- date de ieşire: valoarea maximă a sarcinilor aplicate la exterior în aşa fel

încât corpul să nu se distrugă sau să se deformeze în mod excesiv.

c. Probleme de verificare
- date de intrare: dimensiunile şi geometria corpului; proprietăţile mecanice ale
materialului corpului; valoarea şi natura fizică a sarcinilor aplicate la exterior;
- date de ieşire: un calcul de verificare prin care să se concluzioneze dacă
corpul se va distruge sau nu sau se va deforma sau nu în mod excesiv.
Rezistenţa materialelor reprezintă pentru ingineri un mijloc fizico - matematic
imediat prin care se poate “intra” în interiorul unui corp solicitat şi înţelege
comportamentul fiecărui punct al respectivului corp, pentru ca, în cele din urmă, să
se ofere răspunsuri adecvate întrebărilor de mai sus.
Ca o ramură a ştiinţei Rezistenţa materialelor face parte din Mecanica corpului
solid deformabil, alături de Teoria elasticităţii; Teoria plasticităţii; Statica, dinamica
şi stabilitatea construcţiilor. Deşi teoriile elasticităţii şi plasticităţii vizează aceiaşi
problematică ca şi Rezistenţa materialelor, acestea apelează la un număr limitat de
ipoteze simplificatoare, sunt mult mai exacte şi, în cele mai multe cazuri, extrem de
complicate. Teoriile elasticităţii şi plasticităţii utilizează instrumente matematice
complexe care depăşesc de multe ori necesarul studiului aplicaţiilor inginereşti
imediate. Pe de altă parte însă, Rezistenţa materialelor face apel la un număr
relativ mare de ipoteze simplificatoare, aproximaţii şi analize experimentale,
furnizând în felul acesta soluţii simple absolut necesare inginerului proiectant.
Prin natura sa, Rezistenţa materialelor interferează cu o serie de alte discipline
fundamentale cum ar fi matematica, fizica, tehnologia, chimia etc., poate chiar şi cu
biologia, dovedind încă o dată, dacă mai era necesar, absenţa aşa numitelor linii de
demarcaţie profunde (hard and fast lines) dintre ştiinţe.
1.3 O SCURTĂ INCURSIUNE ÎN ISTORIA REZISTENŢEI MATERIALELOR
Încă din cele mai vechi timpuri, când omul a început să
construiască, s-a impus ca stringent necesară acumularea
de cunoştinţe teoretice şi practice privind Rezistenţa
materialelor, fără de care era imposibil să se realizeze
diversele componente structurale care să reziste solicitărilor
exterioare la care erau supuse.
Fără îndoială că egiptenii deţineau o serie de astfel de
cunoştinţe şi reguli empirice, fără de care ar fi fost imposibilă
ridicarea cunoscutelor monumente, temple, piramide şi
obeliscuri, multe dintre acestea existând şi astăzi.
Grecii au făcut un pas înainte în ceea ce priveşte arta de
a construi. Ei au fost cei care au contribuit la dezvoltarea
staticii, ce stă la baza mecanicii materialelor. Arhimede (287 – 212 Î.H.) dădea
pentru prima oară un contur clar, riguros şi bine aprofundat noţiunilor fundamentale
legate de condiţiile de echilibru mecanic la pârghii, prezentând de asemenea şi o
serie de metode pentru determinarea centrelor de greutate ale corpurilor. Arhimede