Fabula

Fabula este o narațiune scurtă, în versuri sau în proză, care oferă o lecție de viață prin
intermediul unei întâmplări puse pe seama unor animale, plante sau obiecte ce întruchipează
trăsături omenești.

Spațiul și timpul narațiunii sunt vag precizate, pentru că întâmplarea are o semnificație generală,
fiind valabilă în societatea umană de oriunde și oricând.

În general, în structura unei fabule pot fi identificate două părți: narațiunea propriu-zisă și
morala. Morala are, de regulă, forma unei învățături explicite, plasate la sfârșitul, la începutul sau
chiar la mijlocul textului. Unele fabule au o morală implicită, cititorii fiind cei care trebuie să o
deducă din întâmplarea prezentată. La Fontaine spunea că partea narativă a unei fabule reprezintă
trupul, în timp ce morala este sufletul fabulei. Cu alte cuvinte, una fără cealaltă nu pot exista:
narațiunea ilustrează morala, care, la rândul ei, nu poate fi înțeleasă decât prin intermediul
întâmplării povestite.

Astfel de istorisire cu tâlc se regăsesc în toate culturile lumii, din cele mai vechi timpuri: în
Mesopotamia, India, Persia, în Grecia și Roma antică. Părintele fabulei este grecul Esop, ale
cărui creații au fost ulterior puse în versuri de poetul latin Fedru. Fabula în versuri ajunge la
desăvârșire sub pana scriitorului francez Jean de La Fontaine, în secolul al XVII-lea. În literatura
română, autori de fabule sunt Alecu Donici, Anton Pann, Grigore Alexandrescu, G. Topârceanu,
Tudor Arghezi, Cincinat Pavelescu.

Enumerația. Personajele
Enumerația este figura de stil care constă în înșiruirea mai multor termeni de același fel
(substantive, adjective, verbe etc.), pentru accentuarea ideii exprimate sau pentru detalierea
aspectelor descrise. Termenii unei enumerații se despart prin virgulă.

În fabule, personajele – care pot fi animale, plante, păsări sau obiecte – sunt personificate,
devenind măști pentru anumite tipuri de oameni, criticați pentru defectele lor: prostia,
lăudăroșenia, dorința de putere, cruzimea, orgoliul, zgârcenia etc.

Întâmplarea simplă pe care o prezintă fabula se bazează, de regulă, pe opoziția dintre două
personaje. Încă din vremea lui Esop și a lui Fedru, acest constrast este vizibil din titlu: Greierele
și furnica, Lupul și mielul, Șoarecele de câmp și șoarecele de la oraș, Corbul și vulpea, Ștejarul
și trestia etc. Adesea, unul dintre personaje este într-o poziție superioară, de care este mândru sau
cu care se laudă, iar celălalt, într-o poziție inferioară, lipsit de posibilități sau resurse. În urma
unui eveniment neprevăzut, raportul dintre persoanje se inversează.

Valori ale culturii populare în spațiul românesc: proverbele

Proverbele sunt enunțuri scurte și sugestive, care concentrează înțelepciunea de veacuri a unui
popor, concepțiile lui despre viață, natură, soartă, muncă etc.

Se consideră că proverbele s-au născut în timpuri străvechi, când oamenii au început șă-și
organizeze traiul în comun conform unor reguli de conduită și unor principii morale. Proverbele
au la bază o experiență de viață comună, de aceea multe pot fi întâlnite în forme asemănătoare
sau chiar identice la popoare diferite. De exemplu, despre oamenii care se mută din loc în loc,
care nu prind rădăcini, care-și schimbă meseria și evită astfel responsabilitățile, românii spun
Piatra ce se rostogolește nu prinde muchi., englezii – A rolling stone no gather moss., iar
francezii – Pierre qui roule n’amasse pas mousse., traducând, de fapt, o învățătură străveche.

Prin intermediul proverbelor, oamenii își transmit cultura și valorile într-o formă expresivă, ușor
de ținut minte, folosind rime sau figuri de stil: Lenea e cucoană mare, care cere de mâncare.,
Tăcerea e de aur, vorba e de argint.

