Infracțiuni reținute în legătură cu fapte comise de judecători.

Într-o cauză s-a analizat chestiunea răspunderii penale a judecătorilor pentru

infracțiunea de abuz în serviciu, atunci când aceștia pronunță hotărâri contrare opiniei
majoritare a practicii judiciare și doctrinei. Problema este una foarte sensibilă, deoarece
activitatea de judecată presupune un proces care constă în principal în interpretarea textelor de
lege, iar cei care formulează acțiuni în instanță și solicită, cu argumente juridice, ca instanța să
adopte o anumită soluție, trebuie să aibă garanția că judecătorul este suficient de independent ca
să adopte soluția propusă. Or, răspunderea penală a judecătorului pentru adoptarea unei soluții
care contravine practicii majoritare este de natură să afecteze garanția de idependență a
judecătorului și, implicit, dreptul părților de a avea acces la o instanță independentă. Instanța a
reținut că simpla pronunțare a unei hotărâri greșite nu este prin ea însăși un act abuziv, în
lipsa relei credințe, acea hotărâre rămânând în sfera erorilor de judecată, prezente și în
activitatea de judecată ca în orice alt domeniu profesional. De subliniat că în această cauză,
instanța a făcut și cercetări cu privire la primirea de către inculpate a unor foloase în legătură cu
pronunțarea hotărârii, deși pentru infracțiunea de luare de mită nu s-a dispus trimiterea în
judecată a acestora; acest aspect a fost considerat unul relevant pentru reținerea infracțiunii de
abuz în serviciu.

Prin Hotărârea nr. 15/J din 4 decembrie 2012, Consiliul Superior al Magistraturii - Secția
pentru Judecători a respins acțiunea disciplinară exercitată împotriva inculpatelor ca fiind
neîntemeiată.
În opinie majoritară, Secția pentru judecători a reținut că legiuitorul a instituit un
remediu procesual prin care partea interesată poate obține restabilirea legalității încălcate
prin nesocotirea principiului non bis in idem, iar legiuitorul nu a condiționat
admisibilitatea contestației în anulare întemeiate pe art. 386 lit. d) C. proc. pen. de
împrejurarea că, în căile ordinare de atac să nu se fi discutat ori invocat încălcarea dispozițiilor
referitoare la autoritatea de lucru judecat și nici nu a reglementat expres imposibilitatea analizării
în cadrul acestei căi de atac a unor aspecte ce au făcut obiectul judecății în ciclul procesual
ordinar.
S-a reținut că motivarea deciziei penale pe care au pronunțat-o este amplă și argumentată,
cele trei judecătoare, în interpretarea normelor de drept procesual reținând că în cauză a fost
încălcat principiul non bis in idem. S-a reținut în acest context că interpretarea normei de
drept procesual nu a constituit un element al abaterii disciplinare imputate deoarece
aceasta a constituit, în realitate, o modalitate de aplicare a legii, exclusă a fi supusă
controlului administrativ, atâta vreme cât interpretarea este rațională, argumentată și
rezonabilă.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, prin Decizia civilă nr. 435
din 25 noiembrie 2013, a respins recursul declarat de Inspecția Judiciară împotriva hotărârii
Secției pentru judecători.
Referitor la abaterea disciplinară constând în nesocotirea din culpă a normelor de drept
material sau procesual, statutul profesional specific, în contextul rigorilor intrinseci ale statului
de drept, impune a se face distincție între interpretarea și aplicarea normelor de drept
substanțial sau procedural la situația de fapt dedusă în concret judecății și nesocotirea
normelor de drept substanțial sau procedural care, deși incidente, nu au format obiectul
analizei magistratului, pe de altă parte.
Înalta Curte a reținut că în mod corect Secția pentru judecători a apreciat că nu se poate
stabili în cauză existența unei nesocotiri sub forma gravei neglijențe, a normelor de drept
invocate și că titularul acțiunii disciplinare pune în discuție însuși modul de interpretare și
aplicare a unei norme de drept de către judecători și raționamentul logico-judiciar al
acestora, aspecte care nu pot forma obiectul unor verificări disciplinare.

