Test nr.

1.1. Definiţi noţiuni de criminologie. (3 puncte)

criminologia poate fi definită ca fiind ştiinţa socială,extrajuridica, ce studiază fenomenul
criminalităţii înansamblul său sub aspectul stării, structurii şi dinamicii sale,al cauzelor şi
condiţiilor care-l determină si/sau favorizează,precum şi modalităţile de profilaxie şi combatere
a acestui fenomen.Criminologia este o disciplină ce
analizează cauzele infracţiunilor şi factorii care influenţează apariţia fenomenului infracţional”,
propunând totodată şi “realizarea unei strategii globale pentru obţinerea unui mecanism de
protecţie şi intervenţie preventivă, corespunzător realităţilor şi nevoilor sociale
1.2. Argumentaţi premisele obiective ale apariţiei criminologiei. (5 puncte)
Secolele XVIII-XIX au fost dominate de legile mersului firesc al omenirii pe calea progresului
civilizator. Apărute în secolele anterioare, preocupările cunoaşterii domeniului criminalităţii în
scopuri profilactice de apărare socială se amplifică continuu, în condiţiile în care cercetările
marilor universităţi din Bologna, Padova, Paris şi Oxford pun bazele ştiinţelor experimentale;
sistem în care omul şi lumea înconjurătoare se află în centru. Apare postulatul,1 potrivit căruia
“omul este o fiinţă socială, iar acţiunile lui bune sau rele sunt determinate cauzal”.Pe de altă
parte se observă o creştere a forţelor de producţie şi dezvoltarea proprietăţii, iar ca rezultat are
loc, obiectiv, o creştere accentuată a fenomenului criminal. Ca urmare a acestor împrejurări, s-a
simţit nevoia organizării pe baze ştiinţifice a luptei împotriva criminalităţii.
1.3. Proiectaţi I-a etapă de constituire (evoluţie) a criminologiei ca ştiinţă: C.Lombroso. (7
puncte)
criminologia ar fi ştiinţa care studiază fenomenul criminal (definiţia criminologiei rezultând din
sensul etimologic al cuvintelor). Ca şi în cazul altor discipline sociale, data apariţiei
criminologiei ca ştiinţă nu poate fi stabilită cu exactitate.Pentru prima dată acest termen a fost
utilizat în anul 1879 de către antropologul francez Paul Topinard. Majoritatea autorilor sunt însă
de părerea că utilizarea corespunzătoare a acestui termen nu putea avea loc decât o dată cu
constituirea criminologiei ca ştiinţă, iar acest lucru s-a produs în trei etape decisive:- Prima
etapă e marcată de activitatea celebrului medic militar italian Cesare Lombroso (1835-1909),
care în baza unei sinteze creatoare, îmbogăţită de propriile sale cercetări, a publicat în anul 1876
lucrarea intitulată “Omul delincvent” (“L’Uomo delinquente”), în care susţine că ar fi găsit
imaginea – model a infractorului, descriindu-l ca pe o fiinţă predestinată să comită crime datorită
unor stigmate fizice şi psihice înnăscute. C.Lombroso a mai fost supranumit şi creatorul
antropologiei criminale (unii autori î-l definesc şi ca părinte al criminologiei antropologice).
Subiectul II: Personalitatea infractorului
2.1. Identificaţi noţiunea şi conceptul de personalitate a infractorului. (3 puncte)

Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex, ce cuprinde noţiunea psiho-

socială şi noţiunea juridico-penală a infractorului. În literatura de specialitate opiniile asupra
personalităţii sunt foarte diferite. prin noţiunea de personalitate a infractorului înţelegem
ansamblul trăsăturilor individuale bio-psiho-socio-culturale, precum şi totalitatea calităţilor
sociale ale omului, care în corelaţie cu alte condiţii impersonale determină comiterea unei fapte,
prevăzută de legea penală
2.2. Stabiliţi particularităţile psihice ale infractorului: temperamentul. (5 puncte)
Structura psihologică a individului nu poate fi înţeleasă fără infrastructura biologică pe
care ea se clădeşte şi în afara suprastructurii sociale în care ea se integrează.Pentru caracterizarea
personalităţii se utilizează particularităţile psihice centrale, şi anume:- temperamentul;-
caracterul;- aptitudinile;- inteligenţa. Temperamentul. Din cele mai vechi timpuri s-au făcut
încercări de a face o distincţie întreindivizii umani şi de a găsi unele însuşiri comune, care i-ar
întruni în tipuri, facilitînd
cunoaşterea fiecărui om în parte. În calitate de criteriu de tipologizare a fost aleasă latura
dinamico-energetică a personalităţii, manifestată în comportament. Temperamentul constituie
ansamblul de particularităţi ale psihicului, determinate şicondiţionate de tipul de activitate
nervoasă superioară a individului.Deci, temperamentul este o dimensiune energetico-dinamică a
personalităţii umane
manifestată în acţiuni şi comportamente. Dacă vom încerca o grupare a
calităţilorcomportamentale determinate de specificul activităţii psihice şi manifestate în
temperament, am defini:
- activitatea senzorial-perceptivă (reacţia la acţiunea stimulului);- activitatea cognitiv-logică
(calităţi ale gîndirii, memoriei, imaginaţiei);- particularităţile afectivităţii şi ale voinţei
(creativitate, activism, forţă etc.);
- capacitate de exercitare a activităţilor psihice.De aici putem să creăm nişte portrete ale tipului
de sistem nervos, acestea nefiind, însă,stricte>- colericul - energic, impulsiv, agitat, plin de
iniţiativă, avînt, nestăpînit, predispus spre agresivitate, exagerare, crize nervoase, iritare;-
sangvinul - activ, echilibrat în sentimente, expresiv, plastic, comunicativ, adaptiv,rezistent,
echilibrat psihic în situaţii dificile, dar are dificultăţi în fixarea scopurilor, menţinerea intereselor
şi persistenţa în acţiuni şi sentimente;- flegmaticul – calm, cu un echilibru afectiv, sentimente
durabile, răbdător, capacităţi demuncă cu migală, atenţie, prudenţă, înclinat spre rutină,
indiferent la cele ce se întîmplă în jur,are o voinţă slabă, predispus spre lenevie;- melancolicul –
capacitate redusă de muncă, lipsit de rezistenţă, emotiv, foarte prudent,dependent de grup,
ordonat, capabil de a realiza activităţi migăloase, profund şi temeinic în sentimente, în anumite
circumstanţe nefavorabile poate deveni retras şi tensionat.Unii cercetător au ajuns chiar să
remarce o concordanţă între tipul de temperament şi desenele papilare. Într-o formă pură
temperamentul poate fi găsit la copiii în vîrstă de 10-12 ani, adică atunci cînd încă nu s-a format
capacitatea de reglare conştientă a comportamentului.
Desigur, ştiinţa contemporană pe lîngă aceste patru temperamente de bază a mai stabilit prezenţa
a încă circa 72 de temperamente,dar acestea prezintă un alt obiect de studiu.
2.3. Estimaţi factorii ce contribuie la formarea personalităţii infractorului. (7 puncte)
Paradoxul constă în faptul că factorii care stau la baza dezvoltării personalităţii nu pot fi
uşor identificaţi.Personalitatea, precum şi individul este un produs integral al proceselor ce
stau la baza raporturilor sociale ale subiectului. Dar există o trăsătură distinctă a
personalităţii. Ea estedeterminată de natura relaţiilor ce au format-o: a relaţiilor sociale în
care se implică doar
omul înscopul unei realizări obiective. Datorită interacţiunilor permanente ce au loc între factorii
endogeni şi exogeni, personalitatea nu este o structură statică, ci una dinamică. Ea se formează
pînă în jurul vîrstei de22-25 de ani şi continuă să evolueze în timp.De aici şi controversele
teoretice care acordă prioritate fie factorilor endogeni (individuali),
fie factorilor exogeni (mediul social). Este logic şi preferenţiabil să se acorde atenţie şi
valoareegală celor două categorii, fiecare avînd importanţa sa în formarea orientării antisociale a
personalităţii infractorului.
.În această secţiune a lucrării nu ne vom opri la unele dintre componentele mediului
psihosocial care exercită influenţă asupra formării personalităţii şi anume – familia, şcoala, locul
de muncă (profesia), starea civilă, organizarea timpului liber, influenţa negativă a mijloacelor
de informare în masă, specificul naţional, religia şi toxicomania - subiecte analizate minuţios în
capitolul anterior (vezi, secţiunea III, p. 4.3.7.), ci vom face o trecere în revistă a altor modalităţi,
cum sunt:- înstrăinarea (alienarea);- frustrarea;- inadaptarea;- învăţarea;- micromediul;-
macromediul.
 Test nr. 2

1.1.Definiţi noţiuni şi concepte ale obiectului criminologiei. (3 puncte) Criminologia este o

ştiinţă, alcătuită dintr-o totalitate de idei,concepţii, reguli şi procedee despre cunoaşterea
criminalităţii şi a
consecinţelor sale. Criminologia generală abordează probleme fundamentale,cum sunt:1)
premisele criminologiei moderne;2) criminologia şi domeniul său de cercetare;3) criminalitatea
şi consecinţele sale;
4) victimologia;5) metodologia cercetării criminalităţii; 6) reacţia socială faţă de criminalitate
Criminologie – partea specialăAici obiectul principal de studiu îl reprezintă criminalitatea în
particular, aşa încât în partea specială nu-şi găseşte loc nimic din ceea ce formează domeniul
părţii generale
1.2.Argumentaţi fenomenul criminalităţii în lucrările socialiştilor utopiei primitive. (5
puncte) Premisele subiective sunt date de ideile unor savanţi, jurişti, oameni de ştiinţă etc. în
perioada revoluţiilor burghezodemocratice.Printre aceştea se înscriu socialiştii utopiei
primitive,
iluminiştii, democraţii revoluţionari şi socialiştii utopiei târzii.1) Socialiştii utopiei primitive sunt
reprezentaţi de Thomas Morus şi Thomaso Campanella. Thomas Morus (1478-1535), gânditor
umanist şi om de stat
englez, închis şi executat de Henric VIII pentru reformele saleprogresiste, în renumita sa lucrare
despre insula imaginară“Utopia” (loc care nu există), pune în lumină cauzele criminalităţii
orânduirii feudale şi protestează contra pedepsei cu moartea şi pedepselor corporale prevăzute de
legile medievale ca remedii
necesare apărării ordinii sociale. Referindu-se la criminalitate Thomas Morus arată că acest
fenomen îşi are originea în proprietatea privată. El şi-a imaginat o societate bazată pe
proprietatea comună; a preconizat o serie de măsuri cu caracter social-economic pentru
prevenirea criminalităţii, dar şi-a pus speranţa în crearea unei societăţi fără criminalitate,
relevând caracterul trecător al acesteia. Morus a arătat că la originea criminalităţii medievale se
află contradicţiile acestei epoci istorice şi a condamnat represiunea folosită de autorităţi în
temeiul legilor celor puternici în perioada acumulării primitive a capitalului. Condamnând
represiunea,Th.Morus a evidenţiat importanţa măsurilor educative aplicate condamnaţilor, în
scopul reintegrării lor sociale. La rândul său, Thomaso Campanella în lucrarea “Civitassolis” –
“Cetatea soarelui” – şi-a imaginat o societate care să aibă la bază proprietatea comună, munca şi
repartizarea veniturilor după nevoie.
 1.3.Proiectaţi ce-a dea II-a etapă de constituire (evoluţie) a criminologiei ca ştiinţă: E.Ferri. (7
puncte) criminologia ar fi ştiinţa care studiază fenomenul criminal (definiţia criminologiei rezultând
din sensul etimologic al cuvintelor).Ca şi în cazul altor discipline sociale, data apariţieicriminologiei
ca ştiinţă nu poate fi stabilită cu exactitate.
Majoritatea autorilor sunt însă de părerea că utilizarea corespunzătoare a acestui termen nu putea avea
loc decât o dată cu constituirea criminologiei ca ştiinţă, iar acest lucru s-a produs în trei etape
decisive:A doua etapă este legată de activitatea profesorului de drept şi sociologie Enrico Ferri (1856-
1929), care în lucrarea sa“Sociologia criminală”, apărută în a.1881, analizează rolul factorilor sociali
în geneza criminalităţii, motiv pentru care a fost considerat întemeietorul criminologiei sociologice. În
decursul dezvoltării criminologia a avut mai multe definiţii, deseori determinate de concepţia şi
viziunea autorilor, sau în funcţie de momentul istoric şi de gradul de dezvoltare al ştiinţelor sociale şi
umane. Având în vedere aceste consideraţii, criminologia poate fi definită ca fiind ştiinţa socială,
extrajuridica, ce studiază fenomenul criminalităţii înansamblul său sub aspectul stării, structurii şi
dinamicii sale, al cauzelor şi condiţiilor care-l determină si/sau favorizează, precum şi modalităţile de
profilaxie şi combatere a acestui fenomen..

Subiectul II: Importanţa studierii personalităţii infractorului

2.1.Identificaţi importanţa studierii personalităţii infractorului. (3 puncte)
noţiunea de personalitate a infractorului înţelegem ansamblul trăsăturilor individuale bio-psiho-
socio-culturale, precum şi totalitatea calităţilor sociale ale omului, care în corelaţie cu alte
condiţii impersonale determină
comiterea unei fapte, prevăzută de legea penală. personalitatea infractorului poartă în sine cauzele
săvîrşirii infracţiunii, fiind veriga principală a întregului mecanism al comportamentului criminal, iar
acele particularităţi ale ei care generează un astfel de comportament trebuie să formeze obiectul
nemijlocit al profilaxiei.
2.2. Stabiliţi particularităţile psihice ale infractorului: aptitudinile şi caracterul. (5 puncte)
. Caracterul, în sensul caracterologiei criminale, este un concept complex, alcătuit din mai multe
părţi constitutive, şi anume: emotivitate, activitatea psihicului, reconstituirea sau puterea de
refacere a energiei psihice cheltuite în timpul activităţii. Omul trăieşte emoţii pozitive şi
negative. Emoţiile fac parte din caracter, care se exprimă prin activitatea desfăşurată de
individ. Aceste părţi se unesc şi alcătuiesc caracterul, care stă la baza oricărui comportament.
După Resten deosebim următoarele tipuri de caractere:- nervos; - sentimental;- coleric;-
pasional; - sanguin;- flegmatic;
- amorf;- apatic.Marea majoritate a infracţiunilor, reieşind din datele statistice, se comit de: tipul
nervos
(31%), tipul coleric (16%), tipul sanguin (12%), tipul amorf (16%), tipul apatic (22%). Celelalte
tipuri, fiind mai emotivi, mai retraşi, cu puţine relaţii sociale, comit mult mai puţine infracţiuni
sau chiar deloc. Concepţia caracterologică este o modalitate de investigare a unor noi aspecte
profunde cu privire la personalitatea infractorului. Prin aceasta ea face să progreseze cunoaşterea
criminalului. Aptitudinile reprezintă categoria însuşirilor psihice care determină capacitatea
omului de a realiza anumite performanţe în activitatea profesională. Aptitudinile pot fi:
- înnăscute; - dobîndite pe parcursul vieţii. Chiar de la naştere omul posedă un anumit
capital ereditar, care, însă, se află în germene şi nu determină complet profilul personalităţii.
Pentru dezvoltarea acestor aptitudini este nevoie de
învăţarea şi dobîndirea deprinderilor de realizare a activităţilor psihice, lucru ce poate fi obţinut
pe parcursul maturizării organismului şi a sistemului psihic.O altă clasificare a aptitudinilor ar fi
cea în:- aptitudini elementare, ce ţin de formarea reprezentărilor, ale gîndirii, imaginaţiei,
voinţei,atenţiei etc.
- aptitudini complexe – reuniuni ale celor elementare: capacitatea de acumulare a cunoştinţelor,
inteligenţa, spiritul de observaţie. Aşa, aptitudinile muzicale întrunesc capacitatea auditivă,
inclusiv auzul muzical, armonic, intern, simţul ritmului, memoria şi imaginaţia muzicală.
2.3. Estimaţi rolul alienării şi frustrării în formarea personalităţii infractorului. Cea mai tipică
formă de manifestare negativă în planul comportamentului este considerat fenomenul de
înstrăinare (alienare).
Înstrăinarea (alienarea) are loc atunci cînd individul se îndepărtează de modelul normativ
recunoscut şi acceptat ca normal, datorită dificultăţilor de integrare în sfera relaţiilor sociale.
Această formă de manifestare este o consecinţă a influenţelor sociale negative care intervin pe
parcursul procesului de socializare, prin convertirea persoanei spre criminalitate şi se manifestă
ca un factor general de perturbare a factorului uman. Înstrăinarea este principala
condiţie şi componentă a conduitei antisociale. Ea este, în acelaşi timp, etapa de tranziţie de la
comportamentul social normal la comportamentul antisocial. Starea de înstrăinare se poate
exprima pe trepte şi etape: de la simple abateri şi contestări nepermise de normele generale de
convieţuire socială, pîna la diverse infracţiuni cu diferite
grade de periculozitate socială. Această stare de antisociabilitate se caracterizează prin aceea că îl
fac pe individ să se întoarcă prin convingeri, deprinderi şi opţiuni împotriva societăţii însăşi şi a
valorilor ocrotite de sistemele sale normative. Înstrăinarea sau alienarea nu duc însă întotdeauna
la comiterea faptelor infracţionale,deoarece, în unele cazuri, poate să se manifeste chiar în mod
creator în diferite domenii:literatură, artă, pictură etc. Frustrarea este o reacţie generală de
nemulţumire a unor categorii de persoane. Starea de frustrare apare şi se intensifică în condiţiile
schimbărilor sociale, avînd un efect destabilizator şi traumatizant şi pot conduce la modificarea
personalităţii indivizilor. Cele mai frecvente cauze ale frustrării sunt: eşecul, dezamăgirea,
izolarea etc., toate ca urmare a fenomenelor de respingere, de marginalizare socială, profesională
şi individuală. Toate acestea reprezintă o reacţie generală de nemulţumire.Deşi frustrarea nu este
identică cu înstrăinarea (alienarea), ea este strîns legată de aceasta şi
poate exprima una din cauzele şi componentele psihice ale înstrăinării. Dacă, însă, înstrăinarea
(alienarea) se poate constitui şi în lipsa unor procese de frustrare, atunci frustrarea nu se poate
exprima decît printr-un fenomen de înstrăinare, ca un proces în lanţ de transformări
succesive,debutînd cu un eşec şi finalizînd printr-o ripostă de tip conflictual. Spre deosebire de
înstrăinare, frustrarea are ca sursă importantă de provenienţă, distribuirea inegală a şanselor de
realizare individuală în cadrul ofertei sociale. Toţi analiştii sunt de acord în această privinţă, că
nu se poate pune semnul egalităţii între poziţia socială şi structura operaţională existînd şi alţi
factori în afară de ocupaţie, care determină locuri diferite pentru indivizi în cadrul grupului social
din care fac parte: vîrsta, sexul, condiţiile de viaţă şi trai, gradul de educaţie şi de instruire
şcolară, profesională etc. Din aceste considerente, şansa indivizilor ce
aparţin unor poziţii diferite în structura socială de a obţine prin mijloace egale ofertele sociale nu
este identică. Studiile efectuate în majoritatea ţărilor relevă că infractorii recidivişti fac parte
întro
proporţie majoritară păturilor sociale defavorizate. În acest context, trebuie să acordăm o atenţie
sporită teoriilor moderne de orientare sociologică care pun în evidenţă rolul progresului tehnico-
ştiinţific al stărilor de dezorganizare sau anomie socială, pe de o parte, şi a celor de orientare
psihologică care consideră eşecul şi frustrarea drept cauze ale comportamentului criminal,
tocmai în raport de stările de disconfort social evidenţiate de primele.
 Test nr. 3
1.1.Definiţi noţiuni de criminologie. autorii moderni pleacă de la definiţia dată de J.Pinatel,
după care “criminologia este studiul ştiinţific al omului delincvent şi al delictului”,astfel
autorul,preluind definitia lui
Garofalo, consideră criminologia ca o “ştiinţă completă despre om”, ce studiază “cauzele şi
remediile comportării sale antisociale”. definiţie dată în documentele celui de-al 8-lea Congres al
Naţiunilor Unite pentru prevenirea
infracţiunii şi tratamentul delincvenţilor (Havana, 27 august – 7 septembrie a.1990):
“Criminologia este o disciplină ce analizează cauzele infracţiunilor şi factorii care influenţează
apariţia fenomenului infracţional”, propunând totodată şi “realizarea unei strategii globale pentru
obţinerea unui mecanism de protecţie şi intervenţie preventivă, corespunzător realităţilor şi
nevoilor sociale”. criminologia poate fi definită ca fiind ştiinţa socială,
extrajuridica, ce studiază fenomenul criminalităţii în ansamblul său sub aspectul stării, structurii
şi dinamicii sale,
al cauzelor şi condiţiilor care-l determină si/sau favorizează, precum şi modalităţile de profilaxie
şi combatere a acestui fenomen.
1.2.Argumentaţi fenomenul criminalităţii în operele iluminiştilor. Sub influenţa iluminiştilor
criminologia a început să se constituie ca o preocupare distinctă a spiritului uman.
Evenimentul s-a petrecut în cea de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea cunoscut sub
denumirea de “secolul luminilor”, iar criminologia îşi datorează acest impuls unor gânditori
celebri ca: Hugo Grotius, Spinoza, F.Bacon, J.Looke, Voltaire, Rousseau,
Montesquieu, Diderot, Lamartine, Helvetius, Cesare Beccaria ş.a. Majoritatea acestor gânditori
au promovat în diverse sectoare ale culturii teza potrivit căreia infracţionalitatea îşi are originea
în mizerie, ignoranţă şi nedreptate socială.Aşa, F.Bacon (1561-1626), în lucrarea sa
“Novumorganonum” arată că, “ştiinţa este putere”; “oamenii nu
pot stăpâni natura decât supunându-se legilor ei”; “a cunoaşte cu adevărat înseamnă a cunoaşte
prin cauze”.
Olandezul Baruch Spinoza (1632-1677), în lucrarea sa fundamentală intitulată “Etica”,
demonstra contemporanilor săi că universul are un număr infinit de atribute, de însuşiri esenţiale,
dintre care omul cunoaşte numai două: întinderea şi gândirea. Potrivit acestui postulat lucrurile
singulare, categoria în care se află şi oamenii cu faptele lor “bune sau rele”, sunt moduri sau
manifestări ale lumii înconjurătoare. Cu alte cuvinte, criminalitatea ca ansamblu al “faptelor
rele”, neconvenabile societăţii face parte din acele “moduri” de manifestare a lumii universale şi
are un număr infinit de însuşiri principale. Unul din genialii jurişti ai acelor vremuri a fost
CharlesLouis
de Secondat-Montesquieu, născut în anul 1689 în localitatea La Brede, lângă Bordeaux. A
ocupat înalte posturi în stat fiind consilier al Parlamentului din Bordeaux şi apoi, preşedinte al
acestuia, devenind, totodată, o personalitate de seamă a ştiinţei universale; publicând scrieri
valoroase în domeniul istoriei, fizicii,
moralei, politicii şi dreptului. Cea mai fundamentală este opera intitulată “De l’Esprit des Lois”
(Geneva, 1748 în 2 volume) şi este consacrată criticii feudale în condiţiile afirmării orânduirii
capitaliste. În viziunea lui Montesquieu sarcina principală a omului de ştiinţă este să determine
principiile generale obiective pe care se situează pentru a studia raţional evenimentele, oamenii
şi lucrurile. Acest studiu raţional presupune că realitatea înconjurătoare este
supusă unor legi şi în acest sens, conchide Montesquieu, tot ce există are legile sale: “Divinitatea
are legile sale, lumea materială are legile sale, animalele au legile lor, omul e dominat de legile
sale”. Sarcina pe care şi-o ia Montesquieu în opera sa fundamentală este de a cunoaşte spiritul
legilor şi a răspunde la întrebarea extrem de dificilă: “ce sunt şi cum sunt legile după legea lor”.
Un prim principiu definitoriu “nullum crimen nulla poena
sine lege”,se găseşte în doctrina lui Montesquieu în prelungirea teoriei separaţiunii puterilor în
stat, puterea judecătorească fiind chemată să aplice legea, nu s-o creeze. Un al doilea principiu
constă în aceea că legile penale
speciale nu sunt eterne sau absolute, ci relative, acestea fiindlimitate în acţiunea lor asupra
criminalităţii în timp şi spaţiu geografic.“Fiecărei categorii de crime trebuie să-i corespundă
penalităţi pe măsura gradului de pericol social” – spunea Montesquieu, de unde derivă al treilea
principiu, şi anume diversitatea măsurilor profilactice corespunzătoare criminogenezei societăţii.
Al patrulea principiu formulat de Montesquieu ar trebui să
domine securitatea societăţii contra criminalităţii şi anume: “legea statului nu trebuie să provoace
înfricoşarea oamenilor, ba chiar să admită din partea cetăţenilor o iertare faţă de
infractori”.Montesquieu afirma că un legislator bun este acela care nu urmăreşte să pedepsească
infracţiunea, ci s-o prevină. E nevoie a îmbunătăţi moravurile şi nu a aplica pedepsele. Prin
aceasta autorul a anticipat o idee avansată în criminologie, care constituie unul dintre principiile
fundamentale ale luptei împotriva criminalităţii. Înlăturând explicaţiile de ordin mistic şi fatalist,
iluminismul a adus raţiunea la cârma tuturor lucrurilor şi fenomenelor.
1.3.Proiectaţi ce-a dea III-a etapă de constituire (evoluţie) a criminologiei ca ştiinţă:
R.Garofalo. criminologia ar fi ştiinţa care studiază fenomenul criminal (definiţia criminologiei
rezultând din
sensul etimologic al cuvintelor). Ca şi în cazul altor discipline sociale, data apariţiei
criminologiei ca ştiinţă nu poate fi stabilită cu exactitate. Pentru prima dată acest termen a fost
utilizat în anul 1879 de către antropologul francez Paul Topinard. Majoritatea autorilor sunt însă
de părerea că utilizarea corespunzătoare a acestui termen nu putea avea loc decât o dată cu
constituirea criminologiei ca ştiinţă, iar acest lucru s-a produs în trei etape decisive. - A treia
etapă, care aduce de fapt şi consacrarea termenului în cercetarea fenomenului criminalităţii este
marcată de activitatea magistratului Raffaelo Garofalo (1851-1934), a cărui celebră lucrare
intitulată “Criminologia”, apare la Napoli 2
în anul 1885. Autorul încearcă să depăşească graniţele cu care se confruntă criminologia în
secolul al XIX-lea. Anume anul 1885 a fost considerat de către marea majoritate a criminologilor
ca reprezentând momentul naşterii criminologiei ca ştiinţă. În decursul dezvoltării criminologia a
avut mai multe definiţii, deseori determinate de concepţia şi viziunea autorilor, sau în funcţie de
momentul istoric şi de gradul de dezvoltare al ştiinţelor sociale şi umane.
Subiectul II: Personalitatea infractorului
2.1.Identificaţi coordonatele bio-psiho-sociale ale personalităţii infractorului. Dintre
coordonatele biologice ale personalităţii infractorului evidenţiem vîrsta şi sexul infractorului.
Vîrsta infractorului reprezintă o trăsătură individuală a personalităţii care ne indică nivelul de
dezvoltare bio-psiho-socială a acestuia. Astfel, vîrsta caracterizează gradul de dezvoltare a
aptitudinilor fizice ale persoanei (forţa fizică, dezvoltarea instinctelor, inclusiv a celor
sexualeetc.), nivelul dezvoltării psihice (intelectul, voinţa sau afectivitatea), nivelul dezvoltării
sociale(gradul de şcolarizare, profesia, starea civilă, experienţa de viaţă etc.) Sexul reprezintă
ansamblul trăsăturilor morfologice şi sociale prin care indivizii umani se împart în bărbaţi si
femei. Diferenţele dintre sexe se explică prin factori de natură biologică, psihică, socială şi
culturală. Din acest punct de vedere, bărbaţii se deosebesc de femei în plan anatomo-
morfologic,fiziologic, psihic şi social, precum şi prin manifestările comportamentale.
2.2. Stabiliţi particularităţile psihice ale infractorului: bolile psihice. În cercetarea crimei, un rol
important revine şi cercetărilor de psihiatrie criminală, ramură a ştiinţei care se ocupă de bolile
psihice grave – paranoia, mania, demenţa. Este vorba de persoane bolnave psihic, unele cu stări
de criză (epilepsie) care
înlătură responsabilitatea penală a persoanei; în asemenea stări, unele persoane comit crime.
Această ramură ştiinţifică cercetează stările generatoare de crimă şi mijloacele de apărare
împotriva acestor criminali de fapt. Psihicul uman este coordonatorul întregii vieţi a individului
şi purtătorul principal al capacităţii sale de adaptare la viaţa socială, iar sănătatea psihică a
individului reprezintă elementul definitoriu al personalităţii.
În aşa fel, orice deficienţă, tulburare şi boală psihică influenţează în mod direct asupra
comportamentului individului, generînd devieri de la normele de convieţuire socială. Cu toate că
fac parte din domeniul special al psihiatriei, în studierea lor sunt interesate criminologia şi
dreptul penal, fiindcă acestea gravitează în jurul licitului sau ilicitului penal. La rîndul lor, bolile
psihice ale infractorului se pot clasifica în:
1) nevroze;2) psihopatii; 3) psihoze.1) Nevrozele sunt tulburări sau reacţii variate, cu caracter
funcţional, relativ uşoare şi reversibile, manifestate prin suferinţe şi conflicte intrapsihice despre
care bolnavul este conştient.
Deosebim nevroze: - astenică;- obsesivo fobică;- isterică;- mixtă sau motorie.În general,
nevrozele nu constituie un factor criminogen, dar fiind însoţite de stări deanxietate pot conduce
la unele conduite sociale agresive. Spre exemplu, hiperemotivitatea prin prisma nevrozei fricii,
poate duce la fuga de la locul accidentului, vătămări a integrităţii corporale sau chiar omoruri
fără necesitate în cazul jafurilor şi tîlhăriilor, legitima apărare imaginară etc. Cu toate că
nevrozele pot da naştere la conduite agresive, nevroticii sunt consideraţi, în majoritatea cazurilor,
responsabili.
2.3. Estimaţi componentele mediului psiho-social care exercită influenţă asupra formării
personalităţii infractorului. componentele mediului psihosocial care exercită influenţă asupra
formării personalităţii şi anume – familia, şcoala, locul de muncă (profesia), starea civilă,
organizarea timpului liber, influenţa negativă a mijloacelor de informare în masă, specificul
naţional, religia şi toxicomania - subiecte analizate minuţios în capitolul anterior (vezi, secţiunea
III, p. 4.3.7.), ci vom face o trecere în revistă a altor modalităţi,
cum sunt:- înstrăinarea (alienarea);- frustrarea;- inadaptarea;- învăţarea;- micromediul;-
macromediul. Rolul înstrăinării (alienării) în procesul formării personalităţii infractoruluiCea
mai tipică formă de manifestare negativă în planul comportamentului este considerat fenomenul
de înstrăinare (alienare).Înstrăinarea (alienarea) are loc atunci cînd individul se îndepărtează de
modelul normativ recunoscut şi acceptat ca normal, datorită dificultăţilor de integrare în sfera
relaţiilor sociale. Această formă de manifestare este o consecinţă a influenţelor sociale negative
care intervin pe parcursul procesului de socializare, prin convertirea persoanei spre criminalitate
şi se
manifestă ca un factor general de perturbare a factorului uman. Înstrăinarea este principala
condiţie şi componentă a conduitei antisociale. Ea este, în acelaşi timp, etapa de tranziţie de la
comportamentul social normal la comportamentul antisocial. Frustrarea este o reacţie generală de
nemulţumire a unor categorii de persoane. Starea de
frustrare apare şi se intensifică în condiţiile schimbărilor sociale, avînd un efect destabilizator şi
traumatizant şi pot conduce la modificarea personalităţii indivizilor.Cele mai frecvente cauze ale
frustrării sunt: eşecul, dezamăgirea, izolarea etc., toate ca urmare a fenomenelor de respingere,
de marginalizare socială, profesională şi individuală. Toate acestea reprezintă o reacţie generală
de nemulţumire. Personalitatea infractorului este produsul unei socializări defectuoase sau
insuficiente şi constituie doar o verigă în lanţul cauzal. Această personalitate, formată în condiţii
defavorabile, nu conduce în mod inevitabil la comiterea crimelor, ci numai asociată cu anumite
împrejurări
concrete de viaţă ar favoriza trecerea la act, în urma unui proces psihic de alegere conştientă a
individului. Potrivit acestor concepţii, ceea ce deosebeşte infractorul de noninfractor nu sunt nici
particularităţile biopsihice, nici acţiunile întîmplătoare de scurtă durată, ci întregul drum pe care
îl parcurge individul. În raport de natura cauzelor care converteşte individul spre conduita
antisocială se înscrie şi inadaptarea la cerinţele sociale impuse de formarea unei personalităţi
normale. Aşa, în atitudinea faţă de propria persoană pe locurile de frunte se află: demnitatea,
dorinţa
de perfecţionare şi autodepăşire, curajul, spiritul autocritic etc. Formarea acestor trăsături în
structurile de personalitate ale individului, crearea modelului de personalitate multilateral
dezvoltată nu se poate realiza decît treptat, în cadrul unui lung şi anevoios proces de devenire şi
transformare a individului. Cercetările criminologice au relevat numeroase căi şi forme de
învăţare a comportamentului infracţional , accentuîndu-se calitatea negativă a vieţii de familie, a
mediului şcolar şi stradal, a grupului de anturaj, pe calitatea slabă a locului de muncă, pe
influenţa
negativă a unor factori din mediul socio-cultural. În criminologie s-au făcut multiple cercetări
vizînd relaţiile sociale, viaţa socială şi grupul social în care se găseşte criminalul. Din aceste
concepte rezultă că socializarea este unul din
principalele mecanisme de formare a personalităţii. Socializarea este un proces de însuşire
şi interiorizare a normelor şi valorilor sociale, a modelelor de comportament de către
individul uman, care devine membru al unei comunităţi sau al unui grup social. Deci,
socializarea este condiţia primordială în formarea şi afirmarea personalităţii. Mecanismele
socializării sunt:- modelarea;- învăţarea;- controlul social. Macromediul sau mediul social la
nivel global , în ansamblul său, poate avea un rolsemnificativ în apariţia conduitei
antisociale, în formarea
personalităţii infractorului. Astfel,procesul de socializare desfăşurat pe fondul unor contradicţii
aspre între individ şi societate, între aspiraţiile legitime şi mijloacele pe care societatea le oferă
pentru îndeplinirea lor, duce uneori la apariţia unor forme de inadaptare, de formare a unor
personalităţi antisociale. Apariţia conduitei antisociale decurge din însăşi esenţa societăţii, din
crizele economice care bîntuie în aceste societăţi. În acest context, anomia reprezintă o stare
caracteristică societăţilor dezorganizate din punct de vedere social, zguduite de schimbări
sociale, economice, politice şi culturale sau crize
socio-economice profunde, în urma cărora se amplifică tendinţele de devianţă socială. Influenţa
mediului social la nivel global se amplifică şi datorită integrării internaţionale, ce a luat amploare
în ultimele decenii. Orice stat cu frontierele deschise este expus nu numai efectelor favorabile ale
culturii şi civilizaţiei mondiale, ci şi creşterii criminalităţii organizate pe plan internaţional.
Acestea sunt influenţe criminogene internaţionale. Este cert că, crima
organizată are nevoie de noi pieţe de desfacere, de noi filiere necontrolate. În plus, ea are o
viteză de desfăşurare şi o capacitate de adaptare excepţională, dispunînd şi de mijloacele băneşti
adecvate scopurilor propuse.
 Test nr. 4

