Nr. înreg.

LICEUL “ŞTEFAN PROCOPIU” VASLUI

PROIECT
PENTRU SUSŢINEREA EXAMENULUI DE CERTIFICARE A
CALIFICĂRII PROFESIONALE A ABSOLVENŢILOR
ÎNVĂŢĂMÂNTULUI LICEAL, FILIERA TEHNOLOGICĂ, NIVEL 4
DE CALIFICARE

Candidat Profesor îndrumător

Spoiala Alexandra Costina Cucorianu Costel

Clasa : a XII-a O
Profil : Servicii
Domeniul : Turism
Calificare profesională : tehnician în turism

1
Anul şcolar
2017 - 2018

UTILIZA
REA
SURSEL
OR
PROPRII
ȘI
STRĂINE
ÎN
FINANȚ
AREA
2
UNEI
AFACERI
 CUPRINS

ARGUMENT....................................................................................................................4
CAPITOLUL I Surse proprii și atrase de finanțare a unei afaceri...................................5
I.1 Importanța deciziilor de finanțare pentru întreprindere...........................................5
I.1.1 Mijloace de finanțare.........................................................................................6
I.2 Sursele de finanțare ale afacerilor............................................................................8
I.3 Tipuri de garanţii....................................................................................................17
I.4 Datoriile pe termen scurt........................................................................................19
I.4.1 Datoriile comerciale.........................................................................................20
I.4.2 Datoriile salariale.............................................................................................20
I.4.3 Datoriile sociale...............................................................................................21
BIBLIOGRAFIE............................................................................................................22

3
 ARGUMENT

În contextul actual, capitalul reprezintă principalul factor de producţie,

dezvoltareaafacerilor devenind practic imposibilă fără a lua în considerare
piaţa financiară şi resursele pecare aceasta le pune la dispoziţia agenţilor
economici. Orice afacere, indiferent de gradul său dedezvoltare, implică un
contact direct cu piaţa financiară, mai exact cu instituţiile careintermediază
mobilizarea resurselor de capital şi cu serviciile oferite de acestea.
Înţelegerea modului de funcţionare a sistemului financiar, a
mecanismelor financiarespecifice prin care capitalurile economisite sunt
alocate pentru susţinerea investiţiilor precum şi acosturilorşi riscurilor
implicate devine esenţială pentru dezvoltarea pe baze solide a unei
afaceri.Sistemul financiar este la rândul său supus schimbărilor
permanente, adaptându-se la noilecerinţe ale agenţilor economici, oferind
resursele financiare de care aceştia au nevoie în condiţiide eficienţă
maximă în termeni de risc şi cost.
Mi-a făcut o deosebită plăcere să realizez această lucrare, astfel să
evidenţiez o parte dinmarea cunoştiinţă de informaţii primite de-a lungul
celor patru ani privind contabilitatea.
Consider că alcătuirea acestui proiect, culegerea de materiale necesare
realizării, efortuldepus pentru buna structurare, îmi vor fi de folos.
Acesta este primul meu proiect pe care l-am realizat privitor la cele
studiate lacontabilitate şi îmi doresc sa fi îndeplinit toate standardele
cerute.
Am lucrat cu multă atenţie, plăcere şi devotament deoarece mi-a
plăcut foarte mult temadezbătută în această lucrare.
Contabilitatea este mai mult decât o materie în plus în orarul nostru de
elevi, e o materiede viitor, iar atâta timp cât vor exista firme şi asociaţii va
exista şi contabilitatea.

4
 Mă bucur ca am avut placuta ocazie să studiez această materie şi să
colaborez cuprofesori bine pregătiţi.

5
 CAPITOLUL I Surse proprii și atrase de finanțare a unei
afaceri
I.1 Importanța deciziilor de finanțare pentru întreprindere