În ceea ce privește acuzația că a existat un element exterior care a stat la baza

conduitei infracționale și anume darea de către E. și primirea de către inculpata C. a sumei
de 630.000 euro, prin mijlocirea martorei denunțătoare P., la rândul său, inculpata C.
pretinzând suma respectivă de bani pentru a o împărți cu celelalte două inculpate, colege
de complet și împreună cu care a pronunțat Decizia nr. 381/2012, Curtea, în urma examinării
probelor administrate în cauză, a constatat următoarele:
Inculpatele A. și B. nu au fost trimise în această cauză pentru luare de mită, prin
rechizitoriul întocmit, nr. x/P din 15 aprilie 2014, fiind disjunsă cauza față de cele două inculpate
pentru infracțiunea de luare de mită.

Astfel, chiar şi în raport de această soluţie pronunţată în primă instanţă, nu pot

subzista indicii ale primirii de către celelalte două inculpate a unor sume de câte 200.000
euro.
Prin urmare, Curtea, față de probele administrate și examinate în precedent, nu a
avut niciun element pe care să își fundamenteze o convingere fermă asupra faptului că
judecătoarele A. și B. ar fi săvârșit cu știință un act de justiție abuziv, din interes material.

În soluționarea apelului declarat împotriva acestei sentințe instanța supremă a desființat

hotărârea și a reținut că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de
abuz în serviciu, având în vedere încălcarea de către inculpate a textelor de lege care
reglementează principiul legalității și obligației judecătorului de a se supune legii. Instanța
de apel a făcut o amplă analiză a jurisprudenței în materia rspunderii penale a magistraților,
ajungând la concluzia că în cauză s-a dovedit reaua credință a inculpatelor în adoptarea deciziei
penale în discuție. S-a arătat că ceea ce se impută inculpatelor în prezenta cauză, nu este
modalitatea de interpretare și aplicare a legii ori evaluarea probatoriului, activități specifice
magistratului ori aspectul achiesării la o opinie izolată sau chiar generarea unei noi și singulare
opinii pe o problemă de drept sau reluarea unei problematici tranșate în căile ordinare de atac, ci
în sarcina acestora se reține generarea unui raționament juridic cu aparență de validitate pentru a
sprijini o anumită soluție, altfel imposibil de pronunțat.
Instanța de apel a reținut că normele din legislația primară încălcate de inculpate sunt cele
de la art. 124 din Constituție, privind înfăptuirea justiţiei1, art. 129 din Constituție, privind
folosirea căilor de atac2, art. 2 din Codul de procedură penală, care reglementează principiul
1
Art. 124. (1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii. (2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. (3)
Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
2
Art. 129. Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în
condiţiile legii.
legalităţii3, art. 5 alin. (2) din Codul de procedură penală, care reglementează aflarea adevărului 4,
art. 6 din Codul de procedură penală, care reglementează principiul ne bis in idem5, art. 2 alin.
(3) din Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, care reglementează
supunerea judecătorilor față de lege6 și art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, care reglementează legalitatea căilor de atac.7

În sarcina inculpatelor se reține generarea unui raționament juridic cu aparență de

validitate pentru a sprijini o anumită soluție, altfel imposibil de pronunțat. Inculpatele au
generat tiparul unui silogism juridic, în care au introdus date străine dosarelor analizate, respectiv
au modificat voit baza factuală, definitiv statuată în cauzele privindu-l pe E., pentru a
susţine incidența principiului ne bis in idem în hotărârea pronunțată, principiu străin judecății
în alte condiții.

Chiar inculpatele evaluaseră în cuprinsul deciziei pronunțate că aspectul referitor la

stabilirea bazei factuale este o chestiune simplă. În plus, vechimea în magistratură, nivelul
instanței la care funcționau, care a presupus promovări în condiții de verificare a
aptitudinilor profesionale, evaluării periodice a nivelului pregătirii, cazuistica bogată și
dificilă a acestei instanțe, exclud lipsa corespunderii profesionale.

Fără a nega existenţa erorilor judiciare în realitatea activităţii de judecată, acestea

sunt caracterizate de un alt element subiectiv, diferit de cel imputat inculpatelor. Greșeala
sau eroarea de judecată devine abuz atunci când intervine intenția ca formă a vinovăției. Astfel, o
explicaţie verosimilă asupra erorii privitoare la baza factuală ar fi exclus intenția ca formă
a vinovăției și prin aceasta ilicitul penal.