1.1.Definiţi noţiuni clasice şi contemporane de criminologie. la ora actuală, criminologia ar

putea fi definită ca o ştiinţă socială, relativ autonomă, auxiliară ştiinţelor penale, cu caracter
pluridisciplinar, care studiază starea,structura, dinamica, legităţile cauzale şi condiţiile socio-
umane ale criminalităţii, inclusiv de tratament al delincvenţilor, elaborând şi fundamentând
modele cauzale şi soluţii de intervenţie preventivă şi de apărare
socială contra crimei şi criminalităţii, conform realităţii existente, în interesul dezvoltării
societăţii, al progresului şi civilizaţiei. J. Léauté susţine că “ştiinţa criminologiei este ştiinţa care
se ocupă cu studiul ansamblului
fenomenului criminal”.2 Părintele criminologiei americane Edwin H.Sutherland afirmă că
criminologia este ştiinţa care studiază “procesele elaborării legilor, ale încălcării acestora şi ale
reacţiei sociale împotriva acelora care încalcă legile”. criminologia poate fi definită ca fiind
ştiinţa socială, extrajuridica, ce studiază fenomenul criminalităţii în
ansamblul său sub aspectul stării, structurii şi dinamicii sale, al cauzelor şi condiţiilor care-l
determină si/sau favorizează, precum şi modalităţile de profilaxie şi combatere a acestui
fenomen..
1.2.Argumentaţi fenomenul criminalităţii în operele socialiştilor utopiei tîrzii. (5 puncte)
Premisele subiective sunt date de ideile unor savanţi, jurişti, oameni de ştiinţă etc. în perioada
revoluţiilor burghezodemocratice.Printre aceştea se înscriu socialiştii utopiei primitive,
iluminiştii, democraţii revoluţionari şi socialiştii utopiei târzii.1) Socialiştii utopiei primitive sunt
reprezentaţi de Thomas Morus şi Thomaso Campanella. Thomas Morus (1478-1535), gânditor
umanist şi om de stat
englez, închis şi executat de Henric VIII pentru reformele saleprogresiste, în renumita sa lucrare
despre insula imaginară“Utopia” (loc care nu există), pune în lumină cauzele criminalităţii
orânduirii feudale şi protestează contra pedepsei cu moartea şi pedepselor corporale prevăzute de
legile medievale ca remedii
necesare apărării ordinii sociale. Referindu-se la criminalitate Thomas Morus arată că acest
fenomen îşi are originea în proprietatea privată. El şi-a imaginat o societate bazată pe
proprietatea comună; a preconizat o serie de măsuri cu caracter social-economic pentru
prevenirea criminalităţii, dar şi-a pus speranţa în crearea unei societăţi fără criminalitate,
relevând caracterul trecător al acesteia. Morus a arătat că la originea criminalităţii medievale se
află contradicţiile acestei epoci istorice şi a condamnat represiunea folosită de autorităţi în
temeiul legilor celor puternici în perioada acumulării primitive a capitalului. Condamnând
 represiunea,Th.Morus a evidenţiat importanţa măsurilor educative aplicate condamnaţilor, în
scopul reintegrării lor sociale. La rândul său, Thomaso Campanella în lucrarea “Civitassolis” –
“Cetatea soarelui” – şi-a imaginat o societate care să aibă la bază proprietatea comună, munca şi
repartizarea veniturilor după nevoie.
1.3.Proiectaţi evoluţia criminologiei ştiinţifice. criminologia ar fi ştiinţa care studiază
fenomenul criminal (definiţia criminologiei rezultând din sensul etimologic al cuvintelor).Ca şi
în cazul altor discipline sociale, data apariţiei criminologiei ca ştiinţă nu poate fi stabilită cu
exactitate.Pentru prima dată acest termen a fost utilizat în anul 187 de către antropologul francez
Paul Topinard. Majoritatea autorilor sunt însă de părerea că utilizarea corespunzătoare a acestui
termen nu putea avea loc decât o dată cu
constituirea criminologiei ca ştiinţă, iar acest lucru s-a produs în trei etape decisive: - Prima etapă e
marcată de activitatea celebrului medic militar italian Cesare Lombroso (1835-1909), care în
baza unei sinteze creatoare, îmbogăţită de propriile sale cercetări, a publicat în anul 1876
lucrarea intitulată “Omul delincvent” (“L’Uomo
delinquente”), în care susţine că ar fi găsit imaginea – model a infractorului, descriindu-l ca pe o
fiinţă predestinată să comită crime datorită unor stigmate fizice şi psihice înnăscute. C.Lombroso
a mai fost supranumit şi creatorul antropologiei criminale (unii autori î-l definesc şi ca părinte al
criminologiei antropologice).
- A doua etapă este legată de activitatea profesorului de drept şi sociologie Enrico Ferri (1856-1929),
care în lucrarea sa
“Sociologia criminală”, apărută în a.1881, analizează rolul factorilor sociali în geneza criminalităţii,
motiv pentru care a fost considerat întemeietorul criminologiei sociologice.- A treia etapă, care
aduce de fapt şi consacrarea termenului în cercetarea fenomenului criminalităţii este marcată de
activitatea magistratului Raffaelo Garofalo (1851-1934), a cărui
celebră lucrare intitulată “Criminologia”, apare la Napoli 2 în anul 1885. Autorul încearcă să
depăşească graniţele cu care se confruntă criminologia în secolul al XIX-lea. Anume anul 1885 a
fost considerat de către marea majoritate a criminologilor ca reprezentând momentul naşterii
criminologiei ca ştiinţă. În decursul dezvoltării criminologia a avut mai multe definiţii, deseori
determinate de concepţia şi viziunea autorilor, sau în funcţie de momentul istoric şi de gradul de
dezvoltare al ştiinţelor sociale şi umane.
Subiectul II: Personalitatea infractorului
2.1.Identificaţi vîrsta infractorului în sens juridico-penal şi criminologic. Vîrsta infractorului
reprezintă o trăsătură individuală a personalităţii care ne indică nivelul de dezvoltare bio-psiho-
socială a acestuia. Astfel, vîrsta caracterizează gradul de dezvoltare a aptitudinilor fizice ale
persoanei (forţa fizică, dezvoltarea instinctelor, inclusiv a celor sexuale etc.), nivelul dezvoltării
psihice (intelectul, voinţa sau afectivitatea), nivelul dezvoltării sociale (gradul de şcolarizare,
profesia, starea civilă, experienţa de viaţă etc.). Toate aceste caracteristici
ne pot da indicaţii referitoare la explicarea comportamentului deviant în general.
2.2. Stabiliţi corelaţia dintre criminalitate şi nivelul de instruire şi educaţie. Inițial putem
speciffica cu referința la minori, care daca Luînd în consideraţie particularităţile fiziologice şi
psihice ale minorilor, cît şi faptul că aceste etape ale dezvoltării fiinţei umane reprezintă
totodată trepte incipiente în procesul de formare şi educaţie, o importanţă deosebită capătă
activitatea de educare şi instruire a viitorilor oameni maturi, care vor fi sprijinul societăţii, în
consecinţă statul va trebui să-şi îndrepte activitatea sa înspre asigurarea unui sistem educaţional
apt să constituie cadrul necesar de instruire şi formare a copiilor pentru o viaţă social-economică
activă, utilă şi demnă. După J.Pinatel, aspectul psihologic al criminalului trebuiecompletat şi cu
alte elemente. Aşa, nivelul de cunoştinţe, nivelul de instruire al criminalului este, în general,
scăzut. Aceasta se exprimă prin numărul mare de analfabeţi în rândurile criminalilor, de cei care
au întrerupt sau abandonat şcoala. În consecinţă, nivelul
scăzut de cunoştinţe referitor la normele de conduită socială, nivelul de pregătire profesională etc
Toate acestea duc la inexistenţa frânelor care în mod obişnuit inhibă la indivizii normali starea de
agresivitate. Prezenţa anomaliei morale reprezintă o predispoziţie careduce la săvârşirea unui act
criminal numai în prezenţa unor
circumstanţe exterioare. Și R.Garofalo a recunoscut influenţa pozitivă pe care o pot avea asupra
comportamentului
uman civilizaţia, instruirea, educaţia, religia, legile şi starea materială a indivizilor
2.3. Estimaţi influenţa familiei şi a micromediului social în formarea personalităţii infractorului.
În criminologie s-au făcut multiple cercetări vizînd relaţiile sociale, viaţa socială şi grupul
social în care se găseşte criminalul. Din aceste concepte rezultă că socializarea este unul din
principalele mecanisme de formare a personalităţii. Socializarea este un proces de însuşire
şi interiorizare a normelor şi valorilor sociale, a modelelor de comportament de către
individul uman, care devine membru al unei comunităţi saual unui grup social. Deci,
socializarea este condiţia primordială în formarea şi afirmareapersonalităţii. Mecanismele
socializării sunt:-
modelarea;- învăţarea;- controlul social.Modelarea socială se axează pe necesitatea istorică de
afiliere, manifestată în dorinţaindividului de a face parte dintr-un grup, realizînd în cadrul lui
aspiraţia deautoidentificare şi autoafirmare, asigurînd o stare de protejare. Necesitatea de afiliere
semenilor apare doar în condiţiile menţinerii raporturilor cu comunitatea umană. În cazul lipsei
acestor raporturi ia naştere fenomenul numit privare socială, adică lipsirea de posibilitatea de
comunicare cu semenii. De-a lungul istoriei civilizaţiei umane sunt cunoscute numeroase
exemple de privare socială a oamenilor. Fiind integrată într-un anumit grup, persoana suportă
consecinţele apartenenţei sociale, realizate în forma unor relaţii socioafective. Acest proces
de integrare se desfăşoară în cîteva
etape succesive. Pentru început are loc autodeterminarea individului, fenomen care necesită o
comparare cu alţi indivizi umani. Raportîndu-se la grupul social, individul acceptă şi
încorporează norme, valori, etaloane, pe care le transformă în reguli de comportament şi care
înlesnesc nu numai cunoaşterea şi înţelegerea de sine, ci şi cunoaşterea de alţii şi comunicarea cu
ei. Identificarea este un fenomen psihosocial care contribuie la conştientizarea individului
uman ca membru al societăţii, şi mai concret, al unui grup social, ca element al unui sistem de
interacţiuni şi relaţii sociale. Dacă pentru început are loc o identificare în cadrul grupului de
apartenenţă, mai apoi, prin intermediul contactelor directe şi indirecte cu alte comunităţi,
persoana nu numai că se autocunoaşte, ci se separă pe sine şi pe grupul său de alte entităţi
sociale. În concluzie, socializarea individului se construieşte pe fundalul cunoştinţelor,
deprinderilor şi motivaţiilor dobîndite în cursul socializării primare, ulterior intervenind multipli
factori caracterizaţi pin structuri educaţionale şi mecanisme de influenţă din ce în ce mai
puternice. Familia Celula de bază a oricărei societăţi contemporane o reprezintă familia. Studiile
criminologice mai vechi au încercat să acrediteze ideea că cei mai mulţi infractori provin din
familiile dezorganizate, cu o proastă educaţie. Anume educaţia ar fi elementul
principal al mediului social. Ereditatea precede influenţa mediului, omul primind anumite
dispoziţii prin naştere, apoi urmează influenţa exercitată de mediu, în special educaţia din
familie. Printre primii recunoaşte influenţa educaţiei asupra copilului C. Lombroso2 , arătînd că
aceasta îl nobilitează, corijează pe individ, astfel ea are un efect distructiv asupra criminalităţii.
Cea mai mare rată a criminalităţii revine orfanilor şi descendenţilor părinţilor vicioşi, aceştia
avînd posibilitatea cea mai mică de a beneficia de educaţie. De aici rezultă că educaţia are un
important efect asupra criminalităţii. La fel şi copiii abandonaţi dau un mare contingent de
criminali. În aceste cazuri, la lipsa de educaţie se mai adaogă influenţa ereditară, căci copiii
nelegitimi, găsiţi, de regulă, sunt fructul unei greşeli, unui păcat. Ei nu au un nume, care să le
facă onoare; n-au frîu, care să-i oprească pe povărnişul pasiunilor; n-au o mamă, care prin grija,
iubirea şi sacrificiul său să dezvolte în ei instincte nobile, înnăbuşindu-le pe cele rele; ei găsesc
mai greu mijloacele de a trăi onest şi astfel sunt împinşi în mod inevitabil la rău. Lombroso
relatează predominarea sexului femenin în rîndurile orfanilor şi abandonaţilor condamnaţi. În
acest fapt el vede ceva natural, arătînd că femeia, fiind mai slabă şi mai pasionată, decît bărbatul,
are mai multă nevoie de scutul şi frîul familiei pentru a putea rămîne pe
calea cea dreaptă. Femeia, graţie drumului alunecos şi totdeauna deschis al prostituţiei, se abate
mai uşor, decît bărbatul, din calea cea normală; influenţa eredităţii aici este atotputernică, căci
fetele născute dintr-o abatere sexuală sunt mai înclinate la fapte criminale, decît altele.1 Tot aşa
şi descendenţii părinţilor vicioşi sunt împinşi la criminalitate căci, "cum s-ar putea apăra de rău
un copil nefericit, cînd răul îi este prezent în culorile cele mai seducătoare şi în deosebi atunci,
cînd acela îi este impus prin autoritatea şi exemplul părinţilor"..De influenţa educaţiei în familie
asupra pornirilor criminale s-a ocupat şi R. Garofalo, confirmînd că, problema educaţiei ar avea
cea mai mare importanţă pentru ştiinţa penală, dacă ar fi posibilă transformarea, modificarea
caracterului individului prin educaţie. Dar, dacă educaţia ar avea vreo influenţă, aceasta ar putea
exista numai în epoca copilăriei, adică în epoca formării caracterului şi nu după formarea
acestuia. Educaţia poate avea un efect modificator al instinctelor primare, înnăbuşind şi slăbind,
dar nicidecum distrugînd instinctele perverse, acestea rămînînd pentru totdeauna în psihicul
omului.
 Test nr. 5

1.1. Relataţi formele de limitare ale răzbunării. sitatea limitării într-un fel a acestei
răzbunări.Formele cele mai răspândite de limitare a răzbunării private au fost: 1) Abandonul
noxal. Gruparea socială (familia, clanul, tribul) îl preda pe criminal grupării adverse. 2) Talionul
reprezenta dozarea pedepsei în raport cu gravitatea faptei1 şi este exprimată în “legea talionului”
care răzbate prin negura timpului până în Babilonul civilizat al regelui Hammurabi (1728-1686
î.e.n.).2 3) Învoirea pecuniară. Răzbunarea privată era tarifată în valori materiale. Această formă
de limitare a răzbunării private o întâlnim, mai târziu, în Grecia antică şi Roma antică. În acest
sens îl amintim pe Homer care a arătat că pe scutul lui Achile era gravată o figură desemnând
modul de rezolvare a conflictului dintre doi tineri prin darea unei sume de bani.3 Totuşi, munca
în comun a făcut să se nască între oameni relaţii de convieţuire bazate pe încredere, cinste,
dreptate şi echitate socială. De aici rezultă că nu se poate pune problema întâilor origini ale
criminologiei în societatea primitivă.
1.2. Argumentaţi problema fenomenului criminalităţii în concepţiile lui Socrate. Socrate (sec.5
î.e.n.) pune omul în centrul dialogurilor sale,considerând că crima este rezultatul ignoranţei;
ignoranţa este
sursa crimei, iar criminalul ignoră, că este ignorat. Socrate face legătura între moralitate şi
raţiune, considerând că rădăcinile criminalităţii se află în proasta educaţie a tineretului şi în
imperfecţiunea societăţii.3 În unul din izvoarele acelei epoci – Sparta – s-a format un sistem
original de influenţare asupra relaţiilor obşteşti. Căsătoria
era considerată o instituţie ce avea un unic scop: “producerea” cetăţenilor sănătoşi din punct de
vedere fizic şi moral. Statul controla foarte activ procesul de educaţie al generaţiei în creştere;
alegea perechile ce urmau a se căsători; anula căsătoriile în care timp de câţiva ani nu se năşteau
copii; numărul copiilor în familie era strict reglementat; copiii născuţi cu defecte fizice erau
lipsiţi de viaţă şi aceasta nu se considera infracţiune.4 Sparta a demonstrat întregii lumi că,
relaţiile familiale şi procesul educativ al copiilor poate fi controlat destul de efectiv de către stat
în diferite scopuri, inclusiv şi cel al preîntâmpinării criminalităţii. Investigaţiile criminologice ale
cercetătorilor
americani au confirmat că familia are rezerve puternice de influenţă asupra criminalităţii.
Desigur, astăzi statul nu poate impune pe nimeni să se căsătorească, dar să asigure cetăţenilor săi
un învăţământ profesionist şi să-i asigure cu locuri de muncă – este o problemă de competenţa
statului.
1.3. Estimaţi influenţa creştinismului în lupta împotriva criminalităţii. Evul mediu. Perioada ce a
urmat după căderea Imperiului Roman în istorie a primit denumirea de “evul mediu”. În această
perioadă gândirea era predominată de cruzimea fără margini în aplicarea pedepselor şi de
dogmatismul religios. Un număr mare de temple adăposteau gânditori, aplecaţi asupra scrierilor
creştine, în care se acceptă pedeapsa cu moartea.
De exemplu, “Exodul” arată că, dacă un om, acţionând cu premeditate, comitea un omor, aveai
dreptul să-l scoţi din altarul său pentru a-l omorî. Unul din cei mai importanţi reprezentanţi ai
gândirii criminologice creştine din acea perioadă a fost Sfântul Augustin (Avreliu Augustin –
354–430 e.n.). El s-a preocupat în primul rând
de ideea ordinii şi a totalităţii, sesizând că oamenii se împart în oameni buni şi oameni răi. Având
în vedere aceste premise, el ajunge la concluzia că oamenii răi nu pot să afecteze şi nu vor afecta
perfecţiunea ordinii, întrucât, la fel ca oamenii buni, şi ei nu sunt altceva decât creaturi ale lui
Dumnezeu, care coexistă cu ceilalţi pentru că aşa vrea Dumnezeu. Sfântul Augustin a încercat să
pătrundă în esenţa “răului”: “De unde provine răul, dacă tot ce a creat Dumnezeu este bazat pe
binefacere”.Sfântului Augustin îi aparţin idei criminologice de o importanţă deosebită, ca rolul
coparticipanţilor în geneza criminalităţii, motivaţia infracţiunilor etc. Un rol deosebit este
atribuit caracterului educativ al pedepselor. În concepţia sa o pedeapsă nu poate urmări
distrugerea vinovatului ci îndreptarea lui. Critica sa asupra luptelor de gladiatori, când mii de
oameni se bucură de durerea şi suferinţele luptătorilor, este şi astăzi actuală, în special în
cinematografie. Un rol deosebit îi revine inchiziţiei, care pentru confirmarea activităţii sale a
întreprins un şir de cercetări privind natura crimelor. Teoreticienii inchiziţiei au dat noţiunea de
criminal, definindu-l ca slujitor al diavolului, arătând că fiecare criminal este marcat cu
anumite semne: piele albă şi fină, diferite semne pe corp etc. În anul 1486 călugării-inchizitori
Ia.
Sprengher şi G.Institoris au publicat o directivă, un îndreptar de luptă împotriva criminalităţii –
“Ciocanul vrăjitoarelor”1 , în care au fost analizate aspectele teoretice ale comportamentului
diavolicesc în acţiunile oamenilor, elaborate diferite aspecte ale procesului inchizitoriu, inclusiv
torturile, măsurile de pedeapsă etc.

