Ştefan cel Mare (1457-1504)

      Ștefan cel Mare (1457-1504)

      La 3 februarie 1531, la nici trei decenii de la trecerea în

nefiinţă, Ştefan al III-lea, principele Ţării Moldovei, era amintit
de Sigismund I, regele Poloniei (1506-1548), ca Stephanus ille
magnus („acel mare Ştefan”). Bernard Wapowski, cartograful şi
istoriograful oficial al aceluiaşi rege, consemna că domnul
moldovean era „principele şi războinicul cel mai vestit” din
epoca sa. Doctorul Matteo Muriano, trimis de Veneţia la
Suceava, în vara anului 1502, spre a-i acorda asistenţa
medicală principelui moldovean, consemna în raportul său că
acesta „este un om foarte înţelept, vrednic de multă laudă, iubit
mult de supuşii săi, pentru că este îndurător şi drept, veşnic
treaz şi darnic”. Văzut de contemporanii lui europeni ca un şef
de stat care a reuşit să se menţină la cârma ţării 47 de ani, pe
plan intern el a simbolizat stabilitatea, continuitatea, dezvoltarea
economică, dreptatea, încât la înmormântarea sa în Moldova
„jale era, că plângea toţi ca pe un părinte al său ...” (Grigore
Ureche).
 
 

      Originea.
      Ştefan cel Mare, fiul lui Bogdan al II-lea (1449-1451) şi al
soţiei sale Oltea, s-a născut cel mai probabil în anul 1438. După
moartea tatălui său, Ştefan s-a refugiat în Transilvania stăpânită
de către Iancu de Hunedoara (1441-1456), unde s-a familiarizat
cu tacticile militare ale acestuia, care îmbinau elemente de artă
militară din estul, centrul şi apusul Europei. Cu o forţă militară
pusă la dispoziţie de către Vlad Ţepeş (1448; 1456-1472;
1476), la care s-au adăugat partizanii săi din sudul Moldovei,
Ştefan cel Mare l-a învins pe Petru Aron la Doljeşti (Dolheşti),
cucerind tronul Moldovei pe data de 12 aprilie 1457. A găsit o
ţară sărăcită, sfâşiată de luptele dintre diverşii pretendenţi la
domnia Moldovei, o ţară ce plătea tribut turcilor începând cu
anul 1456.
 

      Conducător de stat.
      În asemenea circumstanţe, domnitorul a trebuit să iniţieze
ample măsuri de redresare a situaţiei social-economice. Pentru
a-şi asigura suportul politic necesar stabilităţii guvernării, Ştefan
cel Mare a eliminat tendinţele marii boierimi de anarhie şi de
nesupunere faţă de puterea centrală, a favorizat consolidarea
economică a ţărănimi libere (răzeşii), a încurajat clasa
negustorească şi legăturile comerciale externe. În plus, a
acordat o atenţie aparte structurilor militare tradiţionale ale ţării
(„oastea cea mică” – structură militară permanentă, şi „oastea
cea mare” – chemată numai în caz de atac extern), susţinând
introducerea unei discipline mai riguroase şi ameliorarea dotării.
Măsurile sale militare au vizat şi întărirea capacităţii defensive a
ţării, prin consolidarea şi modernizarea cetăţilor Hotin, Tighina,
Soroca, Chilia, Cetatea Albă, Suceava, Neamţ, Crăciuna.
  

      Patron al actului cultural.

      Prosperitatea economică a ţării i-a permis lui Ştefan cel
Mare punerea în aplicare a unei politici de construire a unor
edificii religioase, cu important rol cultural-artistic, dar şi militar.
Acest fapt este considerat realizarea cea mai perenă a domniei
voievodului moldovean. Epoca lui Ştefan cel Mare rămâne una
de referinţă în istoria artei moldoveneşti, deoarece atunci se
pun bazele aşa-numitului „stil moldovenesc” în arhitectura şi
pictura religioasă. Arta iconografică din perioada ştefaniană
este ilustrată de frescele din biserica de la Lujeni (astăzi
Ucraina), Dolheşti, Bălineşti, Sf. Nicolae din Rădăuţi, Pătrăuţi,
Voroneţ şi Sf. Ilie. Primele ansambluri complete ce s-au păstrat
din vechea pictură ştefaniană sunt cele de la Pătrăuţi (1487),
Voroneţ (1488), Sf. Ilie (1488), la care mai poate fi adăugat cu
titlu de inventar şi cel de la Milişăuţi, distrus odată cu biserica în
primul război mondial. Este interesant de menţionat faptul că
reprezentările evangheliştilor de la Voroneţ sunt reproduceri
fidele ale prototipurilor fixate de Gavril Uric în tetraevanghelul
său din 1429, fapt ce sugerează o anumită continuitate de
tradiţie a picturii moldoveneşti din veacul al XV-lea. Zugrăveala
din altarul şi naosul bisericii mănăstirii Nemţ (1497) constituie
ultimul ansamblu de pictură ce ne-a mai rămas din epoca lui
Ştefan cel Mare.
 

