METODOLOGIA CERCETARII IN STIINTELE SOCIALE

CURS 1
Cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică a vieţii sociale

a) Cunoaşterea comună: caracteristici

b) Necesitatea “rupturii” de cunoaşterea comună
c) Caracteristicile cunoaşterii ştiinţifice

a) Cunoaşterea comună: caracteristici

Trăind în societate, fiecare individ îşi însuşeşte în cursul existenţei sale o
sumă de cunoştinţe despre traiul laolaltă al oamenilor. Aceste cunoştinţe se
bazează pe experienţa directă a indivizilor. Este ceea ce numim “cunoaşterea
comună“ (sau “spontană“, “cotidiană“. “la nivelul simţului comun”, “la nivelul
bunului simţ”).
În activitatea lor practică oamenii, ca agenţi cunoscători individuali sau
colectivi, utilizează cunoştinţele dobândite anterior, transmise cu ajutorul
limbajului natural de la o generaţie la alta în procesul socializării. Simţul comun, la
care apelăm cu toţii pentru a explica ceea ce se întâmplă şi pentru a prevedea ce
se va întâmpla, se derulează în două etape.
În prima etapă, în mod spontan, ne facem o idee despre evenimentele
trecute. Este o imagine imprecisă, produsă de mecanisme psihice necontrolate
raţional, cum ar fi intuiţia.
Cea de-a doua etapă în cunoaşterea la nivelul simţului comun constă în
extrapolarea explicaţiilor de la situaţiile trecute la cele prezente şi viitoare.
Evident, această extrapolare nu se face în termeni de probabilitate, ci într-o
modalitate mecanicistă de transpunere a explicaţiilor de la o situaţie la alta.
Analizând trecerea de la cunoaşterea spontană la cunoaşterea ştiinţifică a
fenomenelor şi proceselor sociale, Henri. H. Stahl (1901-1991) arăta în “Teoria şi
practica investigaţiilor sociale” (1974) că la nivelul simţului comun cunoaşterea are
un caracter iluzoriu din cauza unei serii de factori:
- enculturaţia – transmiterea culturii de la o generaţie la alta, are efecte
limitative asupra cunoaşterii. Limba, element al culturii, prin bogăţia
vocabularului şi prin sintaxă, condiţionează modul de a judeca al

1
 oamenilor. Din punct de vedere psihologic, limbajul uman reprezintă
matricea internă pe care se structurează şi se dezvoltă întreaga
organizare psihică a individului;
- socializarea, procesul de formare a personalităţii în acord cu normele şi
valorile societăţii în care individul se naşte şi trăieşte.
Socializarea primară are un rol primordial în formarea personalităţii pentru şi
într-o anumită cultură. Socializarea primară începe încă din primele săptămâni de
viaţă ale copilului şi îşi pune amprenta generând personalitatea de bază,
caracteristică unei arii culturale determinate. În cadrul acestui tip de socializare,
părinţii sunt principalii transmiţători de cultură.
Socializarea secundară se realizează în cadrul instituţiilor specializate
(şcoală, biserică, armată, organizaţii profesionale sau politice etc.) prin
transmiterea de cunoştinţe şi formarea de deprinderi, atitudini, convingeri.
Atât socializarea primară cât şi cea secundară se desfăşoară diferit de la un
grup la altul, astfel că însuşirea culturii poate fi mai mult sau mai puţin realizată.
Se vorbeşte chiar de o socializare incompletă. În aceste condiţii indivizii, în cadrul
aceleiaşi culturi, îşi formează foarte diferenţiat abilităţile de cunoaştere spontană.
Experienţa directă a oamenilor este limitată atât spaţial, cât şi temporal. Din
această cauză cunoaşterea comună este parcelară, incapabilă să evidenţieze
evoluţia istorică a societăţii, caracteristicile generale ale colectivităţii umane,
legitatea schimbărilor sociale. Nu numai societatea în evoluţia ei, dar şi structura
propriei personalităţi, motivaţia propriului comportament rămân parţial
necunoscute celui care se bazează numai pe cunoaşterea spontană. Mecanismele
psihoneurologice şi condiţionările socioculturale ale gândirii, memoriei, activităţii
voluntare etc. nu pot fi cunoscute în mod spontan: a-i întreba pe oameni de ce
gândesc şi acţionează într-un anume fel înseamnă a colecta opinii, nu cunoştinţe
ştiinţifice. Este datoria ştiinţelor sociale şi comportamentale de a da răspuns la
astfel de întrebări, explicând în acelaşi timp caracterul iluzoriu al cunoaşterii
comune.

b) Necesitatea “rupturii” de cunoaşterea comună

Donald McBurney (1983) consideră că simţul comun are ca limită
fundamentală faptul că nu este probat de practică. În sprijinul acestei afirmaţii
aduce următorul exemplu: proba vinovăţiei la unele popoare primitive constă în
dificultatea celui învinuit de a mânca o anumită cantitate de cereale. Dacă nu
reuşea, era considerat vinovat. Pe ce se baza această probă? Pe observaţia la
nivelul simţului comun că, în faţa judecătorilor, persoanelor vinovate li se “usucă
gura”. Într-adevăr, datorită emoţiei se produce o dereglare a activităţii glandelor