Subiectul II: Fenomenologia criminalităţii

2.1. Reproduceţi noţiuni de criminalitate. Prin criminalitate ca obiect de studiu al criminologiei
se înţelege fenomenul social de masă care cuprinde totalitatea infracţiunilor săvîrşite în decursul
întregii evoluţii umane sau numai în raport cu anumite civilizaţii, epoci, intervale de timp ori
spaţii geografice determinate. criminalitatea desemnează ansamblul comportamentelor umane
considerate infracţiuni, incriminate şi sancţionate ca atare, în anumite condiţii, în cadrul unui
sistem (subsistem de drept) determinat, cunoscut istoric. Criminalitatea este un fenomen social
şi, la fel cu alte fenomene sociale (fenomenul demografic, fenomenul economic), ea este
alcătuită dintr-o serie de fapte, care sunt crimele, fapte care au loc în societate. În fiecare stat
modern se ţine o evidenţă strictă a criminalităţii, pe perioade de timp, pe localităţi, pe ţară, încît
în felul acesta criminalitatea devine un fenomen cunoscut cantitativ, cu o anumită identitate şi
vizibil în manifestările şi în consecinţele sociale şi individuale pe care le produce. Pentru toate
aceste motive, criminalitatea trebuie cunoscută 1şi studiată.
2.2. Determinaţi trăsăturile criminalităţii. Din conceptul de criminalitate rezultă că acestui
fenomen îi sunt specifice un şir de trăsături definitorii,care îi dezvăluie etiologia lui complexă şi
îi conferă un loc aparte în cadrul
manifestărilor antisociale. În cele ce urmează, vom reda cîteva caractere sau trăsături specifice:
1) Caracterul social de masă prin care se înţelege un fenomen social, de o anumită frecvenţă, cu
anumite forme de exprimare. Această frecvenţă poate fi exprimată prin cifre şi date, cercetate şi
studiate cu ajutorul metodelor statistice şi matematice, pentru elaborarea concluziilor referitoare
la starea, structura şi dinamica criminalităţii, la prognoze şi măsuri pentru prevenirea şi
combaterea criminalităţii la scară generală.12) Caracterul de fenomen uman complex (biologic,
psihologic şi social). Necătînd la existenţa unei vaste palete de teorii, curente, şcoli şi concepţii
asupra criminalităţii, majoritatea autorilor recunosc că nici una, separat, nu poate explica
comportamentul criminal şi diversitatea modalităţilor de manifestare prin reducerea analizei doar
la unul (sau la unii) dintre factorii de influenţare, fiind în asemenea mod necesară recunoaşterea
rolului cauzal complex (de la factori generali sociali, biologici, psihologici şi pînă la
particularităţi individuale). Criminologia contemporană demonstrează că, prin însăşi originile
sale complexe, criminalitatea fiecărei orînduiri sociale a fost un fenomen complex atît prin
origine, cît şi prin consecinţele sale. Acest caracter complex desemnează natura obiectivă a
factorilor criminogeni – exogeni – endogeni; factori specifici criminalităţii reale, descoperite şi
judecate. Un asemenea caracter reprezintă trăsătura definitorie a criminalităţii societăţilor
anterioare, cît şi a criminalităţii societăţii contemporane. Unii autori2
încearcă a explica fenomenul criminalităţii prin explicaţii cu caracter biologizant sau
psihologizant, ceea ce nu înseamnă subestimarea caracterului complex al criminalităţii şi al
influenţelor unor factori exteriori sau interiori. 3) Caracterul istorico-evolutiv este un caracter al
criminalităţii strîns legat de procesul întemeierii statului şi dreptului societăţii clasice antice.
Apărut în acele condiţii social-istorice, fenomenul criminalităţii a existat în societatea antică, a
însoţit civilizaţiile societăţilor feudale, capitaliste şi socialiste, şi persistă în societatea
contemporană, cunoscînd amplificări continue. Fenomenul criminalităţii este determinat de
factori criminogeni proprii, contradictorii,
avînd pe lîngă caracterul său istoric şi un pronunţat caracter evolutiv. În mersul său istoric,
continuu şi neîntrerupt, criminalitatea cunoaşte oscilaţii şi schimbări puternice. Unele forme
infracţionale dispar, fiind consecinţe ale schimbărilor social-economice. Deci, criminalitatea
fiind un fenomen condiţionat istoric,3
reflectă condiţiile social-umane în care s-au comis diverse fapte interzise prin normele unui
sistem de drept penal determinat. Cunoaşterea ştiinţifică a criminalităţii implică trecerea de la
analiza stării şi dinamicii acestui
fenomen, la examinarea forţelor motrice care determină o anumită stare şi direcţie în evoluţia
criminalităţii, a raporturilor infinit de complexe ale acesteia cu relaţiile sociale, economice,
umane etc. Starea şi dinamica criminalităţii, într-adevăr, sunt expresia unor anumite legi
obiective, care acţionează în mod diferit, în condiţii diferite ale relaţiilor naţionale din fiecare
stat. Ea a însoţit întreaga istorie a societăţii omeneşti şi nu există premize pentru a considera că
vor dispare, indiferent de orînduirile sociale care s-ar succeda. Caracterul evolutiv al
criminalităţii nu înseamnă doar o repetare istorică constantă, ascendentă sau descendentă, a
fenomenului infracţional, ci producerea unor schimbări în structura şi dinamica fenomenului, în
formele de exprimare în raport cu care trebuie căutate cauzele şi remediile. 1 În concluzii am
relata că, apărută în societatea antică, criminalitatea are un caracter
evolutiv, modificabil şi variabil de la o orînduire socială la alta, 2 cît şi în cadrul aceleiaşi
orînduiri sociale, atît ca specific calitativ, cît şi cantitativ-intensiv, în funcţie de evoluţia
factorilor criminogeni care o determină, o menţin şi o amplifică continuu. În asemenea
împrejurări se observă tendinţa de falsificare a acestei teze din partea ideologiei comuniste, care
pledează pentru aşa-zisul caracter istoric de clasă al criminalităţii, în sensul apariţiei acesteia
odată cu proprietatea privată, cu clasele antagoniste şi cu exploatarea omului de către om şi a
dispariţiei ei în comunism, cînd vor dispare condiţiile care au generat-o. Este evident că prin
prisma timpului, această teză nu rezistă criticilor, toate clasele sociale, fără excepţie, alimentînd
criminalitatea cu tributul lor, indiferent de orînduirea socială şi de organizarea politică.4)
Caracterul dăunător, nociv, antisocial şi periculos se exprimă prin periculozitatea
socială, infracţiunile şi infractorii prejudiciind principalele valori sociale şi individuale, ocrotite
de lege. Criminalitatea este dăunătoare şi periculoasă prin consecinţele sale, prin tulburarea şi
perturbarea liniştii publice, prin încălcarea simţului general de dreptate al oamenilor, care tind
spre linişte şi securitate socială. Ea atentează la valorile materiale şi spirituale ale indivizilor,
valori ce stau la baza existenţei societăţii. Acest caracter profund nociv al criminalităţii rezultă
din pericolul deosebit al acestui fenomen, ce constă nu numai din suma aritmetică (mecanică) a
pericolului social, al fiecărei infracţiuni în parte, ci din această sumă plus gradul de pericol social
(periculozitate) pe care îl constituie criminalitatea în ansamblu.5) Caracterul variat al
criminalităţii ce constă în diversitatea crimelor, în varietatea acestora în legea penală. După cum
nu există două amprente digitale identice, la fel nu există
două infracţiuni identice, chiar de acelaşi tip. Aşa, conceptul de criminalitate în sens
juridicopenal faţă de cel de criminalitate în sens criminologic cunoaşte deosebiri principiale în
planul unităţii şi omogenităţii. Clasificarea şi reunirea diverselor forme de infracţionalitate, sub
acelaşi acoperămînt nu s-ar fi putut realiza decît prin raportare la legea penală.Diversitatea
manifestărilor criminale creează necesitatea diversificării mijloacelor, tehnicilor şi metodelor de
combatere a acestui fenomen. Nu sunt şi nici nu pot fi aceleaşi cauzele şi condiţiile care au
determinat sau favorizat persoana (persoanele) la comiterea actului infracţional. Într-adevăr, pe
cît de unitară şi omogenă este infracţiunea concretă, pe atît de neunitară şi diversă este
criminalitatea. 6) Caracterul condiţionat (cauzal) al criminalităţii constă în aceea că,
criminalitatea, fiind un fenomen cu manifestări fizico-sociale, nu poate exista în afara oricărui
proces cauzal; nu poate fi de natură necondiţionată. Cu excepţia noii criminologii (teza liberului
arbitru), toate celelalte curente, teorii şi şcoli existente în criminologie au acceptat caracterul
cauzal, condiţionat al criminalităţii, indiferent dacă au optat pentru etiologii din cele mai
diverse.1 Desigur, examinarea fenomenului prin
prisma orizontului etiologic ar permite cercetarea şi explicarea crimei şi
criminalităţii,contribuind la cunoaşterea reală, veridică, esenţială a fenomenului criminalităţii, ar
asigura, între altele, elaborarea metodelor şi mijloacelor de intervenţie preventivă şi de apărare
socială contra criminalităţii.
2.3. Evaluaţi starea criminalităţii. Starea criminalităţii reprezintă numărul infracţiunilor săvîrşite
şi al persoanelor ce le-au comis, pe un anumit teritoriu într-o perioadă de timp stabilită. Starea
criminalităţii este determinată de indicele absolut, adică de numărul general al infracţiunilor,
înregistrate într-o perioadă de timp determinată şi pe un teritoriu stabilit, sau de numărul total al
infractorilor care au comis aceste infracţiuni. Spre exemplu, pe teritoriul Republicii Moldova, pe
parcursul anului 1998 au fost înregistrate 36.195 infracţiuni, săvîrşite de 17.153 de infractori.3
Starea criminalităţii pe un teritoriu concret, în perioada indicată, va fi caracterizată de
aceşti indici absoluţi. Dacă prima cifră, într-o oarecare măsură, este mai relevantă (excluzînd,
bineînţeles, valoarea cifrei negre a criminalităţii) şi mai aproape de realitate , atunci numărul
infracţiunilor trebuie determinat reieşind din crimele descoperite, atunci cînd infractorii au fost
demascaţi. În Republica Moldova, anual se descoperă doar circa 64% din numărul total de crime
înregistrate şi numai, aproximativ, 10-15% din crimele săvîrşite în anii precedenţi. Toate acestea
generează anumite deficienţe la stabilirea numărului real al infractorilor, ce au comis crime într-o
anumită perioadă de timp.Indicii absoluţi, care reflectă valoarea generală a criminalităţii, nu
permit efectuarea
comparaţiilor, ca metodă de bază în analiza nivelului infracţional. Compararea în spaţiu permite
compararea criminalităţii din două teritorii diferite, evaluată într-un interval de timp stabilit.
Compararea în timp constă în compararea criminalităţii, evaluată pe un teritoriu stabilit în
diferite perioade de timp.

Test nr. 6

1.1. Relataţi evoluţia răzbunării private nelimitată în răzbunarea limitată. Cea mai primitivă şi
rudimentară manifestare a dreptului de a pedepsi a fost răzbunarea
victimei sau familiei (rudelor) acesteia asupra agresorului, numită răzbunarea privată.
1.2. Argumentaţi problema fenomenului criminalităţii în concepţiile lui Platon. Platon (427-347
î.e.n.) este primul gânditor al antichităţii care sesizează faptul că pedeapsa nu poate fi justificată
prin ea însăşi, ca reacţie la răul provocat prin fapta antisocială, ci trebuie orientată către un scop
care să constituie temeiul juridic şi filosofic al aplicării acesteia. Scopul identificat de marele
filosof antic este şi astăzi modern – prevenirea săvârşirii altor crime în viitor.În dialogul
consacrat lui Protagoras, Platon arată “… căci nimeni nu pedepseşte pe cei care săvârşesc
nedreptatea numai şi numai pentru acest lucru, anume pentru că au greşit, cel puţin în cazul că
cineva nu se răzbună ca un animal fără judecată; cel care însă încearcă să pedepsească cu
judecată nu pedepseşte pentru greşeala comisă – căci lucrul săvârşit nu se poate îndrepta – ci
pentru viitor ca să nu mai repete greşeala nici el, nici altul, văzând că acesta este pedepsit”.3
Această idee a fost reluată şi dezvoltată de filosoful şi scriitorul latin Seneca (sec.4 î.e.n. – 65
e.n.): “Căci, după cum spunea Platon, nici un om înţelept nu pedepseşte pentru că s-a săvârşit o
faptă rea, ci pentru că ea să nu fie repetată”.4 În opera sa asupra legilor Platon consideră că
“oricine va face rău altuia prin furt sau violenţă, va plăti persoanei lezate, în orice caz o amendă
întotdeauna egală cu prejudiciul până la
indemnizarea completă. El va plăti de asemenea, pentru acest delict, o penalitate suplimentară în
scopul îndreptării sale”.Aceste idei constituie esenţa prevenirii generale şi prevenirii speciale. În
lucrarea “Statul”, Platon are preocupări privind organizarea instituţiilor statale, sistemele
juridice, valorile morale, arătând că acestea urmează să fie organizate în asemenea mod, încât
dreptul penal să nu mai existe. Platon a fost printre primii care a efectuat investigaţii sociologice
asupra fenomenului criminal, arătând că legile statului se încalcă atunci când ultimul este bolnav.
Principala cauză a bolii statului este prăpastia dintre bogaţi şi săraci. În scopul evitării
conflictelor sociale şi stopării fenomenului criminalităţii, Platon a propus ca legislatorul să
stabilească limitele sărăciei şi bogăţiei. Aşa, averea celor mai bogaţi şi înstăriţi trebuie să
depăşească doar de patru ori averea celor mai săraci. După trecerea a două milenii cercetările
economice ale profesorului L.Abalkin au confirmat justeţea presupunerilor lui Platon.
1.3. Estimaţi influenţa iudaismului în lupta împotriva criminalităţii. (7 puncte)

Subiectul II: Fenomenologia criminalităţii

2.1. Reproduceţi conceptele operaţionale în criminologie. Principalele concepte operaţionale de
ordin descriptiv, pe care criminologia le utilizează sunt: mediul, terenul, personalitatea şi actul.
Mediul este un concept operaţional care are mai multe sensuri: - mediul fizic (geografic) ce
reprezintă mediul natural, înconjurător, în care locuiesc oamenii; - mediul social (la nivel
macrosocial sau microsocial) ce poate lua formele de mediu ecologic, economic, cultural etc.
La rândul său mediul social se divizează în mediu social global şi mediu personal:
- mediul social global cuprinde totalitatea factorilor de natură istorică, culturală etc., care
determină influenţele comune asupra tuturor membrilor societăţii; - mediul personal (numit şi
psihosocial) cuprinde scopurile şi acţiunile colective ale oamenilor
2.2. Argumentaţi caracterul evolutiv al criminalităţii. Fenomenul criminalităţii este determinat de
factori criminogeni proprii, contradictorii,avînd pe lîngă caracterul său istoric şi un pronunţat
caracter evolutiv. În mersul său istoric, continuu şi neîntrerupt, criminalitatea cunoaşte oscilaţii şi
schimbări puternice. Unele forme
infracţionale dispar, fiind consecinţe ale schimbărilor social-economice. Deci, criminalitatea
fiind un fenomen condiţionat istoric,3 reflectă condiţiile social-umane în care s-au comis diverse
fapte interzise prin normele unui sistem de drept penal determinat. Cunoaşterea ştiinţifică a
criminalităţii implică trecerea de la analiza stării şi dinamicii acestui fenomen, la examinarea
forţelor motrice care determină o anumită stare şi direcţie în evoluţia
criminalităţii, a raporturilor infinit de complexe ale acesteia cu relaţiile sociale, economice,
umane etc. Caracterul evolutiv al criminalităţii nu înseamnă doar o repetare istorică constantă,
ascendentă sau descendentă, a fenomenului infracţional, ci producerea unor schimbări în
structura şi dinamica fenomenului, în formele de exprimare în raport cu care trebuie căutate
cauzele şi remediile. 1 În concluzii am relata că, apărută în societatea antică, criminalitatea are
un caracter evolutiv, modificabil şi variabil de la o orînduire socială la alta, cît şi în cadrul
aceleiaşi
orînduiri sociale, atît ca specific calitativ, cît şi cantitativ-intensiv, în funcţie de evoluţia
factorilor criminogeni care o determină, o menţin şi o amplifică continuu. În asemenea
împrejurări se observă tendinţa de falsificare a acestei teze din partea ideologiei comuniste, care
pledează pentru aşa-zisul caracter istoric de clasă al criminalităţii, în sensul apariţiei acesteia
odată cu proprietatea privată, cu clasele antagoniste şi cu exploatarea omului de către om şi a
dispariţiei ei în comunism, cînd vor dispare condiţiile care au generat-o. Este evident că prinâ
prisma timpului, această teză nu rezistă criticilor, toate clasele sociale, fără excepţie, alimentînd
criminalitatea cu tributul lor, indiferent de orînduirea socială şi de organizarea politică.
2.3. Evaluaţi structura criminalităţii. “Structura”1desemnează modul de organizare internă, de
alcătuire a realităţii materiale, obiective, precum şi organizarea fiecărui element component unul
faţă de altul. Alături de starea criminalităţii, care desemnează situaţia dimensională (spaţial-
temporală) a criminalităţii în societate, se utilizează şi conceptul de structură a criminalităţii.
Criminologia foloseşte termenul de structură în sensul cel mai larg, înţelegînd felul de alcătuire,
configuraţia şi aşezarea înăuntrul fenomenului criminalităţii a diferitelor sale părţi componente,
precum şi relaţiile dintre ele. Prin structura criminalităţii înţelegem cunoaşterea compoziţiei şi a
configuraţiei fenomenului într-o anumită unitate de timp şi spaţiu. Dacă starea criminalităţii
reprezintă caracteristicile cantitative, atunci structura - pe cele calitative. Criminalitatea este
suma caracteristicilor cantitative şi calitative.Structura este constituţia şi forma interioară de
organizare, care reclamă o unitate a concludenţei între elementele constitutive. Cunoaşterea
criminalităţii ca fenomen social trebuie să cuprindă cunoaşterea structurii ei, a părţilor
componente, a categoriilor de crime. La prima vedere, criminalitatea este formată dintr-o mare
diversitate de fapte săvîrşite, deosebite între ele prin natura şi gravitatea lor, cum sunt: omoruri,
delapidări, violuri etc. La o cercetare mai atentă,
însă, se poate observa că această diversitate de fapte se repartizează în anumite grupe, categorii,
după anumite criterii obiective şi subiective, ajungîndu-se la un anumit sistem de crime unitar şi
coerent. Deci, acest indicator reflectă conţinutul interior, calitativ, al criminalităţii; coraportul
dintre grupuri sau categorii particulare de infracţiuni evaluate totalmente într-o perioadă de timp
pe un anumit teritoriu, evidenţiate prin anumite calităţi de grup.
Descrierea structurii criminalităţi înseamnă: 1) Relevarea elementelor constitutive ale acesteia în
baza unor particularităţi; 2) stabilirea greutăţii specifice a fiecărui element în criminalitate; 3)
stabilirea legăturii între elemente;
4) stabilirea legăturii între fiecare element particular cu sistemul criminalităţii în general. În
analiza sistemului infracţional este necesar să se evidenţieze indicatorii ce o caracterizează: a)
Structura generală a criminalităţii; b) structura unor grupuri de infracţiuni (violente etc.); c)
structura unor tipuri de infracţiuni (omoruri, jafuri etc.).
Destul de des structura criminalităţii este determinată cu ajutorul grupărilor tipologice şi
variaţionale. Gruparea tipologică împarte totalitatea analizată în grupuri similare conform
particularităţilor calitative esenţiale. Gruparea variaţională împarte totalitatea analizată în grupuri
similare conform
particularităţilor cantitative esenţiale.1 Aspectele juridice ale crimelor şi manifestărilor
antisociale nu se limitează numai la definirea, identificarea şi explicare noţiunii şi structurii
acestora, extinzîndu-se şi asupra găsirii unor criterii certe prin care totalitatea crimelor pot fi
grupate şi clasificate, în scopul stabilirii caracteristicilor lor generale şi specifice.

Test nr. 7

1.1. Relataţi caracterul teocratic al justiţiei penale („Răzbunarea divină”) în statele antice.
Răzbunarea religioasă, ca concepţie teoretică, atribuie dreptului de a pedepsi o origine divină.
Astfel, statul în persoana autorităţilor (rege, împărat, faraon etc.) este delegat al divinităţii,
reprezentanţi vizibili ai acesteia, iar dreptul şi legile apără ordinea divină. Dreptul de a pedepsi
capătă un caracter mistic ce emanează din ceruri. Prin infracţiune se lezează divinitatea şi
ordinea instaurată de aceasta, iar infractorul trebuie să-şi ispăşească păcatul (crima) pentru a da
satisfacţie divinităţii. Acest principiu al justiţiei absolute a fost propovăduit de şcolile catolice.
În ele punctul de plecare este suveranitatea dreptului divin: reprezentantul puterii sociale deţine
puterea prin
voinţa lui Dumnezeu, fiind delegatul acestuia pe pămînt; ceilalţi reprezentanţi ai puterii divine
sunt miniştri ai acesteia, exercitînd justiţia pe pămînt şi pedepsindu-i pe cei ce fac rău, obligîndui
astfel să-şi ispăşească păcatele pentru greşelile comise.
1.2. Argumentaţi fenomenul criminalităţii în concepţiile lui Aristotel. Unul din discipolii lui
Platon, Aristotel (384-322 î.e.n.) a reflectat asupra problemei criminalităţii, arătând că una din
cauzele principale este sărăcia şi mizeria socială. “După cum omul în perfecţiunea sa este cea
mai nobilă dintre fiinţe, în aceeaşi măsură, lipsit de lege şi dreptate, este cea mai rea dintre
toate”, spunea Aristotel.3 El condamnă cultul îmbogăţirii, arătând că cele mai mari crime se
săvârşesc din tendinţa spre lux şi bogăţie, şi nu din lipsa obiectelor de prima necesitate.Printre
măsurile de influenţă asupra criminalităţii Aristotel menţiona, în mod deosebit, următorii factori
sociali:
- organizarea corectă a instituţiilor statale; - stabilirea legilor; - supremaţia legilor asupra
persoanelor cu funcţii de
răspundere; - lupta cu corupţia (o măsură foarte efectivă şi astăzi, propusă de el, ar fi interzicerea
de a ocupa mai multe funcţii de către o singură persoană); - dezvoltarea economiei, ce ar asigura
un nivel înalt de viaţă şi trai al membrilor societăţii. Sărăcia individului poate influenţa
comportamentul deviant al acestuia. Sărăcia îngrozitoare a individului poate duce la distrugerea
societăţii. Aristotel evaluează importanţa rolului preventiv al pedepsei, formulând o adevărată
teorie explicativă a crimei, considerând că aceasta se va comite atunci când făptuitorul nu va
risca să fie pedepsit sau pedeapsa va fi inferioară avantajelor pe care crima le aduce; totodată,
cele mai bune legi vor fi fără de folos, dacă cetăţenii nu vor fi educaţi în spiritul respectului faţă
de lege.
1.3. Estimaţi influenţa religiilor politeiste în lupta împotriva criminalităţii. (7 puncte)
Subiectul II: Fenomenologia criminalităţii
Activităţi de evaluare:
2.1. Reproduceţi concepte de criminalitate. Criminalitatea este un fenomen social şi, la fel cu
alte fenomene sociale(fenomenul demografic, fenomenul economic), ea este alcătuită dintr-o
serie de fapte, care sunt
crimele, fapte care au loc în societate. Criminalitatea este înţeleasă, mai ales în sfera statistică,
operativă şi operaţională(profilaxie) în structuri şi mai restrînse, care pot coborî prin subdivizarea
dimensiunilor de timp,
spaţiu geografic, infracţiune sau infractor, pînă la evaluări privind aspecte din cele mai
concrete,cum sunt: criminalitatea unui trimestru, sau chiar criminalitatea unei localităţi,
criminalitateaunei infracţiuni (furt), criminalitatea unei vîrste.4Conceptul de criminalitate este un
concept multidimensional, astfel el cunoscînd abordări
diferite în literatura de specialitate. Unii autori5pornesc în definirea conceptului de la ideea
că,sub aspect juridico-penal, criminalitatea desemnează ansamblul comportamentelor
umaneconsiderate infracţiuni, incriminate şi sancţionate ca atare, în anumite condiţii, în cadrul
unuisistem (subsistem de drept) determinat, cunoscut istoric.
2.2. Argumentaţi caracterul social de masă al criminalităţii. Caracterul social de masă prin care
se înţelege un fenomen social, de o anumităfrecvenţă, cu anumite forme de exprimare. Această
frecvenţă poate fi exprimată prin cifre şi date,cercetate şi studiate cu ajutorul metodelor statistice
şi matematice, pentru elaborarea concluziilor nreferitoare la starea, structura şi dinamica
criminalităţii, la prognoze şi măsuri pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii la scară
generală.
2.3. Evaluaţi dinamica criminalităţii. (7 puncte) Starea, structura şi dinamica unui fenomen
sunt marcate de necesitate şi întîmplare.Necesitatea constituie o modalitate de existenţă sau de
manifestare a unor stări, proprietăţi,
raporturi sau tendinţe ale sistemelor, decurgînd din natura internă a acestora, ceea ce, în
condiţiiconstante, le determină o orientare inevitabilă într-un anumit sens.Întîmplarea constituie
şi ea o modalitate de existenţă sau de manifestare a unor stări,proprietăţi, raporturi sau tendinţe
ale sistemelor, decurgînd însă din factorii exteriori sau
periferici, ceea ce le imprimă variabilitate şi inconsistenţă.Criminalitatea nu are pauze decît de
scurtă durată. Ea se
produce zi de zi, săptămînă de săptămînă, lună de lună, an de an etc. În afară de aceste unităţi de
timp, în criminologie se fac cercetări asupra diferitelor forme în timp ale ei: criminalitatea
săptămînală, lunară, sezonieră, în timp de revoluţii sau război etc. Dinamica criminalităţii poate
fi cercetată, la fel, pe termene scurte şi pe termene lungi (chiar la nivel de secole). Astfel, se
urmăreşte mersul istoric al fenomenului.
Dinamica criminalităţii reprezintă modificările cantitative şi calitative intervenite în structura
acestui fenomen, prin comparaţie cu intervale de timp şi spaţiu succesive, reflectînd cursul
general al criminalităţii şi tendinţele sale.
În asemenea mod, dinamica criminalităţii permite a elabora atît ipotezele realiste privind cauzele
care generează criminalitatea, cît şi prognoze pentru desfăşurarea ei probabilă, preconizîndu-
se, totodată, mijloace de profilaxie mai eficiente.1Bineînţeles, este necesar să se cunoască
cursul criminalităţii, pe ţară, pe regiuni, pe oraşe
şi comune; este necesar să se cunoască mersul criminalităţii generale dacă creşte sau dacă
descreşte şi în ce ritm. Dar, pe lîngă cursul general al criminalităţii, mai trebuie urmărit
cursul criminalităţii pe grupe de infracţiuni şi categorii de infractori. Cunoaşterea
criminalităţii în dimensiunea timp arată gradul sau ritmul de mişcare sau
intensitate al fenomenului, ceea ce prezintă importanţă. Una este să se constate o criminalitate
care creşte de la an la an, şi alta este să se constate o criminalitate staţionară sau care scade
de la
un an la altul. Pe baza observării evoluţiei fenomenului infracţional, în decursul timpului, au fost
elaborate diverse teze, legi, teorii şi curente după care s-ar conduce dinamica criminalităţii,dintre
care:
- “legea termică a criminalităţii” (A. Quetelet şi A.M. Guerry);- “legea saturaţiei” (Enrico Ferri)-
“teza caracterului condiţionat şi specific al criminalităţii” (în teoria marxistă) etc.Evident,
dinamica criminalităţii – indiferent de natura cauzelor care o generează - trebuiesă se întemeieze
pe o cunoaştere veridică a tendinţelor fenomenului, urmînd să se folosească de statistici reale şi
de utilizarea unor mijloace de investigaţie ştiinţifice.
 Test nr. 8

1.1. Definiţi noţiuni şi concepţii privind obiectul criminologiei. obiectul de

cercetare a fost infractorul (Lombroso, Ferri etc.), formulându-set ezele privind tipurile de
criminali, rolul eredităţii şi al maladiilor etc. Criminologia este o ştiinţă, alcătuită dintr-o
totalitate de idei,concepţii, reguli şi procedee despre cunoaşterea criminalităţii şi a consecinţelor
sale.Criminologia generală abordează probleme fundamentale,
cum sunt: 1) premisele criminologiei moderne; 2) criminologia şi domeniul său de cercetare; 3)
criminalitatea şi consecinţele sale; 4) victimologia; 5) metodologia cercetării criminalităţii;6)
reacţia socială faţă de criminalitate
Obiectul criminologiei are în vedere criminalitatea reală, cercetarea ştiinţifică încercând, prin
metode şi tehnici din ce în ce mai perfecţionate, să surprindă dimensiunile reale ale fenomenului.
obiectul de studiu al criminologiei include:
criminalitatea ca fenomen social, infracţiunea, infractorul,
victima şi reacţia socială împotriva criminalităţii.

1.2. Determinaţi legăturile criminologiei cu alte discipline juridice. Criminologia - dreptul penal
1) Filiaţia istorică. Cele două ştiinţe – criminologia şi dreptul penal – au apărut în aceleaşi
împrejurări, criminologia
dezvoltându-se în cadrul disciplinei dreptului penal.2) Obiectul de studiu al celor două ştiinţe
este comun –
criminalitatea (cu specificul că dreptul penal are un obiect de studiu mult mai restrâns ca al
criminologiei).
3) Scopul urmărit. Atât criminologia cât şi dreptul penal au ca scop prevenirea şi combaterea
infracţiunilor1, adică slujesc acelaşi scop practic şi anume cel al înţelegerii şi înfăptuirii politicii
penale de prevenire a manifestărilor infracţionale. Distincţia: Criminologia a luat naştere din
ştiinţa dreptului penal, ultimul, manifestându-se ca o disciplină de intersecţie.2 Criminologia –
dreptul procesual penal Există o corelaţie directă între dreptul procesual penal, ca ştiinţă, şi
criminologie. Criminologia aduce contribuţii reale la înfăptuirea justiţiei penale, prin aceea că
datele şi concluziile despre criminalitate, crimă, criminal etc. sunt într-o strânsă legătură cu
procesul penal
în faza aplicării legii penale. Şi invers, procesul penal are un aport important la progresul
criminologiei.
Dreptul procesual penal studiază principiile, categoriile, instituţiile şi normele care
reglementează procesul penal în
întreaga sa complexitate.Întregul proces penal, în cele două faze de bază ale sale: ancheta şi
judecata, este interesat în cunoaşterea modului de acţionare a diferitelor grupe de infractori, a
împrejurărilor care determină ori favorizează săvârşirea faptelor penale. La rândul ei,
criminologia este interesată direct în dobândirea şi prelucrarea statisticilor deţinute de organele
judiciare, de culegerea celor mai variate date de interes criminologic obţinute din activitatea
de anchetă şi judecată.
Criminologia – dreptul penitenciar Ştiinţa criminologiei şi ştiinţa dreptului penitenciar (în
România denumită ştiinţa dreptului execuţional penal) se află în raporturi directe, având un
domeniu vast de cercetare, cum e cel al
criminalităţii. Desigur că între criminologie şi ştiinţa penitenciară există evidente deosebiri, în
special, din amploarea obiectului de studiu al criminologiei. Cele două ştiinţe se întâlnesc doar
pe terenul preocupărilor comune cu privire la infractor, la tratamentul şi resocializarea acestuia.
Dar această zonă de contact este foarte profitabilă pentru ambele discipline. Importante studii au
fost efectuate de criminologi la locurile de detenţie a infractorilor, iar rezultatele obţinute au
constituit un important rezervor de date utile aprofundării cunoaşterii criminologice.