Importanța dicției în interacțiunile verbale. Inteligența emoțională: exprimarea adecvată a

emoțiilor

Dicția reprezintă pronunțarea cară și corectă a cuvintelor. În toate interacțiunile verbale, o bună
articulare reprezintă principala condiție ca un mesaj să fie înțeles. Aceasta înseamnă că
emițătorul să nu vorbească prea repede, înghițind silabele, nici pe un ton prea coborât, ci să
rostească deslușit cuvintele, reglându-și debitul verbal. Pe de altă parte, vorbitorul nu trebuie să
articuleze cuvintele în mod exagerat, efectul fiind artificiale și obositor pentru ascultători.

Există numeroase exerciții care pot corecta o dicție defectuoasă, printre ele fiind așa-numitele
încurcături de limbă (engl. twisted tongue, fr. virelangue).
În scris, căderea accidentală a unor sunete sau silabe din rostirea neîngrijită, familiară sau
populară, a unor personaje este redată prin apostrof.

Inteligența emoțională reprezintă capacitatea unei ființe umane de a-și înțelege și de a-și folosi
emoțiile într-un mod pozitiv. Ea reunește, în mare, trei componente:

-conștientizarea de sine: a observa propria persoană și a recunoaște sentimentele personale, a-ți

cunoaște punctele tari și punctele slabe, a-ți regla stările de spirit;

-empatia: a înțelege sentimentele altora și preocupările lor, a aborda o situație din perspectiva
celorlalți, a ști că oamenii simt și reacționează diferit și a nu-i învinovăți pentru acest motiv;

-autocontrolul emoțional: a înțelege relația dintre gânduri, reacții și emoții, dintre fapte și
consecința; a găsi metode de a stăpâni sentimentele negative: teama, mânia, tristețea, neliniștea,
stresul etc.; a fi mereu motivat pozitiv.

Pronumele (actualizare)

Pronumele personal este partea de vorbire care ține locul unui substantiv într-un enunț.

Pronumele are trei persoane, astfel:

-persoana I - desemnează vorbitorul (eu, noi);

-persoana a II-a – desemnează ascultătorul (tu, voi);

-persoana a III-a – desemnează persoana sau obiectul despre care se vorbește (el/ea, ei/ele).

Pronumele are două numere: singular și plural.

Genul apare numai la persoana a III-a: masculin (el, ei) și feminin (ea, ele).

Toate cazurile au forme accentuate. Pentru cazurile acuzativ și dativ, pronumele are, pe lângă
forme accentuate, și forme neaccentuate, numite și clitice.

Formele pronumelui personal sunt:

 Caz Forme Persoana I Persoana a-II-a Persoana a-III-a
număr singular plural singula plural singular plural
r
gen m. = f. m. = f. m. = f. m. = f. m. f. m. f.
N eu noi tu voi el ea ei ele

G - - - - lui ei lo lor
r
D accentuate mie nouă ție vouă lui ei lo lor
r
neaccentuate îmi, mi ne, ni îți, ți vă, vi, îi, îi, le, le,
(clitice) v i i li li
Ac accentuate mine noi tine voi el ea ei ele
neaccentuate mă, m ne te vă, v îl, o îi, le
(clitice) l i
V - - tu! voi! - - - -

Pronumele personal de politețe

Pronumele personal de politețe (numit și pronume personal de reverență) indică respectul pentru
o persoană. Pronumele personal de politețe are forme numai pentru persoana a II-a și pentru
persoana a III-a. Pronumele personale de politețe și formulele de reverență exprimă grade diferite
de respect: grad redus de politețe (dumneata), politețe standard (dumneavoastră), grad sporit de
politețe (Domnia Voastră).

Formulele reverențioase sunt folosite în situații de comunicare oficiale sau protocolare și se

ortografiază cu majuscule la ambii termeni: Excelența Voastră, Maiestatea/Majestatea Voastră,
Sfinția Voastră etc.

Pronumele dumneavoastră se folosește întotdeauna cu un verb la persoana a II-a plural, chiar

dacă adresarea se face către o singură persoană (Dumneavoastră sunteți ocupat?).

