PUTEREA SECRETA A SINELUI

In autobiografia “Puterea secreta a sinelui’, Chuck Norris – legendarul maestru de arte martiale -
–, explica prin experienta proprie importanta trairii constiente a momentului prezent, care nu este
altceva decat esenta filosofiei Zen si, practic, starea de spirit a unui maestru adevarat.

In ilustrarea acestei idei, poate ca cel mai elocvent capitol al cartii este cel pe care l-am selectat:
MULŢUMEŞTE-TE CU CLIPA

“Pentru cel fără stăpânire de sine nu există înţelepciune, şi nici putere de concentrare nu există
pentru cel fără stăpânire de sine.” - Bhagavad Gita.

După ce mi-am câştigat centura neagră în Coreea, atingând, astfel, în sfârşit, un scop pentru care
lucrasem peste un an de zile, am început să o las ceva mai moale cu şedinţele de practică, uneori
executând mişcările în mod mecanic, în vreme ce mintea îmi hoinărea prin viitor sau pe acasă, unde mă
aştepta soţia mea.

Mi-am închipuit că domnul Jae Chul Shin, sensei-ul meu, nu va băga de seamă acest lucru. La
urma urmei, făceam mişcările corect, efectuând fiecare exerciţiu în maniera indicată. In plus, nu eram
decât unul dintre numeroşii elevi care lucrau pe tatami. Insă domnul Shin a remarcat numaidecât lipsa
mea de concentrare. M-a lăsat în pace o vreme – poate că era felul lui de a-mi acorda un mic răstimp de
odihnă, după efortul depus pentru cucerirea centurii negre – apoi, într-o bună zi, m-a luat la o parte.

„Mintea nu îţi este aici”, mi-a spus el. Nu am încercat câtuşi de puţin să neg, fiindcă avea dreptate. Elevii
care studiază artele marţiale se dumiresc rapid că profesorii citesc în ei ca într-o carte deschisă.

Aşadar, stând în picioare, acolo, pe pământul acela pietros al dojo-ului nostru din Coreea, nu am făcut
decât să-mi plec uşor capul şi să aştept ca domnul Shin să continue.

„Ceea ce faci într-o anumită clipă trebuie să fie exact ceea ce faci în clipa aceea, şi nimic altceva”, a spus
el. „Când mintea este absentă, se duce şi controlul. Trebuie să fii una cu tine însuţi şi să te identifici cu
ceea ce faci. Când faci un lucru, se cuvine să-ţi pui în el toată fiinţa ta.

Acesta este adevăratul Zen.”

„Ce este Zen?”, am întrebat. Era prima oară când auzeam acest cuvânt şi, din cauză că engleza
domnului Shin era atât de greu de înţeles, mult timp după aceea nu mi-am dat seama Ia ce se referise.

„Este esenţa”, mi-a răspuns el.

„Dar nu-mi amintesc să mă fi învăţat ceva despre asta.” „Nu te-am învăţat, dar vei învăţa”, a murmurat
el, oarecum enigmatic.

Deşi nedumerirea nu mi se risipise, m-am decis totuşi să mă concentrez în întregime asupra

exerciţiilor pe care trebuia să le execut în cursul următoarei ore de lucru, şi aşa am şi procedat. Nu mi-
am lăsat gândurile să plece în altă parte, astfel încât, la sfârşitul şedinţei, domnul Shin s-a înclinat, a
zâmbit şi mi-a spus: „Aha, deci înveţi Zen!”

Lecţiile de Zen nu se ocupă de cauză şi de efect. Menirea lor este de a te face să înveţi ceea ce ai
ştiut dintotodeauna – să înveţi uitând ceea ce credeai că învăţaseşi. Prima mea lecţie de Zen am luat-o
fără să fiu conştient de acest lucru.
 Când am fost eliberat din armată şi m-am întors acasă, la Los Angeles, am început să particip la
turnee de karate. Adeseori, trebuia să stau la volan ore şi chiar zile în şir, ca să ajung în locul unde se
desfăşura competiţia. Atunci când ajungeam, în fine, acolo, mintea mea colinda brambura; eram
preocupat de tot felul de lucruri care nu aveau nici o legătură cu ceea ce făceam: Să mănânc înainte de
meci sau după aceea? Aveam oare destui bani ca să mă duc la un motel sau era mai bine să rămân să
dorm în maşină? Ce vor fi făcând soţia şi copilul? Oare rabla a mea de maşină avea să reziste şi la drumul
de înapoiere?

Când mă îndreptam spre ring, ascultam spectatorii ovaţionând şi strigând numele participanţilor
şi aşteptam să-I aud şi pe al meu. Îmi dădeam seama de pulsul sălii. Apoi, mai existau tot felul de factori
perturbatori, mari şi mici: coechipierii, care îşi dădeau sugestii de ultimă clipă, sau chiar mintea mea,
trecând în revistă, încă o dată, strategia de meci.