Aspectele finanţării prezintă importanţă crucială pentru

supravieţuirea şi dezvoltarea întreprinderii.
În primul rând, întreprinderea trebuie să dispună de lichidităţi
pentru a face faţă angajamentelor asumate, adică de a onora datoriile cu
scadenţa în viitorul apropiat, asigurându-şi astefel echilibrul financiar pe
termen scurt.
În al doilea rând se pune, din partea întreprinderii, problema lansării
în investiţii de orice natură (tehnologice, sociale, comerciale) care să facă
să se dezvolte posibilităţile sale. În acest caz este vorba de finanţarea
dezvoltării pe termen mediu şi lung care condiţionează creşterea
rezultatelor în viitor şi menţinerea echilibrului financiar. Deci mijloacele
de finanţare trebuie să fie adaptate calitativ la nevoile întreprinderii. În
acest sens întreprinderea poate fi confruntată cu două tipuri de
dificultăţi. Pe de o parte, ea ar putea fi în situaţia să trebuiască să
ramburseze resurse înainte chiar de a fi ajuns să recupereze avansurile
efectuate, mai ales când efectuează investiţii cu rentabilitate pe termen
lung. Pe de altă parte, întreprinderea poate fi în situaţia de a folosi,
pentru operaţiunile pe termen scurt, fonduri pe care le-ar putea folosi pe
termen lung pentru investiţii.
Problemele finanţării prezintă deci importaţă vitală, pentru că
soluţionarea lor condiţionează supravieţuirea întreprinderii, perspectivele
sale de dezvoltare, performanţele sale prezente şi viitoare, autonomia
proprietarilor şi a conducătorilor săi.

6
 I.1.1 Mijloace de finanțare

Instrumentele de finanţare puse la dispoziţia economiei în general şi

a întreprinderilor în particular comportă o gamă complexă. După originea
resurselor, se disting patru tipuri de mijloace de finaţare:
 autofinaţarea
 creşterea de capital propriu
 împrumuturile
 creditul între întreprinderi, adică livrările pe credit ale furnizorilor.
Autofinanţarea este constituită din excedentele pe care
întreprinderea le produce şi care sunt folosite pentru finanţarea
activităţilor ulterioare.
Creşterea capitalului propriu înseamnă aporturile de capital pe care
întreprinderea le primeşte din exterior. Aceste aporturi pot fi furnizate de
către asociaţii sau proprietarii deja existenţi şi dispuşi să-şi mărească
participarea lor.
Împrumuturile constituie surse de finaţare externă. Ele sunt
contractate faţă de persoane fizice şi juridice care rămân creditori ai
întreprinderii. În sfârşit, creditul între întreprinderi înseamnă termene de
plată pe care furnizorii le acordă. Dacă această practică vizează puţin pe
particulari, ea este foarte obişnuită când clientul este o întreprindere, chiar
dacă importante diferenţe pot să apară între practicile din diferite ţări.
Dacă reputaţia nu-i este defavorabilă, o întreprindere cumpără materii
prime, semifabricate, mărfuri, servicii, etc., primind un credit-furnizor
aproape automat, conform uzanţelor de plată din branşa de care aparţine
furnizorul. Dar, la rândul său, întreprinderea acordă astfel de credite
propriilor clienţi când vinde bunuri sau servicii. Pe total, termenele de
plată primite şi acordate exercită influenţe care sunt regăsite în noţiunea
de nevoie de fond de rulment.

7
 Pentru a recurge la una dintre aceste metode de finanţare,
întreprinderea trebuie să analizeze următoarele aspecte ce reprezintă
factorii determinanţi în alegerea tipului de finanţare

8
1) Perioada pentru care sursele de finanţare sunt necesare :
Durata contractului de finanţare trebuie decisă în funcţie de
scadenţa necesităţilor de finanţare. Astfel, finanţarea cumpărării de
stocuri sau plata unor servicii necesare derulării activităţii curente a
întreprinderii necesită obţinerea de resurse pe termen scurt. În
general, finanţarea investiţiilor de menţinere sau dezvoltare a
capacităţilor de producţie existente este realizată prin atragerea de
resurse pe termen lung.

2) Costul surselor de finanţare :

Un aspect important al managementului firmei îl reprezintă
gestiunea costurilor directe ale finanţării. Acestea sunt reprezentate
de costul capitalurilor atrase, cum ar fi rata de dobândă ce trebuie
plătită pentru creditele contractate sau rentabilitatea ce ar trebui
oferită acţionarilor pentru aportul acestora la capitalul firmei.

3) Flexibilitatea contractului de finaţare :

Nivelul ridicat al incertitudinii privind evoluţia pe piaţă a
întreprinderii impune o mai mare flexibilitate a contractelor de
finanţare a activităţii acesteia. Astfel, pot apărea situaţii în care firma
este nevoită să ramburseze anticipat datoria, să majoreze nivelul
împrumuturilor contractate sau să prelungească durata împrumutului.
În aceste condiţii, contractele prin care sunt atrase surse de finanţare
de la bănci sau alte instituţii financiare se dovedesc mai flexibile
decât cele prin care sunt atrase resurse prin ofertă publică de acţiuni
sau obligaţiuni.