Instanța de apel subliniază că, de-a lungul întregului proces penal, inculpatele nu au
încercat nicio explicație asupra deformării bazei factuale susținând corectitudinea reținerii
acesteia împotriva evidenței și concentrându-și apărările pe elemente subsecvente. Instanța
amintește lipsa totală a unei explicații asupra deformării bazei factuale, în contextul
excluderii unei necorespunderi profesionale a magistraților inculpați, cu vechimi
considerabile în profesie și cu promovări succesive până la nivelul Curții de Apel, în baza
verificării aptitudinilor profesionale. Chiar inculpata B. a susținut meritele și vechimea în
activitatea profesională, în contextul ultimului cuvânt acordat.

3
Art. 2. Procesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.
4
Art. 5. (2) Organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la fapte şi
împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului.
5
Art. 6. Nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea
persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare
juridică.
6
Art. 2. (3) Judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali.
7
Art. 16. (2) Hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi
exercitate conform dispoziţiilor legale.
 În aceeași cauză instanța de apel a analizat și problema încălcării principiului
ne bis in idem în cazul în care judecătorul a fost cercetat disciplinar pentru
aceeași faptă care stă la baza acuzației de abuz în serviciu și există o hotrâre
judecătorească definitivă, data în materie disciplinară, care atestă că judecătorul
nu a săvârșit nicio abatere disciplinară.

Principalul argument pentru care instanța penală a statuat că nu este ținută de

soluția data în materie disciplinară este acela că potrivit art. 28 alin. (2) din Codul de
procedură penală hotărârea definitive a instanței civile nu are autoritate de lucru judecat
în fața instanței penale8.
În aceeași cauză instanța a mai analizat și problema reparării prejudiciului
civil produs prin săvârșirea de către judecători a infracțiunii de abuz în serviciu.
S-a reținut că prin admiterea contestației în anulare cu încălcarea legii și anularea
deciziei de condamnare, desi s-au avut în vedere doar dispozițiile privind latura penală,
a fost paralizată și posibilitatea punerii în executare a celor dispuse pe latura civilă.
Însă, având în vedere că hotărârea pronunțată de judecătorii condamnați pentru abuz în
serviciu a fost anulată, prejudiciul reținut în sarcina acestora a constat doar în dobânzile
calculate între data pronunțării hotărârii prin care s-a ccomis infracțiunea de abuz în
serviciu și data anulării acestei hotărâri.
Instanța a mai reținut că Ministerul Justiției nu poate avea calitatea de
comitent, în cazul unor infracțiuni comise de judecători în exercitarea atribuțiilor,
deoarece aceștia sunt independenți și se supun numai legii. Inedită este motivarea
instanței pentru introducerea în cauză a părții responsabile civilmente la solicitarea
inculpatului, care se depărtează de la soluția majoritară reținută în doctrină și în practica
judiciară potrivit căreia inculpatul nu poate solicita acest lucru, ci doar partea civilă.

În aceeași cauză, instanța a analizat săvârșirea de către judecător a

infracțiunii de abuz în serviciu prin admiterea unor acțiuni civile prin care se
solicita pronunțarea unor hotărâri care să țină loc de acte de vânzare cumpătrare
a unor imobile.
De asemenea, a fost analizată și încălcarea de către judecător a
reglementărilor privind repartizarea aleatorie a cauzei, prin acceptarea la dosar a
unor cereri care constituiau, în realitate, noi cereri de chemare în judecată.
Instanța penală a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale
infracțiunii de abuz în serviciu, având în vedere că în dosarele respective au fost
parcurse etapele procedurale corespunzătoare oricărei cauze civile.
Textele din legislația primară pretins a fi fost încălcate de judecător au fost art. 4
din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor (text în vigoare la

8
Art. 28. (2) Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de
lucru judecat în faţa organului de urmărire penală şi a instanţei penale cu privire la existenţa faptei, a persoanei care
a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
momentul presupusei fapte, în anul 2006)9, art. 11 și art. 119 din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară10, art. 76 Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului
auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă
acestea11, art. 129 alin. (2), (5) și (6) și art. 134 12din vechiul Cod de procedură civilă.

În aceeași cauză instanța a analizat existența complicității la infracțiunea de

abuz în serviciu, săvârșită exclusiv prin promovarea unei acțiuni în fața instanței
de judecat și depunerea unor înscrisuri în susținerea acesteia.
În urma examinării probelor din cauză instanța a ajuns la concluzia că nu poate fi
reținută complicitatea la abuz în serviciu în cazul în care reclamantul a promovat
acțiunile analizate în actul de sesizare a instanței cu bună-credință, fiind convins că
demersurile sale, făcute sub îndrumarea unui avocat, au caracter legal și temeinic și
tind să satisfacă drepturile sale.

