A. România postbelică.

Partidul Comunist Român între preluarea şi

menţinerea puterii în România
Context
– Regimul comunist a fost instaurat în România la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial,
Uniunea Sovietică obţinând acordul tacit al aliaţilor, şi folosindu-se de un instrument, Partidul
Comunist Român. în 1944 număra mai puţin de 1000 de membri. Astfel, putem vorbi de acţiunea
acestuia pentru preluarea puterii în România, şi apoi de măsurile luate pentru menţinerea ei. În
acest sens, Partidul Comunist acţionează sistematic şi organizat.

Mecanismele de preluare a puterii de către Partidul Comunist Român

(Ascensiunea comuniştilor la putere)
Impunerea noului regim comunist s-a realizat în mai multe etape:
1. Acţiuni diplomatice
–               Conjunctura internaţională extrem de favorabilă. Conform înţelegerilor dintre marile
puteri, România a fost lăsată în sfera de influenţă a Moscovei. Astfel, prin Acordul procentajelor din
octombrie 1944, dintre Churchill şi Stalin, România este lăsată în proporţie de 90% în sfera de
influenţă a Uniunii Sovietice.

–               Convenţia de armistiţiu este transformată de Uniunea Sovietică într-un cadru legal pentru
a-şi atinge obiectivele politice în România.

2. Prezenţa Armatei Roşii în România

–  Armata Roşie, care ocupase România după 23 august 1944, dar era considerată „armată
eliberatoare”, a jucat un rol esenţial în instaurarea regimurilor de „democraţie populară”, în statele
din sud-estul Europei, folosindu-se de comunişti.

–  Odată ajunsă în România, Armata Roşie va recurge la abuzuri şi violenţe împotriva populaţiei
civile, precum şi la îndepărtarea liderilor anticomunişti, interzicând totodată legătura cu armata
română aflată pe front.

–  La 28 februarie 1945 – adjunctul ministrului de externe al URSS, Andrei Vîşinski, soseşte în

România şi face presiuni pentru a se instaura în România un guvern prosovietic, astfel guvernul
generalului Nicolae Rădescu va fi înlocuit de către regele Mihai cu un guvern comunist condus de
Petru Groza, la 6 martie 1945.

3. PCR a fost folosit ca element esenţial în politica lui Stalin, prin:

–  Crearea unor coaliţii, cu dizidenţe ale partidelor democratice. Astfel, va fi înfiinţat BND -Blocul
Naţional Democrat, care includea şi dizidente ale Partidului Naţional Liberal şi Partidului Naţional
Ţărănesc. Iar în octombrie 1944, va fi înfiinţat Frontul Naţional Democrat (FND), coaliţie politică
promovată de PCR, care cuprindea: PCR, Partidul Social Democrat, Frontul Plugarilor, partidele
istorice refuzând să participe la guvernare. Aceasta determină căderea primului guvern Constantin
Sănătescu, în octombrie 1944. FND intră în al doilea guvern Sănătescu, unde vicepreşedinte al
Consiliului de Miniştri a fost Petru Groza, precum şi în guvernul Rădescu, prin deţinerea unor
ministere-cheie în guvernele democratice (de exemplu: justiţia, internele).

–  Crearea „coaliţiei false” – la 6 martie 1945 se formează guvernul lui Petru Groza, controlat de
comunişti, guvern format la presiunea URSS şi sub presiunea lui A.I. Vîşinski, aflat în România.
Pentru a obţine susţinerea populară, la 23 martie 1945, guvernul înfăptuieşte reforma agrară. El va
primi legitimitate internaţională prin recunoaşterea sa de către Marea Britanie şi SUA, în februarie
1946.
–  Recurge la o serie de schimbări, invocând argumentul epurării fasciste: numirea unor prefecţi
comunişti, înfiinţarea tribunalelor populare, arestări, condamnări şi deportări pentru
„colaboraţionism”, precum şi dezmembrarea partidelor democratice.

– Acţiunile finale pentru instaurarea regimului comunist au vizat pericolele care ameninţau regimul
comunist, partidele democratice şi monarhia, astfel s-a recurs la:

o falsificarea alegerilor din noiembrie 1946, care „dau câştig de cauză” BND

(Blocului Partidelor Democratice: PCR, PSD, PNL – Gheorghe Tătărăscu, PNŢ –

Anton Alexandrescu, Partidul Naţional Popular), cu 70% din totalul voturilor;

o eliminarea din viaţa politică a partidelor democrate: PNŢ, PNL;

o îndepărtarea din guvern a „tovarăşilor de drum”;

o înlăturarea monarhiei – la 30 decembrie 1947.

