Dspre dependenta de droguri

Dependența de droguri este unul dintre viciile care amenință lumea

modernă. Victimele sunt îngrijorator de numeroase iar cheltuielile
pentru prevenirea acestui flagel sunt la fel de mari. O soluție practică în
rezolvarea acestei complexe și dificile probleme este oferită de un
scriitor și jurnalist britanic-elvețian, Johann Eduard Hari, în carțile sale
și în conferințele TED, din care am extras o intervenție:
"Portugalia este singura țară care a legalizat toate drogurile, de la
canabis la cocaină. Am realizat acolo ceva ce m-a dat peste
cap: aproape tot ce credem că știm despre dependență este greșit, iar
dacă începem să asimilăm noile descoperiri despre dependență, cred
că va trebui să schimbăm mai mult decât politica vis-a-vis de droguri.
Dar să începem cu ceea ce credem că știm, cu ce credeam eu că
știu. Să luăm rândul din mijloc de aici. Imaginați-vă că 20 de zile de
acum ați lua heroină de 3 ori pe zi. Unii dintre voi arată mai entuziaști
ca alții la această idee. Nu vă-ngrijorați, e doar un experiment
mental. Imaginați-vă că faceți asta. Ce s-ar întâmpla? Avem o poveste
despre ce s-ar întâmpla care ne-a fost spusă timp de un secol. Ne
gândim că, fiindcă sunt substanțe chimice în heroină, dacă o iei o
perioadă, corpul devine dependent de acele substanțe și începi să simți
nevoia fizică de a le lua. La finalul celor 20 de zile, toți ați fi dependenți
de heroină, corect? Asta credeam eu. Primul lucru care m-a alertat că
ceva nu e în regulă cu povestea asta a fost atunci când mi-a fost
explicată. Dacă plec de la această conferință TED și mă lovește o
mașină și îmi rup șoldul, aș fi dus la spital și mi-ar fi dată multă
diamorfină. Diamorfina e heroină. E mult mai bună decât cea pe care o
cumperi pe străzi, pentru că ce cumperi de la dealerii de droguri este
contaminat. Foarte puțin din ce cumperi e heroină, dar ce primești de la
doctor e substanță pură. Și îți va fi administrat o perioadă destul de
lungă. E multă lume în sală, poate nu ați realizat, dar ați luat multă
heroină. Și oricine vede asta oriunde în lume, lucrul ăsta se
întâmplă. Iar dacă ceea ce credem despre dependență e corect, acești
oameni sunt expuși acelor substanțe chimice. Ce ar trebui să se
întâmple? Ar deveni cu toții dependenți. Acest fapt a fost atent
studiat. Nu se întâmplă; poate ați văzut că dacă bunica voastră a avut o
înlocuire de șold, nu a ajuns dependentă de droguri. (Râsete)
Când am aflat asta, mi s-a părut așa ciudat, contrazicând tot ce
îmi fusese spus, tot ce credeam că știu, m-am gândit că nu poate fi
adevărat, până l-am cunoscut pe Bruce Alexander. E profesor de
psihologie în Vancouver și a făcut un experiment incredibil care cred că
ne ajută să înțelegem această problemă. Profesorul Alexander mi-a
explicat că percepția noastră despre dependență, acea
poveste, provine parțial dintr-o serie de experimente făcute la începutul
sec. XX. Sunt experimente foarte simple. Le puteți face diseară acasă
dacă vă simțiți un pic sadici. Luați un cobai, îl puneți în cușcă și îi dați
două sticle de apă: una doar cu apă, cealaltă cu apă și heroină sau
cocaină. Dacă faceți asta, cobaiul va prefera aproape mereu apa cu
droguri și aproape mereu se va sinucide repede. Deci, asta e dovada,
nu? Așa credem noi că funcționează. În anii 70, profesorul Alexander a
evaluat acest experiment și a observat ceva. A spus: „Punem cobaiul
într-o cușcă goală. Nu are altceva de făcut decât să ia drogurile. Să
încercăm ceva diferit”. Profesorul Alexander a construit o cușcă numită
„Parcul cobailor”, care e practic raiul pentru ei. Au multă brânză, multe
bile colorate, multe tuneluri. Foarte important, au mulți prieteni. Pot să
facă mult sex. Și au ambele sticle cu apă, cea normală și cea cu
droguri. Aici vine partea fascinantă: în „Parcul cobailor” nu le place apa
cu droguri. Nu o folosesc aproape deloc. Niciunul din ei nu a folosit-o
compulsiv. Niciunul nu a luat supradoză. Treci de la aproape 100%
supradoză când sunt izolați, la 0% supradoză când au vieți fericite în
comunitate.
