SOCIETATEA MEDIEVALĂ

Societatea medievală era organizată după un sistem social și politic cunoscut sub
denumirea de feudalism. Acesta a fost un sistem de organizare a societății bazat pe:
-proprietatea asupra pământului (feud)
-relaţii de interdependenţă între oameni (vasal-suzeran)
Populaţia era puţin numeroasă (spre sfârşitul Evului Mediu nu a depăşit 50-60
milioane locuitori) datorită mortalităţii ridicate provocate de foamete, boli (ciuma,
holeră) războaie etc.
Societatea feudală era împărţită în trei mari clase sociale:
→(cei care se roagă);clericii
→(cei care luptă) nobilii
→(cei care muncesc) ţăranii şi orăşenii

Clerul =preoţii
Oamenii evului mediu erau extrem de religioşi astfel că influenţa clerului şi a
Bisericii a avut un rol important în epocă; bisericile deţineau mari proprietăţi şi
domenii; monarhii erau consacraţi de autoritatea bisericească; cultura a devenit un
monopol al Bisericii;

Nobilii = posesori de pământuri

Regele deţinea cea mai înaltă clasă socială şi ofereau nobililor în proprietate
condiţionată un feud în schimbul unor servicii (înnobilarea era realizată în cadrul unei
ceromonii);
Cu timpul, nobilii au început şi ei să acorde feude altora (o bucată de pământ, un
sat, o parte dintr-un sat), devenind seniori care dispuneau de vasali (vasalul se obliga să
respecte persoana, familia, onoarea și averea seniorului şi să-și însoțească seniorul în război; la
rândul său, suzeranul era dator să-și susțină vasalul contra dușmanilor acestuia, să-i facă
dreptate, să-l sfătuiască la nevoie și să-i ocrontească familia în caz de moarte).
Domeniul feudal îi asigura nobilului atât putere economică, (prin recolte și taxe),
cât și putere politică (cu cât un nobil avea un domeniu feudal mai mare, cu atât puterea lui
creştea)
Spre deosebire de aristocratul roman care locuia în oraș, seniorul feudal trăia
la țară. Locuința lui era un castel așezat pe o înălțime și înconjurat de ziduri groase, un șanț
plin ce îi împiedica pe dușmani să se apropie de zid (peste șanț se putea trece pe un pod mobil)
iar intrarea era apărată de două turnuri între care se afla poarta;
 Nobilii dispuneau de armate proprii, aveau dreptul de a strânge dări de la țăranii
de pe pământul lor, de a-i judeca și aresta; chiar trimișii regelui nu puteau călca pe
moșiile lor fără învoirea proprietarului.
Principalele ocupații ale nobililor erau războiul, serbările militare și
vânătoarea; în timp de pace, se organizau adesea turniruri (întreceri cavalerești în care
participanții își dovedeau măiestria în mânuirea armelor).
În principiu, toți nobilii erau egali însă întinderea pământului și numărul vasalilor
stabileau o ierarhizare: baron, conte, marchiz, duce etc.
Nobilii mici erau cavalerii. Cavalerii erau luptători proveniţi din familiile
vasalilor, care învăţau mânuirea armelor de la vârsta de 12 ani, la curtea seniorului.
Cavalerii erau obligaţi să respecte codul de onoare (obligația de a fi viteaz și loial, de a
respecta în lupta adversarul, de a-și ține cuvântul și de a nu minți niciodată)
Ţăranii = lucrători ai pământului
Țărănimea era partea cea mai numeroasă a sociețătii feudale (nouă din zece oameni
erau ţărani).
Ţăranii aveau casele în jurul castelului nobilului. Aceştia locuiau la sate. Un sat
din acele vremuri adăpostea de regulă între zece şi şaizeci de familii. Fiecare astfel de familie trăia
într-o locuinţă din lemn sau pământ iluminată doar cu opaiţe. Casele erau prevăzute cu cuptoare şi
sobe. Podelele erau acoperite cu rogojini din nuiele sau stuf, iar în casele lor intrau libere păsările
de curte, porcii sau câinii.
Ei erau analfabeţi; doar clericii şi unii nobili erau educaţi.
Ţăranii munceau pe atunci la câmp, în agricultură, tăiau şi transportau lemne din
păduri, ciopleau şi transportau piatră pentru construcţii şi serveau ca gonaci la
vânătorile aristocraţilor.

Existau două categorii de ţărani:

→ţăranii liberi (erau proprietarii pământurilor pe care lucrau)
-aveau dreptul de a părăsi moșia pe care locuiau
-locuiau în sate libere, având conducători proprii
-puteau lăsa moștenire averea pe care o dețineau
-aveau obligații numai către stat și către Biserică: în bani şi în muncă precum şi
datoria de a participa la oaste
În Evul Mediu, numărul ţăranilor liberi a scăzut constant tot mai mulţi ajungând
dependenţi
→ţăranii dependenţi (nu avea pământuri proprii ci primeau de la nobili spre folosinţă
loturi de pământ)
-se mai numeau iobagi sau şerbi şi lucrau pe domeniile feudale sau ale mănăstirilor;
-pe la mijlocul Evului Mediu devin „legați de glie” (nu aveau voie să părăsească moșia
pe care locuiau).
-aveau diverse obligații față de nobili seniori: în muncă (clacă), în produse (dijmă)
şi în bani (cens).
-nu se puteau căsători decât cu acordul seniorului și doar cu cineva de pe moșia acestuia.
-urmaşii ţăranilor aserviţi erau tot şerbi
Condiţiile grele de trai, încercarea nobililor de aservire a ţăranilor liberi şi
obligaţiile crescânde faţă de nobili a ţărănimii dependente au reprezentat cauze ale
unor răscoale. Printre cele mai puternice răscoale din Evul Mediu se numără
Jacqueria (Franţa), cea condusă de Watt Tyler (Anglia), răscoala de la
Bobâlna sau cea condusă de Gheorghe Doja (1514), în Transilvania. Aceste
răscoale au fost înfrânte.

Alături de aceste categorii, locuitorii oraşelor au început să joace un rol mai tot
mai important în viaţa societăţii, pe măsură ce s-au dezvoltat meşteşugurile şi
comerţul.
Pe ruinele vechilor oraşe antice, la întretăierea drumurilor comerciale, în jurul
mănăstirilor şi reşedinţelor nobiliare au renăscut oraşele. Dependente, la început, de
seniorul feudal, cu timpul oraşele au dobândit un statut de autonomie, având o
guvernare proprie.
Meştesugarii şi negustorii constituiau populaţia oraşelor.

Meştesugarii lucrau în ateliere mici, deschise spre stradă. Acestea erau conduse de
către meșter, stăpânul atelierului, care angaja lucrători și ucenici. Meșteșugarii care
practicau aceeași meserie se grupau în bresle. Breasla acorda ajutor membrilor în caz de
nevoie, impunea regulamentul privind durata timpului de lucru, salariile, prețutile și calitarea
mărfurilor.

Negustorii o dată cu secolul al XI-lea, când orașele au început să se mărească, micii

negustori plecau la sate pentru a schimba produsele meșteșugărești și a cumpăra lână,
hrană și lemnele necesare orășenilor. Puțin câte puțin, negustorii au căpătat o
poziție tot mai importantă în orașe. Pe măsură ce drumurile au devenit mai sigure și
au fost inventate noi mijloace de circulație a banilor, activitatea negustorilor s-a
dezvoltat. Negustorii se grupau și ei în asociații, numite hanse.