4) Impactul fiscalităţii asupra politicii de finanţare a firmei :

Fiscalitatea firmei poate influenţa tipul de surse de finaţare
atrase sau condiţiile contractuale alese. În general, dobânzile de plată
la creditele contractate sunt deductibile din veniturile impozabile ale
întreprinderii, în timp ce dividendele de plată către acţionari sunt
repartizate din profitul net de impozit.
9
 5) Costurile de mandat (agent) :

Problema monitorizării solvabilităţii întreprinderii poate induce

dificultăţi în contractarea de surse de finanţare, mai ales prin
atragerea de capitaluri prin ofertă publică de acţiuni. Dacă băncile sau
alte instituţii financiare au capacitatea de a monitoriza
performanţa, respectiv solvabilitatea întreprinderii de-a lungul
derulării contractului de finanţare, pentru investitorii individuali care
achiziţionează titluri financiare emise de către întreprindere, această
operaţiune se poate dovedi precostisitoare. Ca urmare, investitorii
pot cere o rată de remunerare mai ridicată pentru sursele de finaţare
pe care aceştia le pun la dispoziţia întreprinderii. Astfel, este în
interesul acesteia să identifice combinaţia de contracte de finanţare
care să minimizeze costurile de mandat sau de monitorizare ale
activităţii sale.

I.2 Sursele de finanțare ale afacerilor

1) Fondurile proprii si cele imprumutate de la persoane apropiate

Acestea reprezinta cel mai frecvent punct de plecare in cazul
afacerilor mici si noi. Institutiile financiare sunt mai putin deschise – in
special in perioade de instabilitate economica – firmelor aflate la inceput
decat celor cu o „istorie” deja bine conturata. Aceasta decizie se bazeaza pe
ratele mari de „mortalitate”? inregistrate de afacerile noi.
Fondurile proprii ofera avantajul unei sigurante mai mari – nu vor fi
retrase in cazul deteriorarii situatiei financiare, ca in cazul unui credit
bancar. Nu este necesara expunerea detaliata a planului de afaceri in fata
unor parteneri externi, si nici aprobarea acestora pentru luarea deciziilor
importante.

10
 Aceasta sursa de finantare asigura deci flexibilitate, siguranta si
independenta. Totodata, in perspectiva atragerii de surse de finantare
exterioare firmei angajarea unor fonduri proprii reprezinta o garantie a
motivatiei intreprinzatorului pentru asigurarea succesului afacerii.
Dezavantajele finantarii din surse proprii sunt si ele importante :
 fondurile proprii sunt in general destul de limitate si pot frana
dezvoltarea afacerii;
 in caz de nereusita, pierderea va fi suportata in intregime de
intreprinzator (sau de apropiatii sai);
 firma va fi putin cunoscuta de institutiile financiare si va putea mai
greu mobiliza fonduri in situatii speciale.

Data fiind conjunctura economica care a caracterizat evolutia economiei

romanesti in perioada de tranzitie, majoritatea intreprinzatorilor nu au avut
rezerve suficiente si nici nu au avut intotdeauna posibilitatea sau curajul de
a apela la credite bancare.

Aproape fara exceptie, prietenii si cunoscutii au reprezentat una din cele

mai importante surse de capital initial de imprumut pentru exemplele de
afaceri prezentate in cadrul acestui curs.

2) Creditul bancar

Creditul bancar reprezinta o sursa principala de fonduri, in special pentru

firmele mici si mijlocii. In cazul Romaniei, accesul la credit al firmelor noi
sau de mici dimensiuni este mai dificil.

Avantajele creditului bancar :

 obtinerea de fonduri suplimentare, peste cele proprii;
 stabilirea unei relatii cu o institutie financiara cunoscuta, accesul mai
usor la alte servicii furnizate de catre banca;

11
  obtinerea unui credit poate functiona ca un semnal ce atesta
viabilitatea afacerii in fata altor investitori potentiali;
 in cazul anumitor forme de credit exista un grad de flexibilitate in
ceea ce priveste sumele angajate, datele la care se angajeaza sumele
respective, dobanzile si termenele de rambursare;
 necesitatea de a convinge banca de viabilitatea afacerii sau simpla
completare a unei cereri de creditare poate „forta” intreprinzatorul sa
isi analizeze in mod obiectiv afacerea, sa obtina o imagine clara a
situatiei sale financiare si un tablou al punctelor slabe, punctelor tari,
oportunitatilor si amenintarilor care caracterizeaza situatia firmei.

