Titus Lucretius Carus, un filosof pragmatic

Stoica Georgiana

Opera lui Lucrețiu se caracterizează prin realismul imaginației, forța vizionară, bogăția și
varietatea descrierilor, intuirea sensibilă și filozofică a naturii, pasiune și ironie, clasicismul
expresiei.

Lucretius îl cântã pe Epicur, cel care se debarasase de speculaţiile mistice şi alesese plãcerile
lumeşti, dar la modul foarte raţional şi echilibrat. Din poemul sãu transpare nu dorinţa de a face
artã, ci aceea de a îmbiba în poezie ideile filosofice. Lucretius este un contemplator, limitându-se
doar la condamnarea rãzboaielor civile şi la încrederea în Caesar. Invocarea zeiţei Venus are însã
mai degrabã un sens metaforic decât unul politic (apropierea de cea din care descinde Caesar) şi cu
atât mai puţin mitologic, din moment ce se declarã ostentativ adeptul ”religiei” epicureice. Are deci
şi Lucretius tot o doctrinã a plãcerii, pe care o încadreazã fizic şi antropologic.

Fizica si morala sunt intim legate.

În conformitate cu ideile atomiste democritiene, primele douã cãrţi ar fi o schiţare a bazelor

universului, atomii indivizibili, eterni şi infiniţi, care cad în vid, se ciocnesc şi declinându-se puţin
dau naştere materiei. Celelalte trei cãrţi trateazã omul şi sufletul muritor al acestuia, cu scopul
eliberãrii de angoasã, precum şi senzaţiile, modul în care simţurile reflectã realitatea, originea
pasiunilor sau formarea şi istoria lumii. În toate acestea natura ocupã locul de prim rang, cea care
cuprinde într-o armonie toate formele atomice, toate principiile şi elementele folosite pentru creaţie,
creştere şi moarte. Dezvãluirea mecanicii universale nu este menitã sã îl închidã pe om, ci
dimpotrivã, sã-i înlesneascã contactul cu natura şi cu sine prin eliminarea misticismelor şi prin uzul
raţiunii eliberatoare, care produce seninãtate şi bucurie.

Regãsim la Lucretius, sub vãlul peoticii romane, un Epicur care iarãşi aduce în discuţie
echivalenţa dintre plãcere, ataraxie şi lipsa durerii, elogiul vieţii simple, îndemnul la înţelepciune.
Deosebirea faţã de maestrul sãu rezidã în valenţele poetice, care dau fortã deosebitã mesajului,
poezia fiind capabilã sã confere un fundament estetic teoriei filosofice. În acelaşi timp, dincolo de
forma exprimãrii, Lucretius apare ca mult mai înflãcãrat decât Epicur, mai militant, mai tensionat
pentru cã pare a trãi mai din plin ideile hedoniste.

Albert Camus este de pãrere cã Lucretius întruchipeazã primul om modern revoltat...In plus,
la Lucretius se remarcã şi accentele democritiene, pentru cã ştiinţa este pentru el de primã
importanţã în drumul omului cãtre echilibru.

Ieronim îl condamnã ferm pentru asa-zisul materialism fermecat şi pentru o presupusã

legãturã amoroasã care l-ar fi privat de orice luciditate, dar se ştie cã elogierea biblicã se traduce şi
în discreditarea operelor incompatibile cu creştinismul. Din punct de vedere creştin, Lucretius a fost
sigur atins de nebunie, altfel cum ar descrie atât de detaliat intemperiile iubirii sau morbidul ciumei?
Dar era normal ca poetul sã fie atât de nefrecventat de creştini din moment ce atomismul
adevãrurilor sale, demontarea forţelor divine care însufletesc lumea sau reconstrucţiile succesive
într-un ciclu mecanicist puteau constitui o alternativã periculoasã la idealismul catolicizant...