Infracțiuni reținute în legătură cu fapte comise de procurori.

Într-o altă cauză instanța de fond a reținut că întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu fapta prim-procurorului de a
infirma de patru ori o soluție de neîncepere a urmririi penale, în condițiile în care
exista un interes personal al acestuia în adoptarea soluției respective.
Fiind pronunțată anterior adoptării Dciziei nr. 405/2016, sentința nu face referire
la textele din legislația primară încălcate de inculpată, însă se precizează că aceasta a
încălcat dispozițiile din Codul penal referitoare la prescripția răspunderii penale și
dispozițiile art. 10 lit. b) din vechiul Cod de procedură penală13.
Astfel, s-a reţinut că, urmărind înlăturarea de la moştenire a numitei GG., la data de
10 martie 2011 martorul EE. a formulat o plângere, care a fost înregistrată la Parchetul de
pe lângă Judecătoria Drobeta Turnu Severin sub nr. x/2011, prin care a solicitat efectuarea
de cercetări penale faţă de FF. şi GG., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 290 şi
291 C. pen.
În concret, s-a arătat că EE. a sesizat faptul că cererea cu nr. x din 15 februarie 2006,
adresată Primăriei municipiului Drobeta Turnu Severin, constituie un fals, întrucât nu a
fost semnată de titulara cererii GG., ci de fiul acesteia, FF..

Cercetările efectuate în dosarul cu nr. x/2011 au relevat faptul că cererea înregistrată

sub nr. x din 15 februarie 2006 a fost redactată şi semnată de FF. la cererea mamei sale
GG. şi reprezintă o revenire la alte cinci cereri, prin care GG. solicitase reconstituirea
dreptului de proprietate.
Rezoluţiile adoptate de procurorul PP. au fost infirmate, în mod repetat, de
inculpata A…., aceasta dând dispoziţie să fie începută urmărirea penală împotriva

9
Art. 4
10
Art. 11 și 119
11
Art. 78
12
Art. 129 alin. (2), (5) și (6) și art. 134
13
Art. 10. Lit. b)
făptuitorilor FF. şi GG., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 290 şi 291
vechiul C. pen….
În motivarea rezoluţiilor de infirmare, inculpata A. a reţinut că în cauză nu s-a
împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale întrucât data la care s-a epuizat uzul
de fals este data emiterii titlului de proprietate, respectiv 11 martie 2009.

Soluţionând dosarul respectiv, prin ordonanţa din data de 26 iunie 2012, procurorul QQ. a
dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului FF. pentru săvârşirea infracţiunii
prevăzute de art. 290 C. pen. şi a învinuitei GG. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.
291 C. pen. şi aplicarea, faţă de ambii învinuiţi, a unei sancţiuni cu caracter administrativ,
respectiv amendă în sumă de 100 RON - fila x urmărire penală.
Prin aceeaşi ordonanţă, procurorul QQ. a dispus sesizarea Judecătoriei Drobeta
Turnu Severin, în vederea anulării înscrisului falsificat, fără a preciza însă, în cuprinsul
ordonanţei care este înscrisul falsificat.

din starea de fapt prezentată mai sus a rezultat că inculpata A., în contextul în care îl
cunoştea pe martorul EE., de la care tatăl său B. Gheorghe achiziţionase, în toamna anului
2011, un teren situat pe raza comunei Şimian judeţul Mehedinţi, pentru fiica sa B., şi-a
îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu cu intenţia de a obţine anularea titlului de
proprietate cu nr. x din 11 martie 2009, anulare care ar fi prejudiciat-o pe martora GG., dar care
i-ar fi profitat martorului EE..

În soluționarea apelului declarat împotriva acestei sentințe s-a reținut că

această tentativă la fapta de tentativă la abuz în serviciu comisă de prim-procuror a
fost dezincriminată în urma pronunţării Decizia CCR nr. 458 din 22 iunie 2017, prin
care s-a declarat neconstituţionalitatea dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 78/2000.
Totodată instanța de apel a reținut că nu se impune schimbarea încadrării
juridice a faptei din tentativa la infracțiunea de abuz în serviciu în infracțiunea de
fals intelectual, deoarece în acest fel s-ar ajunge la o extindere a acuzațiilor.