Dezavantaje ale creditului bancar :

 reticenta bancilor in ceea ce priveste finantarea noilor firme, banca
avand nevoie de siguranta ca va primi inapoi banii acordati drept
credit, in timp ce firmele nou-infiintate nu ofera aceasta garantie, din
diferite motive (nu au istoric, nu au experienta, nu au foarte multe
elemente care sa faca din aceste firme elemente stabile in cadrul
economiei);
 riscul de a pierde garantiile depuse sau chiar riscul de faliment in
cazul nerestituirii creditului;
 implicarea unui factor „extern” in managementul firmei, aparitia
unor restrictii;
 expunerea la riscuri noi – de exemplu riscul ratei dobanzii;
 riscul intreruperii creditarii in cazul unor evenimente nefavorabile
pentru firma.

3) Emiterea de actiuni si obligatiuni reprezinta o sursa importanta de

finantare pentru firmele mari, dar sunt foarte putin accesibile firmelor
aflate la inceput.
4) Programe speciale de finantare

12
 Firmele au acces la diferite programe de finantare nerambursabile. Surse
potentiale de finantare sunt programele Uniunii Europene, cele ale
guvernului Romaniei, ale USAID etc.
Obtinerea unor astfel de finantari presupune :
 informarea permanenta asupra programelor existente;
 studierea criteriilor de eligibilitate, a documentatiei necesare, a
termenelor de depunere a cererilor de finantare si a conditiilor de
derulare a finantarii si de evaluare a proiectului;
 selectarea variantelor potrivite cu profilul de activitate al firmei;
 alcatuirea documentatiei necesare si depunerea proiectului.

Este recomandabila evaluarea riguroasa a sanselor de reusita ale cererii

de finantare inainte de a o initia; pot fi astfel evitate consumuri ineficiente
de timp si bani.
Este posibil ca insusi programul sa sugereze posibilitati de
extindere/diversificare a activitatii firmei.
Inainte de a se angaja pe aceasta cale, intreprinzatorul va trebui sa
estimeze corect efectele unei astfel de miscari strategice. Fondurile acordate
in conditii teoretic avantajoase se pot dovedi o problema in cazul in care
firma nu are capacitatea de a le folosi in conditiile prevazute de finantator.
In plus, intreprinzatorul trebuie sa fie constient de importanta
conditiilor referitoare la contributia proprie in cadrul proiectului, precum si
la eventualele garantii.
Mai mult, contractarea unui consultant pentru realizarea unei cereri de
finantare este, in ea insati, a activitate care comporta o serie de riscuri: pe
langa riscurile legate de confidentialitatea datelor privind firma, uneori
consultantul nici nu are intentia de a realiza macar documentatia solicitata.
De obicei, persoanele care incearca asemenea actiuni se incadreaza intr-
un anumit „portret robot” :
13
  Se arata foarte sigure pe ele;
 Se lauda cu relatii in institutiile care deruleaza programul de
finantare;
 Pot incerca sa obtina bani pentru ghidul solicitantului sau pentru alte
documente din pachetul informativ, care sunt disponibile gratuit la
sediile agentiilor si pe Internet;
 Cer toti banii inainte: de regula, in cazul consultantei reale, se
solicita o parte din bani inainte – procentual din valoarea finantarii,
aproximativ 2% – si un comision de succes – de exemplu, 5% – daca
proiectul e aprobat;
 Sumele cerute variaza foarte mult de la un client la altul;
 Pot practica preturi de dumping, foarte reduse in comparatie cu firme
concurente sau, dimpotriva, pot cere foarte mult.