1.3. Formulaţi metoda şi tehnica observării în cercetarea criminologică. (7 puncte

Metoda este ordinea ce se pune în învăţarea unei ştiinţe, urmând condiţiile şi particularităţile
acelei ştiinţe. Deci, metoda este o modalitate prin care cunoaşterea spontană se transformă în
cunoaştere critică, iar gândirea devine un instrument de cercetare. Metoda observaţiei sau
observarea reprezintă una din principalele căi de cunoaştere a fenomenului infracţional. Nici una
dintre metodele particulare nu se poate delimita de observare, aceasta reprezentând momentul
contactului iniţial între cercetător şi obiectul său de studiu.
Trebuie făcută o distincţie între observarea empirică şi observarea ştiinţifică. O observare
empirică este la îndemâna oricărei persoane; ea apare spontan în contactul zilnic dintre individ şi
realitatea înconjurătoare, fiind limitat la sfera de interese ale individului, la grupul social din care
face parte. Cel mai adesea persoana reţine aspectele spectaculoase ale evenimentului sau situaţiei
observate.Ea are un caracter subiectiv, observatorul fiind influenţat de
propriile sale opinii. Observarea empirică este incapabilă să ofere o imagine completă a
obiectului sau fenomenului observat, fiind redusă la fragmente, aspecte, laturi ale acestuia. Cu
toate acestea, nu negăm aportul pe care observarea empirică îl poate aduce în cercetarea
ştiinţifică, o mare parte din bagajul de cunoştinţe de care dispune în prezent
criminologia datorându-se acumulărilor realizate pe baza observărilor de acest
tip. Observarea ştiinţifică are un şir de reguli generale. Cunoaşterea şi respectarea lor constituie
premisa fundamentală a trecerii la etapa investigării fenomenelor prin tehnicile particulare ale
observaţiei şi de aici la obţinerea unor rezultate semnificative pe plan ştiinţific.1 Observarea
ştiinţifică este orientată către un scop bine
determinat. Ea presupune o contemplare intenţionată şi metodică a realităţii, iar calitatea sa va
depinde de nivelul cunoştinţelor teoretice ale criminologului.2 Observarea, în criminologie, va
avea ca obiect domeniulâ comportamentului delincvent, individual şi de grup; acţiunile în care şi
prin care acesta se manifestă; reacţiile pe care faptele antisociale le provoacă în rândul societăţii

Subiectul II: Victima infracţiunii

2.1. Definiţi noţiuni de victimologie criminologică. (3 puncte) Cercetarea victimologică este o
preocupare relativ nouă şi studiază caracteristicile persoanei sau grupului care a suferit un
prejudiciu sau i s-a adus o vătămare a intereselor ori a integrităţii corporale. Deci, este clar că
nu pot fi considerate drept victime obiectele distruse de infractori sau instituţiile (persoanele
juridice) prejudiciate de activităţile acestora. Victima se
diferenţiază de alte persoane, care, de asemenea, pot fi lezate în urma unor acţiuni infracţionale.
Deci, prin victimă înţelegem persoana care suportă consecinţele fizice, materiale sau morale ale
unei infracţiuni. Dacă nu există daună ca rezultat al unei fapte ilicite, nu există nici victimă. Nu
am fi de acord cu opinia că fără victimă nu poate exista infracţiune, fiindcă există şi infracţiuni
fără victime.
2.2. Comparaţi victima infracţiunii în sens criminologic, sociologic şi juridico-penal. (5 puncte)
2.3. Propuneţi măsuri de profilaxie victimologică. Măsurile ce se pot lua în vederea evitării
riscurilor victimale pot fi supuse clasificării. În opinia victimologilor români măsurile pot fi
divizate în măsuri de protecţie socială şi de autoprotecţie. Măsurile de protecţie socială revin,
în special organelor judiciare responsabile
socialmente cu prevenirea, sancţionarea şi pedepsirea infractorilor. Acţiunile de pază, de
anticipare şi prevenire a infracţiunilor, ale organelor de poliţie, promptitudinea şi eficienţa lor în
descoperirea infractorilor, aplicarea corectă a normelor de drept penal în raport cu situaţia
specifică diferitelor infracţiuni, sunt, direct sau indirect, măsuri sociale de protecţie împotriva
victimizării [Aşa cum afirma S. Wrightsman, deţinerea infractorilor deosebit de periculoşi în
instituţiile specializate asigură un nivel mai înalt de securizare psihologică a cetăţenilor [223].
Protecţia socială împotriva victimizării este şi responsabilitatea legiuitorului şi executivului.
Activitatea organelor judiciare depinde de actele normative al Parlamentului, în ceea ce priveşte
buna funcţionare a lor, cât şi eficienţa legii. Executivul are rolul de a pune în mişcare acele
mecanisme administrative care să o transpună în realitate. Măsurile de
autoprotecţie sunt cele ce revin în sarcina persoanelor particulare care, de fapt, sunt şi trebuie să
fie rodul unor influenţe organizate în vederea evitării riscului victimal şi al victimizării Ca
măsuri probabile amintim: asigurarea intrărilor în locuinţe, evitarea locurilor periculoase şi a
persoanelor dubioase, în general măsurile de autoprotecţie privind viaţa prin sisteme
educaţionale promovate de familie, şcoală sau alte instituţii care trebuie să-l determine pe minor
să manifeste un spirit de prevedere care să aibă în vedere propria-i securitate. El trebuie 122
să-şi formeze anumite deprinderi de securitate personală, graţie cărora poate reduce foarte mult
riscul de victimizare la care e expus [126, p.89]. Clasificări găsim şi în documente internaţionale.
Conform Recomandării CE R (91) 11 măsurile de prevenire fac parte din măsurile generale,
divizate în: a) măsuri de sensibililizare, educaţie şi informare; b) culegere şi schimb de
informaţii; c) prevenire, depistare şi asistenţă; d) măsuri în dreptul penal şi procedură penală
[50]. Consiliul European şi ONU la 11.12.1983 au recomandat ţărilor lumii să-şi propună să
execute programe de apărare a victimelor, inclusiv cele ale criminalităţii, care să includă măsuri
de prevenire, divizate în: a) măsuri educative; b) de asigurări sociale faţă de minorii abandonaţi;
c) efectuate de ONG-uri, de ex. cele de asistenţă juridică şi medicală pentru victimele abuzurilor
sexuale; d) activităţi de pregătire şi educaţie antiinfracţională desfăşurată de organele de ordine
publică şi justiţie [98, p.165]. Exemple de clasificări sunt diverse, esenţial este ca aceste măsuri
indiferent de clasificare să fie cu succes implementate. În opinia noastră, pentru o mai bună
înţelegere, măsurile de prevenire victimologică a infracţiunilor contra inviolabilităţii sexuale a
minorilor, săvârşite prin violenţă trebuie să fie divizate în măsuri generale şi individuale, care la
rândul lor pot fi aplicate în practică diferenţiat, în funcţie de etapele pre-infracţională,
infracţională şi post-infracţională.
Metodele de prevenire pre-infracţională sunt orientate spre prevenirea şi avertizarea minorilor cu
privire la situaţiile de risc, în care există pericolul să fie victimizate. Modalităţile date au scopul
de a înlătura sau neutraliza împrejurările, care favorizează săvârşirea infracţiunii sexuale, comisă
cu violenţă, în lipsa cărora este imposibilă realizarea cauzei.
 Test nr. 9

1.1. Definiţi aspectele fenomenologice ale criminalităţii. viziunea sistemică asupra fenomenului
infracţional presupune utilizarea conceptelor de sistem,structură şi funcţii, precum şi a noţiunilor
de cauză şi condiţie care stau la baza relaţiilordinamice subsistemice şi intersistemice. Sistemul
reprezintă un ansamblu superior organizat de elemente (subsisteme) integrate structural şi
dinamic, ansamblu care are drept scop realizarea unor anumite valori (efecte) în condiţiile unui
mediu variabil şi posibil perturbant.
1.2. Determinaţi legăturile criminologiei cu alte discipline nejuridice. (5 puncte)
Criminologia şi sociologia Sociologia este o ştiinţă a ansamblului fenomenelor şi realităţii lor
sociale, care a devenit astăzi o ştiinţă complexă, diversificată în numeroase specialităţi –
sociologii de ramură: economică, politică, juridică etc. Sociologia juridică (numită de unii autori
şi sociologie penală) studiază condiţionarea şi implicaţiile sociale ale
criminalităţii, câmpul şi structura relaţiilor sociale în care dreptul penal intervine, problemele
cunoştinţei populaţiei cu privire l fenomenul criminalităţii şi la reacţia socială de apărare
împotriva
acestuia etc. Sociologia juridică, se poate spune, cercetează procesul de elaborare şi aplicare a
dreptului, eficacitatea reglementărilor juridice, corelaţia dintre conţinut şi forma dreptului3 ,
problematica
conflictelor interumane4 etc. Pe arena vieţii ştiinţifice cercetarea sociologică şi cea criminologică
răspund unui ţel comun, şi anume sporirea eficacităţii activităţilor de prevenire a faptelor
antisociale şi de apărare socială a valorilor ocrotite de legea penală, inclusiv resocializarea pe
calea reeducării delincvenţilor.5 Sociologia oferă principii, metode şi tehnici care contribuie într-
un mod hotărâtor la abordarea şi analiza ştiinţifică a criminalităţii şi a activităţilor de prevenire şi
combatere a fenomenului infracţional, şi aceasta reprezintă o trăsătură comună
cu criminologia.
Criminologia şi psihologia Termenul “psihologie” este format din cuvintele “psiche” care
înseamnă “suflet” şi “logos” cu sens de idee, cuvânt, ştiinţă. Psihologia oferă criminologiei date
şi informaţii necesare studiului psihicului, legităţilor proceselor psihice etc. Studiul obiectiv al
vieţii psihice umane, în ansamblul ei, pe
care-l întreprinde psihologia conduitei1 , oferă largi posibilităţi de aplicare în domeniul
criminologiei.2
Deşi psihicul delincvenţilor nu este, în esenţă, deosebit de cel al non-delincvenţilor, totuşi,
cercetarea comportamentelor infracţionale este de natură să ofere informaţii asupra motivaţiilor
comportamentelor infracţionale.
Este o perspectivă prin care cercetările comune psihologice şi criminologice confirmă că psihicul
uman este susceptibil a se dezvolta şi a se maturiza; structurile psihice negative, pot fi, prin
urmare, transformate şi reciclate spre bine. Prin urmare, psihologia este una dintre ştiinţele de
bază ale viitorului, care studiază nemijlocit nu numai procesele psihice, ci şi este intim legată de
problemele devianţei.
Criminologia – statistica Statistica generală este ştiinţa care studiază fenomenele de masă,
legile care guvernează starea, structura şi dinamica fenomenelor de masă, influenţându-le şi
elaborând posibilitatea prevederii evoluţiei viitoare a acestora. Pentru criminologie o
importanţă deosebită o are statistica judiciară (numită la fel – penală sau criminală), denumită
de I.Tanoviceanu
“făclia legiuitorului penal modern”.1 Primii oameni de ştiinţă care s-au preocupat de fenomenul
infracţional au fost matematicienii, care au utilizat noţiunea de “Statistici criminale”.2
Cunoaşterea laturii cantitative – fără a neglija nici specificul calitativ – are o importanţă
deosebită în cunoaşterea fenomenologiei sociale. Statistica, ca ştiinţă socială, studiază latura
globală, cantitativă a fenomenelor de masă, legităţile evoluţiei sociale în condiţii concrete de loc,
timp, spaţiu geografic, expresia lor numerică, matematică.
1.3. Formulaţi metoda şi tehnica experimentală în cercetarea criminologică. (7 puncte)
Metoda experimentală sau experimentul este o metodă aplicată în cele mai felurite domenii ale
ştiinţei. Anume pe cale experimentală cercetătorul sesizează legăturile între diferite fenomene
dar mai ales – raportul de cauzalitate dintre acestea. Experimentul reprezintă o observaţie
provocată în condiţii determinate sau alese de însuşi experimentatorul.4 După cum arăta Eduard
Claperede: “Această metodă este succeptibilă de a ne ajuta să constatăm fenomene care după
cursul natural al lucrurilor ar urma să se manifeste şi care sunt, totuşi, importante pentru
soluţionarea problemei puse”.1 Deci, experimentul, ca metodă criminologică, reprezintă o
observare provocată în condiţii alese de experimentator. Principalele particularităţi ale metodei
experimentale sunt: - provocarea; - varierea şi - repetarea fenomenului studiat. Există mai multe
tipuri de experiment. Specialiştii în domeniu folosesc drept criterii de clasificare: locul de
desfăşurare a experimentului, natura variabilei independente 2
şi procedeele de manipulare şi verificare utilizate.Potrivit cu locul de desfăşurare se face
distincţie între
experimentul de laborator şi de teren. Experimentul de laborator presupune provocarea în mod
artificial, în laborator, a unei situaţii asemănătoare celei reale. Experimentul de teren se
realizează prin considerarea unei situaţii naturale ca experimentale. El are avantajul de a permite
studierea fenomenului în condiţii naturale. În raport cu natura variabilei independente,
experimentul poate fi provocat sau invocat. Experimentul provocat presupune ca
experimentatorul să acţioneze variabila independentă. În experimentul invocat, variabila
independentă nu este influenţată de
experimentator, ci face parte din condiţiile preexistente, experimentatorul limitându-se numai la
a nota influenţa acesteia asupra fenomenului studiat.3 În funcţie de modalităţile concrete de
manipulare a variabilelor există tipul de experiment “înainte” şi “după”. Spre exemplu, pentru a
cunoaşte influenţa unor filme de violenţă asupra unui grup de elevi, grupul este examinat atât
înainte de vizionare cât şi ulterior. Unii specialişti1 consideră astfel, că sistemul penal în
totalitatea sa, constituie un adevărat experiment. Prevederile legale cu privire la suspendarea
executării pedepsei, la probaţiune, la eliberarea condiţionată pot fi considerate variabile
experimente. La dispoziţia experimentului rămâne acea zonă a cercetării criminologice destinată
examinării acţiunii factorului care
contribuie la prevenirea fenomenului criminalităţii. Aplicarea acestei metode îndeosebi la
domeniul profilaxiei crimei şi la examinarea influenţei factorilor pozitivi nu-i micşorează
importanţa, întrucât răspunsul la întrebările de ce unii oameni săvârşesc infracţiuni, iar alţii se
abţin de la săvârşire reprezintă două laturi ale aceleiaşi probleme.

Subiectul II: Victimologia criminologică

2.1. Definiţi istoricul apariţiei şi constituirii victimologiei ca ştiinţă. De-abia la
sfîrşitul celui de-al II-lea război mondial, s-a înţeles că studiul fenomenului criminal ar fi
incomplet dacă s-ar neglija conceptul de "victimă". Anume acest fapt a constituit punctul de
plecare pentru o nouă disciplină ştiinţifică: victimologia. Primul eseu de victimologie ştiinţifică a
fost publicat în 1948 de către Hans von Hentig sub
titlul de "Criminalul şi victima sa", unde se arată că, studiind provenienţa situaţiei infracţionale
poate fi identificată victima care ori cedează, ori contribuie, ori provoacă etc., devenind unul
dintre factorii determinanţi ai săvîrşirii infracţiunii. Anume anul 1948 şi se consideră ca an al
naşterii victimologiei. De la apariţia lucrării lui von Hentig, această nouă ramură a
ştiinţeicriminologice a captat interesul criminologilor, psihologilor şi psihiatrilor, care nu au
încetat de atunci să sublinieze necesitatea de a include victima în orice model şi schemă
explicativă a criminalităţii. Însăşi Hans von Hentig, cel care a contribuit la schimbarea
fundamentală asupra felului în care era văzută victima, a fost impulsionat în studierea
aprofundată a victimei de impresiile din beletristica interbelică.1 Pentru prima dată, noţiunea de
victimologie a fost utilizată de B. Mendelsohn la Conferinţa psihiatrilor care avut loc în 1947 la
Bucureşti. El a prezentat un raport "Orizonturi
biopsihosociale noi: victimologia", în care menţionează necesitatea afirmării unei ştiinţe noi
despre victima infracţiunii. Totuşi, lucrarea lui von Hentig a fost cea care a deschis drumul către
tratarea din mai multe unghiuri de vedere a aceluiaşi subiect - victimologia. Doi ani mai tîrziu, în
1949, psihiatrul american W. Werthau, în lucrarea sa „The show of violence” („Imaginea
violenţei”), în care evidenţiază necesitatea studierii victimologiei, scria că nu se poate înţelege
psihologia criminalului fără să se cunoască sociologia victimei, de aceea este nevoie de ştiinţa
victimologiei.
2.2. Determinaţi criteriile şi sistemele de clasificare ale victimelor. Rolul victimei în
mecanismul actului infracţional poate fi extrem de divers şi din acest punct de vedere,
comportamentul victimei poate fi:- pozitiv, adică victima opune rezistenţă activă agresorului;-
neutru - nu contribuie nici la comiterea infracţiunii şi nici la contracararea ei;- negativ - unde
victima însăşi încalcă într-un oarecare mod normele morale sau juridice.
Luînd drept criteriu gradul de participare şi de răspundere a victimei în comiterea infracţiunii,
cercetătorul Stephen Schafer3 stabileşte şapte categorii victimale:
1) victime care anterior crimei nu au avut nici o legătură cu făptaşul; întîlnirea dintre victimă şi
infractor este complet întîmplătoare, iar victima nu are nici o parte din vină;
2) victime provocatoare, care anterior faptei infracţionale au comis, conştient sau
inconştient, ceva ce a declanşat "trecerea la act";
3) victime care precipită declanşarea "trecerii la act" prin comportamente neglijente
şiincită infractorul la comiterea de acte ilegale, deci o parte de vină le aparţine
4) victime slabe fiziologic, biologic, care nu pot opune rezistenţă criminalilor (bătrîni,
5) victime slabe sub aspect social; acestea sunt persoanele ce aparţin unor grupuri
minoritare etnice sau religioase neagreate şi cad victime agresiunilor fără să aibă vreo
vinăpersonală;
6 victime autovictimizante,) ce orientează victimizarea asupra lor însele (prostituate,
7) victime politice, care au avut de suferit din cauza convingerilor lor.
În sfîrşit, Lamborn (1968) arată că "întîlnirea" victimă - infractor poate apărea sub forme de:
- iniţiere;- facilitare;- provocare;- comitere sau săvîrşire;- cooperare; 224- instigare.1
Tot din punct de vedere al vinovăţiei victimei, Mendelsohn (1956) distinge următoarele
categorii de victime:
- absolut nevinovate;- avînd o vinovăţie minoră;- la fel de vinovate ca şi infractorul;- mai
vinovată decît infractorul;
- absolut vinovată, avînd responsabilitatea totală în comiterea infracţiunii (- victimă - simulant
(confabulator).
În funcţie de aceleaşi criterii, în 1967 Fattah propune cazurile de:- nonparticipare;- latent,
predispus;- provocator;- participant;- fals.
2.3. Elaboraţi măsuri de profilaxie victimologică.
Test nr. 10

Subiectul I: Teorii contemporane asupra criminalităţii

Activităţi de evaluare:
1.1. Descrieţi orientările contemporane bioantropologice asupra criminalităţii. (3 puncte)
1.2. Demonstraţi teoria constituţiei predispozant delincvenţiale. Continuatorii
lombrozianismului menţin şi continue să dezvolte teza că la baza comiterii crimelor se află
constituţia anatomică a omului, ca o unitate morfologică şi funcţională care, în anumite condiţii
de mediu, contribuie într-o mare măsură la inadaptarea socială. Această concepţie are la bază
lucrările tipologice
realizate de Ernst Kretschmer în Germania, N.Pende în Italia şi Wiliam Sheldon în S.U.A. În
anul 1921 medicul psihiatru Kretschmer a publicat lucrarea “Structura corpului şi caracterul” în
care a formulat teoria existenţei unei corelaţii între structura corpului uman şi trăsăturile sale
fizice, pe de o parte, şi caracterul omului, pe de altă parte. Astfel doctrina lui Kretschmer
încearcă să distingă
principalele “tipuri caracteriale”, începând edificarea unei veritabile antropologii. Ca elemente
principale, autorul distinge: 1) constituţia – totalitatea caracteristicilor individuale, derivate din
ereditate; 2) caracterul – totalitatea posibilităţilor reacţionale ale unui individ; 3)
temperamentul
– partea psihicului ce se află în corelaţie cu structura corporală.Pornind de la constituţia
corporală, E.Kretschmer stabileşte următoarele tipuri constituţionale distincte:
a) tipul picnic – scund, plin, vesel, şi fiind predispus la săvârşirea infracţiunilor ce necesită o
doză sporită de viclenie – falsuri, escrocherii, fraude ş.a. b) tipul astenic – caracterizat prin
trăsături longiline, umeri înguşti şi musculatură subdezvoltată, fiind firavi, calmi şi energici,
având o predispoziţie delincvenţială mare la săvârşirea unor infracţiuni din cele mai variate; c)
tipul atletic – cu musculatura puternică şi o bună stabilitate psihologică, înclinaţi la comiterea
infracţiunilor contra persoanelor şi a bunurilor; d) tipul displastic – cu disproporţionalităţi şi
dezarmonii în dezvoltarea corporală, înclinat spre comiterea unor infracţiuni grave şi spre
recidivă. Deci, există o corelaţie între tipul biologic şi trăsăturile psihice, felul de a fi şi felul de
manifestare, precum şi felul de adaptare socială al fiecărui tip. Astfel, tipul picnic este mai
deschis şi sociabil, caută relaţii sociale etc.; tipul atletic este tipul omului sănătos, adaptabil,
echilibrat; tipul astenic este retras, timid, puţin sociabil. Din statisticile existente:a) Picnicii
săvârşesc cele mai multe crime contra bunurilor; b) astenicii şi atleticii comit cele mai multe
crime contra persoanelor şi proprietăţii; c) recidiviştii se recrutează mai mult din picnici, dar şi
ceilalţi contribuie.
 Investigaţii analogice a întreprins profesorul W.Scheldon care în a.1949 a publicat lucrarea
“Varietatea criminalităţii minore: introducere în psihiatria constituţională”.3 El a aplicat propria
tipologie, constituită în raport cu gradul de dezvoltare a celor trei foiţe embrionare, fiecare tip
caracterizându-se printr-un temperament diferit: -endomorf-viscerotonic, având o dezvoltare
mai pronunţată a organelor interne; -mezomorf-stomatotonic cu o dezvoltare puternică a
musculaturii; -ectomorf-cerebrotonic cu o mai mare dezvoltare a scoarţei cerebrale şi a
inteligenţei.
Scheldon a stabilit pe cale experimentală – în baza unui eşantion de 200 de delincvenţi internaţi
într-un institut de
reeducare – că cele mai multe cazuri de delincvenţă apar în cazul tipului mezomorf.1 Preocupări
asemănătoare au avut soţii Gluek din S.U.A., care ocupându-se de minoritatea penală au
susţinut existenţa unei
legături între particularităţile fizice ale minorilor şi înclinaţiile lor spre un anumit tip de
comportament criminal.
Deşi aceste concepţii au fost aspru criticate de Sutherland şi Cressey, care au încercat să
arăte lipsa de suport ştiinţific a concluziilor respective, totuşi această direcţie de cercetare nu
a fost abandonată.

1.3. Selectaţi şi autoevaluaţi cea mai importantă teorie contemporană de orientare sociologică. Teria
putrefacţiei morale (am mai numit-o noi şi teoria consecinţelor dezastruoase ale nănăşismului,
cumetrismului, protecţionismului şi corupţionismului) este, posibil, cea mai
viabilă teorie pentru Republica Moldova. Până la 1989/1991 populaţia Moldovei a trăit într-un sistem de
valori, comunismul asigurând un minimum de siguranţă cu preţul acceptării fără condiţii a
servituţilor. Aveam o imagine simplă a duşmanului şi o egalitate în sărăcie. Peste noapte însă ne-
am trezit şi fără aceasta, fiindcă sfârşitul comunismului a produs o viaţă plină de riscuri şi
ameninţări. După o afirmaţie a lui Confucius – „Nu dea Domnul să trăieşti în epoca marilor
schimbări sociale”, - ne-am trezit liberi,dar când momentul libertăţii, atât de mult aşteptat a sosit,
nu mai ştii nici ce vei mânca, nici unde vei dormi, nici ce te aşteaptă în ziua de mâine. Cu atât mai
mult că în tînărul stat suveran –
Republica Moldova – începe perioada trecerii la economia de piaţă, am spune noi perioada
capitalismului sălbatic, când după o afirmaţie a scriitorului J.London domină colţii ascuţiţi şi
muşchii puternici.În decursul a câţiva ani are loc prăbuşirea sistemului politic, dezintegrarea
structurilor economice cu un şir de consecinţe negative: inflaţia, şomajul, creşterea preţurilor,
pauperizarea societăţii, dar mai ales criza morală au lovit din plin. Insensibilitatea morală
manifestată prin lipsa milei şi a căinţei, indiferenţa, cruzimea, violenţa, agresivitatea, perfidia,
 răzbunarea,traiul desfrânat, sunt însuşiri care le constatăm prezente în ziua de astăzi. Trecerea de
la un sistem în care interdicţia era regula iar dreptul excepţia, la un sistem în care dreptul ar
trebui să fie regula iar interdicţia ar trebui să reprezinte excepţia sa dovedit a fi mult mai
anevoioasă decât în euforia adunărilor de pe Piaţa Marii Adunări Naţionale.
În asemenea condiţii când sărăcia a atins culmile iar „cuţitul a ajuns la os”, populaţia Republicii
Moldova încearcă găsirea d noi soluţii, mijloace şi metode de întreţinere a familiilor, cea
mai reuşită fiind plecarea la muncă peste hotare.Aşa, din aproximativ patru
milioane/populaţie, circa 1,2 mln./populaţie sunt minori, peste 1 mln./populaţie – persoane
de vârsta a treia, iar mai bine de 1,3 mln. se află la muncă peste hotarele ţării. Acest lucru
devine şi mai dureros când amintim că ultima categorie reprezintă genofondul naţiunii,
cele mai apte
persoane (având o vârstă cuprinsă între 20-60 ani) pentru realizări în toate domeniile vieţii
Practic, a apărut situaţia când ce-i de sus nu mai pot face nimic sau aproape nimic pentru
marea majoritate, iar ce-i de jos nu
mai vor să aştepte mila celor de sus. Dar dacă în anul 1917 această situaţie a dus la o revoluţie
sângeroasă cu consecinţe nefaste pe o durată de şapte decenii, apoi astăzi populaţia
Republicii Moldova a
ales o altă cale – migraţiile în masă – fenomen care deja se resimte negativ în toate sectoarele
vieţii.
În sfârşit apare un moment foarte interesant şi specific doar pentru Republica Moldova: ce-i circa
aproape un milion/populaţie activă, antrenată nemijlocit în viaţa socială, economică şi
politică,sunt, printr-o mulţime de ramuri (legături), nănaşi, fini, cumetri, 204 rude sau
prieteni. Practic, orice problemă sau afacere se rezolvă
prin noul curent apărut în Moldova: nănăşismul şi cumetrismul, care la rândul lor se bazează pe
protecţionism şi corupţionism. Astăzi, dreptul „telefonic”, legăturile de rudenie şi
apartenenţa politică înseamnă mai mult decât asemenea calităţi ca: dreptatea, legea,
ordinea, cinstea, onoarea, demnitatea etc. Societatea este infectată cu microbul putrefacţiei
morale şi dacă la generaţia în creştere (la nivel de învăţămînt preşcolar) mai poate fi
aplicat un tratament eficace prin educaţie civică, morală etc., atunci la generaţia în vârstă, în special
dacă aceasta a deţinut sau deţine anumite funcţii sau posturi, unicul remediu rămâne a
fi„amputarea”. Cineva ar putea să ne învinuiască pentru duritatea unor asemenea afirmaţii, dar
societatea nu este, cum se crede adeseori,un element străin moralei. Societatea este condiţia
necesară moralei, iar omul nu este o fiinţă morală doar dacă nu trăieşte în ea. În întreaga lume
civilizată cele trei puteri – legislativă, executivă şi judecătorească, - sunt separate atât „de iure”
cât şi „de facto”, lucru care categoric nu poate fi afirmat în cazul Republicii Moldova.
 Concentrarea tuturor acestor puteri cu funcţii şi scopuri diferite în mâinile unui singur partid de
guvernământ este o ameninţare la adresa democraţiei, este un pas înapoi spre întunericşi
totalitarism, spre frică şi neîncredere în siguranţa zilei de mâine.Din aceste cauze, precum şi în
rezultatul crizei economice,
fenomenul nănăşismului şi cumetrismului s-a agravat la maximum.Oamenii încearcă să se
autoprotejeze, creându-şi clanuri,caracteristice epocii barbariei şi
sălbătăciei.Protecţionismul a atins culmile. În majoritatea angajărilor în servicii, studii,
afaceri, efectuarea justiţiei etc., cineva a „telefonat”, l-a susţinut sau la protejat pe un altul,
împrăştiind în său corupţia sau făcând textele legilor mai elastice. În sfârşit, ca cea mai
gravă consecinţă a nănăşismului, cumetrismului şi protecţionismului ne apare
corupţionismul. Spre 205 regret acesta a atins culmile, infectând întreaga naţiune. Aproape
nu există domeniu în care corupţia să nu înflorească. Astăzi, pe
„gratis” nimeni nu face nimic: pedagogul nu instruieşte elevul, medicul nu tratează bolnavul,
judecătorul nu soluţionează cazul, vameşul nu permite intrarea/ieşirea mărfii etc. şi doar ţăranul
lucrează din zori şi până-n noapte, pentru că nu are cine-i da mită şi nici nu are de la cine
cere.Nu putem să afirmăm cu certitudine care sector al vieţii:social, economic sau politic; care
putere: legislativă, executivă sau judecătorească, - este mai corupt(ă). Acest microb al
putrefacţiei, generat de nănăşism, cumetrism, protecţionism şi corupţionism, - a pătruns peste
tot,generând o criză morală a naţiunii. Desigur că, aceste fenomenenegative vor putea fi
înlăturate, însă doar cu o puternică intervenţie economică din exteriorul ţării şi după câteva
generaţii.

