dintre morţi şi Cel Înălţat care acum Îşi conduce răscumpăraţii în păşuni
verzi şi la ape liniştite. Apoi în Psalmul 24 ne este înfăţişat ca Împăratul gloriei, Mai-marele Păstor care
se va arăta şi Îşi va conduce răscumpăraţii pe porţile gloriei în staulul adevăratei binecuvântări. Altfel
spus, în aceşti psalmi ne este prezentată minunata lucrare a lui Hristos. În Psalmul 22 ne este înfăţişat ca
făcând ispăşire, în Psalmul 23 ca Cel care ne conduce spre libertate şi bucurie, iar în Psalmul 24 ca Cel
care ne conduce în plinătatea binecuvîntării şi la răsplată, porţile eternităţii fiind ridicate.
Auzim suspinul şi geamătul răscumpăraţilor lui Dumnezeu, îi vedem asupriţi de vrăjmaş, îl vedem pe
vrăjmaş cu toate falsele acuzaţii impotriva lor; vedem chiar propria lor conştiinţă zdrobită de
sentimentul vinovăţiei lor înaintea lui Dumnezeu, iar apoi vedem că El le îndreaptă atenţia spre Hristos
şi le spune: „În El, în Persoana şi în lucrarea Sa veţi găsi pace deplină. Veţi găsi odihnă deplină pentru
sufletele voastre în locul în care S-a dus El.”
Este deosebit de semnificativ faptul că după ce am văzut această minunată dezvăluire a ceea ce este
Hristos, începând cu Psalmul 22 până la Psalmul 24, vedem prima mărturisire reală a răscumpăratilor în
ceea ce priveşte păcatele lor. În Psalmul 25 are loc adevărata mărturisire a păcatului. Înainte de aceasta
ne este prezentat sentimentul mâniei lui Dumnezeu, sentimentul că El permite vrăjmaşilor să îi
întristeze; însă nu există o mărturisire deschisă, sinceră decât după cruce: „Pentru Numele Tău, Doamne,
îmi vei ierta nelegiuirea, pentru că este mare.” Se pune întrebarea: cine este cel care poate mărturisi cu
sinceritate? Cine este cel care poate pătrunde într-adevăr esenţa şi să cunoască ce este păcatul? Unde
vedem păcatul prezentat în toată plinătatea lui? Îl vedem manifestat în păcătosul care nu-L cunoaşte pe
Hristos? El are un sentiment al nelegiuirii sale şi a numeroaselor lui slăbiciuni, dar nu cunoaşte păcatul
aşa cum îl cunoaşte sfântul lui Dumnezeu care L-a văzut pe Hristos. Privesc la jertfa pentru păcat care
mi-a îndepărtat păcatul, privesc Persoana fără pată ca cea din Psalmul 16, care este modelul pentru
umblarea mea, şi având în vedere aceasta, în Psalmul 25 pot pătrunde adâncimea nelegiuirii din inima
mea, iar mărturisirea va avea loc fără a fi forţată. Ştiu ce este păcatul, pentru că ştiu cine este Hristos.
Veţi observa că întotdeauna cel mai matur credincios are cea mai profundă imagine despre păcat. Cel
care Îl cunoaşte pe Domnul Isus cel mai bine, este cel care se cunoaşte pe el însuşi cel mai bine; sau, aşa
după cum s-a exprimat Pavel, „Ne lăudăm în Hristos Isus şi nu ne încredem în carne.”
Dar nu putem continua să privim fiecare psalm în parte în felul acesta. Cel puţin putem vedea cât de
frumos sunt puşi împreună şi cât de minunat putem vedea în ei, printre întristări şi păcate ale oamenilor,
Persoana şi lucrarea Lui Hristos. Fie şi vieţile noastre tot aşa. Fie ca în toată experienţa noastră a pustiei,
suspinele noastre să fie transformate în cântece spre lauda Lui. Acesta este efectul practic pe care îl
vedem începând cu Psalmul 25 până aproape la sfârşitul primei părţi — până la Psalmul 39, iar apoi
chiar la sfârşit, în Psalmul 40 şi 41 ne este prezentată din nou Persoana Domnului. Cât de minunat este
să urmărim în toţi psalmii, Persoana Domnului şi lucrarea Sa. El este prezentat ca jertfa pentru păcat în
Psalmul 22, iar în Psalmul 40 Îl vedem ca jertfa de ardere-de-tot, cum vedem şi în Evrei 10: „N-ai voit
jerfă şi dar, ci mi-ai întocmit un trup.” Cu alte cuvinte, lucrarea lui Hristos este în supunere faţă de voia
divină, înfăţişându-ne lui Dumnezeu, „voie prin care”, aşa cum spune apostolul, „am fost sfinţiţi, prin
jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna.” Psalmul 41 încheie cartea. În nicio altă carte a
Psalmilor nu vedem Persoana şi lucrarea lui Hristos atât de remarcabil prezentată, aşa cum o vedem în
prima carte a psalmilor. Este cel mai minunat, cel mai de folos să vedem cum este pusă în legătură cu
experienţa răscumpăraţilor lui Dumnezeu.
Trecând apoi la cartea a doua, începând cu Psalmul 42, nu o putem cerceta în detaliu aşa cum am făcut
până acum, însă vreau să observăm care este ideea distinctă. Aici îi vedem pe oameni departe de
Dumnezeu şi totuşi, suspinând şi plângând după El. Psalmul 42 şi 43 ne creează sentimentul de distanţă
şi de prezenţă a vrăjmaşului. Apoi, în Psalmul 44 vedem prigonirea reală: „Dar din cauza Ta suntem
daţi morţii toată ziua”; iar apoi, când au ajuns în starea cea mai de jos, după ce au vobit despre toate
întristările situaţiei lor, Psalmul 45 începe cu un cântec de iubire. În Psalmul 44 ne este prezentat un
cântec al urii şi al persecuţiei omului, iar Psalmul 45 este un cântec al iubirii lui Dumnezeu în Hristos:
„Inima mea clocoteşte de un cuvânt bun; spun ce am compus despre Împăratul.” El se apleacă spre
răscumpăraţii Lui aflaţi în suferinţă departe, sub asuprirea vrjmaşilor, El, Împăratul care Se răzbună pe
pe vrăjmaşii lor şi îi eliberează pe sfinţii Săi. Drept consecinţă, în Psalmul 46 vedem că „Dumnezeu este
adăpostul şi tăria noastră.” În Psalmul 44 sfinţii sunt „socotiţi ca nişte oi de tăiat”, iar în Psalmul 46
aceştia privesc cu încredere spre Dumnezeu ca adăpost şi tărie a lor. Care este secretul acestui lucru? El,
care este mai frumos decât toţi fiii oamenilor a venit să ajute, iar aceasta Îl face pe Dumnezeu refugiul şi
tăria lor. În Psalmul 47 ne este prezentată bucuria: „Bateţi din palme, toate popoarele”, iar în Psalmul 48
ne este înfăţişat muntele Sionului, „bucuria întregului pământ”. În loc de un popor împrăştiat aflat sub
asuprirea vrăjmaşului, vedem muntele Sionului cu întăriturile lui şi înconjurat de ziduri, Dumnezeu
fiind cunoscut în palatele sale ca un refugiu. Totul se datorează Celui binecuvântat care, de dragul
preaiubiţilor Săi şi-a încins sabia la coapsă şi S-a dus să-i învingă pe vrăjmaşi. Cât de minunat sunt
grupaţi împreună Psalmii.
Apoi din nou, într-un mod şi mai remarcabil, după cum am văzut şi în Psalmul 25, pătrunzând
adâncimea judecăţii de sine, datorită cunoştinţei a ceea ce a făcut Hristos, tot aşa şi aici, după ce Hristos
este cunoscut ca refugiu în Hristos, în Psalmul 50 şi 51 vedem o şi mai profundă conştientizare a ceea ce
este păcatul, în special în Psalmul 51 unde David îşi mărturiseşte vina sângelui. Însă David nu scrie aici
numai pentru el, datorită păcatului său îngrozitor în ceea ce priveşte uciderea lui Urie, ci aici David
vorbeşte în numele întregului popor, mărturisind păcatul vinei de sânge prin faptul că L-au respins pe
Hristos şi L-au dat să fie ucis de către naţiuni. Şi întocmai ca în cazul lui David, care când a fost pedepsit
pentru păcatul său nu putea să spună că nu l-a ucis pe Urie, la fel şi oamenii, când îşi conştientizează
păcatul, nu îndrăznesc să spună că nu L-au răstignit pe Hristos; iudeii nu vor îndrăzni să spună că nu L-
au străpuns. Cât de solemn afirmă Scriptura: „Vor privi spre Cel pe care L-au străpuns.” Aceştia ar
putea spune că soldatul roman L-a străpuns, însă când vor fi într-adevăr pedepsiţi pentru păcat, aceştia
vor realiza că ei sunt cei vinovaţi de sângele binecuvântatului Fiu al lui Dumnezeu şi vor mărturisi
aceasta, aşa cum David şi-a mărturisit păcatul. Drept urmare, zidurile Sionului vor fi construite şi
binecuvântarea se va revărsa.
Înainte de a termina cu această carte, v-aş îndrepta atenţia asupra faptului că aceasta se încheie cu
binecunoscutul Psalm 72. Să comparăm Psalmul 42 cu Psalmul 72. În Psalmul 42 vedem că după „cum
doreşte cerbul izvoarele de apă”, aşa este şi cu sufletul însetat aflat departe de Dumnezeu, care tânjeşte
după El. În Psalmul 72 Îl vedem pe Domnul deţinând controlul. Domnul domneşte şi coboară ca ploaia
pe câmpul cosit, iar răscumpăraţii Lui se bucură şi Îl binecuvântează pe Dumnezeu pentru restabilirea
binecuvântării prin Hristos Însuşi, Fiul Împăratului. Aş putea spune că cei doi psalmi, la început şi la
sfârşit ne oferă o imaginea tuturor experienţelor răscumpăraţilor în legătură cu păcatul lor. Aceştia sunt
departe de Dumnezeu şi aduşi înapoi prin Hristos. Aceasta reprezintă cartea Exod.
A treia carte, care corespunde cărţii Levitic, se deschide cu Psalmul 73, un psalm care ne spune despre
locaşul sfânt, care ne vorbeşte despre singurul loc unde aceştia pot înţelege ceea ce este Dumnezeu, iar