5) Fondurile de capital de risc sunt surse de finantare specializate in

investitii in cazul carora probabilitatea unui esec este mai mare – dar
cazurile de succes sunt suficiente pentru a compensa pierderile.
Fondul de risc investeste in capitalul firmei – de regula ca actionar
minoritar -, urmand sa isi retraga aceasta participatie dupa o anumita
perioada (de regula 3-5 ani). Fondul de risc castiga din diferenta dintre
valoarea participatiei intre momentul efectuarii investitiei si cel al lichidarii
participatiei la capitalul firmei.
Principalele avantaje ale acestei forme de finantare sunt:
 primirea unei infuzii de capital pe o perioada indelungata, timp in
care nu trebuie platite dobanzi (nici dividendele nu sunt o prioritate a
acestui tip de fond);
 primirea unei sume care nu figureaza in evidentele firmei ca datorii
ci ca surse financiare proprii. Prin urmare, capacitatea de indatorare a
firmei nu este afectata;
 o data cu banii, fondul aduce si specialistii sai care vor asista
intreprinzatorul la managementul firmei;
14
   pastrarea controlului majoritar asupra capitalului firmei;
 existenta unui semnal asupra viabilitatii firmei pe termen mediu.
Exista si dezavantaje ale acestei forme de finantare, cum ar fi:
 dificultatea de obtinere a fondurilor (in general, in economiile
dezvoltate, se apreciaza ca numai 1% din cererile de finantare sunt
aprobate);
 necesitatea de a participa cu fonduri proprii considerabile la afacere
(fondurile de risc sunt de regula actionari minoritari);
 implicarea unui partener extern in managementul firmei;
 necesitatea unor eforturi suplimentare privind prezentarea regulata a
situatiei firmei catre fondul de investitii;
 necesitatea gasirii unei surse alternative de finantare in momentul
retragerii fondului de risc si posibilitatea interpretarii acestei
retrageri ca un semnal negativ privind firma.
In Romania, fondurile de capital de risc nu sunt destinate in special
IMM-urilor, ci mai ales firmelor mari care doresc o infuzie de capital
pentru o anumita perioada.
Evident, exista posibilitatea ca un fond de risc sa doreasca sa fie
partener si cu o firma nou-infiintata.

6) Leasing
Leasing – ul este o forma speciala de realizare a operatiei de creditare
pe termen mediu si lung pentru procurarea, de regula, de echipament
industrial.
Echipamentul este cumparat de catre societatea de leasing si se
inchiriaza ulterior solicitantului. De multe ori, solicitantul insusi este
mandatat in numele societatii de leasing sa cumpere echipamentul de care
are nevoie.

15
 Contractul de leasing se incheie apoi intre societatea de leasing si
solicitant si prin acest contract solicitantul primeste in folosinta
echipamentul. Aceasta forma de leasing se mai numeste si leasing
comercial, si reprezinta forma principala de leasing.
Forme speciale de leasing sunt lease-back si time-sharing:
  in forma de lease-back, posesorul echipamentului se confunda cu
solicitantul care are nevoie urgenta de bani. In acest caz, el vinde
utilajul unei societati de leasing, inchiriindu-l apoi de la aceasta;
  in forma de time-sharing, sunt mai multi solicitanti care vor sa
utilizeze acelasi echipament, dar fiecare il foloseste o anumita
perioada de timp.
Indiferent de forma in care se face leasingul, la sfarsitul perioadei
solicitantul are mai multe optiuni:
1. Incetarea contractului;
2. Continuarea lui pentru o noua perioada de timp;
3. Cumpararea utilajului la pretul prestabilit.

7) Creditele de la furnizori si clienti

Din momentul in care firma a primit bunurile/serviciile livrate de
catre furnizori si pana in momentul platii efective, intreprinzatorul
beneficiaza efectiv de un credit din partea furnizorului. O situatie
asemanatoare apare in cazul in care clientii firmei platesc anticipat.
Evident, acest tip de finantare reciproca se face intre parteneri de
afaceri care prezinta incredere unul pentru celalalt, iar sumele care se
vehiculeaza nu sunt foarte mari, dar sunt suficiente pentru a optimiza fluxul
de numerar al unei firme pentru o perioada scurta de timp.
Este in interesul firmei sa prelungeasca perioada de plata a
furnizorilor si, in acelasi timp, sa isi incaseze cat mai repede creantele.

16
Aceasta „optimizare” nu trebuie totusi sa afecteze relatiile de afaceri ale
firmei.
Acumularea unor datorii excesive intre parteneri poate duce la blocaje
financiare. Cunoasterea metodelor alternative de plata si negocierea
avantajoasa a contractelor sub acest aspect se pot dovedi extrem de utile in
managementul firmei.

