NICOLETA ANDREEA NEACŞU

EXPERTIZA MĂRFURILOR
 CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………….………..…3

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I…………………………………………….....4

Obiectul şi metoda expertizei merceologice

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II………………………………………………16

Calitatea de expert

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III………………………………………………28

Raportul de expertiză

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE IV…………………………………………..….52

Surse de litigii generatoare de expertize merceologice

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE V………………………………………………64

Verificarea calităţii loturilor de produse – metode de prelevare a
eşantioanelor

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE VI……………………………………….……..75

Procesul de adoptare a deciziei de acceptare sau respingere a
loturilor de marfă expertizate

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE VII………………………………………….…89

Reconstituirea pe bază de documente şi măsurători de teren a
condiţiilor de mediu în care s-au aflat spre păstrare loturile de marfă
expertizate

BIBLIOGRAFIE

2
 INTRODUCERE

Comerţul a reprezentat încă din cele mai vechi timpuri o preocupare de

bază a oamenilor. Odată cu creşterea producţiei de bunuri şi cu apariţia
specializării în producţie, oamenii au început să vândă şi să cumpere.
Dezvoltarea căilor comerciale terestre şi maritime a favorizat schimbul de
mărfuri între diferite state, făcând posibilă apariţia importului şi exportului de
produse.
Concomitent, a apărut şi preocuparea pentru studierea şi cunoaşterea
mărfurilor, a proprietăţilor utile ale acestora, pentru preîntâmpinarea falsurilor,
precum şi pentru asigurarea celor mai bune condiţii de comercializare a
acestora.
Deoarece trecerea la economia de piaţă s-a manifestat, printre altele şi
printr-o explozie a sortimentelor de mărfuri şi o intensificare a schimburilor
comerciale, apar tot mai des litigii privitoare la calitatea acestora. Rezolvarea
acestor litigii presupune cunoaşterea temeinică a proprietăţilor mărfurilor,
precum şi a condiţiilor de depozitare, transport şi manipulare şi de asemenea,
cunoaşterea diferitelor metode şi tehnici de evaluare şi cuantificare a calităţii
mărfurilor.
Acestă lucrare se adresează studenţilor de la Facultatea de Ştiinţe
Economice, specializările Marketing, Economia Serviciilor şi Tranzacţii
Internaţionale care studiază Merceologia produselor alimentare, Merceologia
produselor nealimentare, Expertiza mărfurilor şi Protecţia consumatorilor,
precum şi tuturor celor care, în calitatea lor de consumatori doresc să îşi
îmbogăţească cunoştinţele referitoare la calitatea produselor.
Cartea conţine referiri la sortimentul mărfurilor alimentare şi
nealimentare precum şi metode de analiză şi verificare a calităţii acestor
mărfuri. Scopul acestei lucrări este de a completa noţiunile şi problematica
tratată la curs, contribuind la formarea unor deprinderi ale viitorilor absolvenţi
de a identifica cu uşurinţă produsele şi nivelul calităţii acestora şi de a putea
efectua expertize pertinente referitoare la diferitele categorii de produse.

3
 Unitatea de învăţare 1

Obiectul şi metoda expertizei merceologice

Cuprins
1. Introducere
2. Obiectivele unităţii de învăţare
3. Noţiunea de expertiză merceologică
4. Clasificarea expertizelor
5. Obiectul expertizei merceologice
6. Metoda expertizei merceologice
7. Rezumat
8. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Introducere

Acestă unitate de învătare prezintă noţiunile de bază privind

expertiza merceologică.
Acestă unitate de învăţare studiază obiectul şi metoda
expertizei merceologice. Expertiza este considerată ca fiind
necesară numai în acele cazuri în care se pot da interpretări
diferite unor probleme pentru a căror soluţionare sunt
necesare cunoştinţe de o deosebită competenţă tehnică,
economică, medicală etc.
După parcurgera acestei unităţi de învăţare veţi cunoaşte
tipurile de expertize merceologice, precum şi obiectul şi
metoda expertizei merceologice.

4
 2. Obiectivele unităţii de învăţare

După studierea acestui capitol ar trebui să puteţi:

 Să cunoaşteţi clasificarea expertizei mercologice
 Să cunoaşteţi obiectul expertizei merceologice.
 Să cunoaşteţi metoda expertizei merceologice.

Cuvinte cheie: expertiză, judiciar, extra-judiciar.

Durata medie de studiu individual - 6 ore

3. Noţiunea de expertiză merceologică

În sens general, noţiunea de expertiză desemnează un mijloc probator

de un tip deosebit reprezentând constatarea sau opinia unui specialist într-un
domeniu anumit de cunoaştere, în scopul elucidării unor probleme
controversate sau litigioase în faţa unor organe judiciare sau a partenerilor
unui contract economic.
Caracterul complex şi special al unor probleme pe care organele
judiciare le au de soluţionat obligă la consultarea în măsură tot mai mare a
opiniei specialiştilor în diverse domenii şi explică însemnătatea deosebită
atribuită mijloacelor de probă în stabilirea realităţii faptelor.
În ansamblul acestora, expertiza reprezintă acel mijloc de probă prin
care, în baza unei cercetări metodice folosind procedee ştiinţifice, expertul
aduce la cunoştinţa organului care l-a împuternicit concluzii motivate ştiinţific
cu privire la faptele pentru a căror elucidare sunt necesare cunoştinţe
specializate.
Progresul rapid al ştiinţei şi tehnicii, înregistrat mai ales în ultimele
decenii, a asigurat o expansiune fără precedent a expertizei, întâlnită în

5
prezent în aproape toate domeniile activităţii omeneşti. Necesitatea sa este
impusă de dezideratul prezentării unor probe concludente în faţa organelor
judiciare, a organismelor arbitrajului comercial internaţional sau operatorilor
economici, care să asigure adoptarea de către aceştia a unor hotărâri juste
Expertiza este considerată ca fiind necesară numai în acele cazuri în
care se pot da interpretări diferite unor probleme pentru a căror soluţionare
sunt necesare cunoştinţe de o deosebită competenţă tehnică, economică,
medicală etc. Ea constituie un mijloc de probă prin care, în baza unei activităţi
de cercetare desfăşurată prin folosirea unor metode ştiinţifice, expertul aduce
la cunoştinţa organului interesat concluzii motivate ştiinţific cu privire la faptele
pentru a căror elucidare sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Importanţa
ce se acordă în prezent expertizei poate fi evidenţiată, printre altele, de faptul
că legiuitorul prevede obligativitatea recurgerii la expertize în anumite situaţii,
prin înfiinţarea unor instituţii statale cu atribuţii în acest domeniu, precum şi de
selecţionarea experţilor dintre specialiştii cu cea mai înaltă calificare.
Cu toată importanţa atribuită în prezent expertizei, trebuie totuşi
menţionat că opinia expertului nu are o forţă probantă absolută, fiind supusă
liberei aprecieri a organului judiciar, pe care îl ajută să-şi formeze o opinie
proprie. Prin urmare, expertiza nu este hotărâtoare în rezolvarea unei cauze,
organul judiciar nefiind obligat să formuleze o decizie fundamentată numai pe
opinia expertului.

Completaţi spaţiile libere cu definiţiile corespunzătoare:

1. Expertiza este considerată ca fiind necesară numai în acele

cazuri.................................…………………....................................
2. Expertiza reprezintă acel mijloc de probă prin care, în baza unei
cercetări metodice folosind procedee ştiinţifice,
expertul...........................................................................................

6
 Noţiunea de „expertiză", care derivă de la cuvântul latinesc „experior" (a
încerca, a proba) şi „expertus", având semnificaţia activităţii de cercetare a
unei probleme de către un specialist, este întâlnită, în general, în limba multor
popoare sub aceeaşi denumire (în limba franceză - expertise, rusă -
ekspertiza etc). Uneori, ea poate fi însă desemnată prin mai mulţi termeni,
precum proba prin rapoarte de experţi, proba prin experţi sau rapoarte de
experţi.
Întrucât prin efectuarea unei expertize pot fi aflate şi alte date decât cele
existente în dosarul cauzei, se poate considera că aceasta poate îndeplini o
funcţiune dublă:
 descoperirea şi punerea în evidenţă a unor date şi fapte
importante pentru obiectul cauzei sau comensurarea calitativă sau
cantitativă a unor probe;
 expunerea unor concluzii ştiinţific argumentate privind speţa din
care derivă obiectivele expertizei.
Această dublă funcţie a expertizei permite să se precizeze şi
caracteristicile sale de bază, dintre care două merită a fi reţinute:
 expertiza se dispune pentru a prezenta o opinie fundamentată
ştiinţific şi uneori pentru a executa o operaţie materială pe care instanţa
nu o poate efectua;
 nu se poate dispune o expertiză căreia să i se transfere sarcina
de a judeca fondul litigiului sau procesului, expertul având doar sarcina
de a da un simplu aviz asupra faptelor care îi sunt prezentate sau pe
care trebuie să le constate.

a. Descrieţi noţiunea de expertiză

b. Arătaţi când este necesară expertiza.
c. Arătaţi care este funcţia dublă a expertizei.

7
 4. Clasificarea expertizelor
Marea varietate a domeniilor activităţii umane, în care se întâlnesc
expertize, a generat existenţa unui număr mare de categorii de expertize.
Pentru acest motiv şi încercările de clasificare a diverselor tipuri de expertiză
sunt relativ numeroase.
Astfel, în funcţie de conţinut, expertizele pot fi împărţite în următoarele
categorii:
 expertize care au la bază date, fapte şi constatări de specialitate,
fără a conţine elemente juridice; într-o asemenea expertiză, specialistul
efectuează constatări pur tehnice, pe a căror bază răspunde la
întrebările adresate (exemplu: expertizele din domeniul chimiei)
 expertize la care constatările de ordin tehnic, în mod obligatoriu,
presupun luarea în consideraţie a unor reglementări sau normative
speciale (exemplu: expertizele tehnice şi contabile).
În practică, expertiza merceologică reprezintă activitatea de cercetare,
evaluare şi apreciere fundamentată multilateral de către unul sau mai mulţi
experţi, a unor probleme controversate privind calitatea loturilor de produse,
structura sortimentală sau starea lor cantitativă.
Prin urmare, specificul domeniului de activitate în care este localizată
încadrează expertiza merceologică în categoria expertizelor care conţin în
mod obligatoriu şi elemente juridice. Ea este asimilată expertizei tehnice, fără
a se confunda însă cu aceasta şi presupune, pe lângă formularea unor
răspunsuri la întrebările puse, luarea unei poziţii faţă de înscrierea lor în
prevederile unor norme tehnice cu caracter de reglementare sau legislativ.
Sub aspectul organului care dispune efectuarea, expertiza merceologică
este întâlnită în două variante principale: judiciară şi extrajudiciară.
Expertiza merceologică judiciară este efectuată de experţi judiciari
din dispoziţia organelor de urmărire penală, a instanţelor judecătoreşti sau a
altor organe cu atribuţii jurisdicţionale. Ea are drept scop soluţionarea unor
probleme tehnice, mai mult sau mai puţin complexe, în vederea lămuririi unor
fapte sau împrejurări ale cauzei. Pentru aceasta este necesar ca expertul să

8
cunoască sfera competenţei încredinţate şi instrumentele procedurale, astfel
încât să poată prezenta în mod veridic faptele constatate sau reconstituite.
Concluziile expertizei merceologice judiciare sunt considerate drept mijloace
de probă.
Expertizele judiciare nu au ca obiect clarificarea unor probleme juridice,
ci a unor situaţii, activităţi sau operaţii a căror investigare
şi interpretare se fac prin studierea de către experţi a informaţiilor şi
constatărilor de specialitate într-un anumit domeniu.
Expertiza merceologică extrajudiciară se efectuează la cererea
persoanelor fizice sau juridice cu privire la situaţii care nu au legătură
nemijlocită cu activitatea judiciară.
Potrivit legislaţiei în vigoare (Ordonanţa nr. 2/2000 a Guvernului
României privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi
extrajudiciară) aprobată pentru Legea nr. 156/2002, expertizele extrajudiciare
pot fi efectuate atât de către experţi judiciari, cât şi de către experţi
extrajudiciari (care sunt atestaţi de către ministere sau alte instituţii centrale,
potrivit domeniului lor de activitate).
Expertiza merceologică extrajudiciară are un câmp mai larg de
investigaţii, putând aborda cele mai diverse laturi ale activităţii economice
(inclusiv privind practica încheierii şi derulării contractelor economice, eficienţa
tehnico-economică a depozitării mărfurilor, transportului etc.).
Astfel, în practică, în numeroase situaţii se efectuează expertize
merceologice care nu au legătură cu un proces sau litigiu, precum expertiza
tehnică preliminară fabricării unor instalaţii sau unor noi tipuri de maşini şi
utilaje, expertiza pietrelor preţioase, expertize particulare pentru cunoaşterea
activităţii economice, solicitate de către conducătorii societăţilor comerciale
etc.
Expertiza extrajudiciară efectuată în domeniul economic, care se
bazează pe documente originale puse la dispoziţia expertului, se apropie de
cea judiciară, expertul putând îndeplini uneori chiar funcţia de arbitru, dacă

9
părţile cad de acord să se supună concluziilor acestuia (expertize contractuale
sau amiabile).
În funcţie de scopul urmărit prin efectuarea expertizelor, acestea se
împart în următoarele categorii:
 expertize pentru adunarea şi evaluarea probelor (medico- legale,
tehnică, contabilă etc);
 expertize pentru stabilirea stării infractorilor şi pentru identificarea
acestora (investigaţii anatomobiologice şi psihiatrice).
După modul de prezentare a raportului de expertiză se deosebesc
expertize orale (foarte rare şi numai dacă efectuarea expertizelor nu
presupune investigaţii în teren) şi scrise.
În funcţie de numărul specialiştilor desemnaţi pentru efectuarea
expertizelor, acestea pot fi singulare (efectuate de un singur expert), colegiale
(care se efectuează de un număr mai mare de specialişti, având aceiaşi
specialitate) şi mixte (la care participă un număr mai mare de experţi
specializaţi în domenii ştiinţifice diferite - asemenea expertize se mai numesc
şi complexe).
În funcţie de modul de desemnare a experţilor, expertizele pot fi simple
(se efectuează sub administrarea organului care a dispus expertiza),
supravegheate (pe lângă experţii desemnaţi oficial există şi experţi desemnaţi
de părţi care nu participă la lucrări, dar care supraveghează lucrările, făcând
observaţii) şi contradictorii (la care conlucrează un număr egal de experţi
desemnaţi de organul interesat în efectuarea expertizei şi de către părţi, toţi
experţii având aceleaşi drepturi şi îndatoriri).

a. Descrieţi cum se clasifică expertizele sub aspectul organului

care dispune efectuarea.
b. Descrieţi cum se clasifică expertizele după modul de
prezentare a raportului de expertiză.

10
 5. Obiectul expertizei merceologice
Expertiza merceologică este utilizată pentru cercetarea şi clarificarea
unor probleme controversate sau litigioase pe care le ridică practica
comerţului cu mărfuri alimentare sau nealimentare. Ea are ca obiect stabilirea
exactă a calităţii reale a loturilor de produse, din punct de vedere static sau
dinamic, în relaţie cu condiţiile, cauzele, locul şi împrejurările care au generat
abateri de la calitatea prescrisă şi de la calitatea contractată, în timpul
fabricării sau circulaţiei lor tehnice.
Expertiza mercelogică poate fi efectuată pentru stabilirea identităţii stării
şi calităţii produselor la livrare, în timpul transportului, al depozitării sau
introducerii în consum, precum şi pentru elucidarea unor aspecte privind
natura şi calitatea ambalajului, cantitatea produselor sau structura lor
sortimentală.
După cum se constată, în practica economică, expertiza merceologică
este necesară în toate cazurile în care se pot da interpretări diferite unor
probleme de cea mai mare importanţă pentru comercializarea unui produs.
În activitatea practică, expertul merceolog se ocupă de unul sau mai
multe aspecte ale calităţii, în conformitate cu sarcina încredinţată.
În acest sens, el poate fi solicitat pentru lămurirea următoarelor aspecte:
 identificarea unui produs sau a unui lot de produse;
 stabilirea calităţii unui produs şi a concordanţei acesteia cu
normele tehnice;
 aprecierea măsurii în care calitatea produsului a suferit modificări
în raport cu starea iniţială;
 reconstituirea calităţii iniţiale a produsului;
 stabilirea cauzelor care au determinat abaterea calitativă a unui
produs.
În ceea ce priveşte sortimentul produselor, expertiza merceologică se
dispune în vederea elucidării următoarelor:
 stabilirea concordanţei sau neconcordanţei dintre sortimentul
livrat de furnizor şi cel contractat;

11
  aprecierea corespondenţei dintre structura sortimentală şi
cerinţele consumatorilor la un moment dat.
Unele aspecte privitoare la ambalarea şi ambalajele produselor pot
constitui, de asemenea, obiectul unor activităţi de expertiză merceologică.
Asemenea aspecte se referă la cazurile în care ambalajele nu-şi pot îndeplini
una din funcţiile de bază, datorită naturii materialului din care sunt
confecţionate, tehnologiei de confecţionare, dimensiunilor sau altor factori.
Indiferent de obiectivele urmărite, expertiza merceologică nu trebuie să
fie o înregistrare mecanică de fapte, ci trebuie să contribuie activ, eficient, în
direcţia îmbunătăţirii continue a calităţii mărfurilor, trebuie să ajute la
înlăturarea cauzelor care provoacă degradările şi avarierea mărfurilor în timpul
transportului şi depozitării. în aceasta constă de fapt caracterul activ al
experţilor merceologi, care, în activitatea lor practică, întâlnesc nemijlocit
aspecte negative ale circuitului tehnic al mărfurilor pe care nu numai că le
sesizează, dar au şi competenţa de a sugera soluţii tehnice apte de a fi
recomandate oficial de organele în drept.

Completaţi spaţiile libere cu definiţiile corespunzătoare:

1. În ceea ce priveşte sortimentul produselor, expertiza merceologică

se dispune în vederea elucidării .......................................................
2. Expertiza mercelogică poate fi efectuată
pentru..................................................................................................

6. Metoda expertizei merceologice

După cum rezultă din obiectul său, expertiza merceologică presupune o
verificare retroactivă a proprietăţilor mărfurilor, a calităţii acestora. În acest
scop, este necesară o reconstituire a faptelor pe cale inductivă şi deductivă,
atât în etapa fabricării, cât şi în cea a circulaţiei tehnice a mărfurilor.