În vorbirea populară și familiară, există pronume personale de politețe pentru adresarea

respectuoasă către cei în vârstă: mata, matale, mătăluță, mătălică, tălică.
 Formele dânsul, dânsa, dânșii, dânsele, după noile lucrări normative, sunt integrate în sistemul
pronumelor de politețe pentru expimarea unui grad minim de respect, la persoana a III-a.
Regional, în Moldova, sunt folosite ca pronume personale: Dânsa, pisica, unde s-a ascuns?

Pronumele de politețe sunt:

Grad minim de politețe Politețe standard Grad maxim de politețe

Persoana a II-a singular N-Ac-V D-G N-V N-Ac-V G-D
dumneata dumitale dumneavoastră Domnia Domniei
Voastră Voastre
plural - N-V N-Ac-V G-D
dumneavoastră Domniile Domniilor
Voastre Voastre
Persoana a III-a singular N-Ac G-D N-Ac-G- N-AC N-Ac G-D
m. dânsul m. D m, f Domnia Sa Domniei Sale
f. dânsa dânsului m. dumneasa
f. dumnealui (rar)
dânsei f. G-D
dumneaei m, f
dumisale
plural N-Ac G-D N-Ac-G-D N-Ac G-D
m. dânșii m. dumnealor Domniilor Domniilor
f. dânsele dânșilor Lor Lor
f.
dânselor

Posibilități combinatorii ale pronumelui

Pronumele personal și pronumele personal de politețe au aceleași funcții sintactice ca

substantivul.

În enunțuri, pronumele poate apărea în calitate de:

-centru al unui grup de cuvinte, de exemplu: Dumneata de lângă geam, vino aici!

-adjunct într-un grup de cuvinte, de exemplu: cartea de la voi, le-am primit, îmi șoptești etc.
Funcțiile sintactice ale pronumelui sunt:

Funcția sintactică Cazul Exemplu

Subiect
Nume predicativ
Atribut pronominal
prepozițional
Atribut pronominal genitival
Complement direct
Complement prepozițional
Complement indirect
Circumstanțial de loc
Circumstanțial de mod
Circumstanțial de timp
N Ei au acceptat provocarea.
N Mesagerul este el.
Ac Moștenirea de la ei s-a risipit.
G Unde a dispărut caietul ei?
Ac Pe noi nu ne-a trecut pe listă.
Ac Vorbim despre ele.
D Le-am spus doar lor vestea.
Ac Plec la ei.
Ac Procedează ca mine!
Ac Am sosit după voi.

Anticiparea și reluarea unor complemente prin clitice pronominale

Formele neaccentuate ale pronumelui personal dublează, în limba română, complementul direct
și complementul indirect. Dublarea prin clitice se numește:

-anticipare, când cliticul se află înaintea complementului: l-am întrebat pe dânsul. (CD); I-am dat
Anei o carte. (CI);

-reluare, când cliticul stă după complement: Pe Ana am vazut-o ieri. (CD); Mamei i-am adus o
ciocolată (CI).

Dacă apar două clitice în aceeași propoziție, cliticul de dativ stă înaintea cliticului de acuzativ:
Mi l-a dat ieri. Le-o spune verde în față. Adu-i-le imediat.

Pronumele reflexiv

Pronumele reflexiv exprimă identitatea de persoană și de număr dintre obiectul asupra căruia se
exercită direct sau indirect acțiunea verbelor și subiectul acestora.
În limba română, pronumele reflexiv are forme proprii numai pentru persoana a III-a și pentru
cazurile D și Ac. Aceste forme sunt identice la singular și la plural și nu au categoria fenului.

Pronumele reflexiv are forme accentuate și neaccentuate (clitice), prezentate în următorul tabel:

Cazul Forme Persoana a III-a

Ac accentuate pe sine
neaccentuate (clitice) se, s-
D accentuate sieși, sie
neaccentuate (clitice) își, și-

La persoana I și a II-a, singular și plutal, se împrumută formele neaccentuate ale pronumelor

personale de acuzativ și dativ. Formele neaccentuate ale pronumelui sunt pronume reflexive când
au aceeași persoană și același număr cu verbul:

Mă întreb. (mă-persoana I singular, întreb-persoana I singular: aceeași persoana-> mă=pronume

reflexiv)

Mă întreabă. (mă-persoana I singular, întreabă-persoana a III-a singular: persoane diferite ->

mă=pronume personal)

Numeralul (actualizare)

Numeralul este partea de vorbire care exprimă un număr sau arată ordinea obiectelor părin
numărare.