Subiectul II: Cauzalitatea criminalităţi:

2.1. Descrieţi problematica clasificării factorilor criminogeni. Cauzalitatea este o formă a
interacţiunii dintre fenomene şi procese, este tipul principal de determinare şi reprezintă prin sine
legătura obiectivă dintre două fenomene: cauză şi efect. Un fapt poate să nu implice, însă, un
singur antecedent (consecinţă), ci o pluralitate de antecedente. Fiind o realitate deosebit de
complexă, fenomenul criminalităţii cuprinde o
multitudine de asemenea antecedente, ceea ce impune ca analiza criminologică să încerce
identificarea acelor fapte şi situaţii care au relaţia cea mai strînsă şi cea mai generală cu actul
criminal. Stabilind o combinaţie complexă a tipurilor de legături de dependenţă, care unesc crima
cu situaţiile concrete de viaţă care o preced, trebuie să se acorde o atenţie primordială acelor
factori uniţi printr-o relaţie cît mai strînsă şi cît mai generală cu fapta comisă, fără a ignora însă,
dependenţele indirecte, parţiale sau intermediare. În acest sens, în perimetrul antecedentelor
crimei pot exista o serie de factori intermediari, cu caracter mai puţin general, care, fără a avea o
relaţie directă cu fapta comisă, acţionează ca un gen de „cauze ale cauzei principale”,2
reprezentînd condiţii favorizante ale actului criminal. Unii autori,utilizează şi termenul de
criminogeneză, înţelegînd întregul ansamblu al
etiologiilor (izvoarelor) societăţii contemporane care se află la originile criminalităţii şi
amplificării ei continue. Abordarea criminogenezei trebuie să urmeze o sistematizare necesară
cunoaşterii întregii etiologii a criminalităţii.
Majoritatea şcolilor, curentelor şi teoriilor criminologice clasice şi contemporane, care au
dominat şi domină ştiinţa criminologică, au la bază ideea că infracţiunea este determinată de
anumite cauze şi condiţii, ceea ce implică recunoaşterea caracterului cauzal al criminalităţii.
Unele teorii tind să explice criminalitatea printr-o singură cauză de ordin general, altele au o
tendinţă de a pune criminalitatea pe seama unei determinări complexe.
2.2. Demonstraţi factorii criminogeni demografici. În literatura criminologică se utilizează şi
termenul de factor, prin care se înţelege tot o cauză, adică factorul ar fi similar cu o cauză.
Factorii criminalităţii sau cauzele criminalităţii ar avea acelaşi sens. Totuşi, considerăm că prin
factor se înţelege ceva mai mult decît prin cauză,
termenul avînd un sens mai larg, care ar include atît o cauză, cît şi o condiţie, ba chiar şi alte
elemente contributive la apariţia unui fenomen. În acest sens, clasifică factorii criminalităţii în
factori interni sau endogeni şi externi sau exogeni, precum şi în factori organici sau
antropologici, şi fizici sau naturali
(cosmici). Astfel, individul şi mediul sunt factorii esenţiali în geneza criminalităţii. Uneori, sub o
impulsivitate exterioară neînsemnată, explodează o perversitate profundă, nebănuită, care creată
şi nutrită de condiţiile anormale fizico-psihice ale individului, mocnind în interiorul intim al
acestuia, s-a descărcat furios, la atingerea ei de către o cauză externă într-un moment oportun.
Alteori, influenţe exterioare grave, în momente fatale, dezlănţuie pasiuni, sentimente, sub
imperiul cărora, oameni cu un trecut lung foarte onorabil, se coboară la crime, pe care le găsim
în cea mai vădită contradicţie cu natura lor. În cele ce urmează, vom încerca şi noi să estimăm
factorii care generează criminalitatea, utilizînd acolo unde este posibil unele curente, teorii, şcoli
atît clasice cît şi contemporane. Am
ales această cale fiindcă, caracteristica esenţială a unei teorii ştiinţifice este aceea că ea face
afirmaţii care ulterior pot fi contestate. Pentru a contesta o teorie ştiinţifică, trebuie să prezinţi
date empirice, care derivă din această teorie, apoi să compari aceste date cu observaţii făcute în
lumea reală. Dacă observaţiile coincid cu datele teoriei, atunci aceasta devine şi mai credibilă,
dar nu şi probată. Dacă observaţiile nu coincid cu ideile teoriei, atunci aceasta este falsă. Din
considerentele exprimate mai sus preferăm următoarea analiză a factorilor care determină sau
generează criminalitatea, clasificîndu-i în: - factori ereditari (antropologici); - factori geografici;
- factori economici; - factori demografici; - factori psihologici; - factori socio-culturali; - factori
politici.

2.3. Estimaţi influenţa factorilor economici asupra criminalităţii. (7 puncte)

Printre factorii care determină sau generează criminalitatea se numără şi factorii
economici. Aprecierile şi concluziile cu privire la influenţa condiţiilor economice asupra genezei
şi dezvoltării criminalităţii sunt extrem de variate, discuţia existînd asupra cantităţii şi calităţii
rolului acestor factori. Printre primii s-a preocupat de această problemă C. Lombroso, care a fost
nevoit să
recunoască influenţa condiţiilor economice asupra criminalităţii. El relevă că, această
problemă este atît de complexă şi examinarea ei atît de dificilă, încît nu i se poate da o
apreciere unică.
Lombroso nu împărtăşeşte ideea că, criminalitatea este întotdeauna efectul mizeriei, susţinînd că
ea poate fi şi efectul bogăţiei. Criminalul înnăscut găseşte mai multă ocazie de a comite crime în
bogăţie, decît în mizerie, iar criminalul de ocazie şi mai mult. Sărăcia şi bogăţia îşi au
criminalitatea lor specifică, întrucît săracii comit mai ales crime contra proprietăţii, iar
bogaţii – contra bunelor moravuri şi a personalităţii. În final, Lombroso conchide că,
factorul economic are o mare influenţă asupra criminalităţii, iar mizeria şi sărăcia nu sunt
cauze principale ale fenomenului, căci şi bogăţia, mai ales cea obţinută rapid, dă o largă
contribuţie criminalităţii. 1 Cu privire la influenţa economică asupra criminalităţii s-a expus
şi R. Garofalo, care
începe studiul raportului dintre criminalitate şi condiţiile economice prin expunerea tezei
socialiste. Anume regimul capitalist, care produce proletariatul şi inegalitatea economică,
este cauza principală a criminalităţii. Garofalo examinează inegalitatea economică, încercînd
să afle dacă aceasta este cauza principală sau, cel puţin, una din cauzele cele mai importante
ale criminalităţii. Prin proletar el înţelege un individ lipsit de bunuri imobiliare, care nu are
alt mijloc de existenţă decît munca sa manuală, retribuită cu un salariu, ce ar asigura strictul
necesar. Calitatea de proletar însă nu înseamnă mizerie. Cauza mizeriei, în condiţii normale, este
în majoritatea cazurilor lenevia, trîndăvia, apatia şi lipsa de curaj. La marea majoritate a clasei
muncitoare nu există mizerie, aceasta suferind doar de imposibilitatea de a-şi procura atîtea
plăceri, de cîte vede că se bucură cei bogaţi. Desigur, cel care lucrează pentru salariu se
simte sărac în raport cu patronul său; micul proprietar se simte sărac în raport cu marele
proprietar etc. Sentimentul cupidităţii există, într-un grad mai mare sau mai mic, la toţi
oamenii. Dar ca acest sentiment să conducă la crimă, trebuie ca individul să se găsească nu
într-o condiţie economică
specială, ci într-o condiţie psihică specială.
Proletariatul este caracterizat prin lipsa capitalului – condiţie economică permanentă, care
nu prezintă nimic anormal pentru cei obişnuiţi cu această situaţie. Ea constituie o stare de
nemulţumire şi jenă numai pentru acei, care au dorinţe sau lipsuri ce nu pot fi satisfăcute prin
veniturile cotidiene. Dar tot o asemenea stare de nemulţumire şi jenă poate exista, din motive
analogice, chiar în clasa avuţilor. Nimic nu ne spune că disproporţia între dorinţe şi posibilităţile
de a le satisface, ar fi mai mare într-o clasă sau alta.În concluzie Garofalo susţine că, ordinea
economică nu este o cauză a criminalităţii în
general; fluctuaţiile economice pot duce la argumentarea unei forme de criminalitate, care este
compensată prin diminuarea unei alte forme, adică sunt cauze posibile ale criminalităţii
specifice.În acelaşi context remarcăm şi poziţia lui Ioseph van Kan,2
care susţine că criminalitatea
trebuie privită ca un produs istoric strîns legat de un anumit loc. Criminalitatea unei regiuni sau a
unei ţări determinate este efectul cauzelor proprii şi particulare ale acesteia. Deci, nu se poate
vorbi de criminalitate în general. Criminalitatea franceză este deosebită de criminalitatea italiană
sau germană, compunîndu-se din alte elemente constitutive.
Analiza criminalităţii prin prisma factorilor economici nu poate, prin urmare, furniza decît
rezultate locale. Aşa, analiza criminalităţii în cantonul Zurich, de exemplu, duce la concluzii
numai pentru Zurich şi nicidecum pentru toată Elveţia (iar pentru criminalitate în general şi mai
puţin).
Interesantă ni se pare şi viziunea părintelui criminologiei române T. Pop,3
care susţine că printre multiplii factori ai criminalităţii se înscriu şi factorii economici. Precum
nu se poate vorbi
de o prevalare sau predominare permanentă a unui sau alt factor, tot astfel nu se poate vorbi de
aceasta nici în privinţa factorului economic. Pot fi situaţii cînd acesta să aibă un rol redus,
secundar, iar în altele, dimpotrivă, să fie principal, dominant. Variaţia rolului factorului
economic, influenţează mai ales criminalitatea specifică. prin importanţa influenţei factorilor
asupra criminalităţii pe primul loc se află ereditatea, urmînd apoi educaţia, iar după acestea
condiţiile economice.
Condiţiile economice influenţează criminalitatea în mod direct şi în mod indirect. Influenţa
indirectă se produce prin intermediul celorlalţi factori, care în mod diferit sunt influenţaţi de
condiţiile economice. Diferiţi factori criminogeni (antropologici, sociali, economici, fizici etc.)
se influenţează reciproc, rotindu-se într-un singur cerc. Între aceştia există o relaţie de
interdependenţă. La rîndul lor, condiţiile economice sunt clasificate în:
- condiţii economice bune, favorabile;
- condiţii economice rele, nefavorabile.Condiţiile economice bune vor putea slăbi, calma,
micşora influenţa nefastă a condiţiilororganice nefavorabile. Defectele fizice, anomaliile
organice, dispoziţiile ereditare rele vor putea
fi înlăturate sau ameliorate, sau vor putea fi făcute inofensive în cazul condiţiilor favorabile. Şi
invers, condiţiile economice rele, în tendinţa manifestării lor nefavorabile, vor fi împiedicate,
reţinute sau micşorate de influenţa bună a unor condiţii organice favorabile. Individul sănătos
fizic şi psihic, înarmat cu o disciplină morală şi oarecare cultură, va rezista mai uşor tentaţiilor
rele provocate de condiţiile economice nefaste. Acest individ va înfrunta mai uşor lipsurile,
mizeria, decît individul cu condiţii organice nefavorabile sau cu o educaţie rea. Un individ
sănătos va putea învinge sărăcia prin muncă, pe cînd un individ bolnav, degenerat etc. nu
dispune sau dispune prea puţin de acest mijloc. Desigur, condiţiile economice rele, lipsurile,
mizeria, proasta alimentaţie, lipsa de locuinţă
etc., produc degenerare fizică şi psihică, care este favorabilă criminalităţii. Ele (condiţiile
economice rele) slăbesc psihicul şi fizicul individului, îl epuizează, demoralizează, descurajează,
corupe, slăbind astfel rezistenţa şi rupînd zăgazurile viciilor, pasiunilor, dispoziţiilor rele.
Condiţiile economice, totuşi, sunt mai mult cauze posibile ale criminalităţii specifice.
Criminalitatea specifică sărăciei este criminalitatea contra patrimoniului, pentru că cel sărac duce
lipsuri materiale (alimentaţie, locuinţă, îmbrăcăminte etc.). Fiindcă sărăcia şi bogăţia sunt noţiuni
foarte relative, este evident că mai mult decît sărăcia, o cauză care explică o mare parte a
criminalităţii cu substrat economic, este contrastul între dorinţe (şi nu nevoi de primă necesitate)
şi posibilitatea satisfacerii lor prin posibilităţi legitime.
Crizele economice, conchide T. Pop,1 sporesc criminalitatea, existînd un paralelism între
curba criminalităţii şi curba condiţiilor economice, iar pe de altă parte între curbele criminalităţii
contra patrimoniului şi contra persoanei. În măsura în care se înrăutăţesc condiţiile economice, în
acea măsură creşte curba criminalităţii contra patrimoniului şi invers.
Printre criminologii secolului XX se înscrie un cercetător şi teoretician de frunte – E.
Seelig,2care constată că există un raport de dependenţă strînsă între criminalitate şi factorii de
mediu (în special cei de mediu social), dintre care se evidenţiază factorii economici. Datele
statistice, privind mişcarea criminalităţii şi mişcarea fenomenelor economice (prosperitate, crize
economice, şomaj etc.), mai cu seamă în cazul crimelor contra patrimoniului, confirmă o
asemenea legătură şi dependenţă. Pe de altă parte, există o dependenţă şi o influenţă a
criminalităţii dictate de factorii psihici, precum şi de dispoziţiile personale determinate de vîrstă,
sex, etnie, religie etc. Cu alte cuvinte, factorii de bază ai criminalităţii sunt de două feluri, cauze
(factori) personale sau interne şi cauze (factori) de mediu.
J. Pinatel3
clasifică factorii criminogeni în factori economici, geografici, culturali şi
politici. Factorii economici, la rîndul lor se formează dintr-o serie de factori cu legături
interdependente, precum: şomajul, angajarea pe timp limitat, angajarea sezonieră, inflaţia
care înrăutăţesc echilibrul economic familial, cheltuind rapid economiile făcute în timp, cu multă
greutate.
Şomajul Influenţa şomajului este evidentă, constînd în scăderea bruscă şi excesivă a nivelului de
trai
şi producînd grave efecte asupra psihicului uman. Şomajul provoacă o instabilitate emoţională,
atacînd echilibrul interior al individului, punîndu-l în imposibilitatea de a-şi mai putea realiza,
prin mijloace legale, aspiraţiile sale. El prejudiciază baza structurii familiale. Autoritatea
părintelui – şomer se diminuează considerabil. Inversarea rolurilor familiale poate produce
stări de confuzie, de dezechilibru interior, alcoolism, dorinţa de revanşă împotriva
societăţii.3 De acest fenomen a fost puternic lovită şi Republica Moldova, unde peste 350
mii de muncitori calificaţi, funcţionari, specialişti, pedagogi, ingineri au fost înlăturaţi de la
locurile de muncă şi transformaţi în şomeri,4 luînd drumul pribejiilor în căutarea unei surse
de existenţă.
Crizele economice şi nivelul de trai Scăderea nivelului de trai al păturilor sociale defavorizate se
accentuează în timpul crizelor economice care afectează populaţia, producţia, nivelul
salariilor şi rata şomajului. Studiile
efectuate5 au constatat o corelaţie evidentă între crizele economice şi criminalitate. Aşa, în
Republica Moldova la ora actuală, preţurile mărfurilor alimentare au crescut în comparaţie
cu anul 1990 de 12 ori, al mărfurilor industriale de 25 ori, al serviciilor sociale de 45 ori, iar
puterea de cumpărare a salariului mediu a scăzut de 20 de ori, a pensiilor de 30 ori. Toate
depunerile
băneşti ale populaţiei din cîteva generaţii în băncile de economii, au fost confiscate nelegitim de
către structurile puterii, iar privatizarea cu bonurile nefaste au adus la iluzionarea celor peste 3
milioane de acţionari. În aceste condiţii de strangulare, de frustraţie a oamenilor s-a ajuns la
diferenţierea îngrozitoare a populaţiei: 80 la sută săraci, 10 la sută specialişti şi funcţionari puţin
asiguraţi şi doar 10 la sută bogaţi. Aceasta este actuala structură socială a Republicii Moldova.
Testul 11
1.1 Legea termica-criminalitatea este un fenomen natural ce serepta cu regularitate de la an la
an Legea saturatii-criminalitatea este un fenomen complex carenu se repta mecanic de la an la
an, ci este supusa saturatiei(adica a legii), care face ca criminalitatea dintr-o perioada detimp si
spatiul sa nu depaseasca anumite limite minime simaxime

1.2 Scoala pozitiva italiana este acea care a contribuit colosal la constituirea criminologiei ca
disciplina autonoma, de sine statatoare, cuprinzind idei foarte impornate pentru criminologie, la
care s-a ajuns prin intermediul unor ginditori care au avut valoroase idei,dar nu s-au ridicat
nivelul unei scoli.Acesti ginditori se inscriu in curentele criminologice ce tine de
fizionimie,frenologie,antropologie generala si alienism.
1)Fiziognomia studiaza caracterele omului dupa trasaturile fetei considerind ca exista o
strinsa legatura intre trasaturile fetei , pe de o parte si calitatile psihice pe de alta parte.
La constituirea fiziognomiei ca stiinta o contributie estentiala si-a adus-o scriitorul,filosoful
elvetian Johann Gaspar Lavater,aratind ca in fiziognomie se reflecta sufletul omului dar acesta
poate fi vazut doar prin vointa lui Dumnezeu si doar de “oameni alesi”.
2)Frenologia este stiinta care considera ca facultatile psihice ale indivizilor sunt localizate pe
anumite suprafete ale creierului uman.
Efectuind studii ecranoscopice F.J.Gall a descoperit existenta unor protuberante ,
umflaturi,cucuie pe suprafata cutiei craniene si a presupus ca functiile psihice ale indivizilor sunt
localizate anume in aceste locuri de denivelari,pe care el le numeste bose craniene.F.J.Gall a
identificat 85 de asemenea bose craniene , sustinind ca este suficient sa pipai craniul unei
perrsoane pentru a-ti da seama de nivelul intelectual al acesteia
3)Antropologia Generala – este stiinta care studiaza omul ca fiinta biologica precum si
evolutia acestuia prin studierea raselor si etniilor, a formelor si dimensiunilor omului,precum si
a capactitatii de adaptare a acestuia la mediu.
4)Curentul alienistilor – a adus o noua orientare in criminologie,considerind ca fenomenul 3-
c(crima criminal criminalitate) isi are izvorul din bolile psihice ale indivizlor.Denumirea
curentului provine de la medicii psihiatri care considera ca criminalul este un bolnav
psihic.Cesare Lombroso a elaborat teoria degenerescentei cu privire la explicarea
comportamentului criminal.In conceptia sa izvoruk fenomenului 3-c consta in degenerarea fizica
si intelectuala a individului,ca rezultat al conditillor corespunzatoare de viata si trai.
1.3 Emile Durkheim (1858-1907) – mare sociolog, unul dintre fondatorii sociologiei, profesor
la Universitatea Sorbona şi fondator al publicaţiilor periodice “L’Annee sociologique”.
Principalele sale lucrări sunt: “Diviziunea socială a muncii” (1863), “Regulile metodei
sociologice” (1895), “Suicidul” (1897), “Prohibirea incestului şi originile sale” (1897) etc.
Pornind de la premisa caracterului social al criminalităţii, E.Durkheim a formulat în lucrările sale
o serie de idei originale privind geneza, natura şi perspectivele acesteia. Astfel, analizând în
unele din lucrările sale criminalitatea, autorul o consideră ca făcând parte din orice societate
normală – crima este o parte integrantă a tuturor societăţilor. Întrucât “nu poate exista o societate
în care indivizii să nu se abată, mai mult sau mai puţin, de la tipul colectiv, este inevitabil ca şi
printre aceste abateri să fie unele care să prezinte caracter criminal. Ceea ce le dă acest caracter
nu este importanţa lor intrinsecă, ci aceea pe care le-o împrumută conştiinţa comună”.1 Întrucât
crima este un act care trebuie pedepsit, o societate scutită de crimă este absolut imposibilă.
Crima este, după opinia lui Durkheim necesară. Prin urmare, criminalitatea trebuie analizată şi
explicată nu prin ea însăşi ci în legătură cu o cultură determinată în timp şi spaţiu.
Faptele sociale se împart în “normale” şi “anormale” şi din acest punct de vedere criminalitatea
este un fenomen normal, care însoţeşte în permanenţă orice colectivitate sănătoasă. La rândul
său, societatea este un fenomen autonom, care se autodetermină, astfel încât se poate afirma că
numai socialulexplică socialul, iar fenomenele sociale sunt “lucruri” ale căror caracteristici
esenţiale sunt exteriorizate în raport cu individul uman şi asupra acestuia. După Durkheim însuşi
dreptul este un “lucru social”. Mulţimea criticilor ce i s-au adus au vizat în majoritate anume
concepţia cu privire la caracterul normal, necesar şi util al criminalităţii, reproşându-i-se chiar
faptul că a confundat noţiunile de constantă şi normalitate. Ocupându-se de fenomenul de suicid,
Durkheim îl consideră ca “pe oricare caz de moarte ce rezultă direct sau indirect dintr-un act
pozitiv sau negativ comis de către victimă însăşi care ştie că trebuie să-şi producă acest
rezultat”2 respingând ideea unei predispoziţii psihologice la sinucidere. Durkheim arată că
individul, cu cât are mai mult, cu atât doreşte mai mult, întrucât primirea unor bunuri şi avantaje
nu face decât să stimuleze şi nu să satisfacă sau să reducă nevoile sau dorinţele acestuia.1
Meritul acestor concepţii constă în special în replica pe care a dat-o concepţiilor
bioantropologice, deschizând noi perspective în faţa cercetării ştiinţifice a cauzelor criminalităţii.
Concluzie: Prin ideile desfăşurate de şcoala sociologică franceză s-a instalat o nouă platformă
conceptuală în evoluţia institutului criminologiei, care a oferit posibilitatea parvenirii novaţiei la
studierea şi dezvoltarea criminalului ca individ, şi crimei ca fenomen social. Este important să se
stabilească gradul de influenţă a societăţii mediului social înconjurător asupra fenomenului în
cauză.

2.1
Crima organizataeste definita prin existenta unor grupuride infractori, structurate pe ideea
infaptuirii unor activitatiilegale, conspirative, avand ca principal scop obtinerea deprofituri ilicite
la cote deosebit de ridicate. Activitatile ce compun Crima Organizata au un caractersecret si bine
organizat, din care cauza realizeaza un impact social deosebit de negativ, in multe state el
constituind"cancerul perfid" care vlaguieste puterea societatii amenintaintegritatea guvernelor,
determina cresterea taxelor care seadauga la pretul marfurilor, pericliteaza siguranta si locurilede
munca ale cetatenilor, aduce daune agentilor economiciaflati in competitie, controleaza prin forta
banilor sindicatele,in final realizand o puternica influenta in sfera economicului,socialului si mai
ales politicului.- Stabilitate in cadrul asociatiei infractionale;-
O anumita structura interna si diviziune aroiurilor intre membrii asociatiei;-
Continuitatea si sistematizarea activitatii infractionale;-
Scopul principal al asocierii infractionale sa fie obtinereaunor câstiguri importante;-
Activitatea infractionala sa fie profesionalizata.

2.2 Familiile Mafiei, constituite pe structuri ierarhice stricte,norme interne de disciplina, un cod
de conduita si o marediversitate de activitati ilicite (familiile italiene, americane,cartelurile
columbiene ale drogurilor etc.);2.Organizatiile profesionaleale caror membrii, spredeosebire de
familiile Mafiei, se specializeaza in una saudoua tipuri de activitati criminale (laboratoare
clandestinepentru fabricarea drogurilor, imprimerii clandestine pentrucontrafacerea sau
falsificarea monedelor, furtul si traficul cumasini furate, rapiri de persoane pentru rascumparare
etc.)3.Organizatii criminaleconstituite pe criterii etnice, caresunt, de regula, rezultatul unor
imprejurari specifice precum inchiderea granitelor ori circulatia dificila peste
frontiere,severitatea excesiva a procedurilor de emigrare, expansiuneageografica, in asemenea
situatii se afla societatile criminalechineze (triade), grupurile criminale japoneze,
grupurile jamaicane si altele;4.Organizatiile teroriste internationale, care practicaasasinatul,
deturnarea de avioane, rapirea de persoane etc,sub diferite motivatii, de regula politice, militare,
religioase sirasiale.
2.3 - Promovarea cooperaгii regionale intre organele de ocrotire anormelor de drept relevante
(politie, trupele de graniceri, vama si justitie);- Dezvoltarea suportului legal si psihologic a
victimelor avinddrept scop reintegrarea lor.Ratificarea si implementarea deplina a
instrumentelorinternationale care au o importanta deosebita in domeniulcombaterii crimei
organizate.- studierea si implementarea tehnicilor si metodelor europenede cooperare
politieneasca;- crearea si asigurarea functionarii unui sistem computerizatde schimb de
informatii intre organele nationale de drept;
Testul 12
1.1 Roma, sub aspectul gândirii, era dominata de o intelepciunepractica, concreta, având foarte
putine inclinatii spreabstract. In acest sens, un exemplu viu il reprezinta educatiareligioasa a
cetatenilor, educatie foarte pragmatica. Cel maimare filosof al Romei antice – Cicero arata ca,
credinta indumnezei aduce cumintenie, ceea ce este de folos statului.
Cicero (sec. V i.e.n.) a creat o opera filosofica de mariproportii, ajungând la concluzia ca
intelepciunea imobilizeazaactivitatile omenesti datorita atasamentului fata de ea,conducând la
filosofie.In perioada guvernarii lui Pompei in Roma antica a fostefectuat unul din primele
experimente criminologice, cândpiratii prinsi in Marea Mediterana nu au fost omorâti,
ci imprastiati prin intreaga tara si improprietariti cu pamânt.
Cu timpul ei au devenit slujitori fideli ai statului. Despreaceasta experienta Plutarh scria:
“Pompei a reiesit din aceeaca, omul, dupa natura sa, nu este salbatic. Chiar si cele maicrude
fiare, vazând ca cu ele se comporta bine, isi pierdcruzimea…”Gândirea Romei antice a fost
puternic influentata deplatonism si aristotelism. Acest lucru se observa in esenta lui Lucretiu(anii
50 i.e.n.), Horatiu(ultimii ani i.e.n.),
Ovidiu, Seneca(sec. I. e. n.),Vitruviu, Marc Aureliu s.a. Spreexemplu, Seneca, care era
considerat cel mai mare moralist alRomei antice, puternic influentat de Platon, a fost printre
ceice s-au preocupat de dreptul de a pedepsi si a fundamentatacest drept, sustinând posibilitatea
disparitiei totale afenomenului criminal

1.1 Un rol determinant in aparitia acestei scoli l-a avut iluminismul reprezentat de Voltaire,
Montesquieu, Rousseau,Diderot, Kant, Ferguson s.a. Anume sub influentailuministilor au
aparut in a doua jumatate a sec. XVIII, lucrarice vor juca un rol hotarâtor in evolutia
stiintelor penale. Laloc de frunte se situeaza lucrarile lui Cesare BonesanaBeccaria si Jeremy
Bentham.Cesare Bonesana Beccaria (1738-1794) s-a nascut la Milano,Italia. A absolvit
colegiul din Parma, apoi Universitatea dinPavia, devenind la vârsta de 20 de ani doctor in
drept canonicsi drept roman. A scris o serie de poeme, eseuri, articole,studii. C.Beccaria a
fost un om de cultura, un cititor pasionat si cunoscator a mai multor limbi straine.Desi scoala
este denumita numai a dreptului penal iarBeccaria s-a conturat ca unul din cei mai mari
penalisti aituturor timpurilor, conceptiile sale intemeiate pe ideeacentrala a liberului arbitru
de vointa si actiune a individului,contin teze importante referitoare la
fenomenulcriminalitatii, fiind astfel justificata extinderea scolii ladomeniul
criminologiei.Totodata, C.Beccaria sugereaza ca unele din infractiuni pun inevidenta factori
criminogeni proprii. El a impus in constiintaepocii principii fundamentale pentru dreptul
penal modern,cum ar fi:-legalitatea incriminarii si a pedepsei;-necesitatea individualizarii
pedepsei;-caracterul personal al pedepsei.Referindu-se la pedeapsa cu moartea, Beccaria
evidentiazacaracterul de clasa al criminalitatii, precum si deosebirile detratament juridic
dintre bogati si saraci. Referitor la altetipuri de pedepse, autorul sustine ca pedeapsa trebuie
sa fiecorespunzatoare nu numai faptei comisedar si personalitati iinfractorului, acceptând ca
acesta din urma poate fi influentatde anumiti factori externi, factori de mediu fizic si social.
1.2 Criminalitatea acelei societati poarta amprentacontradictiilor interne si externe agravate de
expansiuneaImperiului Otoman in Tara Româneasca si Moldova si dedominatia Ungariei si
Imperiului Habsburgic asupraTransilvaniei. Problematica criminalitatii epocii si a remediilor
eipreocupa constiinta individuala si colectiva a populatieiistatelor feudale (Tara Româneasca
(Muntenia),Tara Româneasca Moldova si Voievodatul Român Transilvania.)Spre exemplu,
tradarea domnului (hiclenia) in TaraRomâneasca si Moldova, in cadrul criminalitatii
societatiifeudale era osluhul si consta in neascultarea si nerespectareaporuncilor domului.
Potrivit legii tarii, fiind savârsita de boieri si nobili era pedepsita cu moartea. Osluh se
considerasi neascultarea de catre taranii aserviti a poruncilor boierilorfeudali, fapta care era
pedepsita in Tara Româneasca siMoldova cu amenda sau bataie.La fel,omuciderile care
cunosc o frecventa ridicata in cadrulcriminalitatii societatii feudale, erau pedepsite cu
moartea (deregula executata prin tragerea in teapa). Furturile si tâlhariile cunosc, de
asemenea, o frecventa mare,aducând prejudicii insemnate proprietatii publice si private.Prins
asupra “furtului pe fata”, hotul era pedepsit la moarteprin spânzurare. In cazuri de tâlharie
(“vina mare”), vinovatiise pedepseau cu moartea prin spânzurare la locul faptei.Foarte aspru
erau pedepsiti, mai târziu, in perioada Regulamentelor organice (anul 1831 in Tara
Româneasca sianul 1832 in Moldova), magistratii care judecau strâmb inschimbul banilor
primiti. “Nu trebuie sa primesti daruri –spunea A.D.Xenopol – nici pentru lucrurile bune, nici
pentrucele rele”.