Când a văzut asta prima dată, profesorul Alexander a crezut că
poate se aplică doar la șobolani, sunt destul de diferiți de noi. Poate nu
așa diferiți pe cât ne-am dori, dar, totuși... Din fericire, a fost făcut și un
experiment pe oameni cu același principiu, în același timp. S-a numit
războiul din Vietnam. În Vietnam, 20% din trupele americane luau
heroină și dacă te uiți la știrile de atunci, erau foarte îngrijorați căci se
gândeau:„ Doamne, vom avea sute de mii de drogați pe străzi în
SUA când războiul se va termina.” Și părea să aibă sens. Soldații care
foloseau heroină au fost monitorizați la întoarcere. Arhivele de
Psihiatrie Generală au făcut un studiu detaliat; ce li s-a întâmplat? Nu
au ajuns la dezintoxicare. Nu au intrat în sevraj. 95% pur și simplu s-au
oprit. Dacă crezi în varianta despre substanțe chimice, ar părea ilogic.
Profesorul Alexander a început să se gândească că ar putea fi o altă
poveste despre dependență. A spus, dacă dependența nu ține de
substanțe chimice? Ce-ar fi dacă dependența ține de cușcă? Dacă
dependența e o adaptare la mediu?
Cu privire la asta, un alt profesor, Peter Cohen din Olanda a
sugerat că poate nici nu ar trebui numită „dependență”. Poate ar trebui
numită „legătură”. Oamenii au nevoia naturală și înnăscută de a stabili
relații, iar când suntem fericiți și sănătoși relaționăm și ne conectăm unii
cu alții. Dar dacă nu poți face asta pentru că ești traumatizat, izolat sau
doborât de viață, te vei conecta cu ceva care te poate alina cumva. Ar
putea fi jocurile de noroc, pornografia, cocaina, canabisul, dar vei crea
o legătură cu ceva pentru că asta e natura noastră. Asta ne dorim ca
oameni.
Asta are implicații semnificative. Cele mai evidente implicații
vizează războiul împotriva drogurilor. În Arizona, am întâlnit un grup de
femei care au fost forțate să poarte tricouri cu textul „Am fost dependent
de droguri” și să meargă în lanțuri să sape morminte în timp ce
trecătorii le ridiculizau. Când acele femei ies din închisoare vor avea
caziere, ceea ce înseamnă că nu vor mai lucra în economia
legală. Acesta e un exemplu extrem, căci erau ținute în lanțuri, dar de
fapt aproape oriunde în lume tratăm toxicomanii într-un mod similar. Îi
pedepsim. Îi umilim. Le facem caziere judiciare. Le creăm bariere în a
se reconecta. Un doctor din Canada, Dr. Gabor Maté, un om
extraordinar, mi-a spus: „Dacă vrei să faci un sistem care să agraveze
dependența, îl vei face chiar pe acela”.