4.   Manipularea opiniei publice
– Se realizează păstrându-se aparenţele, acţiunile ilegale fiind păstrate secrete; de exemplu; alegerile
din noiembrie 1946, despre care, după 1989 s-au găsit documente care arată că au fost câştigate de
PNŢ, nu de BND. Dar prin aceste alegeri se formează un Parlament favorabil comuniştilor, care obţin
astfel şi puterea legislativă.

5.   Înlăturarea ultimelor instituţii ale regimurilor democratice

–  Monarhia reprezenta un pericol pentru comunişti, pentru că putea să devină un centru de opoziţie
(în noiembrie 1945 fuseseră manifestaţii anticomuniste şi promonarhiste). Totodată, regele
manifestase o atitudine reticentă faţă de comunişti, iar din august 1945 până în ianuarie 1946,
recurge la „greva regală”, prin care refuză să ratifice actele guvernului, dar fără consecinţe reale.

–  La 30 decembrie 1947 – regele va fi obligat să abdice, prin Legea nr. 363 se va recurge la abolirea
monarhiei şi în aceeaşi zi a fost proclamată Republica Populară Română.

Mecanismele Partidului Comunist Român de menţinere a puterii

–  După înlăturarea tuturor elementelor democratice, în România se va trece la instituţionalizarea
comunismului, prin aplicarea modelului stalinist, punându-se bazele statului totalitar şi a controlului
total asupra societăţii.

– Pentru ca statul român să fie cu adevărat unul comunist, nu doar prin

instituţii impuse, se vor urmări mai mulţi paşi:

1. Înregimentarea României din punct de vedere militar în blocul sovietic, astfel că

la 4 februarie 1948 va fi semnat cu URSS, un tratat de prietenie, colaborare şi

ajutor reciproc.

2. Consolidarea partidului unic, ca partid de masă:

o la Congresul din februarie 1948 a fost înfiinţat partidul unic, ceea ce a însemnat

de fapt înglobarea PSD de către PCR, formându-se astfel PMR (Partidul

Muncitoresc Român);

o secretar general a fost ales Gheorghe Gheorghiu Dej;

o se manifestă rivalitatea dintre cele două ramuri ale partidului, existând o

dualitate a puterii, care va duce la lupte pentru putere. Era linia moscovită, cei

care susţineau că evoluţia României trebuie să urmeze în totalitate linia impusă

de Moscova: Ana Pauker, Vasile Luca, Emil Bodnăraş, Theohari Georgescu şi linia

naţională, reprezentată de cei care susţineau că statul român trebuia să urmeze

propria cale de dezvoltare a socialismului: Lucreţiu Pătrăşcanu. Nici regimul viitor,

al lui Nicolae Ceauşescu, nu opreşte acţiunile de epurare;

o Gheorghiu-Dej se va impune şi va trece la lichidarea opoziţiei interne, precum şi

a foştilor aliaţi, pentru a putea să preia singur puterea (era aplicarea modelului

stalinist); astfel: a lichidat linia moscovită profitând de politica antisemită iniţiată

de Stalin – în 1952, iar Lucreţiu Pătrăşcanu a fost arestat în 1948 şi executat în

închisoare în 1954;

o în 1952, Gheorghiu-Dej a preluat şi funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri,

cumulată cu cea de secretar general al partidului;

o vor fi înfiinţate instituţii cu rol represiv, care să poată controla mai bine populaţia

şi să stopeze o posibilă opoziţie faţă de regim: Securitatea (Direcţia Generală a

Securităţii Poporului) – înfiinţată în 1948 şi condusă de Gheorghe Pintilie

(Pantelimon Bodnarenko) şi de Alex Nikolski (Boris Grunbcrg), agenţi NKVD.

Securităţii i se alătura Miliţia, înfiinţată în 1952, la care se adăuga o reţea de

informatori şi turnători. Printre măsurile luate de aceste instituţii represive au

fost: înfiinţarea închisorilor morţii, unde se recurgea la teroare, deportările etc.

3. Adoptarea Constituţiei RPR, în aprilie 1948 şi introducerea sistemului judecătoresc sovietic
asigurau baza juridică a noului regim. Aceasta a fost modificată în 1952, folosindu-se ca şi model
constituţia stalinistă din 1936. Se menţiona rolul conducător al partidului unic, iar exercitarea puterii
se făcea prin intermediul organelor de stat, cuprinse într-un sistem centralizat: Marea Adunare
Naţională era considerată „organul suprem al puterii de stat”, Consiliul de miniştri era organul
executiv suprem. Toate instituţiile erau subordonate faţă de partid.