      Abilităţi diplomatice.
      Victoriile militare spectaculoase ale lui Ştefan cel Mare,
repurtate practic împotriva tuturor vecinilor săi (turci, tătari,
maghiari, poloni) au fost pregătite întotdeauna de o politică
externă foarte abilă, ce a permis voievodului ca, înconjurat de
trei adversari redutabili (Ungaria, Polonia şi Imperiul Otoman),
să nu se angajeze niciodată într-un conflict pe două fronturi. Din
punct de vedere diplomatic, Ştefan cel Mare a purtat negocieri
şi a încheiat alianţe, în funcţie de împrejurări, cu o serie de state
puternice din estul, centrul şi vestul Europei (Hanatul de
Crimeea, Imperiul Otoman, cnezatul de Moscova, Polonia,
Ungaria, Veneţia, Statul Papal). La acestea se adaugă şi
tratativele iniţiate în vederea organizării unei alianţe
antiotomane cu Uzun Hassan, şahul statului turcoman din
Anatolia orientală şi Iranul Occidental.

  
      Conducător militar. 
      Istoria militară a Moldovei din vremea lui Ştefan cel Mare a
fost marcată de existenţa aşa-numitelor „conflicte asimetrice”,
caracterizate prin disproporţia de efective dintre cuceritor şi
atacat. În cadrul conflictelor clasice, corpul expediţionar trimis
de cuceritor este mai puţin numeros decât armata ţării atacate,
suplinind însă inferioritatea numerică prin superioritatea tacticii
şi strategiei, a armamentului, a corpului de ofiţeri şi generali şi a
instrucţiei ostaşilor. Istoria militară cunoaşte numeroase
exemple ilustrative în acest sens, începând cu războaiele lui
Alexandru Macedon sau cucerirea Britanniei şi Galliei de către
romani şi terminând cu războaiele imperiale britanice sau atacul
Germaniei împotriva Uniunii Sovietice. În cadrul conflictelor
asimetrice, numărul ostaşilor trimişi de cuceritor împotriva părţii
atacate este mai mare decât cel al apărătorilor. Ştefan cel Mare
a reuşit să facă faţă acestor „conflicte asimetrice” datorită unei
strategii şi tactici eficiente, care îmbina apărarea iniţială cu
contraatacurile ulterioare, decisive, asupra forţelor atacatoare.
Istoria militară înregistrează o serie de procedee tactice folosite
de armatele acestui prinţ, cu nimic inferioare celor folosite de
contemporanii săi din centrul şi vestul Europei: atacul de flanc;
încercuirea; folosirea combinată a cavaleriei grele cu infanteria
sau cavaleria uşoară; ambuscada într-un teren împădurit;
înţelegerea secretă cu locuitorii dintr-o cetate asediată; lupta cu
unităţile de cavalerie descălecate, în funcţie de necesităţile
câmpului tactic; atacarea prin surprindere a cantonamentelor de
noapte ale adversarilor etc. Datorită disproporţiei de forţe dintre
Moldova epocii lui Ştefan cel Mare şi puternicii ei vecini, arta
militară moldovenească din acele timpuri a fost prin excelenţă
defensivă, bazată pe folosirea unui număr maxim de
combatanţi, furnizat nu prin angajarea de mercenari (ca în
centrul şi vestul Europei), ci prin ridicarea la luptă a populaţiei.
      Datorită acestui fapt, Ştefan a dispus de o armată estimată
la maxim 50.000 oameni, o cifră considerabilă pentru Europa
acelor timpuri. Totodată, el nu s-a lăsat niciodată asediat într-o
cetate sau oraş, ci şi-a asigurat libertatea de mişcare pentru a-
şi mobiliza supuşii. Luptele sale de hărţuială pregăteau
întotdeauna terenul pentru bătălia decisivă cu forţele
atacatoare, între timp slăbite şi demoralizate.
      Armata moldovenească a fost, în combinaţie cu o politică
internă bine chibzuită şi o diplomaţie suplă, instrumentul
esenţial folosit de Ştefan cel Mare pentru apărarea
independenţei ţării.
      Calităţile sale de organizator, protector al culturii şi promotor
al ortodoxiei, diplomat şi conducător de oşti, au fost
recunoscute pe plan intern şi extern încă din timpul vieţii sale,
rezistând atât la trecerea timpului, cât şi la analizele
istoriografiei moderne. Totodată, aceste calităţi au devenit un
subiect central al tradiţiei populare. Conform acesteia, voievodul
este numit „cel Sfânt”, atribuindu-i-se însuşiri supranaturale,
inclusiv cea de apărare a ţării şi a poporului său, chiar şi după
moartea sa. Această credinţă populară a fost consacrată în
mod oficial în luna iunie 1992, prin decizia de canonizare a lui
Ştefan cel Mare adoptată de către Sinodul Bisericii Ortodoxe
Române.