2.1 Criminologia este unica stiinta sociala,extrajudiciara,careoglindeste societatea,ofera o

imagine globala,esentiala simultilaterala realitatilor socioumane.Ea este preocupata
sastudieze cu precadere cauzalitatea criminalitatii ca fenomensocial.E greu de marcat astazi
pe curba istoriei acel punct deunde isi ia inceputul acest fenomen social-
criminalitatea.Asadar,constatam ca criminalitatea ca fenomen social aaparut odata cu
structurarea primelor comunitati umanearhaice.Anterior acestui fapt istoric essential nu se
poate de vorbit despre existenta criminalitatii,deoarece “acolo unde nu exista morala si
norme,nu exista crime”Este foarte probabil,ca primele preocupari pentrupedepsirea unor
comportamente individuale consideratepericuloase au fost determinate de necesitatea
autoaparariicomunitatilor umane,constituie in conditii naturale vitrege,care le amenintau
permanent supravietuirea.In etapa salbaticiei,starea in care apare omul,laorigine,fiinta umana
este caracterizata prin trasaturile sale biologice.Comportamentul omului este dictat de
instincteleprimare,salbatice,cu care natura l-a inzestrat.Prin urmare sicomportamentul era
orientat spre satisfacerea unor anumitenecesitati cum ar fi:instinctele
defoame,sete,autoaparare,sexual s.a. In scopul satisfaceriinecesitatilor, se recurge la forta
brutala,se ajunge la ciocniricare se finalizeaza cu exterminarea fizica sau cu
presiuneapsihica.In peroada presociala,etapa pur naturala, nu atestamcrime,ele nu existau,la
fel cum nu exista binele sau raul.Omul a fost, este si va fi o fiinta sociabila,fiindca
existentaindividului in societate este nu numai o conditie naturalanecesara vietii ,dar si o
cerinta de convietuire.Astfel omul segaseste in societate in mediul sau natural,iar pentru
acoexista,este absolute necesr ca membrii societatii,fiecare inparte,sa faca si anumite
sacrificii in interesul colectivitatii.Societea se dezvolta, se transforma, evolueaza.Pe
caleaevolutiei s-a ajuns la hoarda,ginta,clan,trib la societateaorganizata in stat.Indivizii
trebuie sa urmeze si sa respectenormele de coexistenta si cooperare pentru pastrarea
echilibrului social. In asemenia situatii din partea societatii se va produce o reactie, un
fenomen absolute natural,pentru areproba agresiunea si a se apara de agresori.Conform
opiniei lui Hugo Grotius(1583-1645),o trasaturacaracteristica a naturii omenesti este
frica.Juristul englez Jeremy Bentham dezvolta aceasta teorie ainteresului, in a carei exceptie
interesul este considerat ca fundamental societatii,ca principiu generator al tuturoractelor
umane.Dreptul este o creatie a ratiunii umane,fiind pusa,in fiecaretara,in dependent de vointa
legiuitorului.In scopul de aameliora conditiile vietii sociale,fiecare popor si-a impuscoduri
complete,concepute si formulate dupa principiileratiunii.In diferite perioade de timp statele
lumii diagnosticau sauetichetau comportamentele umane ca fiind “normale” ori“anormale”,in
 functie de natura normelor sociale,de gradulde tolerant a societatii respective,ca si de
pericolul potentialpe care il reprezinta pentru stabilitatea vietii sociale.

2.2 TendintaneoclasicaSchimbarileaparuteinultimiledeceni peplanmondial,in,general,nefacesaconchidemcasuntemlaetapa

uneinoimpartirialumi,asferelordeinfluienta,anoilorpietededesfacere,incaresuntcointeresatisiimplicateceicareconducsi
dicteazanouaordineeconomicasipoliticamondiala.Aciasta
duceinmodfiresclacriminalizareglobala,undechiarsitarilecueconomiedezvoltatacugreupotopunerezistentaacestuifenomen,
iartarilecueconomieslabasiresursenaturalsarace,cumesteR.M,setransformainzonecriminogeneavansate.Uniiautoriconsidera
caexistaoelitamondialaaputerii,numita“Ordinea”,carearedreptprincipalobiectivinstaurareauneinoiordinimondiale,iarinfinal-
creareaunuigovernmondial.Unuldinscopuriestede-adreptulsocant:stabilireauneireligiimondiale,carevacoordonatoatereligiile
pamintuluisicarevaaveaunponticmondial,cearconducealaturideconducatorulpoliticmondial.Oaltadovadainacestsenseste
tendintadearmonizareinternationalinplanlegislativeacombateri criminalitati.Inacestprocessextremedecomplexoimportanta
deosebitarevinecongreselorspecializatealeONU,cuprivirelaprevenireacriminalitatiisitratamentuldelincventilor.Directileprioritare
aleONUinmaterialpolitici penaleaudevenit:-problematicaexecutariipedepselor;-prevenireacriminalitatii;-ameliorarealegislatiei
statelormember;-descriminalizareaunorinfractiunimaiputingrave,usoaresineinsemnate;-simplificareajustitieipenale;Aceasta
tendinta,caorientareteoreticasaconstituitcaoreactivefatademodelulcurativedepoliticapenala,asprucriticatdincauzaineficacitati
modelelorsitehnicilordetratament,abuzuluidepwsihiatries.a.Tendintaneoclasicareducerolulintimidantalpedepseiinprim-plan,
pledindpentrurenuntarealamasurilealternativeinchisori,limitarealiberariiconditionate.Gratieacesteitendinte,dominanteacumin
Europa,salargitcimpuldeincriminaresidesporiregeneralaaseveritatiipedepselor.Nusuntemdeacordcubsolutizarearolului
tendinteineoclasice,repressivefindpartasiuneiimbinaricreativeintremodelelepreventive/curative,pedeoparte,sia
tendinteineoclasice,repressive,pedealtaparte.Sporireapedepselor,faraadoptareaunormasuricomplexecarear
permiteeradicareasaracieiinR.Msiimbunatatireaconditiilordeviata,nicidecumnuvaducelastopareafenomenuluinfractional.
Trebuieinlaturatecauzelesiconditiilecaregenereazasi/saufavorizeazacriminalitateaintara,darnudeagravatpedepsele..“Dacava
deranjeazatintari ,nuputetilainfinitsaalergatidupafiecare-inceledinurmatrebuiesavaginditicumsainfluientatiasupramlastini
dincareacestiasenasc”.Prinaplicareaanumaipedepseicuinchisoareanuvomobtinenimicbun.Odovadainacestsensreprezinta
lucrarile
SeminaruluiEuropeanasupraalternativelorlapedeapsacuinchisoarea,
1987laHelsinki.InconcluziilesaleSeminarullanseazaideacapedeapsacuinchisoareapoatefinecesaradoarinfunctiededoua
criteria:1 ) I n c a z u l s a v i r s i r i i i n f r a c t i u n i l o r d e o s e b i t d e g r a v e si
exceptionalde graveIn cazul i nfractorilor incorigibil i, fata de care anterior au
fostaplicatepedepse nonprimativedelibertate,darcaren-
auavutniciuneffect.Totusi,tendintaneoclasica,represivaesteincafoarteputernica.Deexemplu, G.Bush,ex-
presedinteleSUA,remarca:“Avemnevoiedelegidurecontracriminalilor…”Iarpentrucelemaigravecrimeavem
nevoiedeopedeapsacapitaloperand,adicareala”.TendintamoderataAceastaesteultimatendintaaparutaincadrulmodelelor
dereactivesocialaimpotrivacriminalitati ,undeseincearcaimbinareasitendintaneoclasica,represiva.Tendinta
moderataestepoliticapenalaanatiunilorsecoluluiXXI,reprezentindpoliticabunuluisimt.Easeanexeazapeideacatitopresiunefoarte
duracitsiorenuntarecompletelaacestavorducelacrestereacontinuaafenomenului3k.Uneleideisipropunerialetendinteimoderate
seintilnescincadrulmodelelorpreventivesicurativedereactivesocialaantinfractionala,insadreptanalaparitieide
sinestatatoareconsideramafianul1985,cindaceastatendintaafostdominantincadrulCongresuluialVII-lea
delaMilano,cutema“ Prevenireacriminalitatiipentrulibertate,justitie,pacesidezvoltare”.LucrarileCongresuluis-aufinalizatcu
importanterezoluticares-autransformatinPlanuldeactiunedelaMilano.Punctele-cheiealeacestiuplantindeexploatareasi
incurajareadiverselorformedeparticipareacomunitatiilaprevenireasicontracarareafenomenuluicriminalprincreareaalternativelorla
detentiune,printercare:-diversificareasistemuluidesanctiunialternativeinchisori siadoptareasanctiunilornoi,caavertismentulpenal,
aminareanelimitataaprountari sentintei,masuridecompensareavictimei;-acordareaprioritatiipedepselorpecuniare;-pastrarea
masurilorrecomandatedemodelulcurativecetindesuspendareaexecutariipedepsei,probatiune,s.a-aplicareacitmaifregventaa
pedepseicumuncaneremuneratainserviciulcomunitati s.a.SuntemdeparerecatendintamoderatainpoliticapenalaaR.Mareun
marevitornuinultimulrinddatoritafaptuluicasuntoferitemultiplealternativeviabilepedepseicuinchisoarea.

2.3 Modelulrepresiv.Originilereactieisocialeimpotrivacriminalitati coincidecuorigineasocietatii.Formaceamairudimentaraa

dreptuluiafostrazbunareaprivatanelimitata,cindvictimsaurudeleacesteiaserazbunaupeaggresor.Oameni sebazaupeprincipilraul
trebuiesafierasplatitcurau.Cutrecereatimpului,caformamaiavansata,aparerazbunareasocialasice-areligioasa.In
decursulistorieisaleomenireaacunoscutetapesicodificariinteresanteinceeaceprivesteevolutiacriminalitati,precumsiamasurilor
deprotectivesocialapecarele-aadoptatpentruadiminuasipreveniacestfenomen.Celemaivechicodificaridescoperitepinain
presentsuntLegiledinEsnunnasilegislatialuiLipit-IstardinIsin.EleerauconsiderateafialcatuitaderegalestatuluiEsnunna,avind
uncontinutfoartevariat,cuprinzindnormededreptcivil,dreptpenal,precumsireacti dealtanatura.Unadinpedepselepenaleera
amenda.Pentruprimaoaraeraestereglementatconceptualde
circumstantaagrvanta
.Ce-amaicunoscutacodificareaanticaramineafi
CodulluiHammurabi
,incaresedistingecitevatipuridepedeapsa:-talionul;-pedepsecorporale;-pedepsepecuniare;-pedepsecapital.Printrecelemai
cunoscutecodificarianticeseinscribesi
LegeacelorXIITable.
Sefaceodelimitareacircumstanteloragravantesiatenuante;arelocoprimaincercarededelimitareaetapeloractivitati
infractionale.Modelulrepresivdereactisocialaaexistatincamulttimp.,cruzimeapedepselorsiexecutiilorsalbaticeintilnindu-se
chiarsiinadouajumatateasec.XVIII.Totusiincepindcumijloculsec.alXVII-leaaulocinitiativedereformareadreptuluipenal
siacriminologiei.
Testul 13
1.1 Psihanaliza inglobeaza o serie de concepții dezvoltate deSigmund Freudprivind
explicarea fenomenelor psihice, bazate in primul rând pe cercetarea proceselor
desfașurate ininconștientși a relațiilor sale cuconștientul, din care rezultaprocedee
terapeutice aplicate in cazul tulburarilorpsihopatologice.Psihanaliza este in același timp-
un procedeu de cercetare a proceselor psihice cu scopul de ainvestiga semnificația
faptelorși reprezentarilor ce au loc ininconș tient;- o metoda de terapie a tulburarilor
psihice, in cadrul careia setinde la rezolvarea acestora prin aducerea la suprafațaș
iclarificarea semnificației rezistențelor, transferurilor și dorințelor ascunse ale
pacienților;- un sistem complex de teorii cu privire la efectele proceselorpsihice
inconștiente asupra trairilor, gândirii și activitaț ai oamenilor. Elementele acestor teorii
deriva din cercetareaproceselor psihice și terapia starilor psihopatologice.Psihanaliza
desemneaza concomitent trei lucruri.1.O metoda de investigarea a mintii. Si in special a
mintiiinconstiente;2. O terapie a nevrozelor inspirata din metoda de mai sus;3. O noua
disciplina de sine statatoare care se bazeaza pecunostintele dobindite in urma aplicarii
metodei deinvestigare si experimentelor clinice.Prin urmare nu este nimic confuz in
definitia psihanalizei.Psihanaliza este o tehnica specifica de investigare a mintii si
oterapia inspirata de aceasta tehnica. Eu as pune terapia peprimul plan pentru a sublinia si
mai clar ca psihanaliza nueste nimic speculativ, ca ea se invecineaza mai degraba
cupsihoterapia si mai putin cu filozofia.

1.2 Aceasta teorie e conceputa ca un model explicativ, capabil saaduca lamuriri atit in ce
priveste geneza, cit si dinamicaactului criminal.Notiunea de „personalitate criminala” nu
trebuie inteleasa caun tip antropologic, o varianta a speciei umane. Ea este un„instrument
clinic, un concept operational”. Pinatel neagaexistenta diferentei de natura intre oameni
cu privire la actulcriminal: „Psihanaliza ne-a invatat in acest sens unele lucruripe care le
stiam inca de la Decalog. Orice om, in circumstanteexceptionale, poate deveni
delincvent”.Inexistenta diferentei de natura intre oameni nu exclude insaexistenta unor
diferente graduale in privinta „pragului lordelincvential”.Indivizii necesita instigari
exterioare de diferita intensitatepentru a prezenta reactii delictuale, pentru a realiza
trecereala act. Aceasta diferenta graduala este data de anumitetrasaturi psihologice care,
in conceptia lui Pinatel, alcatuiesc„nucleul central al personalitatii criminale”.Reluând
elementele pozitive ale teoriilor existente, J.Pinatelconstruieste o teorie explicativa
centrata in jurul conceptuluide personalitate criminala.
In una din lucrarile sale, autorulformuleaza posibilitatea conturarii unei astfel
de“personalitati criminale”, un fel de portret robot al acesteipersonalitati. Pinatel respinge
teza existentei unor diferente de natura umana intre infractori si noninfractori, acceptând,mai
degraba, o diferenta de grad , unde gradul este nivelul dela care impulsurile endogene si
excitatiile exogene ildetermina pe individ sa comita fapta antisociala. Sub aspectcomparativ,
teoria lui J.Pinatel este ceva mai moderata decâtcele ale predecesorilor sai.In conceptia
autorului, personalitatea criminala este alcatuitadintr-un nucleu central , care include un sir
de trasaturi de baza:1)egocentrismul,dupa care criminalul se dovedesteextrem de
individualist si de egoist;2)labilitatea,dupa care criminalul are o constructiepsihica si morala
slaba, firava, schimbatoare;3)indiferenta afectiva, dupa care criminalul este rece,lipsit de
mila, de simpatie fata de semenul sau;4)agresivitatea,tendinta spre violenta si duritate
etc.Fiecare dintre aceste trasaturi, luate izolat, nu sunt specificedoar acestei categorii de
persoane si numai reuniunea lor intr-o constelatie confera personalitatii vocatia
 crimei. Aceste patru componente ale nucleului personalitatii auurmatoarea distributie:-
agresivitatea joaca un rol de incitare, fiind ocomponenta activa, iar-o egocentrismul,
labilitatea si indiferenta afectiva aurolul de a neutraliza inhibitia trecerii la act prin
impiedicareasubiectilor de a lua corect in considerare aprecierea socialaori sentimentul de
compasiune si simpatie pentru altul. Zisaltfel, rolul lor este de a da „culoare verde”
agresivitatii.O trasatura de baza, caracteristica criminalului, este si nivelulscazut de
inteligenta. Conform datelor statistice dintre cei cecomit furturi, 34% sunt debili si 26% sunt
inapoiati mintal; ceice comit omoruri 47% sunt debili mintali si 26% suntmarginiti; cei ce
comit violuri, 50% sunt debili mintali si 50%sunt inapoiati mintali.Dupa J.Pinatel, aspectul
psihologic al criminalului trebuiecompletat si cu alte elemente. Asa, nivelul de
cunostinte,nivelul de instruire al criminalului este, in general, scazut. Aceasta se exprima prin
numarul mare de analfabeti inrândurile criminalilor, de cei care au intrerupt sau abandonat
scoala. In consecinta, nivelul scazut de cunostinte referitor lanormele de conduita sociala,
nivelul de pregatire profesionalaetc. Toate acestea duc la inexistenta frânelor care in
modobisnuit inhiba la indivizii normali starea de agresivitate.In sfârsit, conform conceptului
de personalitate criminala,infractiunea este o fapta omeneasca, iar criminalii suntoameni
obisnuiti, ca toti ceilalti; ceea ce ii deosebeste este“trecerea la act”, care constituie expresia
“diferentei de grad”si astfel, intre personalitatea infractorului si cea anoninfractorului exista
doar o diferenta cantitativa si nu unacalitativa.In acest context criminologia insasi apare ca o
stiinta cestudiaza trecerea la actul delictual, evaluând reactiapersonalitatii fata de o situatie
specifica care creeaza “ocaziainfractionala”.Este cert faptul ca, pentru Pinatel, teoria
personalitatiicriminale, cu toate ca este construita pe datele criminologieigenerale, reprezinta
o ipoteza de lucru in domeniulcriminologiei clinice.Initial, teoria personalitatii criminale a
fost conceputa pentrua explica fenomenul criminal individual. Ulterior, aceastateorie a fost
extinsa cu privire la criminalitate.Totodata, ea a constituit o baza de lansare pentruteoriile
„trecerii la act”, care apartin criminologiei dinamice,„succesoarea” etiologiei criminale.
1.3 In cadrul orientarii psihologice sunt grupate principaleleteorii si conceptii criminologice, a
caror trasatura comunarezida in centrarea explicatiei cauzale pe factori psihologici,iar deosebirea
in caracterul mai mult sau mai putinexclusivist al determinismului psihologic.In comparatie cu
teoriile de tip antropologic, psihopatologic,sociologic, care nu au urmarit rolul deciziei libere
aindividului in geneza crimei, orientandu-se spre odeterminare de tip mecanicist intern sau
extern, teoriile deorientare psihologica pledeaza pentru concilierea factorilorde personalitate
libera a individului cu cei de determinare exosau endogena, recunoscandu-se pana la urma idei
uneideterminari relative a comportamentului criminal.Trecere in revista a celor mai valoroase
teze formulate dereprezentantii teoriei:
1. A. Adler: Complexul de inferioritate al individuluideclanseaza dorinta acestuia de a-si depasi
conditia proprie,care se poate manifesta prin actiuni antisociale, menite sacompenseze complexul
prin faptul situarii sale in centrulatentiei publice.
2. Etienne de Greef (teoria psihomorala) stabileste cele treifaze de evolutie ale psihicului catre
savirsirea crimei:asentiment temperat, asentiment formulat, criza. Individulcare a parcurs aceste
faze capata un “Eu” care consimte sitolereaza ideea crmei, prin aceasta deosebindu-se de un non-
infractor. Primul va trece mai usor la comiterea crimeiaflindu-se intr-o situatie favorabila.

2.1 Pentru a caracteriza actiunile victimei, care au contribuit lacauzarea de prejudicii acesteia
atit nemijlocit inainte deinfractiune, citsi in timpul incidentului, cercetatorii auelaborat un sir de
conceptii. Potrivit acestor conceptii, victimele pot crea conditii pentru savirsirea infractiunilor
saupot avea un comportament neatent ori provocator. Anume presupunerea precum ca cuvintele
sau actiunile victimei ar contribui intr-un anumit mod la cauzarea dedaune acesteia, a determinat
orientarea prioritara acercetarilor stiintifice desfasurate de catre victimologii dinOccident de
lainceputul anilor 1940si pina la sfirsitul anilor1960.Doar vinovatia victimei reprezinta prin sine
atitudineapsihica a acesteia fata de comportamentul sau in situatiapreinfractionala, in momentul
incidentului si dupa comitereainfractiunii, manifestindu-se in exterior prin actiunile
sauinactiunile persoanei vatamate. Individul poate sa prevadasipoate sa nu prevada
consecintele comportamentului sau saupoate sa conteze pe un alt rezultatIn cazul vinovatiei
victimei, actiunile acesteia „trebuiesa fie intentionate sau imprudente.Victimele, intr-unsir de
cazuri, pot crea deci conditiifavorabile pentru savirsirea infractiunii, demonstrind
uncomportament neatent (neprevazator) sau provocator . Vinovatia victimei se manifesta atit
prin comportamentulprovocator sau neatent, cit si prin starea de neputinta
aacesteia.Comportamentul provocator al victimei este caracteristic, indeosebi, infractiunilor
violente contra persoanei. Un astfelde comportament al victimei frecvent este constatat si
lacomiterea infractiunii de viol. Provocarea violului se intimpla atunci cind persoana vatamata,
prin
comportamentul ei imoral, creeaza o situatiesexuala tensionata (prinactiuni, limbaj, priviri
etc.).Prin provocare din partea victimei se intelegeforma extrema de contribuire a persoanei
vatamate lacomiterea infractiunii.Comportamentul provocator al victimei poate fi pasiv sauactiv,
continuu sau intimplator.Mentionam ca, atit o forma,citsi alta a comportamentului
necorespunzator al victimeip o a t e f i c ons t i ent a s i i n c ons t i en t a , ad i c a
p e r so a na vatamata nu-si da seama de caracterul provocator alcomportamentului sau si despre
reactia posibila fata deacesta.

2.2 Dupa comportament:-pozitiv-victima opune rezistenta activa-negativ-insasi victima incalca

normele morale sau juridice-neutruDupa Schafer:-anterior nu au avut nici o legatura cu faptasul-
victima nu arenici o vina,ea este o persoana intimplatoare-victima provocatoare-care a comis
ceva ce a declansattrecerea la act-victima neglijenta care incita infractorul la trecerea la act.Deex.
Nu incuie usa la masina-victima slaba fiziologic,biologic-nu opune rezistenta-victime slabe
social-minotitati etnice,religioase fara vinaproprie-victime autovictimizante-prostituate,suicigasi-
victime politiceDupa Mendelson: _absolut nevinovate-vinovatie minora-la fel de vinovate ca
infractorul-mai vinovata ca infractorul-absolut vinovata(ea savirseste atacul)-victima-
simulant.Dupa Lamborn-initiere-facilitare-provocare-cooperare-instigareDeci dupa
comportamentul adoptat de victime,acesta pot fiacuzate cand insele prin comportamentul lor
provoacasituatia criminogena respectiva si pot fi aparate cind sunt victime absolut intimplatoare
si inocente.
2.3 Proiectai raportul infractor – victima.
Pentru activitatea practica de combatere a criminalitatii oimportanta deosebita o are analiza si
cunoasterea relatiilordintre infractor si victima pina la infractiune, din
momentulincidentului,precum si dupa comiterea faptei penale. Aceastapermite stabilirea unei
imagini reale asupra fenomenului,loculu isi rolului victimei in mecanismul
actului,fundamentarea unor recomandari de prevenire, autoprotectiesi resocializare a persoanelor
vatamate, precum si la o rapidasi corecta aplicare a legii in cazul
comiteriiinfractiunii. Astfel, in victimologia criminologica, raportul “infractor - victima” este
un concept de baza,bine elaborat la nivelurileteoretic si empiric, care are valoare deosebita, mai
ales dinpunct de vedere al genezei comportamentului infractional.Deci relatiile reciproce dintre
potentialul victimizator siposibila victima, care genereaza infractiunea, sunt nistelegaturi
specifice si apar in baza multiplelor raporturi sociale. Aceste legaturi pot fi de serviciu si de
vecinatate, de rudenie sifamiliale. Ele iau nastere in baza concubinajului, convietuiriiconjugale,
cunostintelor intimplatoare etc. In procesulacestor legatur iintre oameni se formeaza relatii
de afaceresicolegiale; de prietenie si dragoste; de dusmanie,tensionate sineutrale. Toate se
bazeaza pe anumite procese psihice aleindivizilor: simpatie si antipatie, impuls emoziona
sipasivitate, f r i casi indiferenta etc. Trebuie de mentionat insa ca continutul,
caracterul sau intensitatea relatiilor dintresubiecti nu duc inevitabil la un conflict caregenereaza
infractiunea. Numai calitatile subiectiveindividuale ale infractorului si victimeireflectate in
relatiile lor, pot duce intr-o anumita situatieconcreta de viata la comiterea infractiunii,deoarece
oricesituatie de conflict il obliga pe subiect sa primeasca oanumita decizie si sa-si aleaga varianta
comportarii.Prin urmare, mentionam ca in victimologiacriminala aspectul obiectiv al relatiilor
sociale ilreprezinta situatia in care oamenii sunt uniti in mod obiectiv de locul, timpul, situatia
concreta.Asemenea relatii obiectiveapar intre oameni la serviciu, la locul de trai, intre
pasageriiunui mijlocde transport public etc. In astfel de conditii,raportul obiectiv dintre
diferite persoane necunoscute poatesa-i transforme in victime comune, reale sau potentiale, iar
inaltele, sa determine comportamentul lor, reactia si actiunilecomune. Aspectul subiectiv al
raportului „infractor - victima”presupune cazuri in care infractorul si victima se
cunoscreciproc.Raporturile reciproce existente determina sicaracterul reactiei fata de
comportamentul participantilorunei sau altei situatii.. In functie de gradul interactiunii,
mecanismul ei si altifactori, in literatura de specialitate se deosebesc trei categoriide relatii intre
infractor si victima lui: intimplatoare,nedeterminate si predeterminate.Raporturile intimplatoare
apar indiferent de vointa sauinitiativa unuia dintre participantii dramei criminale. Incadrul
acestor relatii, comportamentul victimei are un rolabsolut neutral ingeneza infractiunii, iar in
actiunile victimizatorului lipseste intentia directa de obtinere arezultatuluiilegal.Raporturile
nedeterminate sunt acele relatii dintre infractorsi victima care se formeaza la initiativa
victimizatorului, rolulpersoanei vatamate fiind pasiv in geneza crimei.Daca in cadrul raporturilor
nedeterminate, potentialulinfractor in functie de orientarile sale antisociale, deregula isi alege
cea mai potrivita victima in viziunea lui, atunci in cadrul relatiilor predeterminate, personalitatea
sicomportamentul victimei determina, in mare parte, savirsireainfractiunii. Criminalul n-are o
astfel de necesitate, reactia luiagresiva fiind orientata impotriva unui individ concret. Insituatia
cu relatii reciproce predeterminate, deseori victima este stabilita cu mult inaintea comiterii
actuluicriminal. Asa se intimpla in cazurile in care pretextulinfractiunii este cearta, dusmania,
gelozia, dragostea etc.Relatiile reciproce predeterminate se caracterizeaza printr-odesfasurare
relativ indelungata din momentul aparitieiintentiei infractiunii pina la realizarea ei.Ele apar, de
obicei, in baza unor raporturi stabile dintre potentialul infranto si viitoarea victima:familiale, de
rudenie, amoroase etc.Investigatiile victimologice realizatedemonstreaza ca majoritatea
infractiunilor gravecontrapersoanei se savirsesc in cadrul unor relatiipredeterminate intre
infractorsi victima.
 Testul 14
1.1
Anume lui Lacassagne isi datoreaza denumirea scoala lioneza(dupa denumirea localitatii in
care a trait si a activat). Fiind intemeietor si fondator al ideii, el sustinea ca individulcriminal
nu se naste criminal, dupa cum afirmaureprezentantii scolii pozitiviste italiene sub
conducerea luiLombroso. Afirmatia scolii sociologice franceze se baza peideea ca criminalul
este un produs al mediului social in caretraieste, produs al conditiilor necorespunzatoare ale
vietiisale economice.Scoala a intocmit un “calendar al crimelor”, bazându-se peteoria ca
asupra criminalitatii influenteaza factorul fizic,mediul climateric si natural. Se sustinea ca
numarul crimelor impotriva proprietatii creste iarna si scade vara, in timp cenumarul
crimelor impotriva persoanelor creste o data cucresterea temperaturii, atingând cel mai inalt
nivel in timpul verii. Acest calendar ilustra grafic nu numai situatiacriminogena si a
criminalitatii, ci si modul exprimarii lorcoraportat la lunile anului.Insa in opinia lui Leonse
Manouvrier , crima este materiesociologica, iar criminalul un produs sociologic. Prin
altecuvinte, Manouvrier confirma prin ideile sale conceptiaexprimata de
Lacassagne.Conceptia sa privitoare la continutulcategoriei de mediu social el ii atribuie un
rol mai importantdecât Lacassagne ce nu este intru totul exacta si suficientadeoarece, se
considera ca prin mediul social se intelege “totaceea ce omul vede, aude si invata”;In ceea ce
priveste scoala interpsihologica, Gabriel Tarde este adeptul psihologismului sociologic si
respectiv al ideii ca“socialul” este un fenomen de interrelatii de nivel psihologic intre
indivizi, coordonate de legile imitatiei, ale opozitiei siadaptarii, in cadrul unui sistem de
echilibru dinamic, al unuisistem aflat in continua schimbare si transformare. In
final,postulatele lui G.Tarde invoca criminalitatea ca un fenomensocial, dispunând de cauze
preponderent sociale ca: mizeria,incultura, influenta negativa a mediului social inconjurator
sialtele.