întreaga carte dezvoltă principiile sfinţeniei pe care o găsim în prezenţa lui Dumnezeu.
Apoi urmează cartea a patra, iar în Psalmul 90 şi 91 ni se deschide cartea Numeri, care dintre toate
cărţile psalmilor prezintă experienţa pustiei. Aceşti doi psalmi se află într-un contrast minunat. În
Psalmul 90 ne este înfăţişat ceea ce este omul: „Ne sfârşim anii ca un gând.” Omul se naşte, trăieşte,
zilele lui sunt puţine şi pline de necaz, iar apoi moare. Şi tot ceea ce poate să ceară este: „Învaţă-ne să ne
numărăm astfel zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă.” Ajungând la Psalmul 91 vedem un contrast
minunat. Nu este vorba despre primul om, ci de al doilea; este vorba de cel care „locuieşte în locul
ascuns al Celui Preaînalt” care „va rămâne la umbra Celui Atotputernic.” Omul fără Hristos este
sărmanul om din Psalmul 90, scris în mod potrivit de către Moise, conducătorul prin pustie, ca o
expresie a ceea ce ar fi omul fără cunoştinţa a nimic altceva în afara lui însuşi, şi o expresie a cerinţelor
lui Dumnezeu cu privire la el. Apoi în Psalmul 91 Îl vedem pe Unul care va păşi peste leu şi peste
năpârcă, pe Unul care va merge înainte biruind, chiar în situaţiile de încercare care l-au asuprit pe cel din
Psalmul 90. Acesta este Hristos, dragi prieteni, Omul adevărat, care merge prin pustia cu bucuriile şi
necazurile ei, ca având prezenţa lui Dumnezeu în totalitate.
Mai sunt şi alţi psalmi minunaţi şi foarte remarcabili în această a patra carte despre care nu putem vorbi
fără a vă atrage atenţia asupra lor. De exemplu, avem acea serie începând cu Psalmul 95 şi contiuând
până la Psalmul 100. Aceşti psalmi se află în cartea care vorbeşte despre lume şi despre experienţele
noastre în ea. Vedem aici lumea însăşi, copacii câmpului, ca să zic aşa, bătând din palme şi bucurându-se
de prezenţa Domnului, când El va veni va prelua puterea şi va domni.
Câteva cuvinte despre ceea ce ne-a mai rămas din psalmi va fi suficient, înainte de a trece mai departe la
cealaltă parte care ne stă înainte în acestă seară. Începând cu Psalmul 107 şi până la sfârşit vedem a
cincea carte care corspunde cărţii Deuteronom. Unul dintre cei mai deosebiţi psalmi în această secţiune
este Psalmul 119, care ne prezintă Cuvântul lui Dumnezeu preamărit din toate punctele de vedere.
Cartea Deuteronom, după cum am văzut, ne prezintă întotdeauna modul lui Dumnezeu de a lucra cu
răscumpăraţii Săi, înţelepciunea pe care o primesc aceştia când merg calea cu El. Aici El ne arată ce este
înţelepciunea. În acest psalm avem înaintea noastră îndrumarea necesară, toată puterea necesară care îi
sprijină pe răscumpăraţii Lui în această lume. Avem aşadar întregul alfabet folosit de opt ori, fiecărui
verset corespunzându-i o literă din alfabet, ca şi cum Dumnezeu ar accentua pentru noi în acest fel,
faptul că opt, numărul noii creaţii, este pus în legătură cu Cuvântul Său, iar El vrea ca noi să ştim cât de
desăvârşit este acest Cuvânt; este la fel de desăvârşit ca şi noua creaţie.
Trebuie să punem capăt însă acestui scurt studiu asupra Psalmilor. Sunt atât de mulţi la care nici măcar
nu am făcut referire, însă am încredere că sunt suficienţi pentru a ne arăta ce linie minunată a adevărului
se află în această carte. Cât de minunat ne conduce totul în sus, mai sus şi mai sus, spre laudă şi
închinare care treptat capătă putere şi tărie. Motivul pentru care am privit toată încercările şi pentru care
ne-am ocupat cu toate acestea a fost pentru a găsi în ele combustibil proaspăt, o sursă înviorătoare de
laudă şi închinare. Întocmai ca atunci când există o flacără mare de foc şi torni apă peste ea, iar aceasta
nu se stinge ci arde chiar mai intens, tot aşa vedem că precum flacăra laudei se aprinde, gândul a ceea ce
este Hristos este mai presus de orice, gândul a ceea ce este Dumnezeu pentru răscumpăraţii Săi în orice
situaţie, chiar suferinţele şi încercările sunt cele care fac flacăra să ardă mai luminos şi mai intens ca
niciodată, până în momentul în care, la fel ca în Psalmii 149 şi 150, întreaga creaţie se alătură
răscumpăraţilor lui Dumnezeu în cântece eterne de laudă. Ce sfârşit al experienţelor noastre! Chiar şi
neînsemnatul cântec pe care l-ai putea cânta, la fel ca ciripitul slab al unei păsări în întuneric înainte de
revărsatul zorilor, precede acel cor măreţ de închinare, care se grăbeşte tot mai mult pentru a se uni până
când totul se va transforma într-un imn măreţ de laudă. Tocmai acest lucru îl vedem în cel mai minunat
mod în cartea Apocalipsa, unde toate lucrurile, orice creatură în cer, pe pământ şi în mare, se unesc
pentru a-I atribui binecuvântare şi onoare şi glorie şi putere Aceluia care şade pe tron şi Mielului pentru
vecii vecilor.
„Ascultă! Se aud notele cereşti din nou!
Cântecul de laudă răsună tot mai tare
Pe bolta creaţiei, Amin!
Amin! Răspunsul bucuriei creşte.”
Vă miraţi că Psalmii sunt aşadar prima carte din aceste cărţi ale experienţei şi de faptul că aceştia ne
oferă în acest fel orice formă a experienţei prin care răscumpăraţii lui Dumneeu trec şi transformă totul
în închinare şi laudă? Vedem într-adevăr în cartea Psalmilor un corespondent al cărţii Geneza, în
perfecţiunea ei felurită.
Următoarea carte este Iov, iar aici vedem că sunt trei idei care cred că ne vor dezvăui esenţa întregii vieţi
a lui Iov. Acele idei sunt: răutatea lui Satan, dreptatea proprie a lui Iov şi măreţia glorioasă a lui
Dumnezeu. În primele capitole vedem atacul lui Satan asupra lui Iov, iar când Dumnezeu îi permite lui
Satan să facă tot răul de care e în stare, acesta pleacă. El l-a adus pe Iov în circumstanţele în care
Dumnezeu îl va folosi pentru a-l încerca. Satan, cu toată răutatea lui, nu este decât o unealtă în mâinile
lui Dumnezeu, ca să spun aşa, pentru a-i şlefui pe răscumpăraţii Săi, curăţindu-i de pata care împiedică
ca ei să reflecte chipul Său.
Însă în încheierea cărţii Dumnezeu vine şi Îşi descoperă măreţia şi puterea Sa. Şi ce schimbare! Iov, cel
care a închis gura prietenilor săi, deşi era într-o stare de robie şi nenorocire, învaţă acum secretul
eliberării. Şi care este acest secret? Constă în faptul că Dumnezeu îl răzbună, sau îl susţine în părerea sa
bună despre el însuşi? El i-a putut spune lui Satan că nu era nimeni ca Iov pe pământ, însă vorbeşte total
diferit cu Iov însuşi. Ah! În prezenţa sfântă a lui Dumnezeu, copleşit şi zdrobit de măreţia Sa, el învaţă
cât de netrebnic şi de păcătos este: „Auzisem de Tine, cu auzul urechii, dar acum ochiul meu Te vede. De
aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.” Acesta este secretul eliberării pentru cel
mai integru om de pe pământ. Numele lui are o semnificaţie şi anume, persecutat. Gândiţi-vă numai, cel
mai bun om de pe pământ este un persecutat, celui mai integru om de pe pământ să-i fie scârbă de el
însuşi şi terminând cu el însuşi; iar apoi Îl vedem pe Dumnezeu de partea lui. Preaiubiţilor, aş putea
spune că acesta este secretul eliberării noastre ca de altfel al lui Iov. Când aţi învăţat ce sunteţi, când aţi
învăţat ce înseamnă binele care vine din fire, şi răul care vine din fire, când aţi învăţat să nu mai aveţi
nicio încredere în voi înşivă, atunci Dumnezeu poate veni şi transforma toate atacurile Satanei şi toate
experienţele voastre a ceea ce sunteţi voi, oricât de umilitoare ar fi ele, în binecuvântare pentru voi. Când
aţi terminat-o cu sinele, puteţi merge înainte cu Dumnezeu.
Şi cât de frumos se leagă aceasta de următoarea secţiune pe care o avem în aceste cărţi ale experienţei.
Am terminat cu mine însumi în cartea Iov, am terminat chiar şi cu ceea ce este bun în mine. Care este
obiectul dinaintea inimii lui, atunci când un om nu mai are nicio calitate bună de care să fie preocupat,
când nu mai are nicio realizare în care să-şi gasească plăcerea, când nu se mai poate suporta şi nu se mai
poate privi spunându-şi: „Vezi ce fel de om sunt şi ce am realizat”? Ce răspuns minunat ne dă cântarea
lui Solomon. Cu ce scop sunt eliberat de mine însumi? Pentru a fi preocupat cu binecuvântatul Fiu al lui
Dumnezeu. Oh! Cine nu l-ar da pe Iov cu toate virtuţile şi integritatea lui în schimbul preocupării cu
Hristos, cu dragostea şi cu inima lui Hristos? Greşim când spunem că aceasta este Cântarea cântărilor?
Aceasta este cântarea care dirijează orice altă cântare, cântarea care înlătură toate celelalte cântări, care