12
Realizarea acestui deziderat impune utilizarea unei metodologii specifice de
investigaţie, formată din metoda istorică, metoda observaţiei şi experimentului
şi metoda statistică.
Metoda istorică. Marfa, atât ca obiect apărut după trecerea prin diferite
grade de transformare tehnologică, cât şi ca obiect care, după obţinere,
parcurge un spaţiu într-un anumit interval de timp, într-o anumită interacţiune
cu mediul înconjurător, suferă transformări a căror direcţie şi intensitate
trebuie cunoscute. Această cunoaştere este realizată de expertiza
merceologică. Metoda istorică este folosită pentru reconstituirea pe cale
deductivă a principalelor fapte intervenite în diferite momente ale evoluţiei în
timp şi spaţiu a unui produs, fapte care au generat unele modificări calitative
negative.
Metoda observaţiei şi experimentului. Observaţia şi experimentul
constituie aproape în exclusivitate „treapta senzorială a cunoaşterii", formând
baza şi izvorul cunoaşterii ştiinţifice în general şi, în cazul expertizelor, a
cunoaşterii calităţii mărfurilor. Observaţia este ştiinţifică dacă se poate repeta
în condiţii naturale şi poate fi reconstituită pe cale teoretică, deductivă.
Experimentul ştiinţific se deosebeşte de observaţie, în esenţă, prin aceea că,
faptul, fenomenul, procesul studiat este provocat, în condiţii date, permiţând
astfel reproductibilitatea lui. Evident, experimentul implică şi alte forme ale
cunoaşterii teoretice cum sunt: abstracţia, analiza, analogia, sinteza şi
raţionamentul.
Marfa, atât ca obiect cercetat la un moment dat, cât şi ca obiect, entitate
sau lot aflat în raporturi determinate cu mediul ambiant, în timp şi spaţiu, îşi
dezvăluie proprietăţile prin utilizarea metodei observaţiei şi experimentului.
Ca atare, metodele de examinare organoleptică (de analiză senzorială),
metodele de analiză fizică, chimică (inclusiv metodele instrumentale),
metodele de analiză microbiologică etc., sunt utilizate direct sau indirect de
către expert, atunci când produsul litigios este pus la dispoziţia acestuia.
Metoda statisticii este utilizată în expertiză în scopul prelucrării atât a
mulţimilor de date obţinute prin observaţie şi experiment, cât şi a datelor

13
obţinute în diferite etape ale investigaţiilor. Ea permite expertului să identifice
şi să elimine erorile de măsurare a unor caracteristici de calitate, să evalueze
calitatea loturilor de produse plecând de la rezultatele obţinute pe eşantioane,
diminuând în acelaşi timp subiectivismul inerent în aplicarea unor metode
organoleptice de analiză.

a. Descrieţi obiectul expertizei merceologice.

b. Descrieţi metoda istorică a expertizei merceologice.

7. Rezumat

Noţiunea de expertiză desemnează un mijloc probator de un

tip deosebit reprezentând constatarea sau opinia unui
specialist într-un domeniu anumit de cunoaştere, în scopul
elucidării unor probleme controversate sau litigioase în faţa
unor organe judiciare sau a partenerilor unui contract
economic.
Caracterul complex şi special al unor probleme pe care organele
judiciare le au de soluţionat obligă la consultarea în măsură tot mai mare a
opiniei specialiştilor în diverse domenii şi explică însemnătatea deosebită
atribuită mijloacelor de probă în stabilirea realităţii faptelor.
Expertiza este considerată ca fiind necesară numai în acele cazuri
în care se pot da interpretări diferite unor probleme pentru a căror soluţionare
sunt necesare cunoştinţe de o deosebită competenţă tehnică, economică,
medicală etc. Ea constituie un mijloc de probă prin care, în baza unei activităţi
de cercetare desfăşurată prin folosirea unor metode ştiinţifice, expertul aduce
la cunoştinţa organului interesat concluzii motivate ştiinţific cu privire la faptele
pentru a căror elucidare sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Importanţa
ce se acordă în prezent expertizei poate fi evidenţiată, printre altele, de faptul

14
că legiuitorul prevede obligativitatea recurgerii la expertize în anumite situaţii,
prin înfiinţarea unor instituţii statale cu atribuţii în acest domeniu, precum şi de
selecţionarea experţilor dintre specialiştii cu cea mai înaltă calificare.
Cu toată importanţa atribuită în prezent expertizei, trebuie totuşi
menţionat că opinia expertului nu are o forţă probantă absolută, fiind supusă
liberei aprecieri a organului judiciar, pe care îl ajută să-şi formeze o opinie
proprie. Prin urmare, expertiza nu este hotărâtoare în rezolvarea unei cauze,
organul judiciar nefiind obligat să formuleze o decizie fundamentată numai pe
opinia expertului.

8. Teste de autoevaluare

1. Expertul are:
a) Rolul de martor
b) Forţă probantă absolută
c) Rolul de negociator
d) Rolul unui specialist într-un domeniu anumit de
cunoaştere

2. Expertul merceolog poate fi solicitat pentru lămurirea unor

aspecte privind:
a) calitatea de martor a unei persoane
b) reconstituirea calităţii iniţiale a altor produse, care nu fac
obiectul expertizei
c) reconstituirea calităţii iniţiale a produsului care face obiectul
expertizei
d) idetificarea unor produse care nu au legatura cu expertiza în
cauză

15
3. În funcţie de numărul specialiştilor desemnaţi pentru efectuarea
expertizelor, expertizele pot fi:
a) scrise
b) judiciare
c) mixte
d) extra-judiciare

4. În funcţie de modul de desemnare a experţilor, expertizele pot fi:

a) scrise
b) orale
c) judiciare
d) cotradictorii

16
 Unitatea de învăţare 2

Calitatea de expert

Cuprins
1. Introducere
2. Obiectivele unităţii de învăţare
3. Calitatea de expert
4. Desemnarea şi stabilirea numărului experţilor
5. Recuzarea şi înlocuirea expertului
6. Obligaţiile şi drepturile experţilor
7. Rezumat
8. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Introducere

Acestă unitate de învătare prezintă noţiunile de bază privind

expertul.
Acestă unitate de învăţare studiază calitatea de expert, modul
de desemnare ale experţilor, motivele de recuzare ale
experţilor, precum şi drepturile şi obligaţiile experţilor.
După parcurgera acestei unităţi de învăţare veţi cunoaşte
calitatea de expert, drepturile şi obligaţiile experţilor, precum şi
motivele care duc la recuzarea experţilor. Deasemenea, după
studierea acestei unităţi de învăţare veţi putea prezenta care
sunt atribuţiile expertului şi care sunt obligaţiile lui.

17
 2. Obiectivele unităţii de învăţare

După studierea acestui capitol ar trebui să puteţi:

 Să cunoaşteţi calitatea de expert
 Să cunoaşteţi modul de desemnare al experţilor
 Să prezentaţi motivele de recuzare ale experţilor
 Să cunoaşteţi obligaţiile şi drepturile experţilor

Cuvinte cheie: expert, recuzare,obligaţii

Durata medie de studiu individual - 4 ore

3. Calitatea de expert

Se ştie că, în activitatea lor, judecătorii şi arbitrii comerciali internaţionali

se întâlnesc uneori cu probleme controversate a căror soluţionare presupune
cunoştinţe de strictă specialitate din diferite domenii ale ştiinţei, economiei,
tehnicii etc. In asemenea situaţii, pentru a se clarifica şi a se pronunţa asupra
anumitor împrejurări, de fapt, este necesar să se recurgă la sprijinul experţilor.
Cuvântul „expert”, atribuit persoanei care efectuează expertiza,
desemnează pe acei specialişti de înaltă calificare într-un anumit domeniu
care, prin pregătirea lor, au dobândit o competenţă ridicată în înţelegerea şi
rezolvarea celor mai complexe probleme specifice domeniului activităţii lor.
Rezultă că, în timp ce expertiza este un mijloc de probă, dar de un fel
deosebit, expertul este un auxiliar al instanţei, fără a fi însă martor.
Într-adevăr, datorită competenţei, cunoştinţelor de specialitate într-un
domeniu dat, instanţa poate să atribuie persoanei respective efectuarea
expertizei, iar expertiza şi concluziile expertului au o putere probatorie.

18
 Dreptul de a judeca şi hotărî rămân însă integral un atribut al instanţei,
în baza respectării principiului fundamental al intimei convingeri a
judecătorului.
În acelaşi timp, trebuie să se facă demarcaţia între calitatea de expert şi
calitatea de martor. Deosebirea principală constă în aceea că, în timp ce
expertului nu-i sunt cunoscute în prealabil împrejurările şi faptele incriminate,
el pronunţându-se ca specialist asupra faptelor dovedite prin alte mijloace de
probaţiune, martorul este persoana care narează fidel împrejurările sau
faptele incriminate, percepute direct de ea prin intermediul organelor sale de
simţ.
În literatura de specialitate se acreditează uneori părerea că expertul
este un martor sau că el poate îndeplini rolul de judecător al cauzei supuse
expertizei, întrucât concluziile acesteia reprezintă o hotărâre ştiinţifică. Astfel,
în SUA şi Anglia, expertul este considerat un martor ştiinţific, iar expertiza
este asimilată declaraţiei de martor. Legislaţia altor ţări, între care şi cea din
ţara noastră, nu acceptă însă o asemenea situaţie deoarece cele două
mijloace de probă (martor-expert) au individualitate proprie. Această
individualitate apare mai pregnant dacă se compară asemănările şi
deosebirile dintre martor şi expert.
Cele mai importante asemănări dintre martor şi expert sunt
următoarele:
 situaţia procesuală a expertului şi a martorului este aceeaşi, ambii
fiind consideraţi terţi sau subiecţi secundari într-o cauză ce se
judecă, îndeplinind activităţi ajutătoare;
 atât martorul, cât şi expertul fac parte din aceeaşi categorie
procesuală a mijloacelor de probă;
 concluziile expertizei, precum şi depoziţiile martorilor nu au putere
probantă absolută, ci relativă, fiind supuse liberei aprecieri a
organului judiciar asemenea celorlalte probe;
 ambii au reguli procesuale comune (sunt citaţi în mod identic,
obligaţiile lor procesuale sunt considerate îndatoriri cetăţeneşti, pot

19
 exista aceleaşi motive pentru care anumite persoane nu pot fi experţi
sau martori).
În privinţa deosebirilor dintre martor şi expert, sunt emise numeroase
păreri legate de competenţa ştiinţifică, de faptul că expertul poate fi înlocuit în
timp ce martorul nu.
Deosebirile esenţiale dintre expert şi martor sunt:
 informaţiile deţinute de martor sunt independente de activitatea
judiciară, mărturia lui se datoreşte întâmplării că a auzit sau a văzut
aspecte care interesează cauza. Un martor relatează unele fapte aşa
cum le-a perceput, în timp ce expertul explică provenienţa lor, emite
păreri specializate cu privire la ele, iar munca lui îşi are originea în
activitatea desfăşurată de organul judiciar;
 expertul are drepturi pe care martorul nu le are (dreptul de a cerceta
dosarul cauzei, de a asista la dezbateri, de a cere lămuriri părţilor,
organului judiciar etc.);
 expertul îndeplineşte o funcţie activă, în timp ce martorul are o poziţie
procesuală pasivă.
În România, calitatea de expert tehnic judiciar se atribuie pe bază de
examen, care se organizează de către Ministerul Justiţiei. Examenul are
scopul de a verifica nivelul cunoştinţelor de specialitate ale candidaţilor, gradul
de însuşire a actelor normative referitoare la specialitatea respectivă, a
dispoziţiilor din Codurile de procedură civilă şi penală referitoare la expertiză
şi din alte acte normative care reglementează activitatea de expertiză tehnică
judiciară.
Candidaţii care solicită atribuirea calităţii de expert tehnic judiciar trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii:
 să fie cetăţean român şi să cunoască limba română;
 să aibă capacitate de exerciţiu deplină;
 să posede diplomă de absolvire a studiilor superioare în
specialitatea pentru care candidează;

20
  să aibă un stagiu de cel puţin cinci ani în specialitatea în care a
obţinut diploma;
 să fie apt din punct de vedere medical pentru îndeplinirea activităţii
de expert;
 să nu aibă antecedente penale şi să se bucure de o bună reputaţie
profesională şi socială.
Persoanele care au titlu de academician, profesor universitar sau
conferenţiar universitar, doctor docent sau doctor în ştiinţe pot dobândi
calitatea de expert judiciar cu scutire de examen în ceea ce priveşte
pregătirea de specialitate.
Ordonanţa nr. 2/2000 a Guvernului României prevede că, în lipsa
experţilor judiciari într-o anume specialitate, expertizele judiciare să poată fi
efectuate şi de alţi specialişti, care însă trebuie să îndeplinească toate
condiţiile necesare pentru atribuirea calităţii de expert judiciar.
În porturile principale există „căpitani-experţi” care dau avize cu privire
la avariile intervenite în timpul transportului maritim sau fluvial. Ei se pot
pronunţa asupra cauzelor care au generat avariile (furtună, depozitare
necorespunzătoare etc.) prin intermediul „expertizelor de avarie” denumite
expertise d'avarie - Franţa, avarinaia ekspertiza - Federaţia Rusă, survey
damage - Anglia, Schaden besichtunng - Germania.

Completaţi spaţiile libere cu definiţiile corespunzătoare:

1. În privinţa deosebirilor dintre martor şi expert, sunt emise

numeroase păreri .................................…………………..................
2. Expertul îndeplineşte o funcţie activă, în timp ce martorul
.........................................................................................................
3. În timp ce expertiza este un mijloc de probă, dar de un fel deosebit,
expertul este ……………………………….........................................

21
 4. Desemnarea şi stabilirea numărului experţilor
În cadrul unui proces sau litigiu, expertiza se poate efectua:
a. la cererea uneia din părţi;
b. la cererea ambelor părţi;
c. din oficiu (adică din iniţiativa instanţei).
De regulă, instanţa, la cererea părţilor sau a uneia dintre ele, stabileşte,
după criteriul concludentei, necesitatea de a se administra sau de a nu se
administra expertize ca mijloc de probă. Prin urmare, încuviinţarea expertizei
nu este obligatorie oricând pentru instanţă.
După încuviinţarea cererii de expertiză, persoana expertului se
stabileşte cu acordul părţilor sau din oficiu. Desemnarea experţilor se face din
lista experţilor comunicaţi de Biroul pentru expertize tehnice sau din rândul
persoanelor care pot îndeplini atribuţii de experţi. în orice caz, instanţa are
dreptul de a se pronunţa asupra persoanei expertului în ceea ce priveşte
capacitatea şi imparţialitatea, procedând în consecinţă.
În ce priveşte numărul experţilor, acesta trebuie să fie întotdeauna
impar. Numărul experţilor se stabileşte funcţie de complexitatea expertizei ce
se va efectua. în procesele sau litigiile simple se socoteşte a fi suficient un
expert, iar în cazurile complicate este necesar un număr de trei sau chiar cinci
experţi, concluziile expertizei trebuind să constituie o expresie majoritară.
Expertul sau experţii sunt numiţi de către instanţă printr-un document în
care se precizează problemele ce trebuie clarificate prin expertiză, onorariul
expertului (experţilor) şi durata efectuării expertizei.

5. Recuzarea şi înlocuirea expertului

Recuzarea este un termen juridic de natură a asigura protecţia părţilor
împotriva activităţii lipsite de obiectivitate a unor experţi. Ea poate fi generată
de existenţa unor situaţii care creează prezumţia lipsei de obiectivitate în
privinţa activităţii expertului. Motivele de recuzare invocate de părţi pot fi
admise de instanţă după cum urmează:

22
  când expertul a fost propus de părţi, atunci se pot invoca numai
motivele de recuzare ivite după numirea acestuia. Se consideră că
părţile au cunoscut situaţia persoanei propuse ca expert şi că nu au
avut obiecţii înaintea numirii sale;
 când expertul a fost numit de instanţă (din oficiu), atunci atât una
din părţi, cât şi ambele pot invoca motive de recuzare întemeiate pe
fapte petrecute atât anterior, cât şi posterior numirii expertului.
Dintre situaţiile care pot conduce la recuzarea experţilor, creând
prezumţia lipsei de obiectivitate a acestora, se menţionează:
 existenţa legăturilor de rudenie între expert şi una din părţi;
 implicarea expertului sau a rudelor sale într-o cauză asemănătoare;
 exprimarea de către expert, înainte de a fi numit, a unor păreri
referitoare la cauză;
 primirea de daruri sau făgăduieli din partea uneia din părţile
implicate.
După numire, expertul este obligat să se prezinte în faţa instanţei spre
a-şi prelua sarcinile trasate în vederea lămuririi problemelor de specialitate
legate de judecarea litigiului. În acest sens, sunt extinse şi asupra persoanei
expertului dispoziţiile legislaţiei privitoare la citarea martorilor.
Instanţa poate dispune înlocuirea expertului în următoarele cazuri:
a. neprezentarea în faţa instanţei;
b. refuzul nejustificat de a efectua expertiza (în asemenea cazuri
instanţa aplică şi o penalizare);
c. existenţa unor motive de recuzare;
d. dacă expertul se află în imposibilitate obiectivă de a efectua
expertiza.

a. Descrieţi motivele de recuzare ale expertului.

b. Descrieţi modul de desemnare al experţilor.
c. Arătaţi motivele pentru care instanţa poate dispune înlocuirea
expertului.

23
 6. Obligaţiile şi drepturile experţilor
Efectuarea expertizei de către experţii numiţi este obligatorie, aceasta
reprezentând o îndatorire cetăţenească ce nu poate fi refuzată decât dacă
există motive temeinice. în cazul expertizei judiciare, sarcina de a efectua
expertiza este interpretată asemenea obligaţiei martorilor într-un proces, deşi
expertul este un auxiliar tehnic al instanţei.
Dintre îndatoririle mai importante ale experţilor, se menţionează
următoarele:
 de a executa personal expertiza (fără a o încredinţa altei persoane)
dovedind maximum de conştiinciozitate şi obiectivitate;
 de a întocmi şi depune la termen raportul de expertiză;
 de a se prezenta la solicitarea organului care 1-a numit pentru a
furniza informaţii suplimentare, pentru a efectua un supliment de
expertiză sau pentru a reface parţial sau integral expertiza;
 de a păstra secretul profesional, adică de a nu divulga datele de
care a luat cunoştinţă cu prilejul investigaţiilor făcute pentru a-şi
îndeplini misiunea;
 de a aduce la cunoştinţă organului care 1-a numit şi alte date pe
care le descoperă cu prilejul efectuării investigaţiilor.
Totodată, experţii au următoarele drepturi:
 de a consulta materialele existente la dosarul cauzei;
 de a fi degrevaţi, pe perioada efectuării expertizei, de o serie de
sarcini curente de serviciu;
 de a solicita şi primi lămuriri în legătură cu cauza expertizei din
partea organului care 1-a numit sau din partea reprezentanţilor
părţilor;
 de a primi pentru munca depusă o indemnizaţie (stabilită în funcţie
de complexitatea expertizei şi calificarea expertului) şi de a
beneficia de decontarea cheltuielilor ocazionate de efectuarea
expertizei (pentru deplasare, diverse materiale etc.).

24
 În cazul neîndeplinirii obligaţiilor ce le revin, experţilor li se pot aplica,
după caz, sancţiuni cu caracter civil, penal sau disciplinar. Răspunderea lor
poate fi angajată în următoarele situaţii:
- în caz de neprezentare la chemarea iniţială a organului juridic;
- pentru refuzul nejustificat de a efectua expertiza;
- pentru nedepunerea raportului de expertiză la termenul stabilit (cinci
zile înaintea datei fixate pentru judecarea cauzei);
- pentru neprezentare, la chemarea organului judiciar, spre a da lămuriri
suplimentare;
- pentru efectuarea unei expertize necorespunzătoare.
Experţilor care s-au făcut vinovaţi de abateri în executarea sarcinilor
primite li se pot aplica următoarele sancţiuni:
 avertisment scris - pentru refuz nemotivat de a executa
expertiza, pentru încredinţarea executării acesteia altei persoane,
precum şi pentru nearătarea cazului de recuzare în care expertul
se găseşte;
 suspendarea drepturilor conferite de calitatea de expert pe o
perioadă de trei luni.........un an, dacă expertul repetă abaterile
pentru care a fost sancţionat cu avertisment sau pentru alte
abateri mai grave;
 retragerea calităţii de expert, dacă acesta săvârşeşte abateri
repetate după suspendarea temporară sau dacă comite fapte de o
gravitate deosebită, incompatibile cu reputaţia sa de expert.
În afara sancţiunilor disciplinare, nedepunerea raportului de expertiză
la termenul stabilit, fără motive temeinice, precum şi săvârşirea unor
abateri grave pot atrage pentru expert aplicarea sancţiunilor prevăzute de
Codul de procedură penală sau civilă.