17
 8) Factoringul si scontarea
Factoringul reprezintă o formă de creditare pe termen scurt acordată
de băncile comerciale prin compensarea creditului furnizor. Creditul este
garantat printr-o factură emisă înainte de termenul de scadenţă prevăzut în
contractul de vânzare-cumpă- rare încheiat între un furnizor şi un
cumpărător. Codul civil al Republicii Moldova tratează noţiunea dată în
articolele 1290-1300. Astfel, în art. 1290 alin. (1) contractul de factoring
este definit după cum urmează: „Prin contractul de factoring, o parte, care
este furnizorul de bunuri şi servicii (aderent), se obligă să cedeze celeilalte
părţi, care este o întreprindere de factoring (factor), creanţele apărute sau
care vor apărea în viitor din contracte de vânzări de bunuri, prestări de
servicii şi efectuare de lucrări de către terţi, iar factorul îşi asumă cel puţin 2
din următoarele obligaţii:
a. finanţarea aderentului, inclusiv prin împrumuturi şi plăţi în
avans;
b. ţinerea contabilităţii creanţelor;
c. asigurarea efectuării procedurilor de somare şi de încasare a
creanţelor;
d. asumarea riscului insolvabilităţii debitorului pentru creanţele
preluate (delcredere)”.
Banca (factorul) se obligă, prin contractul de factoring, să plătească, la
prezentarea de către furnizor (aderent) a documentelor care atestă o creanţă
comercială, o anumită sumă de bani în schimbul unui comision.
Se deosebesc următoarele tipuri de factoring:
 disponibil (sau finanţare imediată) şi
 indisponibil (sau finanţare la încasare)
Factoringul disponibil (sau finanţarea imediată) reprezintă suma de
bani pe care o plăteşte banca la prezentarea facturilor.
Factoringul indisponibil (sau finanţarea la încasare) reprezintă suma
de bani pe care banca o achită în momentul încasării facturilor.
18
 În cazul în care există o factură achitabilă la scadenţă, dar necesitatea
de bani apare înainte de scadenţă, atunci factura va fi achitată de către
bancă la un preţ mai mic decât cel înscris pe factură, urmând ca banca să
încaseze preţul total al facturii. Din diferenţa dintre preţul plătit de bancă şi
cel încasat de ea la scadenţa facturii, banca îşi acoperă cheltuielile şi îşi
formează profitul. Banca va cumpăra, practic, factura respectivă la un preţ
mai mic. Factoringul este, de regulă, accesibil pentru firmele cu o reputaţie
stabilă şi este contractat sub garanţii importante, solicitate de bancă.
Scontarea reprezintă o formă de creditare pe termen scurt acordată de
băncile comerciale prin achitarea înainte de scadenţă a unor efecte
comerciale – trate (cambii), bilete la ordin (Codul civil, art. 1279) etc.
Scontarea reprezintă o operaţie de cumpărare de către bănci a efectelor de
comerţ, deţinute de clienţii lor, în schimbul acordării creditului de scont şi
reţinerii de către bancă a unei sume denumite agio, formate din valoarea
scontului adunată cu comisioanele.
Ca orice operaţie de creditare, scontarea presupune şi depunerea unei
garanţii, stabilite de comun acord cu clientul băncii, suplimentar aplicării
unui procent de comision la valoarea nominală a efectelor scontate. În cazul
în care beneficiarul are nevoie de bani înainte de scadenţă, el poate sconta
efectul comercial respectiv la o bancă comercială, urmând ca banca să-i
achite o sumă mai mică decât cea înscrisă pe efectul comercial şi să
recupereze la scadenţă banii de la tras (plătitor) sau să resconteze efectul
comercial înainte de scadenţă la altă bancă sau chiar la Banca Naţională.

19
 9) Business Angels
„Business Angels” sunt oameni de afaceri care investesc bani, idei si
experienta in dezvoltarea afacerilor de inceput sau a celor in crestere.
Deseori, acest gen de investitii aduc finantatorului un profit mai mare decat
plasamentele financiare traditionale. Multi dintre „Business Angels” sunt
antreprenori de succes care ajuta tineri intreprinzatori sa-si cladeasca o
afacere. Acesti finantatori intervin intr-o afacere atunci cand niciun alt
ajutor financiar – din partea familiei, a bancilor sau a fondurilor de investitii
– nu sunt disponibile antreprenorului.
„Business angels” pot fi greu de identificat si contractat. Ei nu doresc
sa fie „coplesiti” de planuri de afaceri. Cel mai des intalnit sfat privind
modalitatea de gasire a acestora este de a apela la consultanti specializati in
finantare. O alta tactica des utilizata este cea denumita „din aproape in
aproape”, cautand investitori in jurul dumneavoastra, intreband pe alti
investori deja identificati etc.