1.2 Principalele lucrari a lui Emil Durkheim sunt: “Diviziuneasociala a muncii” (1863),
“Regulile metodei sociologice”(1895), “Suicidul” (1897), “Prohibirea incestului si originilesale”
(1897).Pornind de la premisa caracterului social al criminalitatii,E.Durkheim a formulat in
lucrarile sale o serie de teoriioriginale privind geneza, natura si perspectivele acesteia. Astfel,
analizând in unele din lucrarile sale criminalitatea,autorul o considera ca facând parte din orice
societatenormala – crima este o parte integranta a tuturor societatilor.Intrucât “nu poate exista o
societate in care indivizii sa nu seabata, mai mult sau mai putin, de la tipul colectiv,
esteinevitabil ca si printre aceste abateri sa fie unele care saprezinte caracter criminal. Ceea ce le
da acest caracter nu esteimportanta lor intrinseca, ci aceea pe care le-o imprumutaconstiinta
comuna”. Intrucât crima este un act care trebuiepedepsit, o societate scutita de crima este absolut
imposibila.Crima este, dupa opinia lui Durkheim necesara. Prin urmare, criminalitatea trebuie
analizata si explicata nu prin ea insasici in legatura cu o cultura determinata in timp si
spatiu.Faptele sociale se impart in “normale” si “anormale” si dinacest punct de vedere
criminalitatea este un fenomen normal ,care insoteste in permanenta orice colectivitate
sanatoasa. Astfel,anomia reprezinta, in conceptia lui Durkheim, o stareobiectiva a mediului
special caracterizata printr-o dereglare anormelor sociale, datorita unor schimbari bruste –
crizeeconomice etc., - ceea ce duce la o neconcordanta intre nevoileindividului si mijloacele
disponibile pentru a le satisface.Durkheim arata ca individul, cu cât are mai mult, cu atâtdoreste
mai mult, intrucât primirea unor bunuri si avantajenu face decât sa stimuleze si nu sa satisfaca
sau sa reducanevoile sau dorintele acestuia.Meritul acestor conceptii consta in special in replica
pe care adat-o conceptiilor bioantropologice, deschizând noiperspective in fata cercetarii
stiintifice a cauzelorcriminalitatii.

1.3
Meritele lui Lombroso sunt enorme. Concepţiile sale au însemnat un progres pentru vremea sa.
El a introdus cercetarea ştiinţifică a fenomenului 3-C (crimă, criminal, criminalitate); a pus
bazele etiologiei, care a revenit, actualmente, sub forme noi; a întreprins primele cercetări în
domeniul morfologiei, patogeniei şi pedagogiei crimei.
Scoala pozitivista italiana este ceea care a contribuit colossalla constituirea criminologiei ca
disciplinaautonoma,cuprinzind idei foarte importante pt criminology lacare sa ajuns prin
intermediul unor ginditori care au avut valoroase idei darn u sau ridicat la nivelul unei
scoli.Comunpt ei este tenta pozitivista bazata pe metoda experimentalarenuntind la studierea
infractiuni ca entitate juridical infavoarea studiului infractorului ,adica a omului viu ce a comis
infractiunea.Acesti ginditori se inscriu in curentelecriminologice ce tin de
fiziognomie,frenologie,antropologiegenerala si alienism.In cadrul orientarii anthropologic-
biologice sunt reuniteteorii care confera factorilor biologici o importantahotaritoare in geneza
crimei.Specific pt aceasta orientare estelimitarea obiectului criminologiei la studiul infractorului
prinincercarea de a demonstra prin incercarea de a demonstraexistenta unor trasaturi specifice de
ordin bioantropologic.Oimportanta deosebita pt aprecierea corecta a continutului silimitelor
acestei orinetari este intelegerea corecta aconceptelor fundamentale cu care stiintele
biomedicaleopereaza cum sunt acelea de ereditar,innascut,constitutional.

2.1 Exista mai multe criterii de clasificare a victimilor:1.Dupa categoria infractionala se pot
diferentia numeroasecategorii de victime:-victime ale infractiunii de vatamare corporala-victime
ale infractiunii de viol-victime alr infractiunii de tilharie etc.Practic victime exista la orice
componenta deinfractiune dinpartea speciala a CP. 2.Dupa gradul de implicare si de
responsabilitate in comitereainfractiunii a victimilor am analizat clasificarile
luiMendelson,Fattah si Lamborn,axindu-ne in final peclasificarea lui Sheley din 1979:-infractor
activ-victima pasiva-infractor activ-victima semiactiva-infractor activ-victima activa-infractor
pasiv-victima activa-infractor semipasiv-victima activa3.Dupa criteriul biologic,psihologic si
social se inscrieclasificarea „parintelui”victimologiei Henting in:-consumatori de alcool si
droguri-persoanele cu o intelegenta redusa,in conceptia lui Hentingacestea sunt nascuti pt a fi
victime datorita naivitatii sicredulitatii lor-persoanele temporar deprimate,singuratici sau cu
inimazdrobita pot cadea prada hotilor ,escrocilor..-persoanele achizitive,adica cele care in orice
imprejurarecauta sa-si mareasca bunurile.Aceasta tendinta poate duce atitla crima cit si la
victimizare.
2.2 Fapta infractionla in realitate reprezinta un cuplupsihologic,adica criminalul ce a savirsit
crima pe de o parte si victima crimei pe de alta parte.Victimele deseori colaboreazacu
criminaliilor.Aceasta colaborare poate fi :-constienta-inconstienta-subconstienta.Rolul victimei
ni acest cuplu este extrem de divers si dinaceasta cauza comportamentul vicgtimelor poate fi:-
pozitiv-adica victima opune rezistenta activa agresorului-neutru-nu contribuie nici la comiterea
infractiunii nici lacontarcararea ei-negativ-unde victima insesi incalca intr-un oarecare
modnormele morale sau juridice.Reiesind din faptl ca un rol mai putin important in acest
cupluil are victima,apare problema vinovatiei victimei prin care seintelege comportamentul
integral al victimei si nu doar laturasubiectiva a conduitei,adica atit aspectul obiectiv cit si
celsubiectiv privite in strinsa corelatie.Deci reiesind din gradul de responsabilitate al victimilor
incomiterea infractiunilor precum si in functie de reactiesociala fata de acesta, victimele pot fi
acuzate sau aparate. Victimele pot fi acuzate pentru erorilecomise,comportamentele indecente
care au dus la aparitiaunor consecinte negative.Fiacare trebuie sa.si ia masuri deprecautie pt a
reduce la
minim riscul victimizarii. Aparatorii victimei considera ca cei care acuza victimaexagereaza
masura in care provocarea contribuie la comitereainfractiunii si sustin ca majoritatea victimilor
sunt completinocente,nevinovate.Vinovati sunt criminalul sau sistemul.
2.3 Investigatia victimologico-psihologica isi pune scopuri oarecum tangentiale cu celeale
criminologiei,determinate deinteresul pentru personalitatea victimei infractiunii.Unul dinscopuri
consta in reabilitatea victimilor,deoarece acesteasuporta daune psihice profunde,pierderea
increderii in lumeaincojuratoare si ni fortele proprii.Scopul principl al victimologiei este
preintimpinarea savirsirii infractiunilor.Sarcinile victimologiei sunt:-studierea procesului de
victimizare si a rolului victimei inmecanismul actului infractional-stabilirea pronosticului
victimologic,deoarec cunoscindmecanismul de victimizare ,metodele si tipurile
de victimizare,caracteristicile victimelor,locul si perioada detimp ce coreleaza cu procesul de
victimizare este posibil de apreciza nivelul victimizarii in plan statistic.-victimoterapia,ar include
elaborari metodologice decomportare cu victima,de audiere a acesteia precum si decreare a unui
sistem de reabilitare a victimei.Subiectii prevenirii victimologice mai sunt reprezentate
deorganele de stat care au atributii in sfera prevenirii sicombaterii actelor infractionale.Victima
poate fi aparat prinurmatoarele forme de cater autoritatea de stat:1.accesul la justitie si
tratamentul echitabil.Victimele tre sa fietratate cu compasiune si sa le fie
respactatdemnitatea.Trebuie sa fie informate dsp drepturile lor pt apute obtine compensarea
cuvenita.Este dreptul victimei sa-ifie satisfacute nevoile juridice,cum ar fi posibilitatea
curecurs,asistenta juridica pe tot parcursulprocedurii,asigurarea securitatii los si familiei lor.
2.obligatia de restituire si compensare.Sa se repare echitabilprejudiciile cauzate victimilor si
familiilor lor.3.Indemnizatie-tre sa fie asigurata o indimnizatie financiaracare este in obligatia
infractorului,in caz ca acesta nu aresurse,obligatia revine statului.O posibilitate de imbunatatire
aacestor cerinte ar fi cresterea si intarirea fondurilor nationalede indemnizare a
victimilor.Importanta activitatii subiectilor prevenirii victimologiceconsta in studierea victimei si
conditiile care au inlesnittransformrea persoanei in victima,propune solutii ptinlaturareaacestor
consecinte si masuri de protectie sociala.
Testul 15
1.1 Afirmatia scolii sociologice franceze se baza peideea ca criminalul este un produs al
mediului social in caretraieste, produs al conditiilor necorespunzatoare ale vietiisale
economice.Scoala a intocmit un “calendar al crimelor”, bazându-se peteoria ca asupra
criminalitatii influenteaza factorul fizic,mediul climateric si natural. Se sustinea ca numarul
crimelor impotriva proprietatii creste iarna si scade vara, in timp cenumarul crimelor impotriva
persoanelor creste o data cucresterea temperaturii, atingând cel mai inalt nivel in timpul verii.
Acest calendar ilustra grafic nu numai situatiacriminogena si a criminalitatii, ci si modul
exprimarii lorcoraportat la lunile anului.Insa in opinia lui Leonse Manouvrier , crima este
materiesociologica, iar criminalul un produs sociologic. Prin altecuvinte, Manouvrier confirma
prin ideile sale conceptiaexprimata de Lacassagne.Conceptia sa privitoare la continutulcategoriei
de mediu social el ii atribuie un rol mai importantdecât Lacassagne ce nu este intru totul exacta si
suficientadeoarece, se considera ca prin mediul social se intelege “totaceea ce omul vede, aude si
invata”;In ceea ce priveste scoala interpsihologica, Gabriel Tarde este adeptul psihologismului
sociologic si respectiv al ideii ca“socialul” este un fenomen de interrelatii de nivel
psihologic intre indivizi, coordonate de legile imitatiei, ale opozitiei siadaptarii, in cadrul unui
sistem de echilibru dinamic, al unuisistem aflat in continua schimbare si transformare. In
final,postulatele lui G.Tarde invoca criminalitatea ca un fenomensocial, dispunând de cauze
preponderent sociale ca: mizeria,incultura, influenta negativa a mediului social inconjurator
sialtele.

1.2 Un rol determinant in aparitia acestei scoli l-a avut iluminismul reprezentat de Voltaire,
Montesquieu, Rousseau,Diderot, Kant, Ferguson s.a. Anume sub influentailuministilor au aparut
in a doua jumatate a sec. XVIII, lucrarice vor juca un rol hotarâtor in evolutia stiintelor penale.
Laloc de frunte se situeaza lucrarile lui Cesare BonesanaBeccaria si Jeremy Bentham.Cesare
Bonesana Beccaria (1738-1794) s-a nascut la Milano,Italia. A absolvit colegiul din Parma, apoi
Universitatea dinPavia, devenind la vârsta de 20 de ani doctor in drept canonicsi drept roman. A
scris o serie de poeme, eseuri, articole,studii. C.Beccaria a fost un om de cultura, un cititor
pasionat si cunoscator a mai multor limbi straine.Desi scoala este denumita numai a dreptului
penal iarBeccaria s-a conturat ca unul din cei mai mari penalisti aituturor timpurilor, conceptiile
sale intemeiate pe ideeacentrala a liberului arbitru de vointa si actiune a individului,contin teze
importante referitoare la fenomenulcriminalitatii, fiind astfel justificata extinderea scolii
ladomeniul criminologiei.Totodata, C.Beccaria sugereaza ca unele din infractiuni pun
inevidenta factori criminogeni proprii. El a impus in constiintaepocii principii fundamentale
pentru dreptul penal modern,cum ar fi:-legalitatea incriminarii si a pedepsei;-necesitatea
individualizarii pedepsei;-caracterul personal al pedepsei.Referindu-se la pedeapsa cu moartea,
Beccaria evidentiazacaracterul de clasa al criminalitatii, precum si deosebirile detratament
juridic dintre bogati si saraci. Referitor la altetipuri de pedepse, autorul sustine ca pedeapsa
trebuie sa fiecorespunzatoare nu numai faptei comisedar si personalitati iinfractorului, acceptând
ca acesta din urma poate fi influentatde anumiti factori externi, factori de mediu fizic si social.

1.3 Ca fondator al sociologiei criminale, E.Ferri nu admite oseparare între

sociologia criminală pe deoparte şi antropologia criminală, statistică, penalogie
şi ştiinţa penitenciară, pe de altă parte. Toate acestea ar reprezenta mai multe
capitole ale
uneiştiinţe unice. Astfel, după Ferri şi dreptul penal aparţine sociologiei criminale. Opera
de bază a lui E.Ferri este “Sociologia criminală”, apărută în anul 1892, nefiind altceva
decât o lucrare îmbunătăţită şi perfecţionată a primei ediţii ce a apărut cu titlul “I novi
orrizonti del dirito e della prodedure penale” (Torino, a.1881). Prin însăşi denumirea
nouă a lucrării este scoasă în evidenţă concepţia nouă a lui E.Ferri cu privire la crimă,
 criminal şi criminalitate (fenomenul 3-C), care opune noţiunea de sociologie aceleia de
antropologie. Dar aceasta nu este însă argumentul decisiv. Decisive sunt ideile pe care le-
a susţinut. Nu degeaba E.Ferri a fost considerat de marii criminologi ca fiind cel mai
important reprezentant al şcolii pozitiviste italiene, un adevăra maestru al dreptului penal
şi al criminologiei, cel mai mare penalist din toate timpurile.
Meritul lui E.Ferri în progresul ştiinţei este enorm. El a observat că lupta împotriva
criminalităţii nu se poate duce numai prin aplicarea pedepselor, fiind necesare şi măsuri
economice: libertatea comerţului şi a migraţiei, retribuirea corespunzătoare amuncii,
condiţii de viaţă şi de trai demne; măsuri politice: descentralizarea administrativă,
libertăţi cetăţeneşti, parlament democratic etc.; măsuri sociale: libertatea căsătoriei şi
obligativitatea căsătoriei civile, admiterea divorţului, perfecţionarea măsurilor de educare
a copiilor.

2.1 putem trata noţiunea de "victimă" în sensul de orice persoană umană care suferă
direct sau indirect consecinţele fizice, morale sau materiale ale unei acţiuni sau inacţiuni
criminale.3 Victima, astfel, este persoana lezată fără vreo asumare conştientă a calităţii
sale şi a riscului. Totuşi, în ultimii ani s-a introdus noţiunea de "victimă activantă", prin
care s-a ajuns la concluzia că, direct sau indirect, victima poartă o parte de vină
în desfăşurarea acţiunilor infracţionale. Victima se diferenţiază de alte persoane, care, de
asemenea, pot fi lezate în urma unor acţiuni infracţionale.Deci, prin victimă înţelegem
persoana care suportă consecinţele fizice, materiale sau morale ale unei infracţiuni. Dacă
nu există daună ca rezultat al unei fapte ilicite, nu există nici victimă.

2.2 Fapta infractionla in realitate reprezinta un cuplupsihologic,adica criminalul ce

a savirsit crima pe de o parte si victima crimei pe de alta parte.Victimele
deseori colaboreazacu criminaliilor.Aceasta colaborare poate fi :-constienta-inconstienta-
subconstienta.Rolul victimei ni acest cuplu este extrem de divers si dinaceasta cauza
comportamentul vicgtimelor poate fi:-pozitiv-adica victima opune rezistenta activa
agresorului-neutru-nu contribuie nici la comiterea infractiunii nici lacontarcararea ei-
negativ-unde victima insesi incalca intr-un oarecare modnormele morale sau
juridice.Reiesind din faptl ca un rol mai putin important in acest cupluil are victima,apare
problema vinovatiei victimei prin care seintelege comportamentul integral al victimei si
nu doar laturasubiectiva a conduitei,adica atit aspectul obiectiv cit si celsubiectiv privite
in strinsa corelatie.Deci reiesind din gradul de responsabilitate al victimilor incomiterea
infractiunilor precum si in functie de reactiesociala fata de acesta, victimele pot fi
acuzate sau aparate. Victimele pot fi acuzate pentru erorilecomise,comportamentele
indecente care au dus la aparitiaunor consecinte negative.Fiacare trebuie sa.si ia masuri
deprecautie pt a reduce la minim riscul victimizarii. Aparatorii victimei considera ca cei
care acuza victimaexagereaza masura in care provocarea contribuie la
comitereainfractiunii si sustin ca majoritatea victimilor sunt
completinocente,nevinovate.Vinovati sunt criminalul sau sistemul.

2.3 Investigatia victimologico-psihologica isi pune scopuri oarecum tangentiale cu celeale

criminologiei,determinate deinteresul pentru personalitatea victimei infractiunii.Unul dinscopuri
consta in reabilitatea victimilor,deoarece acesteasuporta daune psihice profunde,pierderea
increderii in lumeaincojuratoare si ni fortele proprii.Scopul principl al victimologiei este
preintimpinarea savirsirii infractiunilor.Sarcinile victimologiei sunt:-studierea procesului de
victimizare si a rolului victimei inmecanismul actului infractional-stabilirea pronosticului
victimologic,deoarec cunoscindmecanismul de victimizare ,metodele si tipurile
de victimizare,caracteristicile victimelor,locul si perioada detimp ce coreleaza cu procesul de
victimizare este posibil de apreciza nivelul victimizarii in plan statistic.-victimoterapia,ar include
elaborari metodologice decomportare cu victima,de audiere a acesteia precum si decreare a unui
sistem de reabilitare a victimei.Subiectii prevenirii victimologice mai sunt reprezentate
deorganele de stat care au atributii in sfera prevenirii sicombaterii actelor infractionale.Victima
poate fi aparat prinurmatoarele forme de cater autoritatea de stat:1.accesul la justitie si
tratamentul echitabil.Victimele tre sa fietratate cu compasiune si sa le fie
respactatdemnitatea.Trebuie sa fie informate dsp drepturile lor pt apute obtine compensarea
cuvenita.Este dreptul victimei sa-ifie satisfacute nevoile juridice,cum ar fi posibilitatea
curecurs,asistenta juridica pe tot parcursulprocedurii,asigurarea securitatii los si familiei lor.
2.obligatia de restituire si compensare.Sa se repare echitabilprejudiciile cauzate victimilor si
familiilor lor.3.Indemnizatie-tre sa fie asigurata o indimnizatie financiaracare este in obligatia
infractorului,in caz ca acesta nu aresurse,obligatia revine statului.O posibilitate de imbunatatire
aacestor cerinte ar fi cresterea si intarirea fondurilor nationalede indemnizare a
victimilor.Importanta activitatii subiectilor prevenirii victimologiceconsta in studierea victimei si
conditiile care au inlesnittransformrea persoanei in victima,propune solutii ptinlaturareaacestor
consecinte si masuri de protectie sociala.
 Testul 16
1.1 Dati notiunea de metoda si tehnica de investigare criminologica.
Metoda este "acea ordine care se pune in studierea si invatarea unei stiinte".
Este un produs ideatic, o creatie a mintii, ce se diversifica in activitatea de cercetare
stiintifica intr-o pluralitate de metode particulare.
Tehnica sau procedeul poate fi definit ca felul practic in care se utilizeaza o metoda
sau alta.
Metodologia, rezultat al reflectiilor filosofice legate de explicatia cauzala oferita de
determinism si de rolul pe care il ocupa cauzalitatea in procesul de
cunoastere, este stiinta care se ocupa cu studiul metodelor stiintifice.
1.2 Determinati metodologiei cercetarii criminologice
Majoritatea criminologilor ultimelor decenii au fostpreocupati de necesitatea
conturarii unei metodologii acercetarii criminologice, pentru stabilirea locului
acesteia incadrul metodologiilor de ramura si a raportului ei cumetodologia
generala.Definitia metodologiei cercetarii criminologice rezulta dincomplexitatea
fenomenului infractional, din necesitateainvestigatiilor cu caracter sociologic,
psihologic, biologic,psihiatric, juridic etc., datele obtinute fiind integrate sicorelate
teoretic intr-o maniera metodologica propriecriminologiei

1.3 . Metode particulareClasificare

a) metode de maxima generalitate (metoda observatiei, metoda experimentala);b) metode cu grad
mai redus de generalitate (metoda clinica etc.).
Unele metode particulare utilizate in domeniul criminologiei
a) Metoda observatiei
Observatia este de doua feluri:
- empirica - la indemâna oricui, are caracter spontan, subiectiv, nu ofera o imagine completa
a fenomenului studiat etc. ;
- stiintifica - o contemplare intentionata a realitatii, presupune existenta unor abstractii stiintifice
b) Metoda experimentala
Este o observatie provocata in conditii determinate sau alese de experimentator.
Tipuri de experiment:
- dupa locul de desfasurare: experiment de laborator si experiment de teren (fiecare
prezinta avantaje si dezavantaje);
- dupa natura variabilei independente: experiment provocat si experiment invocat;
- dupa modalitatile concrete de manipulare a variabilelor: expe-riment "inainte" si "dupa",
experiment
"dupa", experiment ex post facto.
Procedee pentru alcatuirea grupurilor de control:- controlul de precizie;- controlul statistic;-
controlul la intâmplare.
c) Metoda clinica
Cerceteaza cazul individual pentru formularea unuidiagnostic si prescrierea unei
terapeutici. Foloseste studii de follow-up, studii descriptive ale unor cariere criminale si studii de
caz propriu-zis.
d) Metoda tipologica
Este folosita pentru a descrie un anumit tip de criminal in opozitie cu tipul noncriminal, pentru a
descrie tipuri particulare de criminali (de ocazie, profesionist, pasional etc.), precum si pentru a
stabili o tipologie criminologica a actului criminal. Intrebuinteaza notiunile de tip si tipologie.
In criminologie, tipologiile se clasifica in: specifice (cea creata de Lombroso privind existenta
unui tip unic de criminal innascut etc.) si de imprumut (realizate de E. Kretschmer, W. Sheldon
etc.). O alta clasificare are in vedere orientarile teoretice din criminologie: tipologii
constitutionale, psihologice, sociologice.
e) Metoda comparativa
Metoda comparativa este intâlnita in toate fazele cercetarii criminologice, de la descrierea si
explicarea pâna la prognozarea fenomenului infractional, la toate nivelurile de interpretare -
fenomen, fapta penala, faptuitor, victima - atât in cercetarea de natura cantitativa, cât si in cea de
natura calitativa. Criminologia foloseste, cel mai adesea, urmatoarele trei procedee: procedeul
concordantei, procedeul diferentelor si procedeul variatiilor concomitente.
f) Metodele de predictie
Acestea au ca scop:
- formularea unor previziuni privind evolutia fenomenului crimina-litatii pe o anumita perioada
de timp (de obicei 5 ani);
- evaluarea probabilitatilor de delincventa (care se poate realiza prin prevederea semnelor unei
delincvente viitoare la o vârsta foarte frageda sau prin prevederea comportamentului
delincvent al persoanelor care au deja o conduita delincventa, cum ar fi, de exemplu,
recidivistii).
Criminologia foloseste doua metode de predictie: metoda schemei de pronostic (scoala
Germana) si metoda tabelelor de predictie (SUA).
tehnicile de investigare criminologice -pot fi umratoarele:
Ancheta sociala
Cauzele care implica criminalitatea , causeeconomice, sociale, politice, exista in orice perioada
sociala siapar ca factori constanti in ancheta sociala cu caracterparticular sau general.
Chestionarul
– este utilizat in cercetarea criminologicapentru efectuarea unor evaluari de ansamblu ale
fenomenuluicriminalitatii, in afara datelor statistice oficiale. Estereprezentat de intrebari
de logica si psihologie, de imaginigrafice, care determina pe cel anchetat sa explice un
anumitcomportament social.
Interviul
– este o tehnica de investigare si aprofundare multmai flexibila. Realizarea interviului trebuie
facuta decercetatori bine pregatiti professional, cu tact, interes pentrucercetare si
confidentialitate.
Tehnica documentara
– are in vedere lecturareadocumentelor care pot fi statisticile oficiale, dosare
penale,dosare personale, etc.
2.1 Definiti trasaturile biologice individuale ale infractorului: virsta si sexul.
Virsta infractorului- reprezinta o trasatura individuala apersonalitatii care ne indica nivelul de
dezvoltare bio-psiho-sociala a acestuia. Astfel, virsta caracterizeaza gradul dedezvoltare a
aptitudinilor fizice ale persoanei(forta fizica,dezvoltarea instinctilor, inclusiv a celor sexualeetc.),
niveluldezvoltarii psihice(intelectul, vointa sau afectivitatea), niveluldezvoltarii sociale(gradul de
scolarizare, profesia, stareacivila, experienta de viata etc.). Toate aceste caracteristici nepot da
indicatii referitoare la explicarea comportamentuluideviant in general.Stabilirea virstei
infractorului este necesara pentru a seputea cunoaste nivelul dezvoltarii bio-psiho-sociale a
acestuiasi pentru a se stabili daca acesta raspunde penal pentrufaptele sale, in raport de virsta pe
care o avea la data savirsiriifaptei.Criminologia distinge
Cinci categorii de virsta:- copilaria (de la 0-12 ani);- adoliscenta(12-22ani, unde preadolescenta
cuprinde virstaintre 12-15ani; adolescenta propriu-zisa-15-15ani;postadolescenta-18-22ani);-
tineretea(de la 22-35ani);- virsta adulta(de la 35-60/65ani);- virsta a treia sau batrinetea(de la
60/65ani). Virsta prezinta interes in criminologie deoarece in raport cuea se constata atit o curba
specifica de evolutie, numerica, citsi tipologica a infractorului. Sexul infractorului- reprezinta
ansamblul trasaturilormorfologice si sociale prin care indivizii umani se impart in barbati si
femei. Diferentele dintre sexe se explica prin factoride natura biologica, psihica, socialasi
culturala. Din acestpunct de vedere, barbatii se deosebesc de femei in plananatomo-morfologic,
fiziologic, psihic si social, precum siprin manifestarile comportamentaleEste indiscutabil faptul
ca intre barbat si femeie suntdeosebiri esentiale, dar este discutabila originea, natura,proportiile
si efectele acestor deosebiri, si prin urmare aleinegalitatilor dintre sexe.Deosebirile anatomice,
fiziologice, psihologice si intelectualedintre sexe s-a preocupat cercetatorul francez H. Marion,
careconsidera ca deosebirile anatomice si fiziologice dintre barbatsi femeie ar fi: constitutia
anatomica, fizica mai puternica a barbatului, decit a femeii; scheletul si constitutia femeii
maimica, mai slaba ca a barbatului; talia, statura si greutateacorpului femeii mai mica;
musculatura femeii este mai slabdezvoltata decit cea a barbatului, de unde urmeaza ca barbatul
este mai puternic, viguros din punct de vedere fizic;inima femeii in general este mai mica si mai
usoara decit a barbatului.Deosebirile psihice intre barbat si femeie ar fi mai esentiale,decit cele
fizice. La femeie prevaleaza capacitatile, insusirile,calitatile sufletesti, iar la barbat capacitatile,
facultatile intelectuale.La femeie predominasentimentul,la barbat ratiunea.Femeia este mai
sensibila, mai impresionabila, maisentimentala, mai capricioasa, mai pasionata decit barbatul.
Barbatul este volitiv, femeia este afectiva.Deci, femeia are mai putina dispozitie si capacitate
pentrusavirsirea infractiunilor.