Regimul lui Gheorghe Gheorghiu Dej (1947-1965) – a cunoscut două etape.

1. 1947-1960 – se caracterizează prin supunerea totală faţă de Moscova, ceea ce va

duce pe plan intern la stalinizarea ţării, iar pe plan extern România se remarcă

prin susţinerea politicii Moscovei faţă de mişcările de dizidentă sau

anticomuniste din statele satelit (dizidenţa iugoslavă a lui Tito, revoluţia din

Ungaria din 1956, ambele condamnate de Dej). Ca o consecinţă, tot în această

perioadă, în anul 1958, vor fi retrase trupele ruseşti din România.

2. în perioada 1960-1965, se realizează o relativă îndepărtare de Moscova şi o

reorientare a politicii interne şi externe. Astfel, pe plan intern, are loc o relativă

liberalizare a învăţământului şi culturii şi vor fi eliberaţi ultimii deţinuţi politici

(1962-1964), iar în planul politicii externe vor fi reluate legăturile cu Occidentul.

În aprilie 1964, va fi făcută Declaraţia cu privire la poziţia PMR în problemele

mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, prin care România proclamă

principiile suveranităţii şi independenţei naţionale, neamestecului în treburile

interne, avantajului şi respectului reciproc.

Regimul lui Nicolae Ceauşescu (1965-1989)
– A reprezentat iniţial o schimbare, pentru că se anunţa continuarea procesului de liberalizare şi de
desprindere de Moscova.

1.  Perioada 1965-1971 s-a caracterizat prin acapararea unor funcţii importante, în 1967 Ceauşescu
devine preşedintele Consiliului de Stat.

o Pe plan intern, în cadrul Congresului al IX-lea al PCR, se afirmă principiul

conducerii colective. Prin Constituţia din 1965, va fi proclamată Republica

Socialistă România.
 o Este promovată o politică de destindere şi susţinerea unor noi categorii sociale

(intelectuali, tehnocraţi).

o Pe plan extern, este continuată politica de independenţă faţă de URSS. Acest

lucru va fi exemplificat prin reluarea legăturilor cu Republica Federală Germania,

păstrarea unor bune relaţii cu Israelul în 1967. Probabil cel mai important

moment al independenţei faţă de URSS are loc în 1968, când se

manifestă opoziţia faţă de invazia trupelor sovietice în Cehoslovacia, pentru

înăbuşirea Primăverii de la Praga. Consecinţele au fost importante: creşterea

prestigiului României şi a lui Ceauşescu pe plan extern, consolidarea puterii în

raport cu adversarii interni, statele democratice considerând România o breşă

importantă în blocul comunist.

2.  Perioada 1971-1989 aduce o schimbare radicală a atitudinii statelor occidentale faţă de România,
datorită faptului că Nicolae Ceauşescu a instaurat regimul personal, punându-se accent pe cultul
personalităţii, încetând astfel perioada de liberalizare. Schimbarea majoră va avea loc după vizitele
lui Ceauşescu în China şi Coreea de Nord.

– Prin Tezele din iulie 1971 era lansată „revoluţia culturală”, prin care se trece la ideologizarea
tuturor sectoarelor vieţii sociale. Măsuri luate în această perioadă: Ceauşescu va deţine toate funcţiile
importante în stat, devenind preşedinte al RSR, secretar general al PCR şi preşedinte al Consiliului
de Apărare Naţională; a fost introdusă cenzura absolută asupra sferelor politice, culturale, ştiinţifice,
sistemul rotirii cadrelor, cultul personalităţii, care atinge cote maxime, iar măsurile economice
falimentare afectează viaţa populaţiei (de exemplu raţionalizările la alimente).

– După 1985 se petrec mai multe schimbări pe plan internaţional: la conducerea URSS vine Mihail
Gorbaciov, care promovează o politică reformistă respinsă de regimul de la Bucureşti.

B. Impactul regimului comunist asupra societăţii

Politica economică: Industrializarea şi colectivizarea
–   în economia românească a fost preluat modelul stalinist, axat pe industrializare şi colectivizare.
Acesta a reprezentat modalitatea de a controla toate resursele umane şi materiale subordonate
autorităţilor comuniste şi care funcţionau în favoarea Uniunii Sovietice.