preamăreşte Persoana şi iubirea care întrece orice cunoştinţă: Hristos, binecuvântatul nostru Domn.
Repet, a fi eliberat nu are numai o conotaţie negativă cu nimic pozitiv înaintea noastră. Nu înseamnă a fi
eliberat de preocuparea cu sinele pentru a avea alt fel de preocupare cu lucruri lumeşti, ci a fi eliberat
înseamnă a-l înlătura pe Iov astfel încât Hristos să poată umple sufletul meu şi ca să se poată revărsa
într-un cântec care Îl preamăreşte pe El. În toată această minunată carte mică, cu puţinele ei capitole,
vedem sufletul cuprins de o dragoste care este atât de măreaţă, atât de mare încât inima nu o poate
cuprinde. Vă este cunoscută această idee din cântarea lui Solomon? Aici nu vreau să întreb dacă
intelectul vostru este familiarizat cu aceasta. Nu vreau să întreb dacă puteţi reproduce diverse dialoguri
şi experienţe care au loc în această carte, ci dacă inima vă este familiarizată cu pulsaţiile din această
carte. Îl vedeţi pe Cel din spatele zăbrelelor, care priveşte afară la noi aşa încât Îi putem vedea chiar
trăsăturile şi Îi putem auzi vocea? Trăiţi voi, trăiesc eu în vreun fel în acel sfânt locaş al acelui loc sfânt
unde Domnul Însuşi este obiectul privirilor noastre? Acesta este sfântul locaş, adevăratul Levitic.
Aceasta este sfinţenia, culmea întregii experienţe care trebuie să ne conducă într-o legătură de inimă cu
Hristos. Să ne rugăm ca Dumnezeu să facă acest lucru mai real, astfel încât să cunoaştem în mod practic,
aşa ca Ioan, ce înseamnă să avem capul culcat la sânul Domnului, sau aşa ca mireasa de aici care spune:
„Pentru că iubirea ta este mai bună decât vinul” mai bună decât cel mai ales vin al bucuriei lumeşti.
Continuăm apoi cu cealaltă carte, Eclesiastul, care se află, vai, într-un contrast atât de mare cu cântarea
lui Solomon. Plecăm din cerul prezenţei Domnului în lumea experienţei celui mai înţelept om. Am văzut
că lui Iov, cel mai integru om, i s-a făcut scârbă de el şi s-a pocăit în ţărână şi cenuşă, iar în cartea
Eclesiastul ne este prezentat cel mai înţelept om, însă înţelepciunea lui nu este decât nebunie. Vedem aici
un om care a avut tot ce-şi dorea. S-a bucurat de privilegiile împărăteşti; erau mii care aşteptau porunca
sa. El a avut parte de toată bogăţia, de orice lucru pe care inima l-ar fi putut dori. El a avut toată
înţelepciunea, toate ocaziile de a se bucura în lume, şi care este rezultatul? „Deşertăciunea
deşertăciunilor! Totul este deşertăciune!”
Văd un tânăr credincios care priveşte afară la lume. El spune: trebuie să am parte de propria mea
experienţă în lume, trebuie să ştiu ce are de oferit. De ce ar vrea el aceasta? Aici avem înscrisul divin al
experienţei omului care a avut toate ocaziile să cunoască ceea ce era lumea. „Pentru că ce va face omul
care vine după împărat?” Acest om conduce lumea dinaintea lui. El spune: voi lua tot ce pot din ea; însă
tot ceea ce obţine el în ea nu este decât amărăciune, necaz şi dezamăgire. Suntem noi nemulţumiţi de
împrejurări? Ce aţi spune dacă ar trebui să răspundeţi în această seară cu sinceritate la întrebarea: „Ce vă
împiedică să fiţi deplin fericiţi?” Că sănătatea nu este prea bună, că nu aveţi o poziţie în societate aşa
cum aţi dori, că munca este prea grea, orele prea lungi, că salariul este prea mic? Nu ar fi acesta un
răspuns sincer din partea multora? Ce anume face oamenii fericiţi? Solomon spune că dacă ai toată
bogăţia unui împărat şi toată puterea lui, dacă ţi-ai petrce timpul căutând plăceri, dacă ţi-ai petrece
întreaga viaţă căutând prin gunoiul acestei lumi, nu ai găsi nimic în afară de dezamăgire.
Ce îndurare că noi nu trebuie să umblăm pe această cale, ci putem învăţa din experienţa acestui om care
a mers pe ea. Dacă aş călători peste o mlaştină izolată cu drumurile nu prea clar marcate, vederea mea
nefiind foarte bună, şi dacă s-ar întâmpla să întâlnesc un drumeţ venind dintr-o anumită direcţie spre
care mă gândeam să merg, şi dacă îl văd plin de noroi, l-aş întreba: „Unde ai fost?” „Am fost sus pe acel
drum atât de departe cât se poate merge, chiar la capătul lui.” „Şi ce ai găsit?” „O mlaştină de noroi şi
dezamăgire.” Aş urca eu pe acelaşi drum? Nu aş fi eu mulţumitor că l-am întâlnit pe omul care m-a
scăpat de la toată umilirea şi necazul pe care le-aş fi avut umblând pe o asemenea cale? Şi totuşi, cât de
des se întâmplă că noi nu părem doritori a învăţa din experienţele călătorilor care au mers înaintea
noastră. Dumnezeu i-a permis unuia dintre cei mai înţelepţi oameni de pe pământ să meargă pe acest
drum de la un capăt la celălalt şi să se întoarcă cu tot noroiul pe el şi să spună „deşertăciune şi zdrobire a
duhului.” Şi totuşi, în adâncul inimilor noastre cât de des ne dorim să avem propria noastră experienţă.
Nu vom obţine nimic pe acea cale în afară de ceea ce a obţinut Solomon. Cât de înţelepţi suntem dacă
învăţăm din experienţa lui şi ne odihnim satisfăcuţi cu Cântarea cântărilor.
Dragostea şi Persoana lui Hristos şi toate aceste gingaşe încredinţări a ceea ce este El pentru mine, sunt
suficiente fără amara experienţă pe care aş acumula-o trecând pruin experienţa Eclesiastului. Aţi învăţat
acea lecţie? Doriţi să o învăţaţi? Fericiţi, fericiţi sunteţi voi dacă aţi învăţat-o.
Aceasta este exact ceea ce ar concluziona şi ne-ar explica Dumnezeu în cartea Proverbe. Înţelepciunea
divină este cea care a pus laolaltă tot ceea ce avem nevoie pentru calea noastră şi ne-a pus-o înaintea
noastră într-o asemenea formă astfel încât găsim o învăţătură pentru aproape orice. Chiar dacă am avea
timp, mă tem că tot ce aş putea face ar fi să remarc pe ici pe colo bucăţi de aur care stau în straturi groase
chiar la suprafaţa acestei cărţi. Trebuie totuşi să remarc aceasta: cartea Proverbe este cartea înţelepciunii
pentru cale; în această carte vedem că Dumnezeu este Cel care merge pe cale cu noi. În Eclesiastul îl
vedem pe împăratul Solomon mergând pe cale singur în propria sa experienţă. Însă în cartea Proverbe
vedem că Dumnezeu merge calea cu noi, indicând pericolele, nevoia de îngrijire în această direcţie sau în
alta. Si cel care va fi un om înţelept este cel care îşi echipează mintea, inima şi conştiinţa în întregime cu
adevărul minunat al acestei cărţi a Proverbelor. Fără îndoială că sunt multe lucruri deosebite în ea. De
exemplu, nu mă îndoiesc de faptul că această femeie străină din carte este o imagine a lumii, iar faptul că
trebuie să fim atenţi cu privire la ademenirile ei realizează contrastul pe care îl vedem cu privire la
dragostea neschimbătoare a lui Hristos din cântarea lui Solomon.
Nu mă îndoiesc de asemenea nici de faptul că împăratul este o imagine a celui care împrăştie întunericul
cu lumina feţei lui, şi în a cărui bunăvoinţă este bucurie, a cărui bunăvoinţă este ca norul unei ploi târzii.
În această imagine Îl vedem pe Hristos ca pe Împăratul care trebuie să vină. Dar între începutul şi
sfârşitul cărţii, între atenţionarea pe care o primim cu privire la femeia străină de la început şi
dezvăluirile cu privire la împăratul de la sfârşitul cărţii, vedem o mare mulţime de învăţături practice
pentru cale.
Sunt 31 de capitole în cartea Proverbe. Numai un capitol pe zi timp de o lună întreagă. Dacă o luăm şi
citim cu atenţie şi cu rugăciune câte un capitol în fiecare zi timp de o lună, şi dacă luăm aminte la
cuvintele înţelepte care sunt în ea — nu este nevoie să vă asigur de valoarea pe care o va avea pentru
voi; dacă veţi face asta din nou şi din nou, beneficiul vostru va mai mare, pentru că aceasta nu este o
carte pe care o puteţi închide şi să o puneţi deoparte, ci una pe care o puteţi urma ca pe un ghid în
această lume. Veţi găsi în ea un cuvânt direct de la Domnul pentru multe dintre întrebările în privinţa
cărora sunteţi nesiguri acum: cu privire la tovărăşiile voastre, în ceea ce priveşte purtarea voastră cu
ceilalţi oameni, cu fraţii voştri, în ceea ce priveşte evitarea certei, evitarea mândriei — sute de pericole
care înconjoară calea noastră. Ne sunt date aceste învăţături în această minunată carte a înţelepciunii
pentru calea noastră. Dumnezeu vrea ca noi să ne folosim de ea.
Acesta este, pe scurt şi într-un mod nedesăvârşit, rezumatul acestor cărţi ale experienţei. Dacă nu am
făcut nimic altceva decât să stârnim în inima noastră setea şi dorul după a şti mai multe despre
minunnile Cuvântului lui Dumnezeu, dacă acesta a produs în noi o dorinţă de a ni-L însuşi în mod