25
 a. Descrieţi sancţiunile care li se aplică experţilor care s-au făcut
vinovaţi de abateri în executarea sarcinilor.
b. Descrieţi drepturile experţilor.

7. Rezumat

Cuvântul „expert”, atribuit persoanei care efectuează

expertiza, desemnează pe acei specialişti de înaltă calificare
într-un anumit domeniu care, prin pregătirea lor, au dobândit o
competenţă ridicată în înţelegerea şi rezolvarea celor mai
complexe probleme specifice domeniului activităţii lor.
Rezultă că, în timp ce expertiza este un mijloc de probă, dar de un fel
deosebit, expertul este un auxiliar al instanţei, fără a fi însă martor.
Într-adevăr, datorită competenţei, cunoştinţelor de specialitate într-un
domeniu dat, instanţa poate să atribuie persoanei respective efectuarea
expertizei, iar expertiza şi concluziile expertului au o putere probatorie.
Dreptul de a judeca şi hotărî rămân însă integral un atribut al instanţei,
în baza respectării principiului fundamental al intimei convingeri a
judecătorului.
Recuzarea este un termen juridic de natură a asigura protecţia părţilor
împotriva activităţii lipsite de obiectivitate a unor experţi. Ea poate fi generată
de existenţa unor situaţii care creează prezumţia lipsei de obiectivitate în
privinţa activităţii expertului.
În cazul neîndeplinirii obligaţiilor ce le revin, experţilor li se pot aplica,
după caz, sancţiuni cu caracter civil, penal sau disciplinar.

26
 Efectuarea expertizei de către experţii numiţi este obligatorie, aceasta
reprezentând o îndatorire cetăţenească ce nu poate fi refuzată decât dacă
există motive temeinice. în cazul expertizei judiciare, sarcina de a efectua
expertiza este interpretată asemenea obligaţiei martorilor într-un proces, deşi
expertul este un auxiliar tehnic al instanţei.
În acelaşi timp, trebuie să se facă demarcaţia între calitatea de expert şi
calitatea de martor. Deosebirea principală constă în aceea că, în timp ce
expertului nu-i sunt cunoscute în prealabil împrejurările şi faptele incriminate,
el pronunţându-se ca specialist asupra faptelor dovedite prin alte mijloace de
probaţiune, martorul este persoana care narează fidel împrejurările sau
faptele incriminate, percepute direct de ea prin intermediul organelor sale de
simţ.

8. Teste de autoevaluare

1. Efectuarea expertizei de către experţii numiţi este:

a) Obligatorie
b) Opţională
c) O sancţiune
d) O bonificaţie

2. Expertul faţă de martor:

a) nu trebuie să realizeze expertiza;
b) poate să.şi expeime păreri referitoare la cauză înaintea
efectuării expertizei;
c) nu are obligaţii;
d) trebuie să depună la termen raportul de expertiză.

27
 3. Nu reprezintă un motiv de recuzare al expertului:
a) existenţa legăturilor de rudenie între expert şi una din părţi;
b) implicarea expertului sau a rudelor sale într-o cauză
asemănătoare;
c) exprimarea de către expert, înainte de a fi numit, a unor
păreri referitoare la cauză;
d) expertul este un specialist în domeniu.

4. Experţilor care s-au făcut vinovaţi de abateri în executarea

sarcinilor primate li se pot aplica următoarele sancţiuni:
a) avertisment scris;
b) o bonificaţie;
c)  un premium;
d) neretragerea calităţii de expert.

Completaţi spaţiile libere cu definiţiile corespunzătoare:

1. În cazul neîndeplinirii obligaţiilor ce le revin, experţilor li se pot

aplica, după caz, .................................…………………...................
2. Efectuarea expertizei de către experţii numiţi este obligatorie,
aceasta reprezentând...........................................................................
3. Recuzarea este un termen juridic .....................................................

28
 Unitatea de învăţare 3

Raportul de expertiză

Cuprins
1. Introducere
2. Obiectivele unităţii de învăţare
3. Procedura expertizei merceologice
4. Metodologia expertizei merceologice.
Etapele expertizei merceologice
5. Rezumat
6. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Introducere

Acestă unitate de învătare prezintă noţiunile de bază privind

etapele expertizei şi structura raportului de expertiză.
Acestă unitate de învăţare studiază proceura şi metodologia
expertizei merceologice. În funcţie de probele, datele sau
materialele existente în cauză este necesar să se aprecieze
dacă şi în ce măsură expertiza este utilă, astfel încât nici să nu
se întârzie efectuarea unei expertize care este indispensabilă
pentru soluţionarea cauzei, dar nici să nu se dispună
efectuarea de expertize fără importanţă.
După parcurgera acestei unităţi de învăţare veţi cunoaşte
etapele unei expertize merceologice, ceea ce presupune
investigaţiile pe teren şi veţi identifica structura unui raport de
expertiză.

29
 2. Obiectivele unităţii de învăţare

După studierea acestui capitol ar trebui să puteţi:

 Să cunoaşteţi procedura expertizei mercologice
 Să cunoaşteţi etapele expertizei merceologice.
 Să cunoaşteţi capitolele raportului de expertiză.

Cuvinte cheie: raport de expertiză, acceptarea expertizei,

investigarea obiectului expertizei.

Durata medie de studiu individual - 6 ore

3. Procedura expertizei merceologice

În funcţie de caracterul expertizei merceologice - extrajudiciară sau

judiciară - dispunerea efectuării sale poate aparţine fie unui organ
administrativ, fie unui organ judiciar.
În ceea ce priveşte expertiza judiciară, după cum s-a văzut, admiterea
sau dispunerea sa are un caracter facultativ, organul judiciar fiind liber să
aprecieze dacă în speţa respectivă este admisibilă şi concludentă efectuarea
unei expertize.
Oportunitatea expertizei constituie o primă cerinţă ce trebuie avută în
vedere de către organele judiciare. În funcţie de probele, datele sau
materialele existente în cauză este necesar să se aprecieze dacă şi în ce
măsură expertiza este utilă, astfel încât nici să nu se întârzie efectuarea unei
expertize care este indispensabilă pentru soluţionarea cauzei, dar nici să nu

30
se dispună efectuarea de expertize fără importanţă, ceea ce ar duce la
întârzierea nejustificată a soluţionării cauzei.
Admisibilitatea expertizei ca mijloc de probă presupune îndeplinirea
cumulativă a două condiţii: să existe necesitatea consultării unui specialist
pentru dovedirea unor împrejurări de fapt şi expertiza solicitată să fie
concludentă în raport de cazul cercetat, adică să poată elucida anumite fapte
sau împrejurări de natură să uşureze soluţionarea corectă a cauzei.
Dispunerea efectuării expertizei şi stabilirea obiectivelor acesteia
constituie punctul de plecare în activitatea expertului. Pentru ca în final el să
ajungă la concluzii juste este însă necesar să-şi organizeze activitatea după o
metodologie specifică, în care principalelor etape să li se asigure o succesiune
logică.

Completaţi spaţiile libere cu definiţiile corespunzătoare:

1. Admisibilitatea expertizei ca mijloc de probă presupune

îndeplinirea cumulativă a două condiţii:....................................
2. În funcţie de caracterul expertizei merceologice - extrajudiciară
sau judiciară - dispunerea efectuării sale poate
aparţine.....................................................................................

4. Metodologia expertizei merceologice. Etapele expertizei

merceologice
Orientativ, sunt considerate ca principale etape ale efectuării unei
expertize merceologice următoarele:
A. acceptarea expertizei;
B. pregătirea expertizei;
C. investigarea obiectului expertizei;
D. întocmirea raportului de expertiză.

31
 A. ACCEPTAREA EXPERTIZEI presupune un timp foarte scurt în care
expertul, legal înştiinţat, are datoria de a se prezenta în faţa organului care l-a
desemnat pentru a i se comunica obiectivele expertizei sau întrebările la care
trebuie să răspundă. Cu acest prilej el ia cunoştinţă de actele aflate la dosarul
cauzei, poate solicita explicaţii suplimentare şi poate face obiecţii asupra
termenului acordat pentru efectuarea expertizei.
Stabilirea corectă a obiectului expertizei are implicaţii directe atât asupra
activităţii expertului, cât şi asupra aportului expertizei la justa soluţionare a
cauzei.
Întrucât expertiza este un mijloc de probă, obiectul său constă în
lămurirea unor fapte sau împrejurări de fapt ce reclamă cunoştinţe speciale
din diverse domenii, inclusiv din cel al ştiinţei merceologice. Astfel înţeles,
obiectul unei expertize trebuie formulat încât să fie circumscris acestui
deziderat, fără a cuprinde probleme de drept (cum ar fi stabilirea vinovăţiei
sau nevinovăţiei unui persoane fizice sau juridice). Aceeaşi importanţă trebuie
să se acorde modului de formulare a întrebărilor la care expertul trebuie să
răspundă. Se vor evita formulările generale, echivoce sau confuze, care îi pot
determina pe experţi să procedeze la reformulări, uneori neconcordante cu
scopul urmărit prin efectuarea expertizei.
În formularea întrebărilor, organul interesat în efectuarea expertizei
trebuie să pornească de la premisa că juristul trebuie să joace rolul
determinant în formularea obiectivelor şi întrebărilor, astfel încât expertul să fie
obligat să analizeze în profunzime aspectele de interes în lămurirea cazului
respectiv, pronunţându-se documentat şi argumentat asupra problemelor de
fond.
În acelaşi timp este necesar ca întrebările să fie formulate în strânsă
legătură cu împrejurările concrete ale cauzei, referindu-se la aspecte
controversate a căror elucidare presupune cunoştinţe de specialitate, teoretice
şi practice. De asemenea, formularea întrebărilor trebuie să urmeze o ordine
logică, fără a depăşi limitele competenţei expertului, astfel încât să cuprindă

32
toate problemele neclare ale cauzei pentru a nu mai fi necesare completări
ulterioare.

Completaţi spaţiile libere cu definiţiile corespunzătoare:

1.Stabilirea corectă a obiectului expertizei are implicaţii

directe..........................................................................................
2.Formularea întrebărilor trebuie să urmeze..................................

B. PREGĂTIREA EXPERTIZEI - principala problemă pe care expertul

trebuie să o soluţioneze în această etapă constă în aprofundarea obiectivelor
expertizei, cunoaşterea sarcinilor ce îi revin sau înţelegerea corectă a sensului
întrebărilor la care trebuie să răspundă. Acest deziderat se realizează în
practică printr-o documentare rapidă, însă cuprinzătoare.
Principalele căi de documentare în activitatea de expertizare a
mărfurilor sunt următoarele:
a. cunoaşterea istoricului litigiului şi stabilirea cronologiei faptelor;
b. studierea documentelor operative;
c. studierea actelor normative şi a documentelor care reglementează şi
prescriu calitatea mărfurilor alimentare şi nealimentare care fac
obiectul litigiului;
d. documentarea bibliografică;
e. documentarea pe teren.

a. Pentru a-şi forma o opinie de lucru şi pentru a orienta investigaţiile

într-o direcţie corectă, expertul trebuie să studieze documentele litigiului aflate
la dispoziţia instanţei respective (dosarul litigiului) pentru a ajunge la punctele
de reper necesare începerii investigaţiilor.
Acest moment este deosebit de important pentru efectuarea în termen a
expertizei, contribuind la alegerea pistei corecte şi evitând investigaţiile

33
colaterale. Cunoaşterea istoricului litigiului înseamnă, în primul rând,
informarea expertului asupra desfăşurării în timp a principalelor date şi fapte
legate de momentul, cauzele, locul şi împrejurările viciului sau vicierilor
împricinate în litigiu. Este firesc ca pentru verificările, confruntările, observaţiile
şi experimentările ulterioare, reclamate de expertiză, expertul, pe baza acestor
informaţii, să stabilească cronologia lor şi astfel să precizeze zonele sau
etapele din fabricarea sau circulaţia mărfii respective care necesită investigaţii
speciale. Ulterior, pe baza unei documentări variate, el va avea posibilitatea să
răspundă clar, precis, ştiinţific fundamentat, în scris (sub forma raportului de
expertiză şi eventual a altor documente derivate) sau oral (prin răspunsuri în
şedinţă) la toate obiectivele care i-au fost trasate de către organul interesat.
Principalele acte aflate la dosarul litigiului de care expertul se foloseşte
pentru cunoaşterea şi prezentarea succintă a istoricului litigiului sunt:
■ cererea de acţionare în litigiu şi actele (documentele) care sprijină
acţiunea reclamantei;
■ întâmpinarea prezentată de partea reclamată şi actele (documentele)
care o sprijină;
■ procesele verbale ale şedinţelor instanţei;
■ actele (documentele) depuse ulterior, din dispoziţia instanţei sau la
solicitarea uneia dintre părţi.
Istoricul litigiului îl ajută pe expert să elaboreze un model de desfăşurare
a investigaţiilor luând în consideraţie toate elementele de bază ale litigiului. În
acest fel expertul poate să reconstituie etapele producţiei sau circulaţiei
mărfurilor împricinate, precum şi să stabilească planul de elaborare a
raportului de expertiză. De menţionat este faptul că expertul poate să-şi
extindă domeniul investigaţiilor, depăşind sfera iniţială a obiectivelor trasate de
instanţă, numai în cazul unei necesităţi stringente şi numai cu acordul
instanţei.
b. Studierea documentelor operative este una din cele mai importante
surse de cunoaştere, care permite expertului să-şi concentreze informaţiile
privind starea de fapt în diferite momente ale producţiei şi circulaţiei mărfurilor

34
care fac obiectul litigiului. Cercetarea documentelor operative permite
expertului să obţină informaţii asupra următoarelor elemente:
■ timpul (momentul şi durata fabricării, expedierii, sosirii la destinaţie,
diverselor manipulări pe parcurs, efectuării unor analize şi verificări
etc.)
■ locul şi condiţiile mişcării în spaţiu a mărfii (din momentul fabricării şi
până în momentul constatării vicierii);
■ starea calitativă şi cantitativă a mărfii pe întregul parcurs al fabricaţiei
sau al circulaţiei;
■ prezenţa sau absenţa documentelor care în mod obligatoriu trebuie să
însoţească lotul de marfă (precum şi a tuturor menţiunilor obligatorii din
documente).
În funcţie de specificul lor, documentele operative necesare în expertiza
de mărfuri se împart în următoarele grupe:
 Documente care reglementează relaţiile contractuale dintre
furnizor şi beneficiar, contractul, anexele la contract (inclusiv
graficele de livrări), corespondenţa adiţională legată de derularea
contractelor (inclusiv notele de comandă) etc.
 Documente de livrare—primire: factura, lista de specificaţii,
avizul de expediţie, procesul verbal sau fişa de recepţie, în unele
cazuri procesul verbal de custodie etc.
 Documente de transport scrisoare de trăsură, conosamentul,
foaia de parcurs, buletinul de mesagerie etc.
 Documente care atestă calitatea lotului de marfă: certificatul
de calitate, buletinul de analiză, certificatul de stare sanitară
(sanitar-veterinară sau fitosanitară etc.).
c. Studierea actelor normative care reglementează şi prescriu calitatea
mărfurilor
Ansamblul principalelor acte normative care reglementează diferitele
aspecte ale calităţii mărfurilor de consum alimentare şi nealimentare prezintă

35
interes pentru expert, în vederea stabilirii măsurii în care au fost îndeplinite
cerinţele şi condiţiile asupra cărora părţile au convenit prin contract.
Documentele care prescriu calitatea mărfurilor sunt constituite din:
 standarde;
 caiete de sarcini tehnice (CST), pentru unele produse de export sau
import;
 certificate de omologare a produselor.
La acestea se asociază, având o însemnătate similară, prescripţiile
privind marca de fabricaţie, marca de calitate, precum şi mostrele etalon.
d. Documentarea bibliografică este necesară expertului pentru ca
acesta să aibă imaginea de ansamblu a stadiului problemei în literatura
ştiinţifică, precum şi pentru cunoaşterea cazurilor particulare legate de speţa
respectivă. Această documentare contribuie la evitarea unor eventuale
controverse sau variaţii de interpretare în legătură cu fenomenul sau faptul
împricinat.
Documentarea bibliografică este indispensabilă atunci când sunt
necesare şi investigaţii experimentale adiacente.
Materialul bibliografic poate fi format din tratate, enciclopedii, lexicoane,
dicţionare de specialitate, monografii, studii şi cercetări, în general din lucrări
care se bucură de o largă recunoaştere ştiinţifică, prin nivel şi probitate.
Aceste materiale servesc pentru analogii, comparaţii, constatări şi
interpretări.

1. Descrieţi cum se realizează documentarea bibliografică.

2. Descrieţi cum se împart în funcţie de specificul lor, documentele
operative.

C. INVESTIGAŢIILE PE TEREN reprezintă una din cele mai importante

surse de documentare, constituind izvorul nemijlocit de obţinere a unor date,
informaţii şi reconstituiri cu deosebită forţă probantă.

36
 Prin documentare pe teren se înţelege culegerea de mărturii şi declaraţii
ale persoanelor care au participat efectiv la producerea sau circulaţia
mărfurilor care fac obiectul litigiului, verificarea de acte originale întocmite atât
în etapa producţiei, cât şi în etapa circulaţiei, observaţii asupra locului în care
s-a produs vicierea (instalaţii, spaţii de depozitare fixe, mijloace de transport,
rampe de manipulare etc.), prelevarea de probe şi analiza acestor probe de
către expert sau de către un laborator neutru.
Documentarea pe teren mai cuprinde experimentări, simulări şi
reconstituiri în legătură cu faptele împricinate.
În munca sa, expertul, spre deosebire de martor, nu percepe decât
rareori, prin mijloace proprii, împrejurările sau cauzele care au produs vicierea
mărfii din punct de vedere calitativ sau cantitativ. Investigaţiile expertului au ca
punct de plecare momentul descoperirii vicierii sau viciului, desfăşurându-se în
sens invers mişcării mărfii.
Aşadar, este important să se cunoască momentele esenţiale ale
producerii şi circulaţiei tehnice a mărfurilor, pentru ca investigaţiile respective
să permită stabilirea locului, momentului şi cauzelor vicierii. De exemplu, în
domeniul mărfurilor alimentare, expertul va recurge în timpul expertizei, fie la
stabilirea calităţii mărfii la un moment dat, fie la urmărirea dinamicii calităţii
mărfii pe etape de producere şi circulaţie, precum şi la urmărirea dinamicii
factorilor care au generat modificarea calităţii iniţiale a mărfii respective. Un
produs poate deveni marfă cu sau fără o prelucrare tehnologică, adică
independent de gradul de prelucrare tehnologică.
Datorită caracterului său complex, este necesar ca investigaţiile pe
teren să se desfăşoare după un plan de acţiune în care problemele de urmărit
şi soluţionat să fie programate în succesiunea lor logică.
Elaborarea planului investigaţiei pe teren începe cu delimitarea sferei în
care se vor concentra observaţiile şi continuă cu concretizarea mijloacelor şi
tehnicilor corespunzătoare. Un asemenea plan nu trebuie să conţină probleme
pe care nu le rezolvă expertul personal, întrucât aprecierile pe care acesta le
va formula trebuie să se bazeze exclusiv pe constatări personale.