2
salivare. De aici dificultatea de a înghiţi o cantitate mai mare de cereale. Ceea ce
se pierde din vedere la nivelul simţului comun este faptul că există persoane foarte
emotive, care au manifestări neurovegetative puternice, chiar şi numai pentru că
au fost bănuite de comiterea unor acţiuni reprobabile. Deci, neconfruntarea cu
practica conduce cunoaşterea spontană la concluzii false.
Gustave-Nicolas Fischer (1990) pledează şi el pentru “ruptura” cu
cunoaşterea la nivelul simţului comun. El afirmă că indivizii au tendinţa de a nega
o realitate ce contravine convingerilor lor, şi aceasta datorită “perseverenţei
credinţei”.
Numeroase experimente au evidenţiat că prejudecăţile influenţează puternic
cunoaşterea la nivelul simţului comun. Aprecierea expresiei faciale a unei
persoane variază în funcţie de informaţiile care sunt date despre respectiva
persoană. Prezentându-se fotografia unui bărbat, s-a spus unui grup de studenţi că
este vorba despre un şef nazist, vinovat de experimente medicale pe deţinuţii din
lagărele de concentrare, iar altui grup de studenţi s-a spus că fotografia îl
reprezintă pe şeful unei formaţii secrete de luptă antiteroristă, care a salvat mii de
evrei. Primul grup de studenţi a apreciat că expresia feţei exprimă cruzime şi
ameninţare, cel de-al doilea grup de studenţi – că exprimă căldură umană şi
amabilitate.
Gustave-Nicolas Fischer, analizând mecanismele cunoaşterii spontane, arăta
că tendinţa de a vedea interdependenţa – acolo unde aceasta nu există - şi
convingerea că putem controla desfăşurarea unor evenimente - în faţa cărora
suntem, în realitate, neputincioşi (de exemplu, dansul ploii sau paparudele)–
introduc erori fundamentale în psihologia spontană, ca şi în cunoaşterea
sociologică la nivelul simţului comun. În mod spontan, indivizii umani au tendinţa
de a filtra informaţiile disonante şi de a reţine informaţiile consonante; adică:
preferăm informaţiile care confirmă opiniile noastre, nu pe cele care le contrazic.

c) Caracteristicile cunoaşterii ştiinţifice

Cunoaşterea ştiinţifică a proceselor sociale, precum şi a comportamentelor

individuale şi de grup se realizează întotdeauna în cadrul oferit de teoriile
recunoscute ca fiind adevărate de către comunitatea cercetătorilor, la un moment
dat.
Să luăm ca exemplu teoria lui Emile Durkheim despre sinucidere, expusă în
lucrarea “Le Suicide. Etude de Sociologie” (1987). Analizând statisticile vremii,
sociologul a constatat că în principalele ţări europene numărul sinuciderilor
prezintă de la un an la altul o mare stabilitate. Aceasta l-a condus la concluzia

3
condiţionării sociale a sinuciderilor, respingând ideea dominantă la acea dată,
potrivit căreia sinuciderea ar avea cauze psihologice sau psihopatologice.
Încercând să găsească o explicaţie a ratelor de sinucidere diferite de la o ţară la
alta, E. Durkheim a pus în relaţie aceste rate cu o serie de variabile: vârstă, sex,
stare civilă, religie. A constatat că în ţările în care predomină religia catolică rata
sinuciderilor este mult mai mică decât în ţările în care predomină religia
protestantă. Variabilele puse în relaţie (aparteneţa religioasă şi sinuciderile) sunt
direct observabile (din statisticile oficiale). Pentru a se ajunge la o teorie
sociologică a sinuciderii s-a introdus între cele două variabile un al treilea factor
(neobservabil direct) şi anume, “gradul de integrare socială“. Prin ataşamentul faţă
de biserică, religia catolică asigură individului un grad de integrare socială mai
mare decât religia protestantă. Integrarea socială a indivizilor, ca explicaţie
cauzală a sinuciderii, intervine şi în relaţia dintre acest act şi profesiune, situaţie
maritală sau situaţie socială; militarii sunt mai înclinaţi spre sinucidere, rata
sinuciderilor este mai mare la cei divortati decât la persoanele căsătorite, în timp
de pace decât în perioadele de război, în etapele de prosperitate sau recesiune
economică decât în cele de stabilitate economică.
Cunoaşterea ştiinţifică a faptelor, fenomenelor şi proceselor sociale se
realizează, aşa cum am văzut, cu ajutorul conceptelor clar definite, utilizându-se
metode şi tehnici de cerectare riguroase, verificându-se ipotezele sau urmărindu-
se descrierea obiectivă a vieţii sociale.
Martyn Hammersley (1993) identifică un număr de trăsături care diferenţiază
cercetarea socială de alte activităţi. În primul rând, investigaţia în domeniul
ştiinţelor sociale şi comportamentale, ca oricare cercetare ştiinţifică, are ca scop
descoperirea adevărului, nu producerea dovezilor pentru susţinerea unei poziţii
deja adoptate. Prin aceasta cercetarea sociologică, psihologică sau
psihosociologică se distinge de activitatea ideologică, de propagandă şi advertising
(reclamă, publicitate). Apoi, cercetarea socioumană este mai degrabă preocupată
de producerea informaţiilor referitoare la fapte, nu de enunţul judecăţilor de
valoare. Ea are un scop teoretic, nu unul practic, deşi problemele teoretice din
domeniul ştiinţelor sociale şi comportamentale au prin natura lor şi o dimensiune
practic-aplicativă. Pe baza analizei aprofundate a realităţii, cerceterea socială tinde
spre formularea unor legi, spre găsirea invarianţelor, a relaţiilor de profunzime
între variabile. În fine, măsurarea şi controlul variabilelor sunt esenţiale în
cercetarea ştiinţifică şi trebuie să se regăsească din plin în domeniul nostru, în
stilul de prezentare a rezultatelor anchetelor sociologice, sondajelor de opinie
publică şi al experimentelor psihosociologice. Fără a fi schematic şi rigid, stilul
rapoartelor de cercetare se deosebeşte radical de stilul lucrărilor beletristice.