– măsuri:

o Naţionalizarea, care a avut un caracter de confiscare. La 22 iunie 1948, a fost

votata legea naţionalizării întreprinderilor industriale, de transport, de asigurări şi

bancare fiind naţionalizate 1060 de astfel întreprinderi; au fost elaborate planurile

 cincinale (primul în 1951-1955) şi a fost înfiinţat Comitetului de Stat al Planificării,

care se bazează pe centralism economic, adică sistem de decizie al unei autorităţi

centrale în economie.

o Industrializarea forţată – după modelul sovietic. Direcţiile procesului de

industrializare: electrificarea, mecanizarea complexă, automatizarea producţiei,

dezvoltarea industriei constructoare de maşini.

In ceea ce priveşte industrializarea, se poate vorbi de mai multe etape:
–  în perioada 1945-1964, se urmăreşte realizarea industrializării pe cale extensivă (trebuia să se
producă mult, dar nu conta calitatea). România devine membră a CAER (Consiliul de Ajutor
Economic Reciproc). Producţia românească este însă afectată de înfiinţarea sovrom-urilor
(întreprinderi mixte româno-sovietice).

–  1964-1980, are loc accentuarea industrializării, dar şi reluarea schimburilor comerciale cu statele
occidentale, care investesc în economia românească, ceea ce va duce Ia creşterea nivelului de trai.

–  1980-1989 – începe criza economică, caracterizată prin axarea investiţiilor în industria grea,
infrastructură şi proiecte grandioase: Canalul Dunăre-Marea Neagră, Hidrocentrala Porţile de Fier.
Efortul pentru plata datoriei externe va determina o accentuată scădere a nivelului de trai,
recurgându-se la raţionalizare. Aceste aspecte duc la izolarea economică a României.

–   Colectivizarea agriculturii a început în 1949 şi a fost declarată oficial ca încheiată în 1962, când
96% din suprafaţa agricolă a ţării a fost inclusă în structuri colectiviste.

o consecinţele acesteia au fost deosebit de grave: a distrus structurile tradiţionale

ale statului românesc, a fost desfiinţată chiaburimea (ţărănimea înstărită),

accentuarea migraţiei de la sate la oraş;

o metode: brutalităţi, arestări, confiscări, izolare etc, iar rezistenţa ţăranilor s-a

manifestat prin: răscoale, revolte, mişcare de rezistenţă în munţi, refuzul de a

preda recoltele;

o după realizarea confiscărilor se va trece la o politică de transformare graduală

urmărindu-se trecerea la gospodăriile colective (prin faza intermediară a

întovărăşirilor);

o au fost înfiinţate GAC (Gospodării Agricole Colective, devenite CAP – Cooperative

Agricole de Producţie, şi GAS – Gospodării Agricole de Stat). Acestea erau

 conduse de către stat, care indica tipurile de cultură şi fixa preţurile produselor

agricole.
Impactul regimului comunist asupra culturii. Caracteristici:
– „realizările” culturale ale perioadei reflectă concepţiile materialiste asupra lumii (ideologia
dominantă a fost marxism-lenini smulj;

–  prin intermediul activiştilor se urmărea impunerea controlului asupra tuturor sectoarelor vieţii,
scopul fiind crearea „omului nou” de tip sovietic şi proslăvirea URSS.

Mijloace de realizare:

o impunerea prin forţă a noii direcţii în cultura română, întreruperea legăturilor

intelectualilor români cu Occidentul, desfiinţarea Academiei Române (iunie 1948)

şi înfiinţarea Academiei RPR, subordonată partidului;

instituirea controlului asupra:

–   învăţământului prin noua lege din 1948, prin care învăţământul mediu şi superior era organizat
după modelul sovietic;

–   bisericii – astfel că în 1848, prin Legea cultelor, era desfiinţată Biserica greco-cato-Iică.

o   cenzura – urmărindu-se scoaterea în afara legii a unui număr mare de scriitori

(peste 8000 de titluri au fost trecute în Indexul Publicaţiilor Interzise).

– în ceea ce priveşte introducerea monopolului comunist asupra culturii, au existat şi aici mai multe
etape;

Perioada 1948-1958 – se caracterizează prin:

–  intensă campanie de rusificare a culturii române – caracterizată şi prin falsificarea ideilor
naţionale, a istoriei, relevant în acest sens fiind manualul de Istoria României scris de Mihai Roller în
1947;

–  preluarea de către cultura română a aspectelor specifice culturii sovietice ca: introducerea limbii
ruse în şcoli ca şi limbă obligatorie, scoaterea religiei din şcoli şi înlocuirea ei cu istoria PCUS
(Partidul Comunist din URSS), economia, filozofia, sociologia fiind aproape desfiinţate, în schimb au
fost înfiinţate biblioteci, muzee, edituri româno-ruse;

–  proletcultismul – formă de negare a valorilor naţionale realizată prin politruci, elemente ale
intelectualităţii care proslăveau noul regim, ca Măria Banuş, Dan Deşliu.