37
 În expertiza judiciară, legile procesuale nu interzic însă expertului să
consulte alţi specialişti, care nu au fost numiţi în vederea efectuării expertizei,
dacă este necesar a se clarifica unele probleme din domenii conexe, de mare
importanţă pentru soluţionarea obiectivelor expertizei. Prin aceasta, expertul
nu transferă altor specialişti o parte din atribuţiile sale, întrucât specialiştii
consultaţi, deşi furnizează informaţii utile, nu fac aprecieri asupra problemelor
încredinţate expertizei.
În privinţa informaţiilor furnizate de persoanele care au participat, în mod
direct sau indirect, la efectuarea unor operaţii materiale de natură a cauza
degradarea sau vicierea produselor, sfera acestora trebuie limitată de garanţia
obiectivitătii pe care persoanele le prezintă. Din acest punct de vedere,
explicaţiile pe care le dau diverse persoane cu prilejul efectuării expertizei nu
pot constitui o bază a opiniei pe care o exprimă expertul, acesta neavând
posibilitatea să stabilească veridicitatea informaţiilor.
Investigaţia pe teren constă din trei momente esenţiale: procedura,
conţinutul şi consemnarea (fixarea) rezultatelor investigaţiilor respective.
i. Procedura investigaţiilor se referă la modul de stabilire a contactului
de lucru dintre expert şi părţi, cu toate implicaţiile care decurg de aici.
Procedura investigaţiilor presupune:
 convocarea scrisă a părţilor;
 termenul de comunicare;
 existenţa unor împuterniciri pentru expert şi delegaţii părţilor.
Prin convocarea scrisă, expertul invită părţile să-şi trimită împuterniciţii
(delegaţii) care să conlucreze cu expertul la investigaţiile pe teren, la un loc, la
o dată şi pentru o durată bine stabilită. Cu acest prilej, expertul are dreptul de
a solicita părţilor să-i transmită documentele sau copiile după documentele
necesare în cursul investigaţiilor.
În stabilirea termenului de comunicare, expertul este obligat să asigure
un interval de timp util, care să permită împuterniciţilor părţilor să se prezinte la
locul, ziua şi ora fixate pentru investigaţii.

38
 De regulă, termenul de comunicare pentru aceeaşi localitate este de trei
zile, iar pentru alte localităţi de şapte zile (considerat de la primirea înştiinţării
şi ziua fixată pentru efectuarea investigaţiilor). Comunicările verbale nu au
valabilitate.
ii. Conţinutul investigaţiei pe teren se poate referi la unul sau mai multe
din următoarele aspecte:
În cazul unei unităţi producătoare:
 verificarea documentelor de constatare privind cantitatea şi
calitatea materiei prime intrate în fabricaţie;
 conţinutul, data şi frecvenţa efectuării controlului de calitate;
 convorbiri cu cei care au fost subiecţi sau martori (consemnate de
expert în minute semnate de către participanţi sau sub formă de
declaraţii scrise);
 verificarea registrului de analize şi a registrului de fabricaţie;
 examinarea balanţei de materiale.
În cazul unei unităţi comerciale:
 actele de recepţie;
 registrul de analize;
 registrul de stare calitativă a mărfurilor depozitate;
 verificarea unor documente operative în cazul când nu s-au depus
copii la dosarul cauzei sau dacă există dubii cu privire la
veridicitatea lor;
 convorbiri cu cei care au fost subiecţi sau martori;
 recoltarea de probe. Expertul împreună cu reprezentanţii părţilor
poate recolta probe care se supun analizei. Probele se iau
conform metodologiei stabilite prin standarde. În anumite cazuri,
când apare necesitatea prelevării unor eşantioane pe fluxul
tehnologic, se adoptă o tehnică uzuală de recoltare.
iii. Consemnarea (fixarea) rezultatelor investigaţiei pe teren. La sfârşitul
investigaţiei se întocmeşte un document în care sunt consemnate în scris şi

39
semnate de către toţi participanţii, rezultatele investigaţiei privind următoarele
elemente:
 locul, data, durata investigaţiei;
 participanţii (calitatea lor şi numărul delegaţiilor de împuternicire);
 felul investigaţiilor;
 conţinutul investigaţiilor;
 opiniile împuterniciţilor părţilor în raport cu cele constatate;
 obligaţiile părţilor de a furniza la un termen prestabilit anumite
informaţii scrise sau acte.
La acest document se anexează toate materialele solicitate de către
expert, inclusiv opisul lor. Documentul nu cuprinde opinia, interpretarea sau
concluziile parţiale ale expertului. În caz contrar, afirmaţiile făcute de expert pe
baza unor elemente parţiale sunt premature şi pot veni în contradicţie cu
concluziile finale ale raportului de expertiză.
Investigaţiile pe teren sunt necesare aproape în toate cazurile atât când
produsul există, cât şi când produsul nu mai este.

Completaţi spaţiile libere cu definiţiile corespunzătoare:

1. Investigaţia pe teren constă din trei momente

esenţiale:........................................................................................
2. În stabilirea termenului de comunicare, expertul este obligat să
asigure un interval de timp util, care să permită împuterniciţilor
părţilor............................................................................................

D. ELABORAREA RAPORTULUI DE EXPERTIZĂ

Rezultatele activităţii depuse de expert pentru soluţionarea obiectivelor
ridicate de problema cercetată se concretizează în raportul de expertiză, ce se
înaintează instanţei sau organului care a dispus efectuarea expertizei.

40
 Raportul de expertiză fiind un document elaborat ştiinţific, are o valoare
probatorie deosebită. Având în vedere importanţa sa în soluţionarea unei
cauze, raportul de expertiză nu se poate rezuma la simpla expunere a
concluziilor la care a ajuns expertul, ci trebuie să oglindească în mod succint,
dar complet, etapele drumului parcurs de expert până la concluzia finală.
1
În acest scop, raportul de expertiză trebuie să cuprindă în principal :
 partea introductivă, în care se menţionează organul care a dispus
efectuarea expertizei, data la care s-a dispus expertiza, numele şi
prenumele expertului sau specialistului, specialitatea acestuia,
data întocmirii raportului de expertiză, obiectul expertizei şi
întrebările adresate expertului sau specialistului, procedura
expertizei şi menţiuni privind posibilele explicaţii date de
reprezentanţii părţilor în cursul expertizei;
 descrierea operaţiunilor şi activităţilor efectuate cu prilejul
expertizei, obiecţiile sau explicaţiile părţilor, precum şi analiza sau
interpretarea acestora în baza constatărilor expertului sau
specialistului;
 concluziile expertizei, respectiv răspunsurile expertului la
întrebările adresate precum şi părerea acestuia asupra
obiectivului expertizei.
Elaborarea raportului de expertiză trebuie făcută cu respectarea
anumitor reguli de ordin procedural, de formă şi conţinut.
Forma raportului de expertiză poate fi orală sau scrisă, în funcţie de
locul unde se desfăşoară expertiza (în faţa organului respectiv sau în afara
acestuia), cât şi de natura şi specificul problemei aflată în litigiu.
În toate cazurile în care efectuarea lucrărilor expertizei necesită timp,
deplasări, documentări, cercetări, analize, teste sau încercări de laborator
etc., raportul de expertiză se prezintă scris.
Printre principalele reguli de ordin procedural privind raportul de
expertiză menţionăm: necesitatea redactării acestuia în mai multe exemplare,
dintre care două se depun la registratura instanţei.

41
 Raportul de expertiză este semnat la sfârşit, iar fiecare pagină trebuie
să poarte parafa expertului. Semnarea şi parafarea se fac atât pe original, cât
şi pe copii, aceasta fiind necesar pentru a evita substituirea unor pagini.
În raportul de expertiză nu sunt admise greşeli, corecturi sau ştersături.
Raportul de expertiză trebuie depus în termen; de regulă depunerea se
face cu minimum cinci zile înainte de data judecării litigiului respectiv.
Termenul de depunere a raportului de expertiză se fixează de către
instanţă sau se precizează în împuternicirea scrisă remisă personal expertului
(mai ales în cazul expertizelor iniţiate de organele administrative).
Nerespectarea fără motive întemeiate a termenului fixat pentru
depunerea raportului de expertiză poate atrage sancţiuni materiale şi chiar
penale.
Raportul de expertiză se prezintă ca un document, alcătuit din mai multe
pagini, grupate în secţiuni.
Obligativitatea de a redacta raportul de expertiză pe secţiuni şi de a le
dispune într-o anumită ordine este impusă de practică şi de necesitatea
asigurării fluenţei şi clarităţii ideilor în raport, pentru ca acestea să fie
accesibile oricui, specialist sau nespecialist.
În mod obişnuit, raportul de expertiză cuprinde următoarele secţiuni:
 Preambulul;
 Scurt istoric al litigiului;
 Obiectul expertizei;
 Procedura investigaţiilor;
 Constatările expertizei;
 Concluziile raportului de expertiză;
 Anexele (în original sau în copie).
Preambulul raportului de expertiză cuprinde: numele şi prenumele
expertului, profesia şi calificarea sa, adresa completă, instanţa sau organul
care a numit expertul, numărul dosarului pentru litigiul în cauză şi numărul
actului de împuternicire a expertului.

42
 Scurt istoric al litigiului: de regulă, în această secţiune se
menţionează numele sau denumirile părţilor aflate în litigiu (reclamant şi
pârât), cât şi adresele lor exacte. În unele cazuri pot apărea două sau mai
multe coreclamante sau copârâte, ordinea lor ierarhică stabilindu-se în funcţie
de poziţia pe care o au în litigiu. Deseori, alături de pârâtă sau copârâtă, mai
pot apărea şi părţi chemate în garanţie. De asemenea, tot în această secţiune
se prezintă într-o succesiune cronologică principalele elemente şi date ce
reprezintă puncte de reper esenţiale ale litigiului.
Cu această ocazie se consemnează poziţia sau interpretarea părţilor în
raport cu problemele litigiului, în special a acelora care vizează obiectivele
expertizei, precum şi precizarea daunelor şi a perioadei când acestea s-au
produs, dacă s-au mai efectuat expertize anterioare pe problema respectivă.
Obiectul expertizei. În această secţiune sunt redate ad litteram
obiectivele stabilite de către instanţă pentru efectuarea expertizei, precum şi
întrebările care au fost transmise în scris expertului.
Procedând astfel, se evită posibilitatea ridicării unor obiecţii de către
părţi, pe considerentul că nu s-a dat răspuns întrebărilor din ordonanţă sau
încheiere.
Procedura investigaţiilor cuprinde, de regulă, următoarele elemente:
- legalitatea invitării părţilor pentru a conlucra sau asista expertul în
efectuarea unor investigaţii;
- numele şi calitatea împuterniciţilor;
- felul documentelor de împuternicire;
- felul investigaţiilor efectuate de către expert în prezenţa părţilor;
- felul documentului de consemnare a rezultatelor investigaţiilor (proces-
verbal, minută etc.), semnat de către expert şi reprezentanţii părţilor.
Constatările expertizei reprezintă cea mai importantă secţiune din
raport şi cuprinde atât faptele şi datele din dosarul litigiului, cât şi pe cele
rezultate din investigaţiile efectuate de către expert, care trebuie descrise
exact şi, după caz, comparate sau interpretate.

43
 Când apar nepotriviri între datele provenind din diferite surse, inclusiv
din actele scrise prezentate de părţi, în raport se consemnează toate aceste
date, se face analiza lor comparativă în vederea stabilirii gradului lor de
veridicitate.
În funcţie de obiectivele expertizei, în raport se prezintă rezultatele
investigaţiilor în ordinea dezvăluirii lor. Expertul trebuie să acorde o atenţie
deosebită stabilirii cu exactitate a cauzelor şi împrejurărilor care au generat
vicierea respectivă. De aceea, pe lângă simpla prezentare a elementelor de
reconstituire a cauzelor şi împrejurărilor, precum şi a mărimii şi efectului
vicierii, expertul va prezenta interpretările corespunzătoare, inclusiv soluţiile
posibile pentru preîntâmpinarea repetării unei anomalii de felul celei care
formează speţa expertizei.
Concluziile raportului de expertiză trebuie să conţină într-o formă
concentrată răspunsurile expertizei la obiectivele încredinţate spre soluţionare.
În măsura în care, în urma investigaţiilor, se stabileşte cu claritate
demarcaţia între răspunderile tehnice legate de vicierea incriminată, aceasta
va fi consemnată ca atare, fără a se atinge vreo latură juridică a problemei.
Obiectivitatea şi corectitudinea concluziilor sunt determinate de următorii
factori:
 calificarea înaltă a specialistului în domeniul în care acţionează ca
expert;
 cunoaşterea profundă a problemelor circulaţiei tehnice a
mărfurilor;
 cunoaşterea complexă a metodelor şi tehnicilor de analiză a
mărfurilor;
 probitatea profesională şi morală a expertului, spre a nu omite
aspecte esenţiale ale investigaţiilor şi pe această bază să emită
concluzii eronate sau false;
 independenţa faţă de părţile implicate de litigiu;
 respectarea dreptului părţilor implicate în litigiu în legătură cu
desfăşurarea expertizei.

44
 Completaţi spaţiile libere cu definiţiile corespunzătoare:

1. Concluziile raportului de expertiză trebuie să conţină într-o formă

concentrată.................................…………………...........................
2. Preambulul raportului de expertiză cuprinde:..................................

Anexele raportului de expertiză. La raportul de expertiză se pot ataşa

în anexă documentele susţinătoare ale concluziilor pe care le formulează
expertul, ca de exemplu buletine de analiză, grafice, copii şi fotocopii, planuri
şi schiţe ale unor depozite, scheme de amplasare a mărfurilor în spaţiile de
transport, eventual procedee de calcul etc. De asemenea, se ataşează
borderoul de anexe, care reprezintă opisul detaliat al tuturor documentelor şi
actelor suplimentare depuse de părţi pe parcursul efectuării expertizei şi care
au servit la întocmirea raportului de expertiză. Borderoul de anexe figurează în
mod obligatoriu atât pe original, cât şi pe copiile raportului de expertiză.
Pentru a se asigura raportului de expertiză o ţinută corespunzătoare,
trebuie respectate unele condiţii privitoare la stil şi conţinut.
Astfel, raportul de expertiză trebuie să fie clar şi concis, fără formulări
sau termeni echivoci (ci dimpotrivă se impune o terminologie de specialitate,
adecvată); nu se vor face trimiteri la lucrări în afara raportului. Se vor utiliza pe
cât posibil fraze scurte, dense şi clare. Termenii tehnici, greu accesibili, se vor
explica la piciorul paginii sau în paranteze, pentru a înlesni înţelegerea
concluziilor.
Raportul de expertiză nu trebuie să conţină păreri personale în legătură
cu diferitele acte normative sau cu dispoziţiile legale ale unor organe
administrative.
Aceasta nu înseamnă că expertul nu este liber în formarea opiniei sale,
fără însă ca aceasta să reflecte bunul plac sau acţiunea arbitrară a expertului.
La redactarea raportului de expertiză, se recomandă ca toate aspectele
problemei în cauză, desprinse de expert în urma efectuării investigaţiilor sale,

45
să fie încadrate în litera şi spiritul actelor normative care reglementează
problemele abordate.
Constatările şi afirmaţiile expertului, conţinute în textul raportului de
expertiză, trebuie să fie susţinute prin exemplificări şi argumentări temeinice.
În acest sens, expertul trebuie să fie preocupat de a conferi raportului o
anumită inatacabilitate, precum şi de a evita o eventuală neconcordanţă între
datele trecute în raport în cazul unei eventuale noi expertize. De asemenea,
este indicat ca în anexele la raportul de expertiză să se găsească dovezi care
să evidenţieze procedeele de investigare folosite de expert, constatările făcute
de către acesta în anumite momente, situaţii, fotografii sau fotocopii ale unor
obiecte, probe sau documente al căror conţinut nu poate fi integrat în raportul
de expertiză.
Datele conţinute în raportul de expertiză trebuie să fie reale şi
demonstrabile. Expertul răspunde pentru toate datele trecute în raport oricât
de neînsemnate ar fi ele. Justeţea datelor şi responsabilitatea expertului faţă
de acestea este caracteristica esenţială a unui raport de expertiză. Pentru
aceste considerente, expertul trebuie să aibă în vedere, printre altele,
următoarele:
 analizele şi încercările de laborator să fie efectuate personal sau de
laboratoare de analiză autorizate în acest scop;
 aparatele şi metodele folosite să aibă o precizie cât mai ridicată, în
acest scop este indicat să se efectueze un număr cât mai mare de
determinări (în special în cazul analizelor organoleptice).
Concizia şi claritatea concluziilor formulate de către expert trebuie să fie
evidente. Concluziile trebuie să reprezinte sinteza logică a constatărilor
parţiale la care a ajuns expertul pe parcursul efectuării investigaţiilor.

Analiza raportului de expertiză

Economistul de comerţ este specialistul în problemele circulaţiei tehnice
a mărfurilor, având o calificare care îi permite abordarea problemelor de

46
concepţie, de conducere şi de organizare, vizând fluxul mărfurilor de la
producător la consumator.
În consecinţă, atunci când nu are calitatea de expert atribuită de
instanţă, el este chemat, ca bun cunoscător al domeniului, să participe la
analiza unui raport de expertiză referitor la problemele merceologice, ca
reprezentant al uneia dintre părţile implicate în litigiu.
Analiza raportului de expertiză este abordată sub multiple unghiuri
(juridic, merceologic, economic, contabil etc.). Ea parcurge, în principal, două
etape importante, constând din verificarea respectării prevederilor legale
referitoare la expertiză (verificare formală) şi verificarea conţinutului ştiinţific al
2
raportului de expertiză (verificare de fond sau substanţială) .
Verificarea formală presupune următoarele aspecte:
 dacă au fost respectate condiţiile legale de desemnare a experţilor
şi dacă nu există eventuale motive de recuzare a acestora;
 dacă au fost formulate răspunsuri clare şi complete la toate
întrebările adresate experţilor;
 dacă raportul de expertiză a fost semnat şi datat.
Verificarea de fond are drept scop stabilirea măsurii în care expertul a
folosit raţional şi complet mijloacele de documentare, a întreprins investigaţiile
folosind cele mai adecvate metode şi tehnici şi a relevat datele şi faptele care
să elucideze obiectivele expertizei. Se verifică, de asemenea, dacă concluziile
expertului sunt certe sau aproximative, justeţea raţionamentului şi concordanţa
dintre concluzii şi conţinutul raportului de expertiză.
Dacă la examinarea raportului de expertiză de către organul juridic sau
de către părţile aflate în litigiu se constată că acesta este necorespunzător, din
cauza unor neclarităţi sau lacune minore în efectuarea investigaţiilor de
specialitate, se pot lua măsuri de îndreptare.
Măsurile de îndreptare, care se pot lua la constatarea unor situaţii
necorespunzătoare în momentul analizei raportului de expertiză, sunt în
funcţie de lacunele constatate şi anume:

47
  chemarea expertului pentru a da lămuriri suplimentare atunci când
raportul prezintă anumite neclarităţi;
 întregirea expertizei printr-un supliment de expertiză, atunci când
investigaţiile au fost incomplete;
 efectuarea unei noi expertize atunci când se impune anularea
expertizei datorită încălcării unor norme legale de către expert.
În cazul în care, la studierea raportului de expertiză, apar neclarităţi se
pot solicita expertului lămuriri suplimentare sau clarificări. Acestea se pot da
verbal sau în scris, sub forma unui act adiţional la raportul de expertiză
denumit "completare la raportul de expertiză".
Uneori, părţile aflate în litigiu pot formula obiecţiuni asupra raportului de
expertiză sau a unei părţi din acesta. în acest caz, instanţa obligă pe expert să
analizeze obiecţiunile formulate de către părţi, să-şi fixeze poziţia în raport cu
obiecţiunile părţilor sau să răspundă la unele întrebări rezultate din aceste
obiecţiuni. Răspunsul expertului se dă în scris, sub forma unui document
denumit „note scrise".
Suplimentul de expertiză. Uneori, după efectuarea expertizei (şi
respectiv după depunerea raportului de expertiză), se constată de către părţi
sau de către instanţă noi probleme ale speţei litigiului, nerelevate iniţial, care
reclamă investigaţii, respectiv intervenţia expertului. în aceste situaţii instanţa
poate ordona obiective suplimentare pentru expertiză.
Acest supliment, care uneori este provocat de contestarea unei
chestiuni din raport de către partea interesată, presupune adâncirea sau
lărgirea cercetării problemei respective.
O nouă expertiză. Atunci când concluziile raportului sunt controversate,
mai mult sau mai puţin întemeiate, inexacte, sau când se anulează expertiza
ca urmare a încălcării unor dispoziţii legale de către expert, se poate dispune
efectuarea unei noi expertize.
În general, cazurile de încălcare a unor reglementări legale de către
expert, fapt ce duce la anularea expertizei, sunt rare şi cu incidenţă directă în
materie de drept.

