Facultatea de stiinte Socio-Umane Spiru Haret Bucuresti

Specializare: Comunicare internationala si diplomatie publica

MODELE SI TEORII ALE COMUNICARII DE MASA

AN I

Proiect: Evolutii ale modelului matematic initial

PROFESOR: STUDENT

RUXANDRA COMAN CRACIUNEANU GEORGE SORIN

 Astăzi vorbim despre un om genial, Claude Shannon, una dintre cele mai strălucite minți ale secolului XX și
modelul matematic al comunicării propus de acesta în 1948, dezvoltat apoi alături de Warren Weaver în 1949. Vedem
ce spune acest model, care sunt elementele sale constitutive, și ce lămuriri aduce în domeniul comunicării. În plus,
aducem în discuție redundanța și entropia, două noțiuni pe care le datorăm aceluiași Claude Shannon.

CE SPUNE TEORIA MATEMATICĂ A COMUNICAȚIILOR SAU MODELUL MATEMATIC AL

COMUNICĂRII?
Shannon era matematician și electronist, iar modelul matematic al comunicării, invariabil, se va lega de aceste domenii
de expertiză. Până la Shannon, comunicarea, înțeleasă ca actul prin care o persoană afectează comportamentul ori
dispoziția altei persoane, pornea de la emițător (să ne amintim de formula lui Lasswell), mesajul și semnalul nu erau
delimitate, nu se spunea nimic de bruiaj și nici nu se vorbea de entropie sau redundanță informațională. Dar toate
acestea aveau să se schimbe odată cu publicarea modelului matematic al comunicării.

Conform modelului Shannon și Weaver, „a comunica înseamnă a transmite un semnal (…) care este primit”. Iar decizia
de a trimite sau nu un mesaj, ori de a alege dintr-o varietate de mesaje, revine sursei.

Emițătorul transformă mesajul în semnal, și îl transmite, printr-un canal, către receptor. Acesta îl recepționează
(integral sau nu, întrucât vom vedea că poate interveni bruiajul), are loc decodarea (din semnal în mesaj), iar mesajul
ajunge la destinatar. Cu cât se pot transmite mai multe mesaje de la sursă către destinatar, folosind același canal, dar
fără a altera mesajul primit, discutăm despre succesul comunicării.

ELEMENTELE MODELULUI MATEMATIC AL COMUNICĂRII

Sursa – este factorul de decizie. Sursa își asumă comunicarea, discutând în acest caz despre o comunicare intenționată.

Emițătorul (sau transmițător) – transformă mesajul în semnale, adaptându-l canalului de comunicare.

Canalul – reprezintă mijlocul fizic prin care se transmit semnalele. Cel mai simplu, vă imaginați un cablu telefonic sau
de rețea. Dar tot un canal de comunicare reprezintă undele acustice sau luminoase.

Bruiajul – afectează comunicarea, obturând total sau parțial canalul de comunicare. Chiar transmiterea mai multor
mesaje simultan prin același canal, se poate constitui într-o sursă de bruiaj.

Receptorul (sau decodorul) – transformă semnalele acustice, luminoase sau binare în mesaje pentru a fi înțelese de
către destinatar. Receptorul, ca și emițătorul la rândul său, reprezintă mijloace de comunicare fizice (asemeni
canalului) al căror scop este să pregătească mesajul pentru transmitere / recepție. Și există trei categorii de mijloace
de comunicare fizice:

Mijloace prezentaționale: vocea, fața sau întreg corpul;

Mijloace reprezentaționale (se bazează pe reprezentări): fotografii, desene, cărțile;
Mijloace mecanice: televiziunea, telefonul, radioul sau teletextul de care vorbeam în articolul trecut.
Receptorul și emițătorul reprezintă tot odată punctele slabe în viziunea modelului matematic, întrucât abaterile de la
Forma inițială a mesajului (datorate codării / decodării sau a bruiajului), nu pot fi sesizate sau remediate.

Destinatarul – este cel îndreptățit să primească mesajul, punctul terminus al comunicării.

REDUNDANȚA ȘI ENTROPIA

CE REPREZINTĂ REDUNDANȚA ȘI ENTROPIA?

Claude Shannon este, după cum spuneam și la început, cel care introduce conceptele de redundanță și entropie
informațională, concepte ce pot fi explicate foarte simplu prin predictibilitatea sau lipsa de predictibilitate a
informației.

Redundanța – poate fi definită drept ceea ce este predictibil sau convențional într-un mesaj. Când spunem despre un
mesaj că este redundant, înseamnă că el nu aduce nimic nou.

Entropia – este opusul redundanței, caracterizându-se printr-o predictibilitate scăzută și un nivel mare de informației.

CE LĂMURIRI ADUCE MODELUL MATEMATIC AL COMUNICĂRII?

Cu ajutorul modelului Shannon & Weaver, se pot evalua care moduri de transmitere a informației sunt cele mai
eficiente, adică au un cost scăzut și o transmitere rapidă. Eventual, nu sunt influențate nici de bruiaj.

Doi, modelul „a fost utilizat, prin analogie, în lingvistică și în cercetarea comportamentului”, trăsături identificare de
Shannon & Weaver în comunicarea tehnologică, fiind extrapolate ulterior altor modele de comunicare umană.

DOUĂ VORBE DESPRE CLAUDE SHANNON

Când stăm comozi în fața calculatoarelor, suntem tentați să considerăm cele mai multe lucruri din jurul nostru ca fiind
rezultatul unei evoluții firești (pe principiul: dacă n-ar fi fost, ar fi trebuit inventate), însă fără câțiva oameni
extraordinari și, din păcate, prea puțin cunoscuți, alta ar fi fost realitatea. Claude Shannon este un astfel de om, iar
teoria comunicațiilor (parte a teoriei informației) a constituit baza evoluției digitale, orice dispozitiv ce folosește un
microprocesor, funcționând după modelul imaginat de Shannon cu mai bine de jumătate de secol în urmă.

Se terminase al doilea Război Mondial, iar Shannon (care în timpul conflagrației se alăturase Comitetului Național de
Cercetări în Domeniul Apărării), lucra într-o companie de viitor, Bell Telephone, înființată de nimeni altul decât
Alexander Graham Bell. Acolo, în două numere succesive ale revistei Bell System Technical Journal, Claude Shannon
publica „O teorie matematică a comunicațiilor”, pe care o va dezvolta un an mai târziu (1949), alături de Warren
Weaver, în lucrarea „Teoria matematică a comunicațiilor”.
Apoi, prin 1950, la scurtă vreme după ce lansase modelul matematic al comunicării, Shannon propunea alt un proiect
inedit: un șoarece magnetic (Tezeu) care se mișca într-un labirint de 25 de pătrate, învățând traseele parcurse. Odată
ce configurația labirintului se schimba, șoarecele mai întâi se familiariza cu traseul, iar apoi mergea drept la țintă. Era
primul dispozitiv capabil să învețe, să adune noi cunoștințe. Ceea ce ar trebui să facem și noi.

Bibliografie:

1.Tran, Vasile și Stănciugelu, Irina, „Teoria Comunicării”, Editura Comunicare.ro, București, 2003,

2.Ștefănescu, Simona, „Sociologia Comunicării”, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2009

www.wikipedia.org
www.scribd.com
www.referate.ro
www.scientia.ro