Există un loc care a decis să facă exact opusul și am fost acolo
să văd cum funcționează. În 2000, Portugalia avea una din cele mai
grave probleme cu drogurile din Europa - 1% din populație era
dependentă de heroină - e destul de șocant. În fiecare an, încercau
modelul american. Pedepseau oamenii, îi stigmatizau și îi umileau, iar
problema se agrava în fiecare an. Într-o zi, primul ministru și liderul
opoziției s-au întâlnit și practic au spus - uite, nu putem continua dacă
din ce în ce mai mulți oameni devin dependenți de heroină. Să
organizăm o comisie de doctori și oameni de știință care să găsească o
cale de a rezolva cu adevărat problema. Au creat o comisie condusă de
un om excepțional, Dr. João Goulão, să analizeze noile descoperiri și
aceștia au decis: „Legalizați toate drogurile de la canabis la cocaină,
dar - ”următorul pas este crucial - „luați banii pe care-i cheltuiați pe
izolarea toxicomanilor și investiți-i pentru a-i reintegra în societate.” Nu
la asta ne gândim ca tratament pentru toxicomani în SUA și Marea
Britanie. Merg la centre de dezintoxicare, fac terapie psihologică, care e
de ceva folos, dar cel mai important lucru pe care l-au făcut e opusul a
ceea ce facem noi: un program vast de creare de joburi pentru
toxicomani și împrumuturi pentru ei pentru a deschide mici afaceri. Să
spunem că erai mecanic. Când ești pregătit, vor merge la un garaj și
vor spune: dacă îl angajezi pe tipul ăsta un an, îi vom plăti jumătate din
salariu. Scopul era ca orice toxicoman din Portugalia să aibă un motiv
pentru care să-și înceapă ziua. Când am mers să cunosc toxicomanii
din Portugalia, mi-au spus că atunci când și-au redescoperit scopul, au
redescoperit legăturile și relațiile cu societatea.
Se împlinesc 15 ani anul acesta de la începutul experimentului și avem
și rezultatele: folosirea drogurilor injectabile a scăzut, potrivit British
Journal of Criminology, cu 50%. Supradoza e foarte rară, la fel și HIV-ul
printre toxicomani. Dependența, potrivit oricărui studiu, a scăzut
semnificativ. Una dintre căile prin care știi că a mers așa bine e că
aproape nimeni în Portugalia nu vrea să se întoarcă la vechiul sistem.
Acestea sunt implicațiile politice. Cred că sunt și implicații la nivel
mai profund. Trăim într-o cultură în care oamenii se simt din ce în ce
mai vulnerabili la tot felul de dependențe, fie la smartphone-
uri, shopping sau mâncare. Înainte de această conferință - știți asta - ni
s-a spus că smartphone-urile nu sunt permise și trebuie să spun că
mulți dintre voi arătau aproape ca toxicomanii care aud că dealerul lor
nu e disponibil în următoarele ore. (Râsete) Mulți dintre noi simt asta și
poate sună ciudat ce spun; am vorbit despre cum deconectarea e o
cauză majoră a dependenței și e ciudat să spun că e în creștere, căci ai
crede că suntem cea mai conectată societate vreodată, sigur. Dar am
început să cred că legăturile pe care le avem sau credem că le avem
sunt un fel de parodie a legăturii umane. Dacă treceți printr-o criză, veți
observa ceva. Nu prietenii de pe Twitter vor veni să stea cu voi. Nu
prietenii de pe Facebook vă vor ajuta s-o rezolvați, ci vor fi prietenii în
carne și oase cu care aveți o relație profundă, nuanțată, texturată, față-
în-față. Un studiu de care am aflat de la Bill McKibben, scriitorul despre
mediu, spune multe despre asta. A analizat numărul de prieteni
apropiați pe care un american crede că-i poate suna într-o criză. Acel
număr e în scădere constantă din anii 1950. Numărul de metri pătrați
pe care o persoană îi are în casă a crescut constant. Cred că asta e o
metaforă pentru alegerea pe care am făcut-o ca și cultură. Am dat la
schimb prietenii pe metri pătrați și legăturile le-am schimbat pe
lucruri. Rezultatul e că suntem una din cele mai solitare societăți
vreodată. Bruce Alexander, cel care a făcut experimentul cu Parcul
cobailor, spune: Vorbim mereu în cazul dependenței despre recuperare
individuală, e bine să vorbim despre asta, dar trebuie să ne gândim și la
recuperarea socială. Ceva n-a mers bine cu noi, nu doar ca indivizi, ci
și ca grup. Am creat o societate în care pentru mulți dintre noi viața
arată mai mult precum acea cușcă izolată, decât precum Parcul
cobailor.
Timp de 100 de ani, am cântat cântece de război despre
dependenți. Cred că ar fi trebuit să le cântăm cântece de dragoste, căci
opusul dependenței nu e lipsa substanțelor. Opusul dependenței e
conectarea."