Perioada 1958-1965 reprezintă:

– perioada când Dej impune „linia naţională” a comunismului, lucru reflectat şi în cultură; astfel, are
loc un aşa-numit proces de derusificare, Institutul „Maxim Gorki”, Muzeul Româno-Rus şi unele
edituri şi librării (Cartea Rusă) fiind închise în 1963.

1965-1974 este perioada când România este deschisă spre Occident, învăţământul cunoscând o
perioada de modernizare, revenindu-se la o relativă „normalitate”, istoria este rescrisă, sociologia
este reabilitată.
Perioada 1974-1989:
–  este cea mai grea perioadă cunoscută de cultura română, odată cu introducerea cultului
personalităţii de către Nicolae Ceauşescu;

–  este lansată revoluţia culturală (odată cu tezele din 1971) prin care se urmărea ideologizarea
tuturor sectoarelor vieţii sociale (de exemplu istoria este falsificată grosolan);

–  a fost înfiinţată Academia „Ştefan Gheorghiu” care monopolizează sociologia, ştiinţele politice şi
jurnalistica şi care creează noi activişti de partid (era un nou tip de intelectual), care trebuiau să
dedice toate activităţile culturale şi ştiinţifice clasei conducătoare şi cuplului prezidenţial.

Impactul regimului comunist asupra vieţii private şi a valorilor umane s-a

caracterizat prin:

o planificarea tuturor aspectelor vieţii (de exemplu raţionalizările alimentare, ale

apei, gazului, căldurii, benzinei, electricităţii etc.);

o sistematizarea localităţilor (prin reconstrucţia oraşelor, dărâmarea bisericilor,

sistematizarea satelor);

o încălcarea drepturilor şi libertăţilor omului prin măsuri ca: subordonarea vieţii

intelectuale directivelor de partid, legarea cetăţenilor de locul de muncă,

interzicerea avorturilor, rezolvarea problemei mâinii de lucru în agricultură prin

folosirea elevilor, studenţilor, soldaţilor, în aşa numita practică agricolă,

închiderea caselor memoriale, înregistrarea caracterelor maşinilor de scris (de

teama manifestării unei opoziţii anticeauşiste), intens proces de alfabetizare

(teoretic!) etc.
Dizidenţa anticomunistă
– se manifestă în mod special în primii ani ai regimului, când membrii rezistenţei sperau înlăturarea
regimului comunist;

–  în perioada 1949-1956, se manifestă o puternică rezistenţă anticomunistă armată în munţii

Carpaţi, unde existau grupuri de rezistenţă ca: haiducii Muscelului, haiducii lui Iancu etc;
–  grupări active existau şi în marile oraşe ale României: Cluj, Timişioara, Craiova, Piteşti, Braşov;

–  rezistenţa intelectualilor români din exil, care duc o intensă campanie împotriva regimului: Paul
Goma, Vlad Georgescu;

–  rezistenţa se manifestă în condiţiile destinderii şi a semnării Acordurilor de la Helsinki din 1975.

Astfel, în 1977, grupul din jurul lui Paul Goma cerea alegeri libere şi avea şi alte revendicări
democratice. Tot atunci are loc o amplă acţiune de protest, manifestată prin greva minerilor din
Valea Jiului (tot în 1977);

–  mişcarea de rezistenţă a intelectualilor s-a manifestat şi în spaţiul românesc, remarcându-se astfel

protestele dizidenţilor: Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Aurel Dragoş Munteanu;

–  dizidenta a avut ca forme de manifestare: critici aluzive şi directe, idei ce scapă de cenzura
comunistă (apar în cărţi sau presă), apel la Europa liberă, BBC, Vocea Americii, texte ale dizidenţilor
religioşi (predicile părintelui Gh. Calciu Dumitreasa în 1979), demonstraţii ale muncitorilor, cum a
fost cea de la Braşov din 1987;

–  opoziţia s-a manifestat după 1971 şi în rândul unor foşti importanţi activişti de partid care criticau
măsurile luate de regim, sistematizarea, pierderea prestigiului câştigat de România pe plan
internaţional şi încălcarea drepturilor omului;

–  1989 – Scrisoarea celor 6 (Corneliu Mănescu, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Grigore
Răceanu, C-tin Pârvulescu, Ghe. Apostol) adresată lui N. Ceauşescu.