Într-o cauză instanța a reținut că raţionamentul greşit și motivarea

superficială a ordonanţei de clasare, imputate procurorului, nu pot constitui
temeiuri de fapt pentru reținerea infracțiunii de abuz în serviciu, deoarece aceasta
ar însemna, pe lângă eludarea dispoziţiilor legale care reglementează procedura
atacării actelor procurorului, respectiv căile de atac ordinare/extraordinare, şi
acceptarea implicită că orice act al procurorului sau hotărâre dată de judecătorul de
cameră preliminară, judecătorul de drepturi şi libertăţi, instanţa de judecată să poată fi
apreciate ca „superficiale”, atrăgând reţinerea infracţiunii de abuz în serviciu, ceea ce
este de neacceptat.
În acest caz nu au fost luate în considerare precizările făcute de parchet
după finalizarea cercetării judecătorești, cu privire la dispozițiile legale din legislația
primară încălcate de inculpat, deoarece s-a apreciat că prin aceasta s-ar aduce atingere
principiului separării funcţiilor judiciare, a dreptului la apărare, a dreptului inculpatului la
un proces echitabil.
 Instanța a reținut că dispoziţiile legale la care procurorul face trimitere în actul de
sesizare a instanţei sunt dispoziţii cu caracter de principiu: art. 285 C. proc. pen14, art.
99 C. proc. pen.15, art. 100 C. proc. pen.16, art. 299 C. proc. pen.17 şi art. 62 alin. (2) din
Legea nr. 304/200418.
(…)
Prin urmare, în condiţiile în care martorii C., D. au revenit asupra declaraţiilor date la
poliţie în cauza nr. x/2014, coroborate cu celelalte probe administrate, inclusiv declaraţia
martorului L., procurorul a apreciat că nu se justifică trimiterea în judecată a inculpatului B.
pentru săvârşirea infracţiunii de refuz recoltare probe biologice.
Înalta Curte reţine, de asemenea, că nicio dispoziţie legală, din cele la care face trimitere
procurorul în actul de sesizare a instanţei, nu împiedică preluarea dosarului de către procurorul
care supraveghează cercetările şi care poate să dispună administrarea de probe în mod direct şi
nemijlocit, atât în favoarea cât şi în defavoarea persoanei cercetate.

În ceea ce priveşte procedura de citare a martorilor audiaţi de inculpatul A. precum şi

modalitatea de audiere a acestora, Înalta Curte reţine pe de o parte, - astfel cum rezultă din
declaraţiile la care s-a făcut referire anterior -, că aceştia nu au fost influenţaţi de procurorul de
caz, împrejurările relatate, şi neconforme realităţii fiind rezultatul înţelegerii intervenite între
martori cu inculpatul B., iar pe de altă parte, citarea acestora prin intermediul martorului T. -
jandarm la Parchetul de pe lângă Judecătoria Roşiori de Vede - respectiv audierea unui martor în
prezenţa inculpatului, chiar defectuoase fiind, nu pot atrage răspunderea penală a inculpatului A.
pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, ci eventual, o răspundere disciplinară.

14
Art. 285. Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la
identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se
constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
15
Art. 99. (1) În acţiunea penală sarcina probei aparţine în principal procurorului, iar în acţiunea civilă, părţii civile
ori, după caz, procurorului care exercită acţiunea civilă în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate
de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă. (2) Suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de
nevinovăţie, nefiind obligat să îşi dovedească nevinovăţia, şi are dreptul de a nu contribui la propria acuzare. (3) În
procesul penal, persoana vătămată, suspectul şi părţile au dreptul de a propune organelor judiciare administrarea de
probe.
16
Art. 100. (1) În cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea,
cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere.
17
Art. 299. (1) Procurorul supraveghează activitatea organelor de cercetare penală, astfel ca orice infracţiune să fie
descoperită şi orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie trasă la răspundere penală. (2) De asemenea,
procurorul exercită supravegherea activităţii organelor de cercetare penală astfel ca niciun suspect sau inculpat să nu
fie reţinut decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
18
Art. 62. Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic,
sub autoritatea ministrului justiţiei, în condiţiile legii.