practic, dacă implinim această dorinţă, atunci sunt încredinţat că nu am stăruit în zadar asupra acestor
cărţi în acest moment.
De la Geneza la Apocalipsa Evangheliile sinoptice
Evangheliile sinoptice
Ajungem acum la o nouă parte a subiectului nostru. Oricine care cunoaşte Biblia ştie că ea cuprinde
două mari secţiuni, Noul şi Vechiul Testament. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am trecut, într-o oarecare
măsură, prin toate cărţile Vechiului Testament, împărţindu-le în patru mari grupe, care corespund celor
patru cărţi ale lui Moise: cărţile Legii, cărţile istorice, cărţile profetice şi, în cele din urmă, cărţile poetice,
sau cărţile experienţei. Acestea toate compun Vechiul Testament. Nu vom zăbovi asupra semnificaţiei
faptului că în Vechiul Testament sunt patru grupe de cărţi – vorbind despre un popor pământesc – dar
înainte de a trece mai departe trebuie să observăm că avem de a face cu un subiect cu totul nou. Este cea
de a doua parte a Scripturii; nu este o a cincea grupă de cărţi, care să continue pur şi simplu ceea ce am
avut mai înainte; există o pauză, şi aici, în Noul Testament, avem lucruri cu totul diferite în caracter şi
conţinut de tot ceea ce a fost mai înainte.
Tot ceea ce a fost mai înainte se adresa omului în fire sau în carne. Există un om de care se leagă totul în
Vechiul Testament, şi acesta este Adam, primul Adam. Există un OM de care se leagă totul în Noul
Testament, şi acesta este Hristos, ultimul Adam, Domnul venit din ceruri. Aceştia sunt cei doi oameni, ai
celor două cărţi. Sigur, nu neg harul şi bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu care strălucesc pretutindeni
în Vechiul Testament, însă acolo totul gravitează în jurul primului om; fie că este vorba de Adam însuşi,
fie de descendenţii săi – Avraam, sau Moise sau David – toţi sunt oameni după carne, legaţi de Adam, şi
omul după carne este sub lege şi, de aceea, trebuie dat deoparte. Ce contrast atunci când venim la Noul
Testament, contrast vizibil chiar din structura lui! În loc de patru grupuri de cărţi, avem o singură
secţiune, ca şi cum înaintea noastră ar fi Dumnezeu Însuşi, o unitate binecuvântată, deşi, după cum vom
vedea, şi Noul Testament poate fi împărţit iar şi iar într-un mod deosebit de remarcabil. Unul, în contrast
cu patru; ceea ce este divin în contrast cu ceea ce este omenesc; mântuirea în contrast cu falimentul, toate
acestea le regăsim în această a doua parte a Bibliei.
Şi ea se împarte în cinci cărţi. Avem cărţile istoriei Evangheliei, care corespund Genezei. Cât de sugestiv
este lucrul acesta dragi fraţi! În Geneza avem viaţa a şapte persoane, aşa cum am văzut, fiind în
ansamblu o istorie despre viaţa divină în om; aici, avem viaţa în o persoană; este viaţa în Însuşi Fiul lui
Dumnezeu. O nouă Geneză, binecuvântat fie Dumnezeu, cu adevărat un nou început, nu cu omul, oricât
de credincios, ci cu Hristos Însuşi.
În Fapte avem o a doua parte, un Exod, care prezintă istoria răscumpărării. Nu spun că în Fapte avem
lucrarea de răscumpărare; ştim că aceasta este descrisă la sfârşitul Evangheliilor, prin lucrarea lui
Hristos. Dar aici avem istoria răscumpărării, la fel cum în Exod avem istoria eliberării fiilor lui Israel din
Egipt, scoşi de sub robia lui faraon. Tot aşa în Fapte avem eliberarea lui Israel de sub jugul iudaismului,
la libertatea Evangheliei lui Hristos. Un adevărat Exod.
Prin cea de a treia carte, care corespunde Leviticului, Noul Testament amplifică în mod minunat
învăţătura acestuia. În cele paisprezece epistole ale lui Pavel, avem un Levitic care, în ce priveşte
plinătatea, varietatea şi perfecţiunea, ca şi apropierea minunată în care ne aduce, depăşeşte cartea
Levitic, la fel cum realitatea întrece umbrele. În epistolele lui Pavel ne ne sunt prezentate în toată
frumuseţea şi varietatea lor: locul nostru de apropiere, principiile sfinţeniei pe baza cărora suntem aduşi
aproape şi rămânem în prezenţa sfântă a lui Dumnezeu.
Astfel ajungem din nou la Numeri, la experienţa pustiului, pe care o avem atât de frumos prezentată în
Noul Testament în epistolele lui Petru, Iacov, Ioan şi Iuda numite de obicei epistole generale sau
universale. Acestea ne prezintă, în contrast remarcabil cu epistolele lui Pavel, nu atât de mult locul
apropierii de Dumnezeu, cât pe cel al responsabilităţii pe pământ, şi harul de care avem nevoie pentru a
umbla într-un chip vrednic de Domnul. În cele din urmă, în Apocalipsa avem un adevărat Deuteronom,
o privire retrospectivă asupra istoriei Bisericii răscumpărate de Dumnezeu, şi apoi o privire în viitor, la
cele ce urmează să aibă loc după acestea, şi chiar şi mai adânc în viitor, către moştenirea veşnică, şi
partea poporului preaiubit al lui Dumnezeu, fie el pământesc sau ceresc; apoi Scripturile inspirate se
termină cu privirea către veşnicie, bucuria nesfârşită în prezenţa lui Hristos, pentru totdeauna. Este un
Deuteronom minunat, care se sfârşeşte în cel mai potrivit fel, după cum o arată şi numărul său -
Dumnezeu cu omul, „Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii, şi El va locui cu ei”. Astfel vedeţi
desfăşurat înaintea noastră un subiect atât de încântător care va merita timpul pe care îl vom petrece
studiindu-l.
Iar acum ne ocupăm de Geneza tuturor acestora, de începutul lor, de cele fără de care nici restul nu ar fi
posibile, fără de care nu am avea nimic din ceea ce urmează. Temelia este aşezată de relatările minunate
din Evanghelii care ne vorbesc despre acea viaţă minunată care, aşa cum spune Ioan, era cu Tatăl, şi ni s-
a arătat. Cu alte cuvinte, nimeni nu poate contesta faptul că tema celor patru evanghelii este viaţa lui
Hristos Însuşi. Nimănui nu i-ar trece prin cap că ele se ocupă în primul rând cu viaţa celor doisprezece
apostoli sau cu istoria poporului evreu sau cu viaţa lui Ioan Botezătorul. Toate acestea sunt descrise,
alături de multe ale subiecte, însă cine şi-ar putea închipui, măcar pentru o clipă, că aceste Evanghelii au
o altă temă decât Persoana lui Hristos Însuşi? Tot restul este subordonat Lui, este fundalul, am putea
spune că este doar suportul pe care este aşezată bijuteria, strălucind cu toată frumuseţea ei glorioasă; nu
pentru a orbi ci pentru a atrage, nu doar ochiul, ci inima, şi a ne trezi dragostea şi adorarea faţă de El.
Dar acum, fiind ferm convinşi care este tema celor patru evanghelii, trebuie să le privim mai
îndeaproape pentru a vedea elementele diferite care compun această temă. Cele mai multe lucruri din
natură sunt alcătuite dintr-o îmbinare de elemente. Ceea ce observăm noi este rezultatul unui amestec.
Hainele pe care le purtăm sunt alcătuite din mai multe materiale combinate; lumina este compusă din
raze de culori diferite, care se îmbină perfect una cu cealaltă, oferindu-ne o singură rază, prin care putem
vedea clar toate lucrurile. Tot aşa stau lucrurile şi cu aceste patru evanghelii; fără îndoială că ele ne
prezintă Persoana binecuvântată a lui Hristos, dar această Persoană ne este prezentată în toate
caracterele ei felurite, în aşa fel încât avem parte de o imagine completă şi nu una parţială a lui Hristos;
avem o perspectivă divină asupra a ceea ce este El, şi nu doar una omenească.
Dacă am fi dorit să scriem o biografie a lui Isus am fi făcut exact ceea ce au făcut de-a lungul timpului
sute de creştini devotaţi care au studiat Scriptura. Priviţi doar cataloagele de cărţi căutând titluri care ne
prezintă viaţa lui Isus; ce veţi găsi? Patru vieţi? Nu; veţi găsi că cele patru evanghelii au fost, figurat
vorbind, presate împreună şi combinate într-o singură viaţă. De ce? Este ca şi cum ai spune: este o
greşeală să ai patru evanghelii, patru vieţi; vrem o singură viaţă. Nu spune că acesta este gândul cu care
toţi aceştia au scris despre viaţa lui Hristos – cu siguranţă nu – dar toţi au eşuat în a accentua trăsătura
despre care vorbesc eu.
Ştim că înţelepciunea divină a avut un scop oferindu-ne patru biografii diferite şi separate. Dacă
Dumnezeu ar fi dorit să ne ofere o singură biografie perfectă a Fiului Său, El ar fi putut să o facă, însă El
a avut un plan, şi anume ca noi să nu vedem doar o latură a Fiului Său binecuvântat, ci patru laturi. Şi
astfel El ne-a oferit patru biografii, scrise în cel mai natural mod posibil. Toate cele patru ne descriu
aceeaşi Persoană. Ioan vorbeşte despre acelaşi Isus ca şi Matei, este foarte uşor să realizăm aceasta. Nu
sunt două persoane, şi totuşi, cât de diferit ne este prezentată aceeaşi Persoană!