I.3 Tipuri de garanţii

Codul civil al Republicii Moldova defineşte caracteristicile şi

condiţiile de aplicare a următoarelor tipuri de garanţii:
Gajul (art. 454-495) este un drept real în al cărui temei creditorul
(creditorul gajist) poate pretinde satisfacerea creanţelor sale cu preferinţă
faţă de ceilalţi creditori, inclusiv statul, din valoarea bunurilor depuse în
gaj, în cazul în care debitorul (debitorul gajist) nu execută obligaţia
garantată prin gaj.
Fidejusiunea (art. 1146-1255). Prin contractul de fidejusiune, o parte
(fidejusor) se obligă faţă de cealaltă parte (creditor) să execute integral sau
parţial, gratuit sau oneros obligaţia debitorului. Contractul de fidejusiune,
pentru a fi valabil, trebuie încheiat în scris.

20
 Garanţia bancară (art. 1146-1170) este un angajament în scris,
asumat de o bancă sau de o altă instituţie financiară (garant), la cererea unei
alte persoane (ordonator), de a plăti creditorului ordonatorului
(beneficiarului) o sumă de bani în baza cererii scrise a beneficiarului.
Garanţia bancară (art. 1246-1255) este instrumentul prin care banca
emitentă se obligă irevocabil la plata unei anumite sume de bani în caz de
nonperformanţă contractuală a unei terţe părţi (ordonatorul scrisorii de
garanţie). Garanţia bancară este parte separată şi independentă de obligaţia
debitorului principal sau de relaţia contractuală dintre creditor şi debitorul
principal.
Contractul de asigurare (art. 1301-1330). Prin contractul de
asigurare, asiguratul se obligă să plătească asiguratorului prima de
asigurare, iar acesta se obligă să plătească, la producerea riscului asigurat,
asiguratului sau unui terţ (beneficiarului asigurării) suma asigurată sau
despăgubirea, în limitele şi în termenele stabilite.
Principalele tipuri de scrisori de garanţie sunt:
Garanţie pentru participare la licitaţie – este solicitată de companiile
care participă la licitaţii publice şi urmează a fi prezentată împreună cu
oferta.
Garanţie de bună execuţie – banca emitentă îşi ia angajamentul, la
solicitarea vânzătorului de marfă sau prestatorului de servicii, să plătească
beneficiarului scrisorii de garanţie suma garantată în cazul în care clientul
său nu şi-a îndeplinit sau şi-a îndeplinit insuficient obligaţiile sale
contractuale.
Garanţie pentru restituirea avansului – este emisă în scopul de a
asigura rambursarea avansului primit de către vânzător de la cumpărător în
cazul nonperformanţei obligaţiei sale contractuale de livrare.

21
 Garanţie de plată – este folosită ca element de confort pentru plata
integrală sau parţială a livrării mărfurilor sau furnizării serviciilor.
Acreditiv stand-by – are practic o funcţionalitate similară oricărei
scrisori de garanţie, cu excepţia faptului că acest instrument se foloseşte în
cazurile în care mărfurile sau serviciile nu sunt livrate (furnizate) sau plăţile
nu sunt efectuate conform contractului; o declaraţie a beneficiarului
acreditivului stand-by este suficientă drept dovadă a nonperformanţei în
cadrul unui contract.

I.4 Datoriile pe termen scurt

În vederea realizării obiectului de activitate, întreprinderea intră în

relaţii cu mediul economico- social. Astfel, pentru a-şi asigura existentul
de bunuri economice de natura activelor imobilizate, activelor circulante
sau altor bunuri necesare desfăşurării propriei activităţi, aceasta intră în
relaţii de colaborare cu terţe persoane fizice sau juridice.
Datoriile pe termen scurt provin din tranzacţiile cu persoane fizice
sau juridice (cumpărarea de bunuri, lucrări sau servicii, utilizarea forţei de
muncă, plata impozitelor şi taxelor etc.), în care întreprinderea trebuie să
efectueze o plată sau o contraprestaţie într-o perioadă de timp de până la
un an. Standardul Internaţional de Contabilitate IAS 1 Prezentarea
Situaţiilor Financiare clasifică o datorie ca datorie curentă atunci când:
(1) se aşteaptă să fie achitată în cursul normal al ciclului de
exploatare al întreprinderii, sau (2) este exigibilă în termen de 12 luni de
la data bilanţului. Datoriile pe termen scurt pot fi împărţite pe următoarele
categorii :
 datorii comerciale
 datorii salariale
 datorii sociale
 datorii fiscale

22
  datorii diverse

Criteriile de recunoaştere a datoriilor în bilanţ sunt prezentate in

IAS 39. Acestea trebuie recunoscutedoar atunci cînd întreprinderea
devine parte a unui contract şi, ca urmare, are obligaţia legală de a plăti.