48
 Noua expertiză este efectuată, de regulă, de către alt expert sau de mai
mulţi experţi (în număr impar).
Forma, structura şi conţinutul raportului noii expertize sunt identice cu
acelea ale raportului de expertiză. Există însă unele deosebiri şi anume:
■ necesitatea luării de poziţie faţă de raportul iniţial de expertiză (dacă
este cazul);
■ existenţa posibilă a divergenţei de opinii între experţii care efectuează
noua expertiză, caz în care fiecare expert, în cadrul aceluiaşi raport,
îşi prezintă propriul său punct de vedere.
În raportul noii expertize, aceste aspecte trebuie reflectate în mod
corespunzător, din punct de vedere al conţinutului şi al procedurii. O nouă
expertiză se dispune în mod firesc pentru cercetarea aceloraşi obiective ca şi
în cazul expertizei iniţiale.
Lămurirea neclarităţilor, completarea printr-un supliment de expertiză,
sau dispunerea unei noi expertize pot fi ocazionate de situaţii precum:
■ din lectura raportului rezultă că expertul nu a folosit cele mai moderne
şi adecvate metode în cercetarea respectivă;
■ lectura raportului vădeşte o competenţă scăzută;
■ conştiinciozitatea şi obiectivitatea expertului sunt puse sub semnul
întrebării;
■ apare o anumită contradicţie între concluziile iniţiale ale raportului şi
rezultatele investigaţiilor ulterioare, ca urmare a administrării unor
lămuriri suplimentare.

Completaţi spaţiile libere cu definiţiile corespunzătoare:

1. Verificarea de fond are drept scop...............................................

2. Raportul de expertiză nu trebuie să conţină păreri personale în
legătură cu...................................................................................

49
 a. Descrieţi suplimentul de expertiză.
b. Descrieţi factorii care determină obiectivitatea şi
corectitudinea concluziilor raportului de expertiză.
c. Descrieţi procedura investigaţiilor.

5. Rezumat

Orientativ, sunt considerate ca principale etape ale efectuării

unei expertize merceologice următoarele:
A. acceptarea expertizei;
B. pregătirea expertizei;
C. investigarea obiectului expertizei;
D. întocmirea raportului de expertiză.
Acceptarea expertizei presupune un timp foarte scurt în care expertul,
legal înştiinţat, are datoria de a se prezenta în faţa organului care l-a
desemnat pentru a i se comunica obiectivele expertizei sau întrebările la care
trebuie să răspundă. Cu acest prilej el ia cunoştinţă de actele aflate la dosarul
cauzei, poate solicita explicaţii suplimentare şi poate face obiecţii asupra
termenului acordat pentru efectuarea expertizei.
Stabilirea corectă a obiectului expertizei are implicaţii directe atât asupra
activităţii expertului, cât şi asupra aportului expertizei la justa soluţionare a
cauzei.
Pregătirea expertizei - principala problemă pe care expertul trebuie să o
soluţioneze în această etapă constă în aprofundarea obiectivelor expertizei,
cunoaşterea sarcinilor ce îi revin sau înţelegerea corectă a sensului
întrebărilor la care trebuie să răspundă. Acest deziderat se realizează în
practică printr-o documentare rapidă, însă cuprinzătoare.

50
 Investigaţiile pe teren reprezintă una din cele mai importante surse de
documentare, constituind izvorul nemijlocit de obţinere a unor date, informaţii
şi reconstituiri cu deosebită forţă probantă.
Prin documentare pe teren se înţelege culegerea de mărturii şi declaraţii
ale persoanelor care au participat efectiv la producerea sau circulaţia
mărfurilor care fac obiectul litigiului, verificarea de acte originale întocmite atât
în etapa producţiei, cât şi în etapa circulaţiei, observaţii asupra locului în care
s-a produs vicierea (instalaţii, spaţii de depozitare fixe, mijloace de transport,
rampe de manipulare etc.), prelevarea de probe şi analiza acestor probe de
către expert sau de către un laborator neutru.
Rezultatele activităţii depuse de expert pentru soluţionarea obiectivelor
ridicate de problema cercetată se concretizează în raportul de expertiză, ce se
înaintează instanţei sau organului care a dispus efectuarea expertizei.
În cazul în care, la studierea raportului de expertiză, apar neclarităţi se
pot solicita expertului lămuriri suplimentare sau clarificări. Acestea se pot da
verbal sau în scris, sub forma unui act adiţional la raportul de expertiză
denumit "completare la raportul de expertiză". Uneori, părţile aflate în litigiu pot
formula obiecţiuni asupra raportului de expertiză sau a unei părţi din acesta. în
acest caz, instanţa obligă pe expert să analizeze obiecţiunile formulate de
către părţi, să-şi fixeze poziţia în raport cu obiecţiunile părţilor sau să răspundă
la unele întrebări rezultate din aceste obiecţiuni. Răspunsul expertului se dă în
scris, sub forma unui document denumit „note scrise".

6. Teste de autoevaluare

1. Suplimentul de expertiză:
a) are rolul de martor
b) are forţă probantă absolută
c) are rolul de negociator
d) este provocat de contestarea unei chestiuni din raport

51
3. O nouă expertiză are loc atunci când concluziile raportului sunt:
a) controversate
b) clare
c) concise
d) orale

3. Forma, structura şi conţinutul raportului unei noii expertize sunt:

a) scrise
b) numai judiciare
c) obligatoriu orale
d) sunt identice cu acelea ale raportului de expertiză

4. Noua expertiză este efectuată, de regulă:

a) de același expert
b) de un alt expert
c) în scris
d) în mod judiciar

52
 Unitatea de învăţare 4

Surse de litigii generatoare de

expertize merceologice

Cuprins
1. Introducere
2. Obiectivele unităţii de învăţare
3. Surse de litigii generatoare de expertize merceologice
4. Rezumat
5. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Introducere
Acestă unitate de învătare prezintă sursele de litigii
generatoare de expertize merceologice.
Acestă unitate de învăţare studiază sursele de litigii
generatoare de expertize merceologice. În cadrul circuitului
tehnico-economic al mărfurilor, între furnizori, transportatori şi
beneficiari pot să apară unele divergenţe sau chiar litigii prin
lezarea intereselor uneia dintre părţi.
După parcurgera acestei unităţi de învăţare veţi cunoaşte
sursele de litigii generatoare de expertize merceologice.

2. Obiectivele unităţii de învăţare

După studierea acestui capitol ar trebui să puteţi:
 Să cunoaşteţi sursele de litigii generatoare de expertize
merceologice.
 Să cunoaşteţi termenii de falsificare, substituire de produs,
denaturarea produselor.

53
 Cuvinte cheie: litigii, substituirea de produs, denaturarea
produselor.

Durata medie de studiu individual - 4 ore

3. Surse de litigii generatoare de expertize merceologice

În cadrul circuitului tehnico-economic al mărfurilor, între furnizori,

transportatori şi beneficiari pot să apară unele divergenţe sau chiar litigii prin
lezarea intereselor uneia dintre părţi. Asemenea divergenţe şi litigii sunt
rezolvate, după caz, de către părţile implicate prin negocieri sau de către
organele judiciare care, pentru soluţionarea corectă a cauzelor, recurg
adeseori la sprijinul expertizei merceologice.
Practica efectuării expertizelor merceologice evidenţiază faptul că cele
mai multe litigii la a căror soluţionare participă şi expertiza merceologică, au
drept obiect substituirea produselor, denaturarea, înlocuirea sau deprecierea
lor calitativă.
Substituirea de produs constă în livrarea unor produse având aceeaşi
destinaţie şi acelaşi preţ cu al produselor contractate, dar cu alţi indici de
calitate decât cei precizaţi în standarde sau alte documente la care părţile au
făcut referiri în contract.
Cauzele ce pot favoriza substituirea de produse sunt:
• controlul tehnic de calitate defectuos executat;
• sortarea greşită a unor produse de calitate inferioară la calităţi
superioare.
În practică pot fi întâlnite unele situaţii care se asimilează substituirii de
produse, dintre care se menţionează:

54
 • încadrarea greşită de la un model la altul a produselor, în cazul
în care acestea necesită consumuri specifice diferite de
materiale;
• livrarea produselor la calităţi inferioare celei reale;
• livrarea de loturi eterogene, care conţin produse obţinute din
şarje diferite, având şi caracteristici de calitate diferite;
• livrarea loturilor conţinând produse care au alţi indici de calitate
în raport cu cei înscrişi în buletinele de analiză sau în
certificatele de calitate.
Denaturarea produselor constă în fabricarea şi livrarea unor produse
ale căror caracteristici de calitate nu corespund valorilor prescrise şi nici
preţului convenit.
În categoria denaturării produselor se încadrează următoarele situaţii:
 modificarea reţetei de fabricaţie a unor produse în sensul
diminuării proporţiilor unor componenţi valoroşi (şi deci mai
costisitori) şi înlocuirea acestora cu componenţi sau constituenţi
mai ieftini (prin aceasta calitatea produselor se reduce);
 abaterile de la tehnologia de fabricaţie, în sensul diminuării unora
dintre fazele tehnologice sau modificarea modalităţii de
executare a altor faze tehnologice, cu implicaţii negative asupra
calităţii sau stabilităţii produselor la păstrare, care provoacă
anomalii în utilizarea produselor.
Falsificarea produselor (care constituie o formă de denaturare a
acestora) reprezintă operaţia prin care se modifică valoarea de întrebuinţare a
unui produs în scop fraudulos. Dintre procedeele de falsificare mai frecvent se
întâlnesc:
■ extragerea unor componente naturale ale unui produs (exemplu
cofeina din cafea);
■ înlocuirea unor componenţi valoroşi ai produselor cu substanţe
inactive, indiferente sau chiar dăunătoare pentru utilizatorul
produsului;

55
 ■ fabricarea produselor din alte materii prime decât cele normale
(de regulă, prin utilizarea unor materii prime de calitate
inferioară).

Completaţi spaţiile libere cu definiţiile corespunzătoare:

1. Falsificarea produselor (care constituie o formă de denaturare a

acestora) reprezintă...........................................................................
2. Denaturarea produselor constă în fabricarea şi livrarea unor
produse ale căror caracteristici de calitate ........................................

Înlocuirea unor produse naturale cu produse sintetice este una

dintre căile de diversificare sortimentală folosită în prezent pentru asigurarea
consumatorilor cu bunurile necesare acestora, folosind însă procedura legală
de omologare a produselor.
Această cale este folosită în prezent pe scară largă în unele domenii de
activitate, mai ales în acelea în care materialele sintetice au unele
caracteristici calitative superioare celor naturale. Această posibilitate nu
trebuie înţeleasă în sensul prezentării produselor sintetice drept produse
naturale în vederea obţinerii unor profituri necuvenite rezultate din diferenţa de
preţ.
Deprecierea calitativă a produselor se poate produce în oricare dintre
etapele circuitului lor tehnic, dar mai ales în timpul transportului şi depozitării.
În funcţie de intensitatea factorilor de degradare, aceasta poate fi totală,
când produsul trebuie scos din uz, sau parţială, când poate primi alte
destinaţii, mai puţin eficiente în raport cu destinaţia de bază.
Principalele etape ale circulaţiei tehnice a produselor sunt, de
asemenea, surse potenţiale de litigii generatoare de expertize merceologice.
Astfel, cu prilejul livrării loturilor de produse, surse potenţiale de litigii pot
apare în următoarele situaţii:

56
 • din cauza livrării altor sortimente decât cele contractate;
• din cauza livrării loturilor necorespunzătoare calitativ;
• din cauza livrării unor loturi eterogene (conţinând produse din
şarje diferite).
Transportul loturilor de mărfuri în esenţă înseamnă o păstrare de
durată variabilă a acestora în spaţii mobile de depozitare. Influenţa
transportului asupra calităţii loturilor de mărfuri poate fi în anumite cazuri
negativă. De aceea, prezintă importanţă alegerea judicioasă a mijloacelor de
transport (care să asigure cât mai mult cu putinţă un microclimat adecvat),
alegerea celor mai scurte trasee (pentru a reduce la minim acţiunea agenţilor
mecanici - şocuri, trepidaţii etc.), alegerea unor ambalaje de transport
corespunzătoare naturii produselor şi în concordanţă cu ceilalţi parametri ai
transportului, amplasarea şi fixarea corectă a mărfurilor în spaţiul de transport,
selecţionarea tehnicilor optime de încărcare-descărcare a mijloacelor de
transport etc. Este firesc ca, în situaţia în care condiţiile de transport nu sunt
corespunzătoare, această etapă să genereze vicieri însemnate ale mărfurilor
şi ambalajelor acestora, pierderi peste normele legale, degradări sau alterări
ale produselor, impurificări etc. în practică se constată că cele mai însemnate
vicieri ale produselor, care pot genera litigii, au drept cauze următoarele:
• utilizarea unor mijloace de transport necorespunzătoare;
• deplasarea pe rute ocolitoare (mărirea traseelor de parcurs);
• folosirea unor ambalaje de transport necorespunzătoare;
• manipularea brutală a produselor.

Completaţi spaţiile libere cu definiţiile corespunzătoare:

1. Înlocuirea unor produse naturale cu produse sintetice este una

dintre.................................................................................................
2. Deprecierea calitativă a produselor se poate produce în oricare
dintre ...............................................................................................

57
 Recepţia loturilor de produse reprezintă etapa în care pot apărea cele
mai numeroase litigii, atât referitoare la calitatea produselor, cât şi la cantitatea
lor. Aceste litigii pot avea la bază, în unele situaţii, efectuarea
necorespunzătore a verificării la recepţie; însă, de cele mai multe ori, ele au la
bază degradări calitative ale produselor, apărute în etapele premergătoare
recepţiei, dar depistate cu prilejul efectuării acesteia.
Cele mai frecvente surse de litigii întâlnite în această etapă sunt:
 neconcordanţa dintre sortimentul contractat şi sortimentul
atestat documentar sau cel real al lotului de marfa;
 neconcordanţa dintre calitatea contractată (respectiv
calitatea prescrisă şi omologată) şi calitatea reală a lotului
de marfă;
 neconcordanţa cantitativă a loturilor de marfă.
Depozitarea unui lot de marfă (în spaţii fixe de depozitare) presupune
un ansamblu de operaţiuni de manipulare, amplasare spaţială, protecţia
integrităţii produselor etc., a căror nerespectare poate să genereze degradări
calitative.
Păstrarea loturilor de mărfuri în depozite implică asigurarea unui regim
optim care să permită menţinerea proprietăţilor produsului cât mai apropiate
de cele iniţiale. Prin urmare, în această etapă este necesar să se controleze şi
să se dirijeze influenţa agenţilor mediului ambiant (temperatura aerului,
umiditatea relativă a aerului etc.), dar în acelaşi timp să se controleze evoluţia
proprietăţilor labile ale loturilor de mărfuri spre a preveni modificarea lor în
sens nedorit.
Evident, sunt cazuri când datorită viciilor ascunse se pot manifesta
modificări negative ale proprietăţilor produselor chiar atunci când influenţa
factorilor externi este minimă sau chiar nulă.
În cazul în care, beneficiarul organizează incorect procesul de păstrare
a mărfurilor sau nu poate dovedi că a respectat condiţiile prescrise de
păstrare, răspunderea pentru eventualele degradări îi revine.

58
 Analizând cele mai importante surse care generează modificări negative
ale calităţii în ansamblul circulaţiei tehnice a loturilor de mărfuri, este necesar
să precizăm că răspunderile părţilor implicate nu apar decât foarte rareori clar
delimitate şi de aceea, frecvent, se apelează la expertize.
Din practica organelor care au competenţe în soluţionarea litigiilor
patrimoniale, dintre operatorii economici, precum şi a celor care au
competenţe în soluţionarea litigiilor izvorâte din activitatea de comerţ exterior
(care pot avea drept obiect livrarea unor loturi de produse necorespunzătoare,
estimarea întinderii prejudiciului rezultat prin degradarea produselor în timpul
transportului, stabilirea factorilor care au cauzat degradarea calitativă,
stabilirea cantităţii unor loturi sau angajarea răspunderii societăţilor de
asigurare) se constată că, dintre etapele circuitului tehnico-economic al
produselor, cele care generează cel mai frecvent litigii, pentru a căror
soluţionare corectă se recurge la sprijinul expertizei merceologice judiciare
sau preventive, sunt recepţia calitativă, păstrarea, depozitarea şi transportul.
Efectuarea expertizelor în aceste domenii presupune unele
particularizări ce derivă din metodologia generală de efectuare a unei
expertize şi care sunt în funcţie de natura activităţilor specifice etapelor
menţionate. Asemenea expertize au în general un caracter complex şi un grad
de dificultate avansat, presupunând cunoaşterea aprofundată de către experţi
atât a cadrului legislativ-normativ, cât şi a tehnicilor uzuale sau a unor aspecte
particulare specifice verificării la recepţie, transportului sau păstrării loturilor de
produse în spaţii fixe sau mobile de depozitare.

Completaţi spaţiile libere cu definiţiile corespunzătoare:

1. Depozitarea unui lot de marfă (în spaţii fixe de depozitare)

presupune..........................................................................................
2. Recepţia loturilor de produse reprezintă etapa în
care....................................................................................................

59
 a). Descrieţi cele mai frecvente surse de litigii întâlnite la recepţia
loturilor de produse.
b). Descrieţi surse potenţiale de litigii care pot apare cu prilejul
livrării loturilor de produse.
c.) Descrieţi procedeele de falsificare cel mai frecvent întâlnite.

7. Rezumat

În cadrul circuitului tehnico-economic al mărfurilor, între

furnizori, transportatori şi beneficiari pot să apară unele
divergenţe sau chiar litigii prin lezarea intereselor uneia
dintre părţi. Asemenea divergenţe şi litigii sunt rezolvate,
după caz, de către părţile implicate prin negocieri sau de
către organele judiciare care, pentru soluţionarea corectă
a cauzelor, recurg adeseori la sprijinul expertizei
merceologice.
Practica efectuării expertizelor merceologice evidenţiază faptul că cele
mai multe litigii la a căror soluţionare participă şi expertiza merceologică, au
drept obiect substituirea produselor, denaturarea, înlocuirea sau deprecierea
lor calitativă.
Substituirea de produs constă în livrarea unor produse având aceeaşi
destinaţie şi acelaşi preţ cu al produselor contractate, dar cu alţi indici de
calitate decât cei precizaţi în standarde sau alte documente la care părţile au
făcut referiri în contract.