Haideţi să comparăm aceasta cu imaginile pe care ni le prezintă cortul întâlnirii, care ne vorbesc despre
persoana lui Hristos aici pe pământ. În acea parte care vorbeşte despre Hristos Însuşi, covoarele cortului,
cortul în sine, există patru învelitori, care prezintă persoana Domnului. Mai întâi, era cortul în sine, sau
prima învelitoare, alcătuită din patru culori întreţesute, albastru, purpuriu, stacojiu şi in subţire răsucit –
patru culori diferite amestecate şi brodate cu heruvimi. Peste acestea era o învelitoare din păr de capră;
apoi una din piei de berbec vopsite în roşu, şi apoi, în cele din urmă, una din piei de viţei de mare. Nu
vreau să speculez sau să merg dincolo de ceea ce citim în Scriptură; dar aceste două serii de „patru”, aşa
cum le vedeţi aici, nu ne prezintă oare patru laturi ale persoanei lui Hristos? Sau, pentru a merge şi mai
departe în trecut, nu ne sugerează această cifră imaginea pământului; a creaturii dependente, pusă la
încercare, şi fiind datoare să asculte aici pe pământ? Binecuvântat să fie Domnul că, atunci când privim
la Hristos, lucrurile sunt diferite pentru că, dacă vă amintiţi, acele covoare care alcătuiau prima
învelitoare a cortului erau lungi de douăzeci şi opt de coţi şi late de patru coţi. Numărul patru, prezent
de două ori aici, ne vorbeşte despre pământ şi despre aceste patru laturi ale persoanei lui Hristos; şi
totuşi, patru înmulţit cu şapte, ne spune că, deşi El a luat locul omului creat, locul punerii la încercare, al
smereniei şi al supunerii, în El era perfecţiunea divină; de şapte ori patru, ceea ce înseamnă douăzeci şi
opt de coţi.
Aşa cum am spus deja, nu vrem să speculăm, dar oare, intrând în detalii, nu vom putea găsi o
corespondenţă între aceste culori şi câte una dintre Evanghelii? De exemplu, dacă aş putea doar indica
ceea ce pare să se vadă la o privire superficială: avem culorile primei învelitori, albastru, purpuriu,
stacojiu şi in subţire răsucit. Albastru este culoarea cerului. Şi nu avem oare o evanghelie cerească? Nu
trebuie să vă mai spun eu că este vorba despre Ioan. Purpuriul este culoarea regalităţii iudaice. Şi nu
avem oare o evanghelie care ne prezintă pe Împăratul iudeilor? Din nou, răspunsul este Matei, care ne
vorbeşte despre Împăratul iudeilor. Stacojiul vorbeşte despre glorie, glorie universală, şi nu avem o
evanghelie care ne prezintă pe unul care mai întâi a coborât în moarte, şi apoi a fost înviat, pentru a
ocupa un loc de glorie supremă? Poate că lucrul acesta este mai greu de observat, însă eu cred că Marcu
ne prezintă acest aspect. În timp ce, inul subţire răsucit ne vorbeşte despre caracterul Său uman, însă
desăvârşit, aşa cum ni-L prezintă Luca.
Sau, din nou, dacă privim la cele patru învelitori. Prima dată am vorbit despre culorile primeia dintre
ele. Însă ea în ansamblu, cu heruvimul care ne vorbeşte despre guvernare, am putea spune că sugerează
ceea ce este legat în mod direct cu cârmuirea. Şi aş sugera că o putem lega cu evanghelia după Matei.
Priviţi apoi la părul de capră, care vorbeşte despre jertfa pentru păcat, prezentată fără îndoială în
evanghelia după Marcu. Priviţi apoi la pieile de berbec vopsite în roşu, imagine a devotamentului până
la moarte, pe care l-am putea lega cu evanghelia după Ioan; iar apoi, pieile de viţel de mare, care ne
vorbesc despre pământ, pe care ne-ar putea trimite cu gândul la Luca. Doar sugerez aceste legături, nu
spun neapărat că aşa este, însă este foarte interesant şi în acelaşi timp izbitor felul în care vedem că, cel
puţin într-o oarecare măsură, există o corespondenţă între imaginile care ne prezintă aspecte diferite ale
caracterului Domnului şi Evangheliile despre care vom vorbi în continuare.
Să nu vă gândiţi că ne-am abătut de la subiect. După cum ştiţi, nu putem intra pe deplin în detaliile
acestor cărţi. Ci ceea ce vrem să vedem este tema lor generală, caracterul fiecăreia dintre ele, în
comparaţie cu restul Scripturii. Ne vom întoarce însă la cort şi la prima sa învelitoare. Vă amintiţi că ea
era brodată cu heruvimi, ca şi perdeaua care despărţea Locul Sfânt de Locul Preasfânt. Pentru prima
dată, heruvimul cu sabia învăpăiată ne este prezentat la poarta grădinii Edenului, după căderea în păcat.
Apoi îi vedem pe chivot şi capacul îndurării, şi apoi în Ezechiel, acolo unde Dumnezeu exercită judecata.
De asemenea, îi vedem şi în Apocalipsa, acolo unde este aşezat tronul de judecată al lui Dumnezeu. Nu
ne oferă şi aceste lucruri o lumină mai clară despre Evanghelii? Vă veţi aminti că ni se spune explicit în
Evrei că perdeaua este trupul lui Hristos. Perdeaua ne prezintă Persoana lui Hristos în trup de om aici
pe pământ, şi pe acea perdea erau brodaţi heruvimi. Acum perdeaua ne vorbeşte despre persoana lui
Hristos, însă heruvimul ne vorbeşte despre El ca Cel care exercită judecata. Un verset din Ioan 5 leagă
împreună aceste gânduri: „Şi I-a dat autoritate să facă judecată pentru că este Fiu al Omului”. Cu alte
cuvinte, datorită umanităţii Domnului, datorită a ceea ce ne prezintă aceste evanghelii, El are autoritatea
de a exercita judecată, El are acel caracter al heruvimului, dacă pot spune aşa, pentru că El este Fiul
Omului.
Tot aşa, când vorbim despre Apocalipsa, vă rog să remarcaţi descrierea acelor făpturi vii, care corespund
exact heruvimilor din Vechiul Testament. Ele ne sunt descrise în Apocalipsa 4:7 „şi cea dintâi făptură
vie, asemenea unui leu; şi cea de-a doua făptură vie, asemenea unui viţel; şi cea de-a treia făptură vie,
având faţa ca de om; şi cea de-a patra făptură vie, asemenea unui vultur zburând”. Făpturi vii, aşa cum
spuneam, care ne prezintă toată energia lui Dumnezeu implicată în executarea judecăţii. Aceste creaturi,
aceşti heruvimi sunt exact ceea ce era brodat pe perdeaua templului. Ele ne amintesc de un singur lucru,
şi anume că Hristos area autoritatea să exercite judecata. El este cel care are aceste caracteristici, şi
aceasta pentru că este Fiu al Omului. Aşa că atunci când privim la Fiul Omului prezentat în Evanghelii
observăm exact caracteristicile heruvimilor.
Mai întâi ca un leu, apoi ca un taur sau bou – cuvântul nu este exact viţel – în al treilea rând o faţă de om
şi în al patrulea rând ca un vultur zburând. Să legăm şi aceste lucruri cu cele patru evanghelii. Tocmai în
capitolul citat din Apocalipsa ni se vorbeşte despre „leul din seminţia lui Iuda”, care ne trimite cu
gândul la binecuvântarea lui Iacov pentru cei doisprezece fii ai săi, în Geneza 49: „Iuda este un leu
tânăr”. Oamenii vorbesc despre leu ca regele animalelor. Aşa că imaginea leului ne vorbeşte despre
Hristos în caracterul Său regal, şi, mai precis, ca Rege al iudeilor. Aceasta este tema evangheliei după
Matei. Cea de a doua făptură vie, boul, este animalul care slujeşte omului; după cum spune Scriptura,
„în mulţimea boilor este putere”. Aspectul acesta ni-l prezintă Marcu; Hristos, Slujitorul desăvârşit, cel
care a luat asupra Sa jugul slujirii – El, care nu ar fi trebuit să poarte niciun jug.
Priviţi din nou la capitolele minunate din Luca. Vedem acolo nu autoritatea regală, nici măcar pur şi
simplu slujirea, ci este o evanghelie intens umană. Este inima lui Dumnezeu care vorbeşte printr-o şi
către o inimă de om am putea spune. Este chipul de om. În timp ce în vulturul care se înalţă mai sus şi
mai sus în înălţimile cerului, nu ne este greu să regăsim evanghelia după Ioan.
Nu este oare remarcabil că avem toate aceste imagini, care toate ne vorbesc despre aceste patru
evanghelii care ne prezintă toate persoana lui Hristos? Nu este nimic forţat aici; nu cred că este niciun fel
de speculaţie în ceea ce am spus până acum, şi sunt sigur că toate acestea ar trebui să trezească în noi
cele mai profunde gânduri şi studiu cu privire la ceea este plinătatea minunată a evangheliilor.
În timp ce medităm la această porţiune a subiectului, aş vrea să sugerez că un scriitor foarte priceput a
ajuns foarte aproape de adevăr în multe aspecte, şi totuşi a eşuat în a surprinde gândul Duhului, şi
aceasta dintr-un motiv foarte simplu. S-a gândit mai de grabă la cei pentru care au fost scrise
evangheliile, decât la Persoana minunată care ne este revelată în evanghelii, - cu alte cuvinte înaintea
sufletelor nu era pus Hristos Însuşi, ca singura ţintă măreaţă a privirilor, Cel care se află în centrul
gândurilor lui Dumnezeu. Astfel, el ne spune că Matei este evanghelia scrisă pentru iudei, creştini iudei,