Numeralul cardinal exprimă un număr. Din punctul de vedere al structurii, numeralele cardinale
sunt:

-simple: numeralele de la 1 la 10;

-compuse: a. numeralele de la 11 la 19

b. numeralele compuse cu un numeral de la 2 la 9 + substantivul zeci (douăzeci,

treizeci etc.)

c. numeralele compuse cu un numeral + substantivele sută/sute, mie/mii,

milion/milioane, miliard/miliarde
 d. numeralele compuse cu structură mixtă, legate prin și sau prin de (o sută treizeci și
patru, douăzeci de mii etc.).

Numeralele cardinale nu au gen (patru băieți/patru fete), cu excepția numeralelor unu (un)/una,
doi/două și a compuselor cu acestea: doisprezece băieți/douăsprezece fete.

Numeralul ordinal exprimă ordinea obiectelor prin numărare. Numerarul ordinal are forme
diferite după gen: primul/prima, întâiul/întâia, al doilea/a doua etc.

Numeralul ordinal se formează de la un numeral cardinal, având structura:

al șaptelea: al-formant, șapte-numeral cardinal, le-articol hotărât, a-particulă

a șaptea: a-formant, șapte-numeral cardinal, a-articol hotărât.

Valorile morfologice ale numeralului

Numeralele pot avea trei valori:

-valoare adjectivală, când se acordă în gen și caz cu un substantiv: trei cai, a doua stradă. De
regulă, în această situație numeralul precedă substantivul.

Articolul demonstrativ care însoțește numeralul marchează informațiile de gen, număr și caz: cel
de-al doilea copil (masculin, singular, N-Ac), celor două copile (feminin, plural, G-D).

Numeralele cardinale de la douăzeci în sus se leagă de substantiv prin prepoziția de: douăzeci de
copii, treizeci și șapte de caiete. Gruparea numeral cardinal + de are valoare adjectivală,
demonstrată de acordul în gen al articolului demonstrativ cu substantivul: cei douăzeci de
băieți/cele douăzeci de fete.

-valoare pronominală, când înlocuiesc un substantiv, comportându-se asemenea pronumelui:

Două dintre cărțile împrumutate mi-au plăcut. A treia a fost mai puțin interesantă.

Când are valoare pronominală, numeralul poate fi însoțit sau nu de articol demonstrativ: (Cei)
trei au plecat mai dreveme. (Cel de-)al doilea s-a întors.

-valoare substantivală, când numeralul apare ca denumire (tramvaiul 34, anul 1848, etajul 1 etc.)
sau în enunțurile matematice (Doi plus trei fac cinci.).
 Inserarea unor secvențe descriptive într-o narațiune

Într-o narațiune, pasajele descriptive încetinesc ritmul desfășurării evenimentelor, dar au

întotdeauna o anumită semnificație, fiind în strânsă legătură cu acțiunea și cu personajele.

Pasajele descriptive pot fi situate:

-la începutul narațiunii, pentru a construi cadrul spațial și temporal al întâmplării (decorul,
atmosfera) și pentru a prezenta personajele, anunțând rolul lor în desfășurarea evenimentelor;

-în interiorul narațiunii, pentru a oferi informații necesare înțelegerii întâmplărilor relatate, prin
descrierea unui personaj, a unui peisaj, a unui loc sau a unui obiect;

-la sfârșitul narațiunii, pentru a pune în evidență semnificația deznodământului.

Spre deosebire de narațiune, în care timpul predominant al verbelor este perfectul compus sau
perfectul simplu, în descriere se folosește imperfectul sau prezentul.

Descrierea inserată într-un text narativ la persoana a III-a poate fi realizată de narator sau de un
personaj. Aceasta se organizează în funcție de locul unde se găsește privitorul (plan apropiat/plan
depărat), de traseul privirii (dreapta/stânga, sus/jos), de mobilitatea obiectului, a peisajului sau a
personajului descris (static/dinamic).