60
 Denaturarea produselor constă în fabricarea şi livrarea unor produse ale
căror caracteristici de calitate nu corespund valorilor prescrise şi nici preţului
convenit.
Falsificarea produselor (care constituie o formă de denaturare a
acestora) reprezintă operaţia prin care se modifică valoarea de întrebuinţare a
unui produs în scop fraudulos.
Înlocuirea unor produse naturale cu produse sintetice este una dintre
căile de diversificare sortimentală folosită în prezent pentru asigurarea
consumatorilor cu bunurile necesare acestora, folosind însă procedura legală
de omologare a produselor.
Deprecierea calitativă a produselor se poate produce în oricare dintre
etapele circuitului lor tehnic, dar mai ales în timpul transportului şi depozitării.
Transportul loturilor de mărfuri în esenţă înseamnă o păstrare de durată
variabilă a acestora în spaţii mobile de depozitare. Influenţa transportului
asupra calităţii loturilor de mărfuri poate fi în anumite cazuri negativă. De
aceea, prezintă importanţă alegerea judicioasă a mijloacelor de transport (care
să asigure cât mai mult cu putinţă un microclimat adecvat), alegerea celor mai
scurte trasee (pentru a reduce la minim acţiunea agenţilor mecanici - şocuri,
trepidaţii etc.), alegerea unor ambalaje de transport corespunzătoare naturii
produselor şi în concordanţă cu ceilalţi parametri ai transportului, amplasarea
şi fixarea corectă a mărfurilor în spaţiul de transport, selecţionarea tehnicilor
optime de încărcare-descărcare a mijloacelor de transport etc. Este firesc ca,
în situaţia în care condiţiile de transport nu sunt corespunzătoare, această
etapă să genereze vicieri însemnate ale mărfurilor şi ambalajelor acestora,
pierderi peste normele legale, degradări sau alterări ale produselor,
impurificări etc.
Recepţia loturilor de produse reprezintă etapa în care pot apărea cele
mai numeroase litigii, atât referitoare la calitatea produselor, cât şi la cantitatea
lor. Aceste litigii pot avea la bază, în unele situaţii, efectuarea
necorespunzătore a verificării la recepţie; însă, de cele mai multe ori, ele au la

61
bază degradări calitative ale produselor, apărute în etapele premergătoare
recepţiei, dar depistate cu prilejul efectuării acesteia.
Depozitarea unui lot de marfă (în spaţii fixe de depozitare) presupune
un ansamblu de operaţiuni de manipulare, amplasare spaţială, protecţia
integrităţii produselor etc., a căror nerespectare poate să genereze degradări
calitative.
Analizând cele mai importante surse care generează modificări negative
ale calităţii în ansamblul circulaţiei tehnice a loturilor de mărfuri, este necesar
să precizăm că răspunderile părţilor implicate nu apar decât foarte rareori clar
delimitate şi de aceea, frecvent, se apelează la expertize.
Din practica organelor care au competenţe în soluţionarea litigiilor
patrimoniale, dintre operatorii economici, precum şi a celor care au
competenţe în soluţionarea litigiilor izvorâte din activitatea de comerţ exterior
(care pot avea drept obiect livrarea unor loturi de produse necorespunzătoare,
estimarea întinderii prejudiciului rezultat prin degradarea produselor în timpul
transportului, stabilirea factorilor care au cauzat degradarea calitativă,
stabilirea cantităţii unor loturi sau angajarea răspunderii societăţilor de
asigurare) se constată că, dintre etapele circuitului tehnico-economic al
produselor, cele care generează cel mai frecvent litigii, pentru a căror
soluţionare corectă se recurge la sprijinul expertizei merceologice judiciare
sau preventive, sunt recepţia calitativă, păstrarea, depozitarea şi transportul.
Efectuarea expertizelor în aceste domenii presupune unele
particularizări ce derivă din metodologia generală de efectuare a unei
expertize şi care sunt în funcţie de natura activităţilor specifice etapelor
menţionate. Asemenea expertize au în general un caracter complex şi un grad
de dificultate avansat, presupunând cunoaşterea aprofundată de către experţi
atât a cadrului legislativ-normativ, cât şi a tehnicilor uzuale sau a unor aspecte
particulare specifice verificării la recepţie, transportului sau păstrării loturilor de
produse în spaţii fixe sau mobile de depozitare.

62
8. Teste de autoevaluare

1. Care sunt cele mai multe litigii la a căror soluţionare

participă şi expertiza merceologică?

2. Explicaţi în ce constă denaturarea produselor.

3. Depozitarea unui lot de marfă (în spaţii fixe de depozitare)

presupune:
a) Transportarea produselor
b) Amplasare spaţială
c) Amplasare în scop strict personal
d) Particularizări ce derivă din metodologia generală

4. Etapa în care pot apărea cele mai numeroase litigii este :

a) Depozitarea unui lot de marfă (în spaţii fixe de depozitare)
b) Transportul
c) Falsificarea produselor
d) Recepţia loturilor de produse

5. Transportul loturilor de mărfuri în esenţă înseamnă:

a) O păstrare de durată variabilă a acestora în spaţii mobile
de depozitare
b) Amplasare în scop strict personal
c) Înlocuirea unor produse naturale cu produse sintetice
d) Operaţia prin care se modifică valoarea de întrebuinţare a
unui produs în scop fraudulos.

63
6. Denaturarea produselor reprezintă:
a) Operaţia prin care se modifică valoarea de întrebuinţare a
unui produs în scop fraudulos.
b) O păstrare de durată variabilă a acestora în spaţii mobile
de depozitare
c) Înlocuirea unor produse naturale cu produse sintetice

d) Fabricarea şi livrarea unor produse ale căror caracteristici

de calitate nu corespund valorilor prescrise şi nici preţului
convenit.

5. Substituirea de produs reprezintă:

a) Operaţia prin care se modifică valoarea de întrebuinţare a
unui produs în scop fraudulos.
b) livrarea unor produse având aceeaşi destinaţie şi acelaşi
preţ cu al produselor contractate, dar cu alţi indici de
calitate decât cei precizaţi în standarde sau alte
documente la care părţile au făcut referiri în contract.
c) Înlocuirea unor produse naturale cu produse sintetice
d) Fabricarea şi livrarea unor produse ale căror caracteristici
de calitate nu corespund valorilor prescrise şi nici preţului
convenit.

64
 Unitatea de învăţare 5

VERIFICAREA CALITĂŢII LOTURILOR DE PRODUSE

METODE DE PRELEVRE A EŞANTIOANELOR

Cuprins
1. Introducere
2. Obiectivele unităţii de învăţare
3. Metode de prelevare a eşantioanelor
4. Rezumat
5. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Introducere

Acestă unitate de învătare prezintă noţiunile de bază privind

metode de prelevare a eşantioanelor.
Acestă unitate de învăţare studiază studiază metodele de
prelevare a eşantioanelor utilizate în cazul verificării calităţii
loturilor de produse.
După parcurgera acestei unităţi de învăţare veţi cunoaşte
tipurile de metode de prelevare a eşantioanelor.

2. Obiectivele unităţii de învăţare

După studierea acestui capitol ar trebui să puteţi:

 Să cunoaşteţi metode de prelevare a eşantioanelor.
 Să cunoaşteţi citirea simplă.
 Să cunoaşteţi citire compusă.

65
 Cuvinte cheie: extragerea oarbă, faze multiple, citire simplă,
citire compusă.

Durata medie de studiu individual - 4 ore

3. METODE DE PRELEVRE A EŞANTIOANELOR

Pentru ca un eşantion să fie reprezentativ pentru calitatea întregului lot

el trebuie prelevat în mod aleatoriu, de regulă pe baza unor procedee statistico
– matematice.

Prin prelevarea aleatorie a eşantioanelor, pentru fiecare unitate de

produs din lot se asigură o aceeaşi probabilitate de a fi aleasă în eşantion,
probabilitate care nu depinde de calitatea unităţii de produs extrase. Nu se
admite extragerea unor unităţi de produs care la prima vedere par
corespunzătoare sau, dimpotrivă, par necorespunzătoare prescripţiilor
calitative aplicabile unităţii de produs considerate.

Există trei metode de prelevare a eşantioanelor:

 Pe baza tabelului de numere aleatorii;

 Prin extragere oarbă;
 În faze multiple.

Prelevarea pe baza tabelului de numere aleatorii

Metoda se aplică în cazurile în care unităţile de produs din loturile
supuse verificării pot fi numerotate şi această operaţie nu conduce la dificultăţi
de ordin tehnic şi economic.

66
 Metoda constă în extragerea din lotul supus verificării a unor unităţi de
produs ale căror numere de ordine, stabilite printr-o numerotare prealabilă,
sunt citite după o anumită secvenţă din tabelul de numere aleatorii.

Prima operaţie este cea de numerotare a tuturor unităţilor de produs din

lot.

Numerele de ordine se constituie cu acelaşi număr de cifre. Astfel, dacă

lotul conţine 100 unităţi de produs, atunci numerotarea este: 001, 002,…..,
099, 100.

Nu se atribuie acelaşi număr de ordine la două sau mai unităţi de

produs.

Numerotarea se poate face direct pe unitatea de produs prin scriere,

etichetare sau orice alt procedeu care nu-i afectează integritatea şi calitatea.

Pentru prelevarea aleatorie a eşantionului, numerele de ordine ale

unităţilor de produs care îl constituie se stabilesc din tabelul de numere
aleatorii, începutul citirii alegându-se arbitrar.

Citirea se face de la stânga la dreapta şi de sus în jos, în ordinea

crescătoare a numerelor de ordine ale coloanelor şi ale rândurilor. Dacă s-a
ajuns la coloana 10 rândul 250, citirea se reîncepe din coloana 1 şi rândul 1.

Dacă se citeşte un număr pentru care în lot nu există un număr de

ordine corespunzător, se sare peste acest număr şi se trece la următorul. Se
procedează la fel şi în cazul în care se repetă citirea aceluiaşi număr.

Există două moduri de citire:

 Citirea simplă;
 Citirea compusă.

67
 Citirea simplă

Citirea simplă se caracterizează printr-un singur început al citirii şi se

aplică în cazul în care numerele de ordine ale unităţilor de produs din lot sunt
compuse din cel mult trei cifre (N ≤ 999).

a) Dacă numerele de ordine ale unităţilor de produs din lot sunt

compuse din două cifre (01≤ N ≤ 99), se reţin numai primele două cifre ale
fiecărui număr citit în ordinea indicată mai sus.

Exemplu: Dintr-un lot de 83 unităţi de produs trebuie să se preleveze un

eşantion de cinci unităţi de produs. Se stabileşte arbitrar începutul citirii în
coloana 2, rândul 64.

Se reţin primele două cifre ale fiecărui număr citit şi anume: 19, 89, 54,
30, 16, 07. Numărul 89 fiind mai mare decât 83, se elimină şi se reţin
următoarele cinci numere: 19, 54, 30, 16, 07.

b) Dacă numerele de ordine ale unităţilor de produs din lot sunt

compuse din trei cifre (001≤ N ≤ 999), se reţin primele trei cifre ale fiecărui
număr citit în ordinea indicată mai sus.

Exemplu: Pentru a preleva un eşantion de opt unităţi de produs dintr-un

lot de 700 unităţi de produs, se stabileşte arbitrar începutul citirii în coloana 4,
rândul 250.

Se reţin primele trei cifre din fiecare număr citit şi anume: 016, 827, 835,
105, 420, 282, 811, apoi, ajungându-se la capătul tabelului, se continuă citirea
din rândul 1, coloana 1 şi se obţin numerele: 873, 674, 514, 189, 978, 752,
532. Numerele mai mari de 700 se elimină şi se reţin următoarele opt numere:
016, 105, 420, 282, 674, 514, 189, 532.

a. Enumeraţi metodele de prelevare a eşantioanelor.

b. Descrieţi metoda istorică a expertizei merceologice.

68
 Citirea compusă

Citirea compusă se caracterizează prin două începuturi ale citirii şi se

aplică în cazul în care numerele de ordine ale unităţilor de produs din lot sunt
compuse din cel puţin patru cifre şi cel mult şase cifre (0001≤ N ≤ 999999).

a) Dacă numerele de ordine ale unităţilor de produs din lot sunt

compuse din patru cifre (0001≤ N ≤ 9999), numerele de ordine rezultate se
formează din primele două cifre ale numărului de la primul început al citirii şi
primele două cifre ale numărului de la al doilea început al citirii.

Exemplu: Pentru a preleva un eşantion de 10 unităţi de produs dintr-un

lot de 6000 unităţi de produs se stabileşte arbitrar primul început al citirii în
coloana 3, rândul 30 şi al doilea început al citirii în coloana 2 rândul 101.
Numerele de ordine ale unităţilor de produs ce compun eşantionul rezultă
conform tabelului nr.1.

Completaţi spaţiile libere cu definiţiile corespunzătoare:

1. Citirea compusă se caracterizează prin două începuturi ale citirii şi

se aplică în cazul în care numerele de ordine ale unităţilor de
produs din lot sunt compuse din.....................................................
2. Dacă numerele de ordine ale unităţilor de produs din lot sunt
compuse din patru cifre (0001≤ N ≤ 9999), numerele de ordine
rezultate se formează din...............................................................
3. Dacă numerele de ordine ale unităţilor de produs din lot sunt
compuse din trei cifre (001≤ N ≤ 999), se reţin................................

69
 Tabelul nr.1

Citirea compusă când 0001 ≤ N ≤ 9999

Numerele de la Numerele de la Numerele de Numerele de

primul început al al doilea început ordine rezultate ordine ale
citirii al citirii unităţilor de
produs ce
compun
eşantionul
2713 8519 2785 2785
4312 4874 4348 4348
0755 5524 0755 0755
9035 8969 9089 -
2984 1553 2915 2915
0870 0020 0800 0800
6603 8848 6688 -
1896 9508 1895 1895
5856 0047 5800 5800
7514 8576 7585 -
1932 3451 1934 1934
3515 4044 3540 3540
4705 6293 4762 4762

b) Dacă numerele de ordine ale unităţilor de produs din lot sunt

compuse din cinci cifre (00001≤ N ≤ 99999), numerele de ordine rezultate se
formează din primele două cifre ale numărului de la primul început al citirii şi
primele trei cifre ale numărului de la al doilea început al citirii.

Exemplu: Pentru a preleva un eşantion de 5 unităţi de produs dintr-un lot

de 30000 unităţi de produs se stabileşte arbitrar primul început al citirii în
coloana 9, rândul 96 şi al doilea început al citirii în coloana 5 rândul 23.

70
Numerele de ordine ale unităţilor de produs ce compun eşantionul rezultă
conform tabelului nr.2

Tabelul nr.2

Citirea compusă când 00001 ≤ N ≤ 99999

Numerele de la Numerele de la Numerele de Numerele de

primul început al al doilea început ordine rezultate ordine ale
citirii al citirii unităţilor de
produs ce
compun
eşantionul
2810 6403 28640 28640
9180 7659 91765 -
7693 1212 76121 -
5527 4156 55415 -
2717 3490 27349 27349
5598 2606 55260 -
1707 5499 17549 17549
7729 4654 77465 -
2988 5138 29513 29513
3220 5907 32590 -
8718 6421 87642 -
9095 8117 90811 -
5208 8847 52884 -
4032 2305 40230 -
4033 6343 40634 -
6770 0867 67086 -
2518 9991 25999 25999

c) b) Dacă numerele de ordine ale unităţilor de produs din lot sunt

compuse din şase cifre (000001≤ N ≤ 999999), numerele de ordine rezultate

71
se formează din primele trei cifre ale numărului de la primul început al citirii şi
primele trei cifre ale numărului de la al doilea început al citirii.

Exemplu: Pentru a preleva un eşantion de 4 unităţi de produs dintr-un lot

de 190000 unităţi de produs se stabileşte arbitrar primul început al citirii în
coloana 5, rândul 166 şi al doilea început al citirii în coloana 10 rândul 193.
Numerele de ordine ale unităţilor de produs ce compun eşantionul rezultă
conform tabelului nr.3.

Tabelul nr.3

Citirea compusă când 000001 ≤ N ≤ 999999

Numerele de la Numerele de la Numerele de Numerele de

primul început al al doilea început ordine rezultate ordine ale
citirii al citirii unităţilor de
produs ce
compun
eşantionul
3080 1757 308175 -
9053 8892 905889 -
5074 6229 507622 -
1388 7306 138730 138730
8130 0043 813004 -
2083 4470 208447 -
1501 4509 150450 150450
1874 4382 187438 187438
9319 4851 931485 -
9429 1624 942162 -
8426 4305 842430 -
1467 8211 146821 146821

72
 Prelevarea prin extragere oarbă
Metoda se aplică în cazurile în care unităţile de produs din loturile
supuse verificării nu pot fi numerotate sau, din considerente de ordin tehnic
sau economic, numerotarea unităţilor de produs nu este raţională. Metoda nu
se utilizează dacă defectele unităţilor de produs pot fi identificate direct (de
exemplu, organoleptic).

Metoda constă în extragerea fără nici o discriminare subiectivă a

unităţilor de produs din lotul supus verificării, fiecare unitate de produs având
aceeaşi şansă de a fi extrasă. Unităţile de produs trebuie extrase din toate
părţile lotului, motiv pentru care se recomandă să se asigure, pe cât posibil,
condiţii egale de accesibilitate pentru diferitele părţi ale lotului.

Nu se admite ca din cauza accesibilităţii inegale să se evite extragerea

unităţilor de produs din anumite părţi ale lotului. De exemplu, dacă lotul este
aşezat în stive, unităţile de produs se extrag din straturile de jos, de mijloc şi
de sus.

Atunci când verificarea calităţii lotului se face la intrarea sau la ieşirea

din magazie, unităţile de produs se extrag în timpul descărcării, respectiv
încărcării lotului, evitându-se astfel greutăţile privind accesibilitatea redusă la
anumite părţi din lot.

Prelevarea în faze multiple

Metoda se aplică în cazurile în care produsul se găseşte într-o unitate
de ambalaj, unităţile respective de ambalaj găsindu-se într-o unitate şi mai
mare de ambalaj, etc.

Pentru aplicarea metodei trebuie stabilit, pe lângă efectivul eşantionului,

numărul sau proporţia unităţilor de ambalaj care urmează a fi desfăcute în
fiecare fază.

Metoda constă în prelevarea mai întâi a eşantionului primar prin

extragerea aleatorie a unui număr din unităţi de ambalaj din cele mai mari,

73
apoi a eşantionului secundar prin extragere aleatorie din eşantionul primar a
unităţilor de ambalaj mai mici, etc. şi, în ultima fază, în prelevarea eşantionului
final prin extragerea aleatorie a unităţilor de produs de verificat.

Fiecare extragere se face fie pe baza tabelului de numere aleatorii, fie

prin extragere oarbă.

1. a) Descrieţi metoda prelevarării în faze multiple.

2. b) Descrieţi metoda prelevarării prin extragere oarbă.
a.

4. Rezumat

Pentru ca un eşantion să fie reprezentativ pentru calitatea

întregului lot el trebuie prelevat în mod aleatoriu, de regulă pe
baza unor procedee statistico – matematice.

Prin prelevarea aleatorie a eşantioanelor, pentru fiecare

unitate de produs din lot se asigură o aceeaşi probabilitate de a fi aleasă în
eşantion, probabilitate care nu depinde de calitatea unităţii de produs extrase.
Nu se admite extragerea unor unităţi de produs care la prima vedere par
corespunzătoare sau, dimpotrivă, par necorespunzătoare prescripţiilor
calitative aplicabile unităţii de produs considerate.

Există trei metode de prelevare a eşantioanelor:

 Pe baza tabelului de numere aleatorii;

 Prin extragere oarbă;
 În faze multiple.
Metoda pe baza tabelului de numere aleatorii se aplică în cazurile în
care unităţile de produs din loturile supuse verificării pot fi numerotate şi
această operaţie nu conduce la dificultăţi de ordin tehnic şi economic.