că este străbătută în întregime de un mod iudaic de a privi lucrurile. Într-adevăr; însă cât de departe este
aceasta de gândul că Hristos Însuşi ne este prezentat acolo care Împărat al iudeilor.
În acelaşi fel el spune, Marcu a fost scrisă pentru romani, pentru că acolo faptele sunt relatate foarte scurt
şi la obiect, într-un mod aproape profesionist, trecând de la un lucru la altul. Şi aceasta este adevărat
într-un anumit sens, însă aceasta nu este pentru că se potriveşte felului de a gândi roman, ci pentru că ne
prezintă un Slujitor desăvârşit, gata întotdeauna pentru a sluji, mergând de la un punct la altul de-a
lungul drumului.
Tot aşa el ne spune că Evanghelia după Luca a fost scrisă pentru greci; şi că ea se potriveşte felului de a
gândi şi de a se exprima al grecilor; şi că toată relatarea este marcată de un anumit fel artistic de a
prezenta lucrurile folosind anecdote şi ilustraţii. Din nou departe de adevăr, deşi poate că există un
sâmbure de adevăr, dar el L-a pierdut din vedere pe Hristos şi priveşte înainte de toate la oameni.
Şi apoi ne spune că Ioan a fost scrisă pentru Biserică, pentru cei care Îl cunoşteau pe Hristos. Este
adevărat dar foarte departe de plinătatea adevărului.
După ce am privit de câteva ori la Evanghelii în ansamblu, pentru a le lega cu diferite imagini, vom privi
acum pe scurt la fiecare dintre ele în parte. Dar înainte de toate câteva cuvinte despre legătura dintre ele.
Ele sunt în număr de patru, şi aceasta vorbeşte despre pământ şi slăbiciune; de aceea, aici Îl vedem pe
Domnul ca om pe pământ, luând locul creaturii, supus încercărilor din această lume. Aceasta, şi cu mult
mai mult, a însemnat pentru El umanitatea.
Dar aceste patru evanghelii sunt foarte diferite una de cealaltă, şi primele trei au o trăsătură comună,
diferită de cea de a patre. De aceea, nu trebuie să fim surprinşi dacă vom vedea că Matei, Marcu şi Luca
sunt grupate împreună, iar Ioan este separat.
Dar să ne oprim aici. Trei Evanghelii, şi una. Dacă ar fi să împarţi numărul patru, cum ai face-o? Doi şi
doi. Aşa se împarte în mod natural. Dar cu cât mai mult privim la numere, cu atât mai mult vom
descoperi în ele. Aşa cum v-am sugerat mai înainte, numerele pare sugerează răul, iar cele impare
binele. Avem Geneza, Levitic şi Deuteronom: numerele impare. Geneza sugerează viaţa, Levitic, intrarea
în prezenţa lui Dumnezeu, iar Deuteronomul, Dumnezeu cu omul; în timp ce cele două numere pare,
„doi” şi „patru”, sugerează răul. În Exod avem robia păcatului din care poporul a trebuit să fie eliberat,
iar în Numeri avem pustiul şi falimentul. Aşadar, dacă evangheliile ar fi fost împărţite în două şi două,
viaţa Domnului nostru ar fi fost împărţită într-un sens rău. Ar fi fost o despărţire care ar fi marcat
slăbiciunea şi puterea răului mai de grabă decât puterea binelui.
Însă ce avem în schimb? Trei Evanghelii legate atât de clar împreună încât au fost cunoscute
dintotdeauna ca Evanghelii sinoptice. Iar cuvântul sinoptic înseamnă „luat împreună”. Luate împreună –
trei – Matei, Marcu şi Luca. Ioan a stat întotdeauna aparte în însemnătatea ei de neegalat, ca o
Evanghelie aparte. Trei este numărul manifestării divine. Unu este numărul unităţii şi desăvârşirii
divine. Atunci când priveşti cele trei Evanghelii sinoptice împreună, ele îţi descoperă în mod minunat
plinătatea divină care locuia în Omul Hristos Isus aici pe pământ. Toate trei împreună, în armonie, ni-L
prezintă pe Dumnezeu arătat în Hristos, ca şi Împărat, Slujitor şi Om.
Ajungem din nou la Ioan şi vedem că ea este aparte. Nu este nevoie de o prezentare în trei aspecte, deşi
şi ea este împărţită în trei secţiuni. Trei secţiuni sugerează gândul arătării depline. Dar este o singură
Evanghelie, este Evanghelia Divinităţii. Şi totuşi ea face parte din cele patru; pentru că totul s-a
descoperit în Omul Hristos Isus.
Daţi-mi voie să vă reamintesc acel verset in Ioan 1. „Şi Cuvântul S-a făcut carne, şi a locuit printre noi (şi
noi am privit gloria Lui, glorie ca a Singurului de la Tatăl)”. Gloria divină s-a arătat, dar s-a arătat în
Cuvântul întrupat, Omul Hristos Isus aici jos pe pământ. Şi astfel privesc la cele patru evanghelii şi spun
„Am de a face cu un Om pe pământ, cu creatura pusă la încercare. Dar privesc la acel Om – Omul în
poziţia de slăbiciune, umilinţă şi punere la încercare – şi văd în El manifestarea deplină a gloriei divine –
privesc din nou şi Îl văd pe Dumnezeu – Dumnezeu în desăvârşirea Sa”. Lucrul acesta este, am putea
spune, înscris în însăşi structura cărţilor, imprimat în forma şi caracterul lor. Vedem aceasta încă înainte
de a privi vreun pic la conţinutul lor. Cât de minunat este Dumnezeu care a scris Cuvântul Său în acest
fel, arătându-ne perfecţiunea pe care o vom găsi în el, încă dinainte de a ajunge să privim la conţinutul
cărţii.
Cred că nu există niciun alt pasaj din Scriptură care să ne fie mai familiar decât cele patru Evanghelii, şi
totuşi, nu este oare adevărat că simţim cât de puţin le-am pătruns? Cine poate zugrăvi în chip vrednic
perfecţiunea pe care o găsim în ele? Cine poate prezenta pe deplin frumuseţile caracterului
binecuvântatului nostru Mântuitor? Trebuie să învăţăm, să luăm acele lucruri care ne sunt familiare încă
din copilărie şi să descoperim ceva din minunile pe care ele le aduc înaintea inimilor noastre, pentru
gloria lui Dumnezeu.
Trei sunt împreună, Matei, Marcu şi Luca, leul, boul şi omul. Matei ni-L prezintă pe Mesia, Împăratul lui
Isreal. Nu poţi citi primul verset din Matei fără să vezi că acesta este subiectul întregii cărţi. „Cartea
genealogiei lui Isus Hristos, fiu al lui David, fiu al lui Avraam”. Avem două titluri ale Sale. „Fiu al lui
Avraam” care Îl leagă cu toată familia credinţei; care arată, cu alte cuvinte, cum viţa se extinde dincolo
de zid, către neamuri.
Dacă El ar fi fost doar Fiu al lui David, noi am fi ca femeia siro-feniciană, dacă am fi cerut vreo
binecuvântare în acest fel. Ea a spus, „ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David”. Aceasta înseamna
Mesia, Împăratul lui Israel, iar Domnul i-a răspuns: „Nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui
Israel”. Dar atunci când citesc că El nu este doar Fiu al lui David, ci şi Fiu al lui Avraam, atunci spun,
dacă există credinţă care să întindă mâna şi să ceară binecuvântarea; dacă există credinţa care era în acea
sărmană femeie siro-feniciană care a putut spune – şi cât de mult se bucură Domnul să I se aducă un
astfel de argument – dacă ea a putut spune „Da, Doamne, dar şi căţeii mănâncă din firimiturile care cad
de la masa stăpânilor lor” – ea este o fiică a lui Avraam, pentru că în ea se găseşte credinţa lui Avraam, şi
Matei Îl prezintă pe Isus Hristos, Fiul lui David, Fiul lui Avraam.
Priviţi pentru un moment această genealogie şi numele femeilor din ea. Sunt doar patru, şi fiecare dintre
ele are un nume dintre naţiuni. Nu sunt „mame în Israel”, în sens direct. Mai întâi este Tamar. Ea este
dintre naţiuni, şi vai! păcatul ei ne este adus înainte în mod atât de clar; o istorie atât de ruşinoasă, pe
care ne este ruşine şi să o citim în public. Apoi este Rahav, sărmana femeie din Ierihon, o alta dintre
neamuri, şi al cărei caracter era mult prea stricat pentru a fi prezentată în ceea ce noi numim o societate
onorabilă. Apoi este Rut, moabita, şi ea dintre naţiuni. Şi apoi Batşeba, despre care nu ştim sigur dacă
era dintre naţiuni, dar al cărei soţ era Urie Hetitul. Însă legat de celelalte trei, nu avem niciun dubiu că
ele proveneau dintre neamuri.
Tocmai aici, în genealogia menită să dovedească poziţia Domnului ca Împărat al Iudeilor, pentru ca
iudeii să nu o poată contesta, apar numele unor femei care distrug orice pretenţie legală la tron.
Şi totuşi, cine sunt acestea? Fac parte din Iuda, tatăl seminţiei din mijlocul căreia sceptrul nu avea să se
îndepărteze. Este Rahav, străbuna lui David, şi Rut, de asemenea, iar Batşeba este legată cu David însuşi,
fiind mama lui Solomon.
Cât de frumos sunt ţesute în spiţa regală a Israelului numele acestor femei dintre neamuri, femei
păcătoase, în aşa fel încât pentru a fi fiul lui David, trebuia să fii fiu al acestor femei dintre neamuri. Nu
are şi lucrul acesta o semnificaţie profundă? Tocmai în evanghelia care ne prezintă fără niciun dubiu
naşterea şi genealogia Împăratului, ni se arată încă de la început că binecuvântarea depăşeşte graniţele

