Unor oameni le e sortit să plângă-n viaţă mai mult decât altora.

Şi unor popoare le e sortit să plângă mai

mult decât altora. Am fost şi eu o dată-n Occident, cu bărbatu-meu. Ceva m-a frapat acolo, de la-nceput:
că oamenii nu intră-n vorbă unul cu altul nici pe stradă, nici în metrou, nici în tren; nici în autobus,
nicăieri. Aproape-n fiecare zi, la noi, în autobus, mai ales când stau lângă cineva mai bătrân, aud o
biografie completă sau, în orice caz, fragmente esenţiale dintr-o biografie, aflu până şi reţete de
mâncare, de prăjituri. M-am gândit la-nceput că deosebirea asta între noi şi alţii se datorează
temperamentului, după cum tipul fizic se datorează climatului, şi nu i-am dat mai multă importanţă
decât faptului că noi avem, mai toţi, ochii căprui, iar nemţii – albaştri. Pe urmă, am început să mă uit mai
atent la ochii oamenilor. La ochii şi nu în ochii lor, fiindcă nu te poţi uita în ochi care nu te văd. În nici unii
nu se vedea participare, ca-n ochii noştri. Ochii noştri mereu întreabă, ghicesc, încurajează, dispreţuiesc.
Am început să mă gândesc că ceva mai adânc decât temperamentul şi climatul ne deosebea. Nevoia
noastră de-a vorbi unii cu alţii, privirea noastră care-o caută pe-a celui de lângă noi, faţă de reţinerea, de
discreţia indiferentă a oamenilor acelora, veneau din două mii de ani de istorie diferită. Oamenii noştri,
bătuţi de ploi, uscaţi de arşiţi, cu aşezările făcute scrum, bieţi supravieţuitori cărora nu le mai rămânea
decât sufletul, căutau alt suflet de om în ochii căruia să se poată uita, căruia să-i spună amărăciunile, cu
care să-şi îngâne bocetul, care să le-ntindă un cauc de apă, o bucată de mămăligă. Suflete de om în
căutarea altor suflete. Bunăstarea scuteşte de bunăvoinţa altuia; necazul îi înfrăţeşte pe oameni. În timp
ce alte naţii, care nu ştiau atâta ce-i nevoia, îşi făceau case cu zid în preajmă şi cu porţi ca de cetate, ca
să nu se ştie ce-i îndărătul lor, expresie a bunăstării şi-a-ncrederii-n sine, noi abia de-ncurcam două-trei
nuiele, cu care să despărţim o gospodărie de alta. Sărăcia n-avea taine de păzit. Dormea omul cu coasa
alături. A doua zi, ori mergea la câmp ori la vrăjmaş. Şi vrăjmaşul îi tăia, îi ardea, îi răstignea. Iar cine
scăpa, rămânea-nfipt acolo mai departe, cu mormintele lui, cu bocetele lui, cu florile lui…(Arta
Conversatiei - Ileana Vulpescu)