Toate fantasmele nãscute în minţile criticilor sãi par sã se rezume la o incapacitate de a se

bucura de propriul trup şi lumea pãmânteascã, de unde atâtea defãimãri. Iar biografia sa sumarã a
fost favorabilã încãrcãrii filosofului cu tot felul de boli psihice.
 Prin opţiunea pentru investigaţie, prin folosirea simţurilor, dar şi a raţiunii, deducţiei şi
reflecţiei. I s-a reprosat de multe ori cã propovãduieşte un materialism crud. Şi totuşi, la Lucretius
sufletul care comandã trupul este impulsionat de spiritul care gândeşte. Sufletul este rãspândit în tot
corpul şi animat de principiul vital. Şi materialiştii pledeazã pentru elanul vital! Atomii sunt puşi în
mişcare de nişte forţe fecundante, de un suflu creator care asociazã şi disociazã. Ansamblul atomic
este valoros tocmai prin aceastã dinamicã. Natura este pânã la urmã un poem al elanului vital,
produs nu de zei, ci de o fortã numitã clinamen (declivitatea atomicã). Cu alte cuvinte, atomii
dispun de o energie proprie, care îi determinã sã ia contact unii cu alţii. Declivitatea integreazã
libertatea în lume. Se produce un haos, dar forma persistã.

În interiorul acestei libertãţi dragostea şi rãzboiul îşi împart lumea. Şi de multe ori se
contopesc...Citim la Lucretius despre amanţi, voluptãţi, dorinte, plãceri, dar şi despre mizerie,
epidemii, crime, sacrificii. Venus ca forţã a pasiunilor atrage hedonismul tragic, pentru cã Marte
împiedicã mereu desãvârşirea plãcerii. Filosoful şi omul de ştiinţã care observã empiric realitatea şi
o analizeazã conform ordinii raţiunii care vrea cauze şi efecte, doreşte îndepãrtarea fricii şi armonia
în tot ce se întâmplã.

Cunoaşterea cauzelor şi principiilor produce seninãtate. Plecarea în faţa miturilor şi religiei

submineazã inteligenţa însetatã de informaţie autenticã. Astfel, ce propune Lucretius este o lume
fãrã centauri şi himere, dar cu atomi în permanentã transformare. Nu trebuie sã mã tem de nimic,
pentru cã şi sufletul se va dezintegra, ceea ce înseamnã absolvirea de infern sau paradis...în
universul infinit atomii se vor recompune, iar fuga dupa mântuire sau frica de damnare nu au sens.
Sfârşitul transcendenţei nu înseamnã disperare, ci învãţarea unui mod de a trãi bine. Idealul ascetic
pitagoreic nu are nici el sens. Dacã sufletul nu e separat de trup, nu poate îndura nici chinuri, nici
fericiri. Dacã e material, nu mai existã decât devenirea sa atomicã şi atât!

Tabloul civilizaţiei se rezumã la absenta iniţialã a regulilor, dar treptat relaţiile dintre oameni
s-au îmbunãtãţit. Venus câştigã teren, dar Marte nu se lasã nici el. Progresul spre culturã conduce şi
la rafinarea plãcerilor, la aprecierea artisticã, dar în acelaşi timp la o îndepãrtare spre starea idilicã
naturalã (aşa ceva ne spune şi Rousseau). Cheia spre împlinire este satisfacerea dorintelor uşor de
împlinit. Iar plãcerea se obţine din fluxul atomilor, ca şi durerea. Dacã agitaţia e prea dezordonatã
se naşte neplãcerea, care poate fi purificatã prin pacificarea sufletului. Observãm cã se pierde foarte
puţin din epicurism ul grecesc într-o minte romanã. Şi pentru Lucretius, dacã satisfacerea unei
dorinte conduce la seninãtate, ea este recomandabilã. În cosmosul mecanic omul nu poate decât sã
îşi vrea destinul.

Cât despre iubire, lecţia este similarã celei a lui Ovidius, care îndeamnã doar la captarea
bucuriei din ea...Departe de învãţãtura creştinã care asocia sexualitaea cu sentimentul, Lucretius le
separã. El constatã cã jocul amoros se hrãneşte din pasiuni distrugãtoare, pentru cã de multe ori nu
existã decât iluzia unei apropieri, o transfigurare a celuilalt care nu are are nicio legãturã cu
realitatea. De aceea, poetul spune cã iubire-pasiune e catastrofalã, epuizantã, nesocotitã...mai
recomandabilã este o legãturã sexualã pentru cã acesta reprezintã doar o deblocare atomicã.

Nu este deloc de dorit pentru cã atenteazã la ataraxie şi pustieşte şi ratiunea şi simţirea. Din
aceste consideraţii s-a dedus de multe ori condamnarea iubirii în general, dar poetul mizeazã pe
cuplul ataraxic. Mai exact? Prietenia amoroasã, care este construitã treptat şi trece dincolo de
pasiunile nimicitoare. Lecţia sa aici este îndepãrtarea de amãgiri şi alegerea unei legãturi sãnãtoase
care sã ofere linişte