lui Israel. El este de asemenea şi Fiul lui Avraam. Astfel, în primul capitol al acelei Evanghelii care Îl
prezintă ca Împărat al iudeilor, este arătat şi harul minunat îndreptat către neamuri. Priviţi la capitolul
următor. El se naşte ca Împărat în Betleem; este un copilaş în braţele mamei Sale. Şi cine vine să I se
închine? Înţelepţi, însă nu din Israel, deşi şi acolo erau înţelepţi care puteau să îşi deschidă Bibliile şi să
citeze capitolul şi versetul care vobeau despre locul naşterii Sale. Dar ei nu fac niciun pas pentru a I se
închina. „El a venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit”. Dar oamenii din răsăritul îndepărtat, reprezentând
naţiunile de departe, pot sa vină şi să Îi dea glorie şi onoare, la fel cum, în zilele Mileniului, naţiunile vor
veni şi vor aduce glorie şi onoare cetăţii Mielului.
Acesta este Împăratul lui Israel, Cel pe care Îl veţi găsi în toată Evanghelia după Matei. Caracterul
Împăratului şi principiile împărăţiei Sale ne sunt prezentate în mod atât de minunat în aceste capitole.
Doar o privire la pasajele principal ne va fi îndeajuns. Am văzut deja genealogia şi naşterea Împăratului
în primul capitol, şi închinarea magilor în al doilea, care se încheie cu persecuţia lui Irod, fuga în Egipt şi
întoarcerea ulterioară în Nazaret în Galilea. Toate „ca să se împlinească Scripturile” – o expresie care
apare constant în această Evanghelie, caracteristică pentru tema ei.
În cele două capitole care urmează, trei şi patru, Îl vedem prezentat pe Împăratul, uns şi recunoscut din
ceruri, şi apoi dovedit în urma ispitirii din pustiu. Cât de binecuvântat este să ne gândim că înainte ca El
să facă vreo lucrare publică, înainte de a fi pus la încercare în pustiu, Dumnezeu L-a uns, şi a pus peste
El pecetea aprobării Sale. Ce taine de viaţă desăvârşită trebuie să fi conţinut cei treizeci de ani petrecuţi
în ascuns, taine privite doar de ochiul şi inima lui Dumnezeu.
Urmează trei capitole care conţin „Predica de pe Munte”, unde sunt revelate principiile divine ale
Împărăţiei. Ce sfinţenie, ce spiritualitate strălucesc din ea, şi totuşi cât de bine se îmbină ea cu o
evanghelie care vorbeşte despre pământ.
După predica de pe munte, şi în contrast minunat cu principiile pure şi înălţătoare ale sfinţeniei pe care
le prezintă ea, şi totuşi în perfectă armonie cu ele, vedem cum Împăratul, în mila Sa, curăţă pe leproşi,
vindecă orice suferinţe omeneşti, alungă demoni, învie morţi – toate acestea una după cealaltă în
capitolele 8 şi 9.
Iar El nu se mulţumeşte să facă singur această lucrare, ci în capitolul 10 el pregăteşte şi trimite ucenici în
aceeaşi misiune a dragostei, pe care o leagă cu proclamarea Evangheliei Împărăţiei, care va fi predicată
înainte ca naţiunea să îşi primească adevăratul Împărat.
Începând cu capitolul 11, se arată umbrele. Ioan este aruncat în închisoare şi, din singurătate, trimite acel
cuvânt de credinţă neîncrezătoare – dacă pot folosi acest contrast - în ce priveşte faptul că Domnul este
cu adevărat Împăratul. În acelaşi capitol avem mustrarea cetăţilor care avuseseră parte de binecuvântare,
unde El făcuse cele mai măreţe lucrări, pentru că rămăseseră în necredinţă. Dar în mijlocul întunericului
necredinţei care se aşternea atât de repede printre oameni, auzim acele cuvinte ale harului care rămân
asupra celor pe care El îi iubea – cuvinte care au adus pace în nenumărate mii inimi trudite, şi încă vor
face aceasta dacă El va întârzia: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă”.
În capitolul următor, 12, lucrurile sunt trasate mai clar, şi vrăjmăşia se arată pe faţă. Căpeteniile Îl acuză
că face minuni prin Beelzebub, prinţul demonilor, şi după această desconsiderare a puterii Duhului
Sfânt, El nu poate decât să vestească pierirea unora atât de împietriţi.
Aceasta ne aduce la forma tainică a Împărăţiei, descoperită în aceste pilde minunate din capitolul 13 – o
înşeptită prezentare a felului cum vor decurge lucrurile în absenţa Împăratului. Nu pot decât să vă atrag
atenţia asupra faptului că primele patru sunt separate de ultimele trei, şi ne prezintă forma exterioară,
unde există răul, şi, respectiv planul tainic al lui Dumnezeu, inclusiv judecata finală care va avea loc
înainte de întemeierea Împărăţiei Sale. Perla este Biserica; comoara din ţarină este Israel şi lumea.
Negustorul este în ambele cazuri Domnul Însuşi.
De aici şi până la scenele finale vedem o retragere evidentă. Harul continuă să lucreze, cei flămânzi sunt
hrăniţi şi cei nevoiaşi sunt ajutaţi, dar Domnul caută să se retragă. Până la momentul când va fi jertfit, El
evită orice confruntare cu iudeii, cu excepţia cazurilor când credincioşia face necesară o astfel de
confruntare. Dar, omeneşte vorbind, orice speranţă este pierdută. Urmărim paşii unui Împărat respins.
Şi totuşi acolo unde naţiunea necredincioasă a închis uşa, urmărim imagini atât de frumoase ale
Evangheliei, cum este cea a femeii siro-feniciene, o lumină aruncată asupra întemeierii Bisericii Sale, şi
stălucirea deplină a gloriei Sale în schimbarea la faţă.
Toate evangheliile încep scenele finale cu intrarea în Ierusalim, care este în mod special caracteristică lui
Matei şi este prezentată în detaliu, împreună cu acele discuţii inegalabile în care El închide gura
adversarilor Săi, şi pildele în care El arată responsabilitatea lor – cu aceasta discursul profetic se încheie.
El include viitorul lui Israel, al Bisericii şi al Naţiunilor.
Avem în final răstignirea Împăratului lor – trădarea Sa de către unul din ai Săi; judecata şi condamnarea
înaintea Sinedriului; sentinţa pronunţată de Pilat împotriva voinţei sale şi scrisă pe propria Sa cruce – un
ecou potrivit al cuvintelor îngrozitoare ale poporului, „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra
copiilor noştri”. Dar în toate acestea, El este Împăratul, El se supune insultelor şi batjocurilor lor ca unul
care cu uşurinţă i-ar fi putut nimici; El mărturiseşte înaintea lui Pilat că este Împărat; şi chiar şi în moarte
El „Şi-a dat duhul”, ca un Împărat.
Aceasta mă conduce să spun un cuvânt despre ceea ce vă este familiar celor mai mulţi dintre voi în ce
priveşte perspectiva din care este privită moartea Domnului în această evanghelie. Detaliile sunt relatate
în altă parte; Matei este evanghelia cârmuirii, şi moartea Domnului este privită din această perspectivă.
Moartea este pedeapsa pentru păcat – pentru încălcarea poruncii – în căile cârmuirii lui Dumnezeu. Aşa
că aici avem moartea, şi, ceea ce este mai profund decât moartea – părăsirea de către Dumnezeu. Este
aspectul morţii ca jertfă pentru vină, şi ne prezintă plata deplină pentru păcatele comise.
Ultimul capitol ne prezintă învierea Împăratului. Iar învierea Sa triumfătoare este însoţită, în mod
corespunzător, de învierea multor sfinţi – părtaşi cu El în acel act de putere.
Evanghelia se încheie în Galilea – respins de ai Săi – dar încredinţând slujitorilor Săi marea lucrare, şi
asigurarea că toată puterea este în mâinile Sale, care este Împăratul, şi a faptului că El este cu ei până la
sfârşitul veacului.
Ce Împărat! Ce Evanghelie!
Dar trebuie să trec în grabă la Marcu, fără a mai repeta ceea ce am văzut deja în Matei, ci prezentând
trăsăturile caracteristice ale cărţii.
Există o mare asemănare între ea şi Matei, şi unii chiar au crezut că Marcu este un fel de rezumat, sau o
nouă ediţie a lui Matei. Astfel de gânduri vin doar din partea criticilor care judecă prin înţelepciune
omenească. Dar oricine citeşte şi studiază această evanghelie va vedea că ea are un scop diferit de la
început şi până la sfârşit.
În primul rând, Duhul Sfânt trece sub tăcere, dacă pot spune astfel, tot ceea ce are legătură cu naşterea şi
copilăria Domnului nostru. Îl avem înaintea noastră ca şi Om matur. Ioan Botezătorul îl vesteşte în
câteva cuvinte. Apoi El este trimis în pustiu pentru a fi ispitit de diavolul şi acolo, înainte de a fi citit mai
mult de 10 versete, deja îl vedeţi pe Robul credincios implicat în lucrarea Sa.
Slujitorul lui Dumnezeu, Profetul lui Dumnezeu a venit pentru a aduce binecuvântările lui Dumnezeu
sărmanului om păcătos, şi El trece de la o persoană la alta am putea spune, aici punându-Şi mâinile
peste un lepros, acolo peste un demonizat, apoi peste soacra lui Petru; oricine ar avea nevoie de
vindecare divină, o primeşte prin El. Şi ca şi cum ar rezuma pentru noi într-un verset toate activităţile
Domnului, evanghelistul spune că, după apusul soarelui, „au adus la El pe toţi cei care erau bolnavi şi
pe cei demonizaţi... şi i-a vindecat pe toţi”.
Acest caracter străbate întreaga Evanghelie, El trece de la o lucrare la alta, dintr-un loc în altul. Nu există
niciun fel de amânare, nicio abatere de la slujire; am putea spune că El lasă ca lucrarea Sa să vorbească