74
 Metoda constă în extragerea din lotul supus verificării a unor unităţi de
produs ale căror numere de ordine, stabilite printr-o numerotare prealabilă,
sunt citite după o anumită secvenţă din tabelul de numere aleatorii.

Există două moduri de citire:

 Citirea simplă;
 Citirea compusă.

5. Teste de autoevaluare

1. Pentru a preleva un eşantion de opt unităţi de produs dintr-un lot

de 670 unităţi de produs, se stabileşte arbitrar începutul citirii în
coloana 2, rândul 27. Care sunt numerele de ordine ale unităţilor
de produs ce compun eşantionul?

2. Pentru a preleva un eşantion de zece unităţi de produs dintr-un lot

de 5800 unităţi de produs, se stabileşte arbitrar începutul primei
citiri în coloana 5, rândul 25 şi începutul celei de-a doua citiri în
coloana 7, rândul 37. Care sunt numerele de ordine ale unităţilor
de produs ce compun eşantionul?

3. Pentru a preleva un eşantion de cinci unităţi de produs dintr-un lot

de 480 unităţi de produs, se stabileşte arbitrar începutul citirii în
coloana 4, rândul 99. Care sunt numerele de ordine ale unităţilor
de produs ce compun eşantionul?

75
 Unitatea de învăţare 6

PROCESUL DE ADOPTARE A DECIZIEI DE ACCEPTARE

SAU DE RESPINGERE A LOTURILOR DE MARFĂ
EXPERTIZATE

Cuprins
1. Introducere
2. Obiectivele unităţii de învăţare
3. Procesul de adoptare a deciziei de acceptare sau
respingere a loturilor de marfă expertizate
4. Rezumat
5. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Introducere
Acestă unitate de învătare prezintă noţiunile de bază privind
metode de prelevare a eşantioanelor.
Acestă unitate de învăţare studiază procesul de adopare a
deciziei de acceptare sau respingere a loturilor de marfă
expertizate.
După parcurgera acestei unităţi de învăţare veţi cunoaşte
procesul de adopare a deciziei de acceptare sau respingere a
loturilor de marfă care au fost supuse expertizei.

2. Obiectivele unităţii de învăţare

După studierea acestui capitol ar trebui să puteţi:

 Să cunoaşteţi procesul de adopare a deciziei de acceptare
sau respingere a loturilor de marfă.

76
 Cuvinte cheie: efectivul lotului, efectivul eşantionului, nivelul
calităţii acceptabile, nivelul de verificare.

Durata medie de studiu individual - 4 ore

3. Procesul de adoptare a deciziei de acceptare sau respingere a

loturilor de marfă expertizate

Loturile de mărfuri sub formă de obiecte pot fi verificate prin două

procedee: prin sondaj sau bucată cu bucată (100%).
În cazul procedeului prin sondaj, se aplică metode standardizate de
formare a eşantionului şi de determinare a mărimii lui, în funcţie de mai mulţi
parametrii statistico-matematici şi de acceptare sau respingere a lotului, după
rezultatele obţinute la verificarea eşantionului.
Pentru simplificarea la maxim a tuturor calculelor statistice şi pentru o
uniformizare şi o fundamentare a deciziilor la recepţie a fost conceput un
standard, al cărui corespondent românesc este SR 3160/2-84 (numit
“Procedee şi tabele statistico-matematice pentru verificarea calităţii prin
atribute”).

Aplicarea acestui standard asigură o probabilitate de acceptare de 95%

a loturilor de calitate acceptabilă şi o probabilitate de respingere de 90% a
loturilor de calitate inacceptabilă. Acest standard este aplicabil la verificarea
calităţii produselor finite, a materiilor prime şi materialelor, a stocurilor din
depozite, a operaţiilor, etc.
Planurile de verificare a calităţii existente în standard sunt destinate a fi
utilizate în cazul şirurilor continue de loturi de produse provenite de la un

77
singur furnizor. În cazul relaţiilor contractuale cu mai mulţi furnizori,
beneficiarul va aplica standardul separat, pentru fiecare dintre aceştia.
Aplicarea planurilor de verificare din acest standard poate fi prevăzută în
normele sau standardele de produs sau chiar în contractele economice
încheiate între părţi.
Pentru utilizarea acestor planuri de control, este necesar să se
stabilească următorii parametri:
-(N) efectivul lotului – reprezintă numărul unităţilor de produs din lot.
Lotul reprezintă o anumită cantitate dintr-o marfă fabricată în condiţii presupus
uniforme, din acelaşi lot de materii prime şi sosite la beneficiar cu acelaşi
mijloc de transport.
-(n) efectivul eşantionului – reprezintă numărul unităţilor de produs din
eşantion. Eşantionul este destinat să furnizeze informaţii asupra întregului lot,
servind ca bază de decizie referitoare la lotul în cauză.
-(AQL) nivelul calităţii acceptabile (Acceptable Quality Level) –
reprezintă procentul maxim de obiecte defecte (sau numărul maxim de defecte
la 100 de unităţi de produs) din lot pentru care acesta se consideră acceptabil
din punct de vedere al calităţii medii a producţiei. În tabele AQL are 26 de
valori cuprinse între 0,010 şi 1000 şi depinde de gravitatea defectelor ce pot fi
prezente în produsele supuse recepţiei.
-(Nv) nivelul de verificare – este caracteristica unui plan de verificare,
aleasă aprioric, care leagă efectivul eşantionului de cel al lotului. Acesta se
stabileşte prin standardele de produse, iar în lipsa acestora, prin înţelegeri
între beneficiari şi furnizori. Există trei niveluri uzuale de verificare Nv I, Nv II şi
Nv III şi patru niveluri speciale, notate cu S1, S2, S3 şi S4.
Aceste niveluri de verificare se referă la cuantumul informaţiilor ce se va
obţine în urma verificării. Astfel, Nv I se utilizează când beneficiarul acceptă
informaţii relativ reduse cu privire la calitatea mărfurilor din lot, iar la polul opus
se află Nv III, când sunt dorite informaţii cât mai detaliate despre calitatea
produselor. Dacă nu se specifică nimic privitor la nivelul de verificare se
utilizează Nv II.

78
 Nivelurile speciale se utilizează în cazul unor mărfuri speciale ca:
substanţe otrăvitoare, armament, bijuterii, etc. Aceste niveluri se utilizează mai
rar şi se aplică în cazul unor caracteristici de calitate care presupun: un cost
ridicat al verificării unităţii de produs, verificarea deductivă a acesteia sau o
durată mai mare a verificării.
-(Lc) litera de cod – este determinată de nivelul de verificare şi de
efectivul lotului, servind la stabilirea efectivului eşantioanelor.
-(A) numărul de acceptare – reprezintă numărul maxim de obiecte
defecte din eşantion pentru care se ia decizia de acceptare a lotului.
-(R) numărul de respingere – reprezintă numărul minim de obiecte
defecte din eşantion pentru care se ia decizia de respingere a lotului.
În afara acestor parametri se stabilesc trei grade de severitate a
controlului :
- verificarea normală – se aplică la începutul verificării unui şir de loturi
sosite la recepţie (în lipsa altor indicaţii) şi continuă până ce este necesară
trecerea la verificarea severă sau devine posibilă trecerea la verificarea
redusă.
- verificarea severă – se instituie când din cel mult cinci loturi verificate
consecutiv prin verificarea normală, două au fost respinse. Revenirea la
verificarea normală se face când cinci loturi succesive au fost acceptate.
Când în urma verificării severe furnizorul nu întreprinde acţiuni menite
să amelioreze calitatea procesului de fabricaţie, verificarea calităţii loturilor se
poate opri, aceasta fiind o măsură obligatorie în vederea menţinerii protecţiei
oferite de o valoare specificată a lui AQL.

- verificarea redusă – se instituie atunci când zece sau mai multe loturi
verificate consecutiv au fost acceptate în urma verificării normale şi dacă sunt
îndeplinite simultan următoarele condiţii:

 numărul total de produse defecte din loturile verificate să fie egal

sau mai mic cu numărul corespunzător din tabelul planurilor de
verificare. Dacă se utilizează eşantionarea dublă sau multiplă

79
 trebuie să se ţină seama de numărul total al eşantioanelor
verificate;

 procesul de fabricaţie la furnizor să fie stabilizat statistic şi factorii

responsabili să aprecieze ca oportună trecerea la verificarea
redusă.

Verificarea redusă este abandonată şi se revine la verificarea normală

dacă pentru loturile verificate apare cel puţin una din următoarele situaţii:

 un lot este respins;

 dacă numărul produselor defecte cumulate la eşantionarea dublă

sau multiplă se situează între numărul de acceptare şi cel de
respingere. În această situaţie se acceptă lotul verificat prin
verificare redusă, dar următorul lot se va verifica prin verificare
normală;

 procesul de fabricaţie la furnizor devine instabil, apărând întârzieri

la livrare;

 există alte cauze speciale care impun trecerea la verificarea

normală.

Diferenţele dintre aceste planuri de verificare, atunci când se foloseşte

acelaşi AQL şi aceeaşi Lc sunt:

-planurile de verificare severă se deosebesc de cele normale numai prin

numărul de acceptare şi cel de respingere, care sunt mai mici, în timp ce
efectivele eşantioanelor sunt egale;

-planurile de verificare redusă se deosebesc de cele normale şi de cele

severe atât prin efectivul eşantioanelor cât şi prin numărul de acceptare şi cel de
respingere.

În funcţie de numărul eşantioanelor extrase pentru verificare există trei

tipuri de planuri de control şi anume:

-planul simplu, când se extrage şi se verifică un singur eşantion;

80
 -planul dublu, când se extrag şi se verifică două eşantioane;

-planul multiplu, când se extrag şi se verifică maxim şapte eşantioane.

Completaţi spaţiile libere cu definiţiile corespunzătoare:

1. Verificarea normală se aplică la începutul verificării unui şir de loturi

sosite la recepţie (în lipsa altor indicaţii) şi continuă până
ce..................................................................................................
2. Litera de cod este determinată de..................................................
3. efectivul lotului reprezintă................................

Dintre parametrii prezentaţi, o parte sunt negociaţi de către furnizor şi

beneficiar înaintea începerii verificării, (N, Nv, AQL şi tipul planului de control)
iar restul se determină pe parcursul verificării după anumite scheme
prezentate mai jos:

a)Planul simplu de control – cunoscând efectivul lotului (N) şi nivelul

de verificare (Nv) se află din tabelul numărul 1 litera de cod (Lc). Cu Lc
cunoscut şi AQL stabilit se determină din tabelele nr.2-4, conform tipului de
verificare (normală, severă sau redusă) volumul eşantionului (n), numărul de
acceptare (A) şi numărul de respingere (R).

N Lc

Lc n, A, R

Nv AQL

Din efectivul lotului se extrage eşantionul care se verifică bucată cu

bucată. În urma verificării rezultă k produse defecte. Pentru a se lua decizia de
acceptare sau respingere a lotului se compară numărul produselor defecte (k)
cu numărul de acceptare (A) şi numărul de respingere (R).

81
 -dacă k  A atunci lotul se acceptă;

-dacă k  R atunci lotul se respinge.

b)Planul dublu de control – în prima fază se procedează ca mai sus

pentru aflarea lui Lc. Apoi cu Lc şi AQL se determină din tabelele nr.5-7
volumul celor două eşantioane (n1 şi n2) şi corespunzător acestora numerele
de acceptare (A1 şi A2) şi numerele de respingere (R1 şi R2).

N Lc n1, A1,R1

Lc

Nv AQL n2, A2, R2

Se extrag pentru verificare două eşantioane. Se verifică primul eşantion

şi rezultă k1 produse defecte. Se compară k1 cu A1 şi R1 şi se ia următoarea
decizie:

-dacă k1  A1 atunci lotul se acceptă fără a se mai verifica şi al doilea

eşantion;

-dacă k1  R1 atunci lotul se respinge;

-dacă A1  k1  R1, se trece la verificarea celui de al doilea eşantion.

În urma acestei verificări rezultă k2 produse defecte. Se însumează k1 şi

k2 şi rezultatul se compară cu A2 şi R2 astfel:

-dacă k1+k2  A2 atunci lotul se acceptă;

-dacă k1+k2  R2 atunci lotul se respinge.

Exemplu: Un depozit primeşte din import tacâmuri din oţel inoxidabil pe care
le verifică prin plan de verificare prin eşantionare dublă pentru verificarea
normală, nivel de verificare uzual II, nivelul calităţii acceptabile 2,5. Un prim lot
de 3.000 de bucăţi este acceptat la recepţie, constatându-se k1=4 şi k2=3.
Ulterior, sunt înregistrate reclamaţii ale clienţilor la magazine, pentru calitatea
necorespunzătoare a acestor tacâmuri. Controlându-se modalitatea de

82
efectuare a recepţiei la nivel de depozit, s-a constatat că nivelul corect al lui
AQL în cazul tacâmurilor din inox este de 1,5, comisia de recepţie luând
decizia eronată de acceptare a lotului, ca urmare a aplicării unui AQL 2,5,
valabil numai în cazul tacâmurilor din oţel carbon nichelat şi cromat.

Rezolvare: N = 3.000; Nv = II de unde rezultă LC = K. Lotul a fost verificat prin

plan de verificare prin eşantionare dublă pentru verificarea normală, în care la
intersecţia dintre LC = K şi AQL = 2,5 aflăm următorii parametrii:

n1 = n2 = 80 ; ∑n = 160;

A1 = 3 A2 = 7;

R1 = 8 R2 = 9;

Având la bază aceste date comisia de recepţie a verificat primul

eşantion de 80 de bucăţi şi constatând k1 = 4 (3<5<8) a decis extragerea şi
celui de-al doilea eşantion. Constatându-se k2 = 3 (k1+k2=7), comisia de
recepţie a decis acceptarea lotului de produse (A2= k1+k2 = 7).

În realitate, pentru AQL = 1,5 verificarea trebuia făcută astfel: N = 3.000;

Nv = II de unde rezultă LC = K. Lotul trebuie verificat prin plan de verificare
prin eşantionare dublă pentru verificarea normală (Tabelul 5), în care la
intersecţia dintre LC = K şi AQL = 1,5 aflăm următorii parametrii:

n1 = n2 = 80 ; ∑n = 160;

A1 = 2 A2 = 5;

R1 = 6 R2 = 7;

Având la bază aceste date şi constatând k1 = 4 (3<4<8) se decis

extragerea şi celui de-al doilea eşantion. Deoarece R2= k1+k2 = 7 comisia de
recepţie trebuia să decidă respingerea lotului de tacâmuri.

c) Planul multiplu de control – după aflarea lui Lc se determină cu

ajutorul lui AQL din tabelele nr.8-10 efectivul celor şapte eşantioane (n1,…n2),
numerele de acceptare (A1,…A7) şi numerele de respingere (R1,…R7).Se
începe verificarea primului eşantion din care rezultă k1 produse defecte.

83
 -dacă k1  A1 atunci lotul se acceptă, fără a mai fi nevoi şi de
verificarea celorlalte eşantioane;

-dacă k1  R1 atunci lotul se respinge după verificarea primului eşantion;

-dacă A1  k1  R1 atunci se trece la verificarea celui de al doilea

eşantion.

În urma verificării rezultă k2 produse defecte. Se procedează ca şi la

verificarea dublă şi se iau următoarele decizii:

-dacă k1+k2  A2 atunci lotul se acceptă;

-dacă k1+k2  R2 atunci lotul se respinge;

-dacă A2  k1+k2  R2 atunci se trece la verificarea celui de al treilea

eşantion.

Se continuă verificarea celorlalte eşantioane (dacă suma produselor

defecte din eşantioanele verificate se găseşte între numărul de acceptare şi
numărul de respingere) până se ajunge la al şaptelea eşantion. În acest caz,
comisia de recepţie trebuie să ia decizia finală astfel:

-dacă k1+k2+….+k7  A7 lotul se acceptă;

-dacă K1+k2+….+k7  R7 lotul se respinge.

N Lc n1, A1, R1

Lc ………...

Nv AQL n7, A7, R7

În standard mai sunt utilizate şi o serie de simboluri cu următoarea

semnificaţie:

- - apare în tabelele 2 la 10 şi indică utilizarea primului plan de

verificare situat dedesubtul săgeţii. Dacă efectivul eşantionului

84
 corespunzător noului plan este egal sau mai mare decât efectivul
lotului, se va efectua o verificare 100%;
- - apare în tabelele 2 la 10 şi indică utilizarea primului plan de
verificare situat deasupra săgeţii;
- ж -apare în tabelele 5 la 10 şi indică trecerea la un plan simplu
corespunzător (aceeaşi Lc şi aceeaşi valoare a lui AQL);
- ++ - apare în tabelele 8 la 10 şi indică utilizarea planului dublu
corespunzător;

- # - apare în tabelele 8 la 10 şi indică faptul că acceptarea nu este admisă

pentru acest efectiv al eşantionului, fiind obligatorie verificarea
eşantionului următor pentru luarea unei decizii;

- * - apare în tabelul 17 şi indică faptul că numărul total al unităţilor de

produs prelevate din ultimele 10 loturi succesive nu este suficient
pentru a se decide trecerea la verificarea redusă, pentru valoarea
specificată a lui AQL. În acest caz se consideră un număr mai mare
de 10 loturi precedente succesive, acceptate prin verificarea
normală, pentru care există un număr limită în tabel.

1. Descrieţi metoda prelevarării în faze multiple.

2. Descrieţi metoda prelevarării prin extragere oarbă.
3. În ce constă planul dublu de control?
4. Când verificarea redusă este abandonată şi se revine la
verificarea normală?
5. Ce reprezintă litera de cod (Lc)?
6. Care sunt cele 7 unităţi de produs ce trebuiesc prelevate dintr-
un lot de 567 de unităţi de produs, ştiind că începutul s-a stabilit arbitrar în
coloana 3 rândul 132.

7. Care sunt cele 11 unităţi de produs ce trebuiesc prelevate dintr-

un lot de 8097 de unităţi de produs, ştiind că s-a stabilit arbitrar primul început

85
al citirii în coloana 2 rândul 36 şi al doilea început al citirii în coloana 9, rândul
189.

8. Care sunt cele 18 unităţi de produs ce trebuiesc prelevate dintr-

un lot de 789000 de unităţi de produs, ştiind că s-a stabilit arbitrar primul
început al citirii în coloana 4 rândul 12 şi al doilea început al citirii în coloana 6,
rândul 212.

9. Explicaţi prin ce se caracterizează citirea compusă din metoda

de prelevare a eşantioanelor pe baza tabelului de numere aleatorii.

11. Descrieţi metoda de prelevare a eşantioanelor prin extragere

oarbă.

4. Rezumat

Loturile de mărfuri sub formă de obiecte pot fi verificate

prin două procedee: prin sondaj sau bucată cu bucată
(100%).
În cazul procedeului prin sondaj, se aplică metode
standardizate de formare a eşantionului şi de determinare a mărimii lui, în
funcţie de mai mulţi parametrii statistico-matematici şi de acceptare sau
respingere a lotului, după rezultatele obţinute la verificarea eşantionului.
Pentru simplificarea la maxim a tuturor calculelor statistice şi pentru o
uniformizare şi o fundamentare a deciziilor la recepţie a fost conceput un
standard, al cărui corespondent românesc este SR 3160/2-84 (numit
“Procedee şi tabele statistico-matematice pentru verificarea calităţii prin
atribute”).

Din efectivul lotului se extrage eşantionul care se verifică bucată cu

bucată. În urma verificării rezultă k produse defecte. Pentru a se lua decizia de
acceptare sau respingere a lotului se compară numărul produselor defecte (k)
cu numărul de acceptare (A) şi numărul de respingere (R).