I.4.1 Datoriile comerciale

Datoriile comerciale se referă la obligaţiile întreprinderii faţă de

terţe persoane fizice sau juridice, rezultate din achiziţia de bunuri sau
utilizarea serviciilor. Datoriile comerciale se impart în mai multe
categorii:
 datorii faţă de furnizorii de stocuri, lucrări şi servicii;
 datorii faţă de furnizorii pentru imobilizări corporale şi necorporale;
 datorii pentru efectele comerciale.

Aceste datorii se referă la bunurile, lucrările şi serviciile achiziţionate

de întreprindere, ca exemplu, materii prime, materiale, mărfuri, reparaţii
la bunurile de folosinţă îndelungată, servicii telefonice, poştale etc.

I.4.2 Datoriile salariale

Pentru realizarea obiectului de activitate al întreprinderii, alături de

factorii materiali: mijloace fixe, stocuri şi bani, este necesar şi factorul
muncă. Munca nu este o resursă stocabilă, ci se manifestă ca factor de
producţie. Pentru reflectarea creanţelor şi datoriilor referitoare la
utilizarea forţei de muncă, în contabilitate se utilizează grupa de conturi
Personal şi conturi asimilate. Pentru reflectarea datoriei întreprinderii faţă
de salariaţi se utilizează contul Personal- salarii datorate, care este un
cont de pasiv, de datorii salariale pe termen scurt. Se creditează cu datoria
23
totală faţă de salariaţi pe baza Statului de salarii. Se debitează cu reţinerile
din salarii şi cu creanţele faţă de salariaţi pentru lipsuri sau pagube aduse
întreprinderii.

24
 I.4.3 Datoriile sociale

Pentru reflectarea datoriilor sociale, în contabilitate se utilizează

contul Asigurări sociale şi se desfăşoară pe patru sintetice şi anume:
Contribuţia unităţii la asigurările sociale, Contribuţia personalului
pentru pensia suplimentară, Contribuţia angajatorului pentru asigurările
sociale de sănătate şi Contribuţia angajaţilor pentru asigurările sociale
de sănătate. Acest cont se crediteză cu datoriile întreprinderii şi ale
angajaţilor legate de contribuţia la asigurările sociale, la pensia
suplimentară şi la asigurările sociale de sănătate şi se debitează cu sumele
cuvenite angajaţilor din asigurările sociale şi cu plata de către stat a
datoriilor sociale rămase. Soldul contului este creditor şi reflectă datoriile
neplătite către bugetul asigurărilor sociale.

I.4.4 Datoriile fiscal

Datoriile fiscale reprezintă sume datorate de către întreprindere
bugetului de stat, datorii pentru care statul nu oferă o altă contraprestaţie
sau o contravaloare. Din categoria datoriilor fiscale fac parte impozitul pe
profit, taxa pe valoarea adăugată datorată, impozitul pe venit şi alte datorii
faţă de bugetul de stat.

I.4.5 Datoriile diverse

Contul utilizat pentru evidenţierea datoriilor diverse este Creditori
diverşi. Acest cont de datorii pe termen scurt este de pasiv. Se creditează
cu diverse datorii, de exemplu datorii privind achiziţionarea titlurilor de
plasament, sume încasate şi necuvenite şi se debitează în momentul
achitării contravalorii acestora.

25
 BIBLIOGRAFIE

1. Mihai Ristea, Corina Cucu, Corina Lăzărescu Contabilitatea întreprinderii, Ed.

Mărgăritar, București, 2002
2. Mihai Toma, Petre Brezeanu Finanțe și gestiune financiară, Ed. Economică,
1996
3. Ion Stancu Finanțe, Ed. Economică, 2002
4. Paul Bran Finanțele întreprinderii, Ed. Economică, 2000
5. Vasile Ilie Gestiunea financiară a întreprinderii, METEOR PRESS, 2010
6. http://www.finantare.ro/sursele-de-finantare-ale-afacerilor.html
7. http://www.creeaza.com/afaceri/economie/finante-banci/Surse-proprii-si-surse-
straine431.php
8. https://www.plandeafacere.ro/cum-sa/cum-sa-finantezi-o-afacere/sursele-de-
finantare-ale-afacerilor/

26