Nimeni în lume, nici măcar o iubită îndrăgostită, nu e în stare să te privească în ochi cu atâta
intensitate şi cu atâta atenţie aşa cum face cineva care intenţionează să te trântească pe podeaua
ringului. Simţeam privirile adversarului cum parcă mă sfredeleau ca nişte burghie, examinându-mi cea
mai mică mişcare, măsurându-mi respiraţia şi calculându-mi condiţia fizică. Şi, la rândul meu, făceam şi
eu la fel. Nu este nici o exagerare să afirmi că a câştiga sau a pierde un meci depinde în mod direct de
concentrare. O breşă în concentrare este o breşă în propriul zid de apărare, iar adversaru o va sesiza
imediat şi va profita de ea. Sfatul domnului Shin, prima mea lecţie de Zen, îmi revenea în amintire iar şi
iar, de-a lungul acelor primi ani de participări la competiţii: ceea ce faci într-un anumit moment trebuie
să fie exact ceea ce faci în momentul acela şi nimic altceva. Aplica acestă lecţie cu totul deosebită în
viaţa de fiecare zi. Ar putea să

pară uneori un lucru aproape imposibil, dar nu este. Pentru a trăi în clipa prezentă, fără a le permite
gândurilor să alunece spre trecut şi fără a te lăsa cuprins de griji pentru viitor, este nevoie de o
concentrare specială. In primul rând, ea impune o încetinire şi o deschidere. Aceasta înseamnă să fii cu
adevărat deschis către alţi oameni, ascultând tot ceea ce-ţi spun ei, fără a încerca să reduci grijile lor la o
problemă ce se poate rezolva la iuţeală. Înseamnă să vezi ceea ce ai în faţa ochilor, fără să îngădui altor
preocupări să-ţi blocheze sau să-ţi voaleze vederea. Există un proverb cunoscut care se referă la faptul
că trebuie să-ţi faci timp pentru a mirosi trandafirii. Poate că nu sună chiar ca un aforism Zen – de fapt,
ar fi cam greu de imaginat că lângă o mănăstire Zen s-ar putea cultiva trandafiri – dar, ca atâtea alte
cugetări vechi, se întemeiază şi el pe un adevăr desprins din viaţă. In drumul nostru, trecem pe lângă o
tufă de trandafiri sau chiar pe lângă o întreagă grădină plină cu trandafiri şi, în vreme ce o depăşim, ne
dăm seama de frumuseţea lor; poate că găsim şi timp să dăm glas unei remarci de genul: „Ce flori
frumoase”. Dar ceea ce vrea proverbul să transmită este să ne acordăm mai mult timp – să ne oprim
liniştiţi şi să mirosim trandafirii. Într-un anume sens, aceasta înseamnă că ar trebui să găsim răgaz pentru
a vedea şi pentru a înţelege ce sunt în realitate trandafirii, fiindcă fără parfumul pe care îl au, ei ar fi cu
totul altceva.

Chiar şi acum, în vreme ce mă ocup de alte lucruri, mintea mea o ia uneori razna, brusc, Iăsându-
se pradă visării, fanteziei, alergării fără scop, aidoma unui hamster închis într-o cuşcă, sau fiindu-şi sieşi
interlocutor – face orice, numai să ocolească realitatea prezentului.

Adeseori, în jurul meu sunt oameni care îmi solicită atenţia şi îmi oferă sugestii, iar acest lucru
înrăutăţeşte situaţia, solicitându-mi un efort şi mai mare pentru a face ordine în haosul interior. In astfel
de momente, recurg din nou la sfatul domnului Shin şi mă forţez să mă concentrez doar asupra unei
singure probleme, alungând din minte orice alt gând.

Am descoperit că a fi aici şi nicăieri altundeva decât aici reprezintă cheia concentrării totale.
Trăind în prezent, sunt în contact deplin cu mine însumI. Şi cu tot ce ma înconjoară; energIa mea nu se
risipeşte şi este întotdeauna disponibilă. În momentul prezent nu există nici regrete, aşa cum se
întâmplă atunci când te gândeşti la trecut, nici nelinişti legate de viitor, care nu fac decât să dilueze
conştientizarea clipei de faţă. Am învăţat să-mi focalizez concentrare a asupra fiecărui moment în parte,
fie că este vorba despre o voce de la celălalt capăt al firului telefonic, un chip care mă priveşte de
dincolo de un birou, ochiul unic al camerei de luat vederi sau grădina aceea de trandafiri.

Acumul este tot ceea ce contează, momentul de faţă. Nu există nimic altceva. Nimic.