86
 5. Teste de autoevaluare

I. Verificare normală.
1).Se dau: N = 3000, Nv = II

Să se ia decizia de acceptare sau respingere a lotului în cazul în care se

foloseşte controlul simplu, în următoarele cazuri:

a) AQL = 1%
b) AQL = 1,5%
c) AQL = 2,5%
şi pentru k = 0, k = 3, k = 6

2).Se dau: N = 15000, Nv = II, AQL = 1%

Ce decizie se va lua în legătură cu lotul respectiv dacă se utilizează

controlul dublu ? Se iau în considerare următoarele variante:

a)k1 = 2, k2 = 4

b)k1 = 14, k2 = 3

c)k1 = 5, k2 = 4

3)Se dau :N = 200, Nv = II, AQL = 1%

Să se ia decizia de acceptare sau respingere a lotului respectiv folosind

planul multiplu de control în următoarele variante:

a)k1 = 1, k2 = 0, k3 = 0, k4 = 1, k5 = 4, k6 = 3, k7 = 1

b)k1 = 1, k2 = 0, k3 = 3, k4 = 2, k5 = 4, k6 = 3, k7 = 8

c)k1 = 0, k2 = 0, k3 = 0, k4 = 2, k5 = 1, k6 = 3, k7 = 4

87
 II Verificare severă.

1)Se dau: N = 7777, Nv = I, AQL = 1,5%

Ce decizie se va lua în legătură cu lotul respectiv, dacă se foloseşte

planul dublu de control, în următoarele cazuri:

a)k1 = 0, k2 = 3

b)k1 = 5, k2 = 2

c)k1 = 2, k2 = 0

d)k1 = 2, k2 = 3

2) Se dau: N = 25.555, Nv = II, AQL = 1%

Să se ia decizia în legătură cu lotul respectiv, folosind planul multiplu de

control, dacă:

a)k1 = 0, k2 = 2, k3 = 1, k4 = 1, k5 = 2, k6 = 2, k7 = 1

b)k1 = 0, k2 = 2, k3 = 1, k4 = 1, k5 = 2, k6 = 2, k7 =2

c)k1 = 0, k2 = 3, k3 = 2, k4 = 1, k5 = 1, k6 = 1, k7 = 1

d)k1 = 0, k2 = 3, k3 = 2, k4 = 1, k5 = 1, k6 = 1, k7 = 2

III Verificare redusă.

1).Se dau: N = 77.850, Nv = III, AQL = 0,01%

Folosind planul simplu de control să se ia decizia corectă privind lotul,

dacă:

a)k = 0

b)k = 2

Ce decizie se va lua în cazul în care AQL = 10% şi k = 12 ?

88
 2)Pentru N = 550.000, Nv = II, AQL = 65%, să se ia decizia privind lotul,
folosind planul dublu de control, în condiţiile:

a)k1 = 4, k2 = 2

b)k1 = 11, k2 = 3

c)k1 = 7, k2 = 5

d)k1 = 7, k2 = 9

e)k1 = 7, k2 = 6

3)Pentru N = 175.000, Nv = III, AQL = 15% să se ia decizia de

acceptare sau respingere a lotului, folosind planul multiplu de control, dacă:

a) k1 = 0, k2 = 5, k3 = 0, k4 = 1, k5 = 2, k6 = 1, k7 =0
b) k1 = 7, k2 = 2, k3 = 1, k4 = 0, k5 = 1, k6 = 0, k7 = 2
c) k1 = 2, k2 = 5, k3 = 4, k4 = 2, k5 = 1, k6 = 3, k7 = 5
d) k1 = 2, k2 = 5, k3 = 4, k4 = 2, k5 = 1, k6 = 3, k7 = 4
e) k1 = 2, k2 = 5, k3 = 4, k4 = 2, k5 = 1, k6 = 3, k7 = 0

89
 Unitatea de învăţare 7

RECONSTITUIREA PE BAZĂ DE DOCUMENTE ŞI

MĂSURĂTORI DE TEREN A CONDIŢIILOR DE MEDIU ÎN
CARE S-AU AFLAT SPRE PĂSTRARE LOTURILE DE
MARFĂ EXPERTIZATE

Cuprins
1. Introducere
2. Obiectivele unităţii de învăţare
3. Procesul de reconstituire pe bază de documente si
măsurători de teren a condiţiilor de mediu în care s-au aflat
spre păstrare loturile de marfă expertizate
4. Rezumat
5. Test de evaluare a cunoştinţelor

3. Introducere
Acestă unitate de învătare prezintă noţiunile de bază privind
procesul de reconstituire pe bază de documente si măsurători
de teren a condiţiilor de mediu în care s-au aflat spre păstrare
loturile de marfă experizate.
Acestă unitate de învăţare studiază procesul de reconstituire
pe bază de documente si măsurători de teren a condiţiilor de
mediu în care s-au aflat spre păstrare loturile de marfă
expertizate.
După parcurgera acestei unităţi de învăţare veţi cunoaşte si
veţi înţelege acest proces.

90
 Obiectivele unităţii de învăţare
După studierea acestui capitol ar trebui să puteţi:
 Să cunoaşteţi procesul de reconstituire pe bază de
documente si măsurători de teren a condiţiilor de mediu în
care s-au aflat spre păstrare loturile de marfă experizate.
Cuvinte cheie: reconstituire, parametrii.

Durata medie de studiu individual - 4 ore

3.Procesul de reconstituire pe bază de documente si măsurători

de teren a condiţiilor de mediu în care s-au aflat spre păstrare
loturile de marfă experizate.

Cel mai des întâlnit tip de expertize merceologice este cel care apelează
la reconstituiri, fiind în acelaşi tip şi cele mai dificile.

Lucrarea practică propusă pentru ilustrarea acestui tip de expertize este

următoarea:

În perioada 22 martie – 4 aprilie 2013 în depozitul 1215 s- păstrat lotul

de mărfuri compus din sticle de o jumătate de litru de bere caramel. Ulterior,
când produsele respective u fost livrate magazinelor de desfacere acestea au
constatat că produsele erau depreciate.

Deoarece părţile nu au reuşit să se concilieze unităţile cu amănuntul s-

au adresat justiţiei, care pentru elucidarea cauzelor a dispus efectuarea unei
expertize merceologice.

Calitatea produselor aflate într-un depozit poate fi influenţată de:

 temperatură;

91
  umiditatea relativă;
 circulaţia aerului;
 compoziţia aerului;
 radiaţiile luminoase, etc.
În cazul nostru, din multitudinea de factori care ar fi putut produce
degradarea berii, expertul s-a limitat la două: temperatura şi umiditatea
relativă.

În perioada 22 martie – 4 aprilie 2014 expertul a măsurat aceşti

parametrii din depozitul respectiv zilnic, de trei ori pe zi în trei puncte distincte:
uşa, mijlocul depozitului şi fereastră. Pe baza rezultatelor respective a calculat
media zilnică de temperatură şi umiditate din perioada respectivă a anului
2014.

Pentru măsurarea temperaturii s-a folosit termometrul cu alcool şi pentru

măsurarea umidităţii s-a folosit psihrometrul Assmann. De la institutul
meteorologic Băneasa expertul a solicitat valorile temperaturii medii zilnice
(Tmz) şi a umidităţii relative medii zilnice (Urmz) ale aerului exterior din perioada
22 martie – 4 aprilie 2014 şi din aceeaşi perioadă a anului 2013 (Tabelul nr.4
şi nr.5).

Tabelul nr.4

Valori din exterior în anul 2013

Ziua Temperatura medie zilnică Umiditatea relativă medie

exterioară (Tmz) zilnică exterioară (Urmz)
22 martie 7,075 67
23 martie 2,425 64
24 martie 2,65 63,5
25 martie 1,325 68
26 martie 4,125 56,25
27 martie 7,35 67,25
28 martie 6,9 71,25

92
 29 martie 8,2 62,25
30 martie 8,925 68,25
31 martie 8,675 72
1 aprilie 11,5 66,5
2 aprilie 9,275 72
3 aprilie 7,75 71,75
4 aprilie 8,625 74,5
Media perioadei 6,76 67,4

Tabelul nr.5

Valori din exterior în anul 2014

Ziua Temperatura medie zilnică Umiditatea relativă medie

exterioară (Tmz) zilnică exterioară (Urmz)
22 martie 0 76,25
23 martie 0,1 81,25
24 martie 0,175 83
25 martie 4,8 52,75
26 martie 2,875 71
27 martie 3,65 69,25
28 martie 2,2 72,25
29 martie 3,575 64,5
30 martie 4,975 71,75
31 martie 5,7 90
1 aprilie 7,42 72,5
2 aprilie 4,35 84
3 aprilie 2,675 60,25
4 aprilie 6,75 71,75
Media
perioadei 3,55 71,75

93
 Tabelul nr.6

Valori din interior în anul 2014

Ziua Temperatura medie zilnică Umiditatea relativă medie

interioară (Tmz) zilnică interioară (Urmz)

22 martie 18,58 71,6

23 martie 19 67,2

24 martie 20,1 69,63

25 martie 18,06 64,63

26 martie 17,67 68,86

27 martie 17,67 68,86

28 martie 19,66 66,66

29 martie 20,03 65,63

30 martie 20,14 67,87

31 martie 20,47 72,73

1 aprilie 20,59 71,86

2 aprilie 21,06 72,3

3 aprilie 21,06 72,3

4 aprilie 19,35 72,4

Media
perioadei 19,47 69,56

94
 RECONSTITUIREA PARAMETRILOR

Se calculează coeficientul de corecţie pentru temperatură şi umiditate

după formula:

CT = │Tm ext 2014 – Tm int 2014 │= │3,55 – 19,47 │= 15,92 ≈ 16

CUr = │Umr ext 2014 – Umr int 2014 │= │71,75 – 69,56 │= 2,19 ≈ 2

Observaţie: Aceşti coeficienţi de corecţie vor fi utilizaţi în tabelul următor

pentru reconstituirea valorilor interioare din depozit în anul 2013.

Se compară valorile temperaturii şi umidităţii exterioare din anul 2013 cu

media lor şi se notează abaterile acestora (abaterea = media-valoareatemp/umid).

De exemplu: pentru ziua de 22 martie 2013 abaterea va fi:

6,76 – 7,075 = -0,3 pentru temperatură

67,4 – 67 = 0,4 pentru umiditate

Coeficientul de corecţie (CT, CUr) se adaugă sau se scade din media

zilnică a temperaturii şi umidităţii exterioare din 2013 în funcţie de semnul
abaterii. Dacă abaterea este pozitivă atunci coeficientul de corecţie se va
scade din valoarea temperaturii medii zilnice exterioare din 2013, respectiv din
valoarea umidităţii relative medii zilnice exterioare din 2013, iar dacă abaterea
este negativă atunci coeficientul de corecţie se va aduna.

Se calculează valorile temperaturii medii zilnice interioare şi ale

umidităţii relative medii zilnice interioare din anul 2013 astfel:

Tmz int 2013 = │Tmz ext 2013 ± CT│

Urmz int 2013 = │Umz ext 2013 ± CUr│

95
 Tabelul nr.7

Reconstituirea parametrilor din interiorul depozitului în anul 2013

Umiditat Umiditatea
Temperat Temperatura ea relativă
Ziua ura medie Abatere medie interioară relativă Abatere medie
exterioară a din 2013 medie a interioară
din 2013 │Tmz ext 2013 ± CT│ exterioar din 2013
ă din │Umz ext 2013
2013 ± CUr│
22 martie 7,075 -0,3 23,075 67 +0,4 65
23 martie 2,425 +4,3 13,6 64 +3,4 62
24 martie 2,65 +4,1 13,35 63,5 +3,9 61,5
25 martie 1,325 +5,4 14,7 68 -0,6 70
26 martie 4,125 +2,6 11,9 56,25 +11,5 54,25
27 martie 7,35 -0,6 23,35 67,25 +0,15 65,25
28 martie 6,9 -0,2 22,9 71,25 -3,85 73,25
29 martie 8,2 -1,4 24,2 62,25 +5,15 60,25
30 martie 8,925 -2,2 24,925 68,25 -0,85 70,25
31 martie 8,675 -1,9 24,675 72 -4,6 74
1 aprilie 11,5 -4,7 27,5 66,5 +0,9 64,5
2 aprilie 9,275 -2,5 25,275 72 -4,6 74
3 aprilie 7,75 -1 23,75 71,75 -4,35 73,75
4 aprilie 8,625 -1,9 24,625 74,5 -7,1 76,5
Media 6,76 21,3 67,4 67,46
perioadei

Temperatura medie în depozit în perioada 22 martie – 4 aprilie 2013 a

fost de 21,3ºC, iar umiditatea medie în depozit în aceeaşi perioadă a fost de
67,46%. S-a considerat că factorii de mediu ai depozitului au fost influenţaţi de
mediul exterior, de valorile temperaturii şi ale umidităţii ale aerului din afară.
Conform standardului în vigoare berea caramel trebuie păstrată la temperatura
de 4 - 10ºC.

96
 Deoarece temperatura din depozit în perioada 22 martie – 4 aprilie 2013
a depăşit cu mult temperatura de păstrare a berii caramel s-a constatat că
acest parametru a influenţat deteriorarea calitativă a lotului respectiv.

Caracteristicile senzoriale standardizate ale berii caramel

a) Aspect: lichid de culoare brun închisă, opalescent, cu sediment prin

depunerea drojdiilor din suspensie.

b) Miros: plăcut, fără mirosuri străine, cu aromă de hamei.

c) Gust: dulce – amărui, plăcut, fără gust străin.

d) Spuma: berea turnată într-un pahar special trebuie să formeze o spumă

compactă şi persistentă, iar bulele de dioxid de carbon să se degajeze lent.

Caracteristicile berii caramel din depozitul 1215 după deteriorare

Berea prezintă ca defect tulburări nebiologice (coloidale şi chimice).

Acest defect se prezintă sub formă de precipitate ce se depun sau rămân în
suspensie.

Pentru determinarea stării şi caracteristicilor berii s-au realizat anumite

determinări prin care s-u depistat schimbările care au avut loc în urma
deteriorării. S-au determinat:

 extractul primitiv şi extractul real;

 aciditatea totală;
 culoarea;
 conţinutul de dioxid de carbon.
După determinare s-au constatat valori care nu se încadrau în
standardele aflate în vigoare.

97
 1. Descrieţi coeficienţii de corecţie.
2. Descrieţi caracteristicile senzoriale standardizate ale berii
caramel.
3. De ce este influentata calitatea produselor aflate într-un
depozit?

4. Rezumat

Cel mai des întâlnit tip de expertize merceologice este cel

care apelează la reconstituiri, fiind în acelaşi tip şi cele mai
dificile.

Lucrarea practică propusă pentru ilustrarea acestui tip de

expertize este următoarea:

În perioada 22 martie – 4 aprilie 2013 în depozitul 1215 s- păstrat lotul

de mărfuri compus din sticle de o jumătate de litru de bere caramel. Ulterior,
când produsele respective u fost livrate magazinelor de desfacere acestea au
constatat că produsele erau depreciate.

Deoarece părţile nu au reuşit să se concilieze unităţile cu amănuntul s-

au adresat justiţiei, care pentru elucidarea cauzelor a dispus efectuarea unei
expertize merceologice.

Calitatea produselor aflate într-un depozit poate fi influenţată de:

 temperatură;
 umiditatea relativă;
 circulaţia aerului;
 compoziţia aerului;
 radiaţiile luminoase, etc.

98
 În cazul nostru, din multitudinea de factori care ar fi putut produce
degradarea berii, expertul s-a limitat la două: temperatura şi umiditatea
relativă.

În perioada 22 martie – 4 aprilie 2014 expertul a măsurat aceşti

parametrii din depozitul respectiv zilnic, de trei ori pe zi în trei puncte distincte:
uşa, mijlocul depozitului şi fereastră. Pe baza rezultatelor respective a calculat
media zilnică de temperatură şi umiditate din perioada respectivă a anului
2014.

Pentru măsurarea temperaturii s-a folosit termometrul cu alcool şi pentru

măsurarea umidităţii s-a folosit psihrometrul Assmann. De la institutul
meteorologic Băneasa expertul a solicitat valorile temperaturii medii zilnice
(Tmz) şi a umidităţii relative medii zilnice (Urmz) ale aerului exterior din perioada
22 martie – 4 aprilie 2014 şi din aceeaşi perioadă a anului 2013 (Tabelul nr.4
şi nr.5).

5. Teste de autoevaluare

1. Descrieţi care sunt factorii ce pot influenţa calitatea produselor

dintr-un depozit.
2. Explicaţi cum se calculează coeficientul de corecţie pentru
reconstituirea parametrilor.
3. Descrieţi care sunt caracteristicile senzoriale standard ale berii
caramel.

99
 BIBLIOGRAFIE

1. Diaconescu I. – Merceologie alimentară, Ed. Eficient, Bucureşti 1998.

2. Diaconescu M. – Eurostrategii în domeniul agroalimentar, Ed. Descartes
Conseil, Bucureşti, 2000.
3. Dima D., Pamfilie R., Procopie R. – Mărfurile alimentare în comerţul
internaţional, Ed. Economică, Bucureşti, 2001.
4. Dima D., Stănescu D., Bologa N., Pamfilie R. – Merceologia produselor
de alimentaţie publică, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti,
1996.
5. Frăţilă R., Biro A., Drăgan M. – Bazele tehnologiei şi merceologiei, Ed.
Dacia, Cluj-Napoca, 2000.
6. Gatchalian M. – „Industrie alimentaire: comment assurer la qualite des
produits d’exportation” în „Forum du commerce international”, ianuarie/martie
1992.
7. Gould A.W. – Total Quality Management for the food industries, CTI
Publication INC., Baltimore, USA, 1992.
8. Lagrange L. – La commercialisation de produits agricoles et
alimentaries, Tehnique&Documentation-Lavoisier, Paris, 1995.
9. Olaru M., Schileru I., ş.a. – Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Ed. Eficient,
Bucureşti, 1999.
10. Pamfilie R. – O cerinţă actuală: declararea valorii nutritive a produselor
alimentare, Rev. Industria alimentară Română, nr.3/noiembrie 1992
11. Păunescu C. – Lucrări aplicative la merceologie alimentară, Ed. ASE,
Bucureşti, 2000.
12. Pâslaru C., Petrescu V., Bucur I., Bitirez L – Probleme actuale ale
expertizării degradării produselor în timpul păstrării, Ed. ASE, Bucureşti 1999.
13. Petrescu V., Pâslaru C. – Expertiza merceologică, Ed. Metropol,
Bucureşti, 2000.
14. Roman I. – Controlul calităţii produselor, E.D.P., Bucureşti, 1985.

100
15. Rotaru O., Guş C., Mihaiu M. – Controlul sănătăţii produselor de origine
animală, Ed. Seso Hipparion, Cluj-Napoca, 1999.
16. Sârbu R. – Expertiză merceologică, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2001.
17. Schileru I. – Ştiinţa mărfurilor în România – premise şi evoluţie, Colecţia
Merx, Ed. Qlassorom, Bucureşti, 2000.
18. Stanciu I., Părăianu E., Schileru I. – Merceologie; calitatea şi sortimentul
mărfurilor nealimentare, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1998.
19. Şerbulescu L., Elisei A. – Merceologia mărfurilor de import-export şi
expertiza merceologică, Ed. Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2000.
20. Şerbulescu L - Merceologia mărfurilor alimentare de import-export, Ed.
Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2002.
21. Udrea M. – Îndrumar pentru valorificarea produselor textile, Ed.
Ştiinţifică şi Tehnică, Bucureşti, 1990.

101