pentru Dumnezeu şi apoi, ca Profet al lui Dumnezeu, tot ceea ce El spune despre un lucru este concis şi
direct legat de acel lucru.
Iubiţi fraţi, cât de binecuvântat este gândul că, Cel care Îl slujeşte pe Dumnezeu în mod desăvârşit aici
este Acelaşi care slujeşte pe sărmanul om păcătos. Cât de mişcător este faptul că Evanghelia slujitorului
desăvârşit a fost scrisă de unul care s-a dovedit a fi un slujitor foarte imperfect. Marcu i-a însoţit pe Pavel
şi pe Barnaba până la un punct, şi apoi, fie din frică, fie pentru a evita să sufere răul ca un bun ostaş al lui
Isus Hristos, el s-a întors. Din acest motiv, în următoarea călătorie Pavel a refuzat să îl mai ia cu ei – deşi
aceasta l-a costat despărţirea de Barnaba. Mai târziu citim însă ca încurajare: „Ia-l pe Marcu şi adu-l cu
tine, pentru că îmi este folositor pentru slujbă” (2 Timotei 4:11). La fel stau lucrurile şi cu oaia care a
rătăcit, dar apoi a fost restabilită – Petru – şi căreia îi sunt încredinţaţi mieluşeii. Dar aşa lucrează harul.
Când ajungem la moartea Slujitorului binecuvântat, vedem cum toate lucrurile sunt în concordanţă cu
această evanghelie. Aici Îl vedem pe Domnul ca jertfă pentru păcat. Este acel strigăt de agonie, redat fără
îndoială exact cu cuvintele folosite de Domnul, şi nu în ebraică cum o face Matei. Aici sunt cuvinte
aramaice, limba folosită pe scară largă atunci în Palestina.
După moarte avem rezultatul deplin al ispăşirii, sfâşierea perdelei.
Capitolul 16 se aseamănă cu primul în felul următor: recapitulează rapid diferitele arătări ale Domnului
nostru după învierea Sa. Chiar şi la sfârşit Îl vedem, deşi înălţat în cer, totuşi implicat în slujire alături de
slujitorii Săi. Ce bucurie va fi în acea zi viitoare când va fi adevărat despre noi că „slujitorii Săi Îi vor
sluji”, şi ce privilegiu este şi acum să putem face orice pentru El care a făcut totul pentru noi.
Venind la Luca, din nou ni se pune înainte naşterea Omului Hristos Isus. Evanghelistul pare să
zăbovească mult aspra acestei scene, şi a tuturor momentelor sfinte care au legătură cu ea. Putem să
vedem întâlnirea şi discuţia atât de frumoasă dintre mamele evlavioase ale lui Ioan şi Isus. Îl vedem pe
Zaharia şi auzim cântarea de bucurie a Mariei. Toate acestea apar într-o imagine intens umană, toate
centrate pe naşterea acelui Om – Hristos Isus. Şi astfel evanghelistul ne arată cât de interesante sunt acele
momente – nu doar pentru inimi omeneşti; ni se oferă o privire chiar în cer, în acea minunată noapte a
naşterii lui Isus. Cerul este deschis şi, ca şi cum toate oştile îngereşti îşi urmăresc Domnul, nevoind să se
despartă de El, dorind să Îi fie alături aici jos, unde El Şi-a ascuns gloria şi unde nu s-a găsit loc de
poposire pentru El – le vedem acolo şi le auzim cântând: „Glorie în cele preaînalte, şi pace pe pământ, în
oameni bună plăcere”.
Totul se centrează în jurul bebeluşului, al copilaşului; şi aici în Luca este singura aluzie despre copilăria
Domnului. Totul în mod caracteristic acestei Evanghelii; pe tot parcursul ei, ea nu vorbeşte despre
Împăratul; nici despre Cel care are autoritate, dar nici despre Cel care este Slujitorul, ci aici El este un
Om între oameni. Chiar şi genealogia Sa merge până la Adam – şi de acolo la Dumnezeu. El este Fiul
Omului.
Priviţi la acea scenă minunată din Nazaret în care El deschide cartea profetului Isaia şi le citeşte din ea.
Ce profeţie minunată a ales, şi cât de umană este toată scena: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru
că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să vestesc captivilor eliberare şi orbilor vedere, să
pun pe cei zdrobiţi în libertate, să vestesc anul plăcut al Domnului“ (Luca 4:18-19). Apoi continuă şi
comentează textul, şi vă amintiţi ce au avut ei de obiectat la cuvintele Sale – că Cel care le vorbea era fiul
tâmplarului. Erau uimiţi de cuvintele de har care ieşeau de pe buzele Sale, însă se mirau că Cel care le
vorbea era un simplu om, fiul tâmplarului. Şi totuşi aceasta este gloria în Luca. Toată această evanghelie
ne prezintă Omul, Fiul tâmplarului, şi privind pasajele unul după altul, suntem atât de mulţumitori
pentru „Omul Hristos Isus”.
Priviţi la sărmana femeie păcătoasă care plânge lacrimi amare de ruşine şi durere şi dragoste la
picioarele Sale, pe care apoi le unge cu mir. Ce scenă! La Unul ca Acesta poate merge păcătosul, pentru a
auzi cuvinte de iertare şi dragoste, chiar şi în casa fariseului arogant. Şi pe tot parcursul acestei
Evanghelii, înaintea noastră este adus Omul, însă o, Omul care a fost unic, fără asemănare, Omul Hristos
Isus.
Cunoaşteţi pildele pe care doar Luca le prezintă, pildele din capitolul 15 – cele trei – corespunzând
locului al treilea ocupat de această evanghelie, pilde care descoperă tot ce este în inima lui Dumnezeu.
Cât de familiare, cât de umane sunt imaginile. Remarcaţi, El doreşte să arate ce este în inima lui
Dumnezeu. El vrea să ne vorbească despre lucrarea Bunului Păstor – El Însuşi. El vrea să ne descopere
lucrarea Duhului Sfânt. Şi ce fel de imagini va folosi pentru aceasta? Imagini cunoscute, din viaţa de
fiecare zi. Ei înşişi puteau privi pe dealurile din jur pentru a vedea păstori îngrijindu-şi oile. Puteau intra
în orice casă şi să înţeleagă imedat cum o femeie mătură cu multă grijă casa pentru a găsi argintul
pierdut; şi o, cine fiind fiu şi având un tată, sau fiind tată şi având un fiu nu înţelege cât de omenească –
vai, cât de des întâlnită este situaţia tristă care l-a făcut pe tată să arate atâta dragoste. Binecuvântat fie
Dumnezeu, că dragostea se foloseşte chiar de păcat şi durere pentru a se descoperi. Totul este uman.
Oamenii ar putea spune că sunt imagini obişnuite, cotidiene – însă dragi prieteni, gloria lor este tocmai
aceasta, că sunt imagini obişnuite. Binecuvântat fie Dumnezeu, că vedem o faţă de Om, dar vedem inima
lui Dumnezeu.
Ajungând la scenele finale ale acestei Evanghelii, vedem că şi ele sunt în frumoasă armonie cu tema ei.
Stăm cu El la cea din urmă cină, când cu inima frântă El arată cine Îl va trăda. Mergem în grădină şi
suntem martori, aşa cum ucenicii nu au fost, la „lupta şi sudoarea de sânge”. Îl urmăm în palatul
marelui preot şi de acolo la scaunul de judecată al lui Pilat; Îl vedem îmbrăcat în haine regeşti şi
batjocorit de Irod şi soldaţii săi; îi vedem pe Pilat şi Irod împrietenindu-se prin condamnarea Lui – o,
cine citeşte toate acestea şi nu este mişcat profund de compasiune faţă de acest „Om al durerilor” care
trece singur prin toate.
În concordanţă cu tema sa, Luca ne prezintă moartea Domnului ca jertfă de pace. El nu aminteşte
strigătul de durere din primele două Evanghelii. Dimpotrivă, el vorbeşte de harul care se revarsă chiar
spre duşmani, atunci când ei bat cuie în mâinile şi picioarele Sale: „Şi Isus spunea: „Tată, iartă-i, pentru
că ei nu ştiu ce fac“ (Luca 23:34). Tocmai în ceasul chinului Său, vedem triumful harului prin mântuirea
tâlharului de pe cruce – Preotul care se aşează alături de păcătosul vinovat care crede, datorită valorii
morţii Sale.
În acelaşi fel, istoria învierii arată chipul Omului: drumul spre Emaus, apoi felul cum se arată alor Săi în
Ierusalim, cum mănâncă înaintea lor, - toate acestea poartă aceeaşi caracteristică a relatării vieţii Sale, şi
toate ni-L aduc foarte aproape şi ni-L fac foarte drag pe acest binecuvântat şi sfânt „Om Isus Hristos”.
Astfel am trecut prin aceste trei evanghelii sinoptice, aşa cum sunt numite, găsind multe în comun şi, în
acelaşi timp, diferenţe foarte clar marcate. Cât de minunat se îmbină, oferind, în plinătatea lor întreită, o
imagine a Domnului nostru binecuvântat aşa cum o singură Evanghelie nu ar putut să o facă!

De La Geneza La Apocalipsa

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

De La Geneza La Apocalipsa

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

comori.

Cărţile profetice - De la Isaia la Ezechiel

din oraşul unde am promis că Numele Meu va locui pentru totdeauna”.

Aceasta ne prezintă latura responsabilităţii omului, necurăţia poporului păcătos.

Cărţile profetice - Daniel şi profeţii mici

Acţiunea se petrece în îndepărtatul Babilon, care a uzurpat Ierusalimul, avându-l pe Nebucadneţar ca

În capul de aur îl vedem pe Nebucadneţar însuşi, încredinţându-i-se putere şi autoritate de la

{*Vezi „Structura numerică a Scripturii”, de F. W. Grant}

„Ascultă! Se aud notele cereşti din nou!

Cântecul de laudă răsună tot mai tare

Pe bolta creaţiei, Amin!

Amin! Răspunsul bucuriei creşte.”

deşertăciunilor! Totul este deşertăciune!”

naşterea şi genealogia Împăratului, ni se arată încă de la început că binecuvântarea depăşeşte graniţele

După moarte avem rezultatul deplin al ispăşirii, sfâşierea perdelei.

S-ar putea să vă placă și