2.2 Argumentați caracteristicile, scopul, funcțiileși influenț apedepsei asupra personalitații

infractorului.
Fundamentul dreptului de a pedepsi a evoluat de la o societatela alta. Prin urmare, au evoluat si
notiunea, scopul, functiile sisistemul pedepselor. Una din cele mai reusite notiuni ni separe a fi
cea a criminologului Bujor V., dupa care pedeapsa este o categorie stiintifica utilizata pentru a
releva unfenomen social distinct ce consta intr-o negare si dezaprobarea samovolniciei
individului si care se manifesta prinaplicarea, in numele legii a masurilor de constringere
apersoanelor vinovate de savirsirea unei fapte interzise delegea penala si care are drept scop
apararea societatii deatentate infractionale, prevenirea de noi infractiuni,restabilirea ordinii de
drept si a echitatii in societate. Scopul pedepsei este diferit in legislatiile penale nationale. Asa,
in sistemul de drept continental scopul pedepsei tine de:intimidare, rasplata, preintimpinare si
corectare a vinovatului. In sistemul dreptului anglo-saxon accentul sepune pe elementul represiv,
restabilirea echitatii sociale,intimidarea si apararea societatii de atentate criminale., distingem
urmatoarelefunctii ale personalitati-functia de
constringere- este o masura statala, aplicata deinstantele de judecata, in numele legii, persoanelor
care ausavirsit infractiuni, cauzindu-le anumite lipsuri si restrictiidrepturilor lor.- functia de
corectare si de reeducare- consta in influentareaasupra mentalitatii si deprinderilor
condamnatului, in sensul inlaturarii pozitiilor antisociale si formarii altoracorespunzatoare
exigentelor societatii.-
functia de restabilire a echitatii sociale- imbraca haina unuirau cu care se raspunde raului produs
prin savirsireainfractiunii. Raul, suferinta pe care o implica pedeapsa,decurg din lipsurile si
restrictiile, precum si constringerileprevazute de lege: restrictia de libertate, restrictia
drepturilorcivile-
functia de
preventie generala- are un scop mediat, indepartat, atentionind toti cetatenii despre
posibilitateapedepsei penale, in cazul cind ar fi tentati sa comitainfractiuni. Este o dispozitie de
preintimpinare, ce implicateama sau frica de pedeapsa, ultima avind un rol preventiv general
antiinfractional.-
functia de preventie speciala.- ca scop al pedepsei estedefinita prin faptul ca pedeapsa are un
scop imediat, de apreveni savirsirea de noi infractiuni din parteacondamnatilor, adica a
persoanelor care deja au savirsitinfractiuni.In ceea ce priveste influenta pedepsei asupra
personalitatiiinfractorului
este anume acea institutie a pedepsei care aevidentiat principiile fundamentale ale
egalitatii,umanismului, democratismului, legalitatii, reprezentindlimitele de aplicare ale
pedepsei. Prin lege sunt stabilitecuantumul si modalitatile, categoriile pedepselor, acesteafiind
conditii obligatorii ce necesita a fi indeplinite pentru ca pedeapsa sa poata fi aplicata legal.
2.3 Elaborați clasificari și tipologii ale infratorului.Criteriul clasificarii variaza dupa
conceptia despre genezacriminalitatii.
Astfel poate fi utilizat criteriul antropologic,psihologic, sociologic etc. Printre primele clasificari
oenumeram pe cea a lui Lombroso care spune ca criminaliisunt:1) criminali nascuti;2) nebuni
morali;3) criminali epileptici (epileptoizi);4) criminali pasionali;5) criminali nebuni (la aceasta
categorie se mai axeazacriminalii alcoolici, criminalii isterici si criminaliiseminebuni sau
matoizi);6) criminali de ocazie;7) criminali de obicei;8) criminali latenti.Ferri ii clasifica pe
criminali in cinci categorii:1) criminalii nebuni sau alienati2) criminalii nascuti sau instinctivi
(sunt salbatici, brutali, vicleni si lenesi, care nu fac nici o deosebire intre crima ingeneral si o
meserie);3) criminalii de obicei (se recruteaza din indivizi, care comit in copilarie primul
delict);4) criminalii din pasiune (sunt rari si comit aproapetotdeauna crime contra persoanelor;
sunt de un temperament sanguin, de o sensibilitate exagerata, comitind crime mai ales in
tinerete);5) criminalii de ocazie.La rindul sau, A. Lacassagne distinge:1) criminali de sentiment
sau de instinct (sunt incorigibili,fiind determinati la crima de tendintele ereditare, obisnuintasau
viciu);2) criminali de actiune sau de ocazie (numiti si pasionali);3) criminali de gindire sau
frontali (printre acestia se inscriusi criminalii alienati).In psihologia si criminologia moderna,
tipologia personalitatiiinfractionale tine cont de un cerc mai larg de criterii. Primadivizare tine
de:1.gradul de constientizare si dirijare psihica acomportamentului, unde se disting
infractoriinormali siinfractorii anormali.Infractoriinormali nu sunt afectati de patologii psihice,
crimafiind constientizata. Astfel, fiind constienti de caracterulantisocial al comportamentului lor,
acesti infractori au la baza motive egoiste, de regula cupidante, comitind furturi,delapidari,
infractiuni economice.Infractorii anormali poseda dereglari psihice de diversanatura, patologii
care nu le permit o constientizare deplina siadecvata a actiunilor, comportamentelor.2. A doua
divizare se face in functie de tendinta de repetare ainfractiunilor , unde distingem infractori
recidivisti siinfractori nerecidivisti . Infractorii nerecidivisti mai pot fi numiti si infractori
primari,care nu repeta comportamentul criminal.3. A treia divizare se face in functie de gradul de
pregatireinfractionala. Aici evidentiem doua tipuri:- infractori ocazionali sau situationali;-
infractori de cariera.Infractorii ocazionali sau situationali sunt indivizii careau comis infractiuni
in virtutea unor circumstante deosebite(de ordin material, afectiv, etc). Pentru ei crima este
unfenomen contradictoriu modului obisnuit de comportament.
 Testul 17

1.1 crimele, în acest context, depind de: climă temperatură, altitudine, latitudine, erupţii solare
etc. Cu această denumire – şcoala cartografică sau geografică, nu sunt de acord unii criminologi,
considerând că denumirea este prea restrânsă, adepţii şcolii studiind nu numai dependenţa
geografică a criminalităţii.1 Totuşi, ei au fost acei care au acreditat termenii utilizaţi destul de
frecvent în epoca contemporană ca “factor geografic”, “geografia crimei”, “zona criminogenă” şi
“hartă a criminalităţii”.
Şcoala cartografică, cu toate că s-a angajat într-o abordare unilaterală a criminalităţii, a pus în
evidenţă factori cu caracter social sau de mediu ce nu mai fuseseră valorificaţi până atunci, cu
atât mai mult că autorii ei nu au avut la dispoziţie nici mijloacele ştiinţifice adecvate de cercetare
şi nici un aparat documentar suficient de vast. Această şcoală are un merit colosal, fiindcă este
prima care a sesizat legăturile ce există între criminalitate şi fenomenele din mediul social şi
natural. Adepţii şcolii au observat şi argumentat caracterul repetabil al criminalităţii, subliniind
necesitatea luării unor măsuri cu caracter penal şi social de combatere a criminalităţii.
1.2 Asociaţionismul este un curent psihologic de orientare materialist-mecanicistă răspândit în
Europa între sec. XVIII-XIX. Conform acestei teorii mecanismul fundamental al formării
însuşirilor şi proceselor psihice umane îl reprezintă procesul de asociere, susţinând că fiecare
proces psihic, fiecare însuşire este rezultatul unui lanţ sau compoziţii asociative, formate în
conştiinţa individului normal sau criminal, independent de voinţa acestuia. De exemplu, din
asocierea senzaţiilor, percepţiilor, din asocierea reprezentărilor rezultă prejudecăţile. Această
teorie este în mare parte neştiinţifică, fiindcă reduce explicaţia comportamentului criminal doar
la asociaţiile de idei, ceea ce este normal, dar absolut incomplet. În fine, asociaţionismul anume
din această privinţă şi este cunoscut şi sub denumirea de “atomism psihologic”.
Eliminând din cauzalitatea comportamentului criminal exact elementele de profunzime şi esenţă
ale profesionalismului infractorului, concepţia asociaţionistă nu a fost în măsură să servească la
cunoaşterea criminalităţii şi să ofere tehnici şi metode de luptă împotriva acesteia. Dar ea a
furnizat un procedeu de descoperire şi identificare prin tehnica lansării de idei asociative. Cu
toate că acest procedeu are o valoare relativă, el este, practic, unicul destinat purtării unor
discuţii cu folosirea cuvintelor sa expresiilor asociate cu săvârşirea delictului.

Behaviorismul este un curent psihologic american apărut la începutul sec. XX. Denumirea
curentului provine de la cuvântul englez “behaviour”, care înseamnă comportament. De aici,
behaviorismul mai poartă denumirea de teoria comportamentelor. Behaviorismul consideră că
pentru cunoaşterea, înţelegerea şi prevederea comportamentului uman este suficientă studierea
relaţiei dintre stimul şi răspuns, fără a mai fi nevoie pentru aplicările la conştiinţa individului.
Dar adepţii acestei teorii nu ţin seama de faptul că în realitate acelaşi stimul exterior poate
produce efecte diferite sau că stimuli diferiţi pot produce acelaşi efect. În consecinţă, această
orientare este considerată de marea majoritate a autorilor ca fiind neştiinţifică şi unilaterală,
întrucât nu sesizează cauzele reale ale fenomenului criminalităţii, încercând fără succes să
readucă şi să explice aspectele de comportament. Anume din aceste consideraţii această orientare
mai este cunoscută şi sub denumirea de “psihologie fără conştiinţă” sau “psihologia obiectivă”.
1.3 Freudismul sau doctrina psihanalitică este o orientare psihologică care a dominat
între cele două războaie mondiale. Se consideră că psihanaliza a constituit punctul de
trecere de la psihologia criminală la criminologia psihologică.

Importanţa cunoaşterii lui Freud şi a doctrinei sale este absolut necesară întrucât datorită
universalităţii lui aceasta reprezintă un moment important atât pentru cultura generală a
fiecărui intelectual cât şi, mai ales, pentru cultura de specialitate a unui jurist sau
medic.Freud are meritul incontestabil de a introduce o manieră cu totul originală în
 explicarea mecanismelor psihicului uman prin metoda psihanalitică. Prin studiile sale, el
a încercat să demonstreze existenţa unei personalităţi antisociale ce ţine de sfera
psihologiei normale şi să explice mecanismul de formare a acesteia.1
Teoria lui Freud a rezultat din două etape decisive. Prima etapă conţine ideea referitoare
la inconştient – “partea invizibilă a aisbergului, care formează cel mai larg şi cel mai
puternic sector alminţii noastre”.2 Inconştientul, în concepţia lui Freud, de preconştient
care, deşi în mod normal este asemănător inconştientului, poate fi stimulat prin diverse
procese de gândire şi deveni conştient.
În concepţia lui Freud există două căi de rezolvare a conflictului din id:
1) redirecţionarea instinctelor primare sau sublimarea de la scopurile propuse spre
altele, cum ar fi cele de creaţie ştiinţifică, artistică, literară, muzicală etc.
2) refularea ce constă în scoaterea tendinţelor şi instinctelor primare din sfera
conştientului şi includerea lor în id. Deci, Sinele este o realitate psihică adecvată care nu
are însă conştiinţa realităţii obiective. Eul (Ego) este cea de a doua instanţă psihică şi se
mai numeşte şi conştient. Eul reprezintă nivelul central al personalităţii, nucleul acesteia
şi este constituit din cunoştinţele despre sine. Eul asigură “constanta individuală”2 ,
garantând echilibrul necesar între instinctele şi tendinţele profunde ale individului, pe de
o parte, şi normele primite prin educaţie, pe de altă parte. Astfel, sinele este pus treptat,
pe măsura dezvoltării personalităţii sub controlul Eului şi Supraeului. Supraeul (Super-
Ego) sau conştiinţa morală reflectă nivelu de dezvoltare a personalităţii, influenţa pe care
mediul social şi cultural o exercită asupra psihicului. Supraeul contribuie şi el, ca şi Eul,
la refularea instinctelor, nivelul său de cenzură fiind cu atât ma puternic, cu cât persoana
este mai matură, sănătoasă psihic, mai instruită, mai educată şi mai experimentată în
viaţă. Astfel, psihanaliza cuprinde un ansamblu de procedee destinate urmăririi şi
descoperirii cauzelor devierilor comportamentale şi vindecării unor boli psihice.
Psihanaliza se efectuează în cabinetul medicului psihanalist, care poartă discuţii libere
asociative, prin sugestii, teste sau experimente, toate având drept scop descoperirea
cauzelor nevrozelor sau a altor tulburări psihice. În consecinţă, prin metoda psihanalizei,
sunt scoase la iveală tendinţele ascunse printre care şi cele de agresivitate şi trecute cu
ajutorul medicului prin cenzura Eului şi Supraeului. Este o metodă de sondare şi de
descărcare a inconştientului, de natură a preîntâmpina izbucnirile negative şi criminale.

2.1 Definiti conceptul de criminalitate in sens restrins si in sens larg.

Sensul larg (lato sensu), unde prin criminalitate in sens larg intelegem totalitatea crimelor
comise de-a lungul intregii evolutii umane pe intreaga suprafata a globului terestru.
b) Sensul restrins (stricto sensu), unde prin criminalitate in sens restrins intelegem totalitatea
crimelor savirsite in limitele unei perioade de timp determinate, intr-o arie geografica
determinata.
2.2 Clasificati factorii criminogeni.
Factorii criminogeni ce determina criminalitatea ca fenomen social se clasifica in :
- factori economici,- factori demografici,- factori culturali,- factori politici.
1) Factori economici ce pot fi considerati cu continut criminogen.
a) Industrializarea - ofera locuri de munca , posibilitat de instruire , specializare si cresterea
nivelului de trai ,
- mobilitatea populatiei spre zonele industriale din mediul rural, individul devenind un
necunoscut,
- navetismul prelungit, - dezechilibrul psihologic cu efecte in starea de stres a muncitorilor
b) Somajul - scaderea nivelului de trai , - instabilitate emotionala,
- scade autoritatea tatalui ca si "cap al familiei".
c) Nivelul de trai - saracia si dorinta de inavutire imping spre delicventa
d) Crizele economice - scad salariile, creste rata somajului, - apare specula,
- proprietatea este in pericol atât a statului cât si cea particulara.
2) Factorii demografici
a) moblitatea sociala si urbanizarea, - scade controlul social ,
- structurile urbane nou formate sunt necuprinzatoare la inceput sub aspectul emotional.
b) emigrarea spre tari cu potential economic.
- tel neatins, frustrarea,- necunoasterea legislatiei ,- acceptarea sclaviei si a muncii fortate,
- export de delicventa si criminalitate autohtona ,- import de criminalitate straina.
c) imigrarea din tari foarte sarace, asiatice , africane spre spatii favorizante economic.
- dezechilibru social pe zonele unde se instaleaza,- ermetizarea etniilor,
- lipsa factorilor educationali in mediul etniilor,
- lipsa comunicarii cu autoritatile datorata necunoasterii limbii.
d) traficul cu fiinte umane
- prostitutie ,- cersetorie,- sclavie,- dezvoltarea retelelor de trafic.,- spalarea banilor,
- violenta maxima.
3)Factori socio-
culturali
a) familia
- familia contemporana si-a micsort dimensiunile si rolul,
- apar sintagme noi precum: "disparitia familiei"," familia in bucati", "familia asistata"
, "familia destramata",
- s-a dezvoltat concubinajul,
- vârsta casatoriei a crescut inspre 40 de ani,
- procentajul divorturilor este in crestere,
- preocuparea pentru parinti ori rudele in neputiinta a scazut.
b) esecuri privind integrarea scolara
- copiii inadaptati social constituie o problema ,- insubordonare ,- lipsa de interes,
- absenteismul,- repetentia,- conduita agresiva in raport cu cadrele didactice.
c) impactul activitatilor din timpul liber
- lipsa de interes pentru sport , cultura , arte,- consumul de alcool si tutun,
- fuga de acasa.
d) impactul mijloacelor de informare in masa ( radio , TV,presa scrisa).
e) alcoolismul- consum de alcool,- consum si trafic de droguri.
4)Factori politici
a) razboiul- instaureza haosul, anarhia economica si sociala, violenta.
b) revolutia reprezinta acea stare de criza politica de mare amploare care se finalizeaza pe
cale conflictuala urmarindu-se inlaturarea de la putere a unui grup/ conducator , cucerirea puterii
politice si schimbarea orânduirii sociale.

2.3 Aceşti factori în generarea criminalităţii au o deosebit de puternică influenţă în trei

situaţii specifice:1) războiul;2) revoluţia; 3) criza politică.
Războiul poate fi convenţional (împotriva unui alt stat) şi civil (pe teritoriul unui stat).
Războiul civil este cel mai periculos în criminogeneză, fiindcă produce efecte puternice
criminogene. Acest tip de război este periculos prin faptul că în timpul lui se creează
centre antagoniste de putere, indivizii se polarizează, legislaţia se ignorează complet, se
instaurează haosul şi anarhia socială, politică şi economică, se escaladează agresivitatea
şi violenţa. În aceste situaţii, infractorii de profesie au un cîmp de acţiune enorm şi ideal.
De asemenea, starea de haos şi anarhie încurajează la comiterea de infracţiuni şi
persoanele care anterior n-au comis crime.1 Războiul civil este, în consecinţă, cea mai
înaltă expresie a unei crize politice pe teritoriul unui stat. Revoluţia este o stare de criză
politică de mare amploare, ce are drept scop înlăturarea de la putere a unui grup
conducător, cucerirea puterii politice şi schimbarea orînduirii sociale. Cea ma răsunătoare
revoluţie (şi cu cele mai distructive consecinţe) a fost revoluţia din octombrie 1917 în
Rusia Deci, revoluţia este o formă a luptei pentru cîştigarea puterii politice. Ea nu-şi
alege mijloacele pentru atingerea scopurilor sale. După efectele produse am deosebi
revoluţii: distructive şi "de catifea" (în urma revoluţiei "de catifea" a fost înlăturat de la
puter preşedintele Georgiei, E. Şevarnadze în 2003). Criza politică. Deşi războiul şi
revoluţia apar în rezultatul crizei politice, am prefera evidenţierea acesteia din
considerentul că ea (criza politică) poate fi generată şi de alţi factori. Aşa, în Republica
Moldova începînd cu anul 1991 criza economică a generat o puternică criză politică. Ca
rezultat, marea majoritate a populaţiei nu participă la conducerea statului, nu votează,
sunt indiferenţi faţă de alegeri. Aceasta se datorează şi instabilităţii regimului politic,
prezenţei numeroaselor partide şi mişcări politice care afectează grav conştiinţa
poporului. Campaniile electorale se transformă în adevărate lupte, bătălii, cu insinuări şi
înjosiri reciproce. În rezultat, o parte considerabilă a populaţiei îşi pierde încrederea,
idealurile umane fiind cele care au de suferit.
 Testul 18
1.1 nui

1.2 Argumentati rolul codificarii antice in constituireacriminologiei.- Aceasta codificare

antica (Codul lui Hamurabi impreuna cuCodul lui Bilalama) a creat cadrul institutional
necesar,initiind eliminarea razbunarii private si intarind rolul statului in materie penala.
Anume cu aceasta codificare s-a trecut de lasclavagismul timpuriu incomplet la orinduirea
sclavagistadezvoltata, care a pus baza formatiunilor statale din Orientulantic.

1.3. Evaluati aspectele fenomenologice ale criminologiei-

Aspectele fenomenologiceale criminalitatii pot fi:-generale si-individuale. Aspectele
generale se refera la fenomenul criminalitatii inansamblul sau, incluzând toate manifestarile
antisociale,indiferent de genurile sau tipurile de infractiuni.Aspectele individuale cuprind
diverse genuri, tipuri, categoriisi specii de infractiuni (de ex.: furt, jaf, tâlharie sauinfractiuni
de sustragere).Tot sub acest aspect se studiaza structura cantitativa ainfractiunii, numarul si
felul infractiunilor, cauzele siconditiile care genereaza sau favorizeaza
savârsireainfractiunilor, dinamica acestora, aspectul calitativ etc. Tot inacest context se
studiaza si faptele care nu sunt infractiuni,dar preced, determina sau insotesc fenomenul
criminalitatii,având o vocatie criminogena recunoscuta: somajul,alcoolismul, prostitutia,
saracia, incultura etc.1)Un alt aspect fenomenologic il reprezinta personalitatea
infractorului,si anume particularitatile bio-psiho-sociale ale individului, aptitudinile,
caracterul sitemperamentul sau, care pot influenta comportamentuldeviant.2) Unul din cele
mai importante aspecte fenomenologice ilreprezinta elaborareametodelor de profilaxie si
combatereafenomenului criminalitatii. Scopul acestor metode consta indiminuarea
fenomenului criminalitatii, in prevenirea prindiferite mijloace a savârsirii de noi crime.

2.1 Relatati formele de inadaptare sociala a infractorului.

Cel mai de vaza reprezentant al acestei orientari estecriminologul suedez Olof Kinberg, care
sustine teoriainadaptarii sociale cu privire la criminal. El si-a prezentatprincipalele idei in
lucrarea sa “Basic problems of Criminology”, aparuta la Copenhaga in a. 1935.Potrivit acestei
conceptii, infractiunea este considerata ca unprodus natural al unor trasaturi biologice
individuale,anormale, criminalul reactionând sub influenta obiectiva aacestor factori, fara a
dispune de posibilitatea alegerii altuicomportament.Inadaptarea sociala declanseaza
comportamentul criminal, inspecial când acest lucru este favorizat de concurenta unorfactori
sociali.Teoria inadaptarii sociale afirma teza ca predispozitiile biologice ori psihice prin ele
insele nu sunt suficiente pentrudeclansarea comportamentului criminal, ultimul depinzând side
interactiunea unor factori sociali si individuali. Printrefactorii criminogeni individuali am
evidentia surmenajul,afectiunile cerebrale, anumite dificultati legate de viatasexuala, deficitul
mintal s.a.Daca adaptarea inseamna intotdeauna atasarea fata de unobiect, valoare, atunci
dezadaptarea se inscrie in sensuldivergentei tendintelor individului cu cerintele normelor
deconvietuire sociala.Pentru a desemna personalitatea ca atare, Kinberg propunetermenul de
structura biologica actuala, având in vederemodalitatile prin care partile unui intreg sunt
imbinatepentru a realiza functia.In conceptia unor autori, Kinberg releva citeva
modalitatiprincipale de dezadaptare:1) Dezadaptarea fizica ce este legata de
tulburarilefunctionale ca defectele de auz, vedere, tulburari endocrineale dezvoltarii având ca
consecinta gigantismul oriinfantilismul etc. Prin urmare, toate aceste stari diminueazasansele
individului in viata, punându-l in stari de izolaredureroasa ce se soldeaza cu recurgerea la
comportamenteilicite;2)dezadaptarea psihica este si mai importanta,afectând echilibrul mintal.
Persoana sufera de un dezacordemotional, fiind supusa unei presiuni interioare nefasteasupra
proceselor intelectuale, favorizând tendinta sprecrima. Acest dezechilibru impiedica persoana de
a maiexamina calm si critic lucrurile;3)dezadaptarea psihologicase produce, de regula, laindivizi
normali, reprezentând un ansamblu de reactiineadecvate, generate de catre un conflict intre
schemele decomportament.Cu toata apartenenta teoriei la teorii de orientare bioantropologica,
Kinberg evidentiaza un sir de factori sociali,care favorizeaza comportamentul criminal:
saracia,alcoolismul si stupefiantele, atmosfera sociala, presa si opinia publica etc.In plan
profilactic O.Kinberg propune o profilaxie mixta:-medico-higienica si-morala. Autorul
recomanda combaterea factorilor negativi ca:prostitutia, alcoolismul, parazitismul social,
vagabondajul,cenzura subiectelor de scandal si violenta din presa. In caz desavârsire a unei crime
de catre un bolnav – aplicarea terapieimedicale cu izolarea speciala, chiar de lunga durata
aindividului.Meritul lui O.Kinberg in dezvoltarea criminologiei ca stiintaeste destul de mare. El a
situat omul ca fiinta biologica incentrul preocuparilor criminologice, a analizat
profundproblemele legate de fiinta umana, aratându-iindividualitatea. A aratat ca ar fi o grava
greseala de a crede caindivizii care comit sporadic sau chiar frecvent acte criminalear fi in mod
necesar diferiti de cei care nu le comit.

2.2. Comparati teoria constitutiei predispozant delincventialesi teoria constitutiei delincvente.

Promotorii t. constitutiei predispozant delincventiale(Kretschmer, Scheldon, Hooton),
continuatori ailombrozianismului, considera ca la baza comiterii crimei seafla constitutia
anatomica a omului in calitate de unitatemorfologica si functionala. In conceptia
reprezentantilor t.constitutiei delincvente (Benigno di Tullio), constitutiacuprinde, pe de o parte,
elemente ereditare si congenitale, iarpe de alta parte, elemente dobindite in timpul vietii, in
special in prima ei parte. Astfel, tendintele ereditare nu suntconsiderate a conduce automat la
savirsirea crimei, ci doar cafiind favorizante, conferind “vocatia crimei”.Pentru di Tullio, studiul
crimei nu poate fi exclusiv biologicori exclusiv sociologic, ci intotdeauna biosociologic. In
acelasitimp biologicul nu poate fi desprins de psihic, deoarece “inrealitatea organica a corpului
uman nu exista nici o functie,afara de cele pur vegetative, care sa se poata detasa deactivitatea
psihica”. “Predispozitia pentru crima este expresiaunui ansamblu de conditii organice si psihice,
ereditare saudobindite care, diminuind rezistenta individului la instigaricriminogene, permite
individului, cu mai multa probabilitate,sa devina criminal” (Benigno di Tullio “ Manuel
danthropologie criminelle”). Reprezentantii t. consitutieipredispozant delincventiale, insa, s-au
axat pe cercetariexperimentale care sa demonstreze corelatia intre activitateacriminala si biotip
(tipul biologic); corelatia stabilindu-se fie in raport cu structura corpului (morfo-caracterologice),
fie inraport cu somatotipul (tipul corpului avut in vedere, plecindde la embrion), fie in raport cu
tipul endocrinian. Astfel,Kretschmer in “Structura corpului si caracterul” a distinspatru categorii
de indivizi cu o constitutie corporala sistructura psihica distincta si, corespunzator, inclinatie
maiputernica spre comiterea unor infractiuni specifice (de ex.tipul atletic – infractiuni contra
persoanelor si bunurilor,tipul picnic – fraude, escrocherii). Scheldon a stabilitexperimental – in
baza unui esantion de 200 delincventi – cacele mai multe cazuri de delincventa apar in cazul
tipului mezomorf (cu o dezvoltare puternica a musculaturii). Hooton,efectuind cercetari
antropologice ale criminalilor, masurind volumul cutiei toracice, dimensiunile craniului si ale
altororgane la mai mult de 13 mii condamnati, a ajuns la concluziaexistentei tipului criminal cu o
constitutie predispozantcriminala.Observam ca di Tullio face o analiza minutioasa afactorilor
sociali ori fizici, exteriori individului, considerindca au o influenta reala in masura in care
intilnesc o constitutiecriminala preexistenta ori contribuie la formarea unei astfelde personalitati:
“De unde convingerea noastra ca mediul nudevine un factor criminogen decit daca, prin grava
sapersistenta, poate exersa asupra individului o influentaperiorativa, degenerativa sau patologica,
si sa provoace astfelun “supra-eu” imoral, un dezechilibru psihic acompaniat deinstigari
criminogene, sau daca opereaza asupra unor indivizi in mod particular receptivi, ca urmare a
constitutiilor biopsihice”. Desi, reprezentantii t. constitutiei predispozantcriminale, din aceeasi
perspectiva, nu o considera drept odeterminare absoluta, ci ca o probabilitate sporita -
inclinatie,totusi acestia nu pun in valoare interconexiunea cu factoriisociali si psihici, precum o
face di Tullio. Meritul celui dinurma consta si in stabilirea notiunii de “prag”, adica de
limitaspecifica pentru individ predispus biologic la comiterea unorinfractiuni (declansarea
reactiei antisociale depinzind de odiferita intensitate a stimulului in functie

2.3.Evaluati importanta criminologiei clinice in tratamentulinfractorului.

Dupa cum precizeaza J.Pinatel in lucrarea sa “Lacriminologie”, din care doua treimi sunt
consacratecriminologiei clinice, aceasta este o stiinta organizatametodologic dupa modelul
clinicii medicale, care are in finalscopul pregatirii unui aviz cu privire la individul
criminal. Acest aviz include un:1)diagnostic;2) prognostic si 3)tratamentul eventual.
Deci, potrivit acestei teorii, infractorul este unbolnav, iarcriminalitatea isi are sursa principala in
patologie.J.Pinatel aacceptat si caracterul social al criminalitatii clinice.Rezultatele observatiilor
si constatarilor de ordin clinic sunt in final comparate cu indicii sociali si numai pe aceasta
bazase recurge la diagnosticul criminologic. Anume de aceea,sustinatorii acestei scoli pretind ca
criminologia clinica nueste un simplu capitol al clinicii medicale, ci are un accentuatcaracter
social.Criminologia clinica utilizeaza o gama variata de investigatii,inclusiv cele de ordin
medical, psihiatric si psihologic.Sunt foarte interesante recomandarile criminologiei clinice
indomeniul profilaxiei criminale, cum ar fi:-extragerea chirurgicala a zonelor presupuse a fizone
de agresivitate;-utilizarea tranchilizantelor si antidepresivelor incazul delincventilor psihopati;-
castrarea in scopuri terapeutice a delincventilorsexuali;-
practicarea psihanalizei pentru inlaturarearabufnirilor criminale;-utilizarea narcodiagnosticului
s.a.Deci, criminologia clinica include un program de masuriclinice in scopul preintâmpinarii
savârsirii de catre individ aunor noi infractiuni.De o popularitate enorma s-a bucurat
criminologia clinica incepând cu anul 1970. Pe primul loc se afla Franta si Italia,unde promotorii
acestui curent se bucurau de o mareautoritate si si-au adus vaste contributii in procesul
dereabilitare a condamnatilor. Spre exemplu in Franta, in urmareformei penitenciare din august
a.1985 s-au imbunatatitconsiderabil conditiile de executare a pedepselor. Inpenitenciarele
franceze a fost creat un vast serviciu social –educativ. Condamnatii au obtinut dreptul de a primi
studiiprofesionale, de a invata in diferite institutii de invatamânt,precum si posibilitatea asistentei
medicale in afarainstitutiilor penitenciare fara un control permanent dinpartea
administratiei.Criminologiaclinicaesteostintaaplicata,careseconcretizeazainexaminareamultidisciplinaraacazului
individual,formulareaunuidiagnostic,auneiipotezeasupraconduiteiulterioare(prognostic)siluareauneidecizi asupratratamentului
cesevaaplicainfractorului,inscopulresocializarii acestuia si prevenirii recidivei. Examenul medico-psiho-social a
fost instituit, pe plan legislativ, in Franta, inanul 1959, in cadrul art. 81 alin.4 C.proc.pen. Acesta
are uncontinut complex, care cuprinde:
59

- un examen cu privire la personalitatea inculpatului si oancheta referitoare la situatia sociala

materiala si familiala aacestuia;- un examen medical;- un examen medico-psihologic;- o r i c e
a l t e m a s u r i u t i l e . Examenul de personalitate si ancheta sociala sunt obligatorii in
materie criminala si facultative in materie corectionala.Examenul medico- psihologic este
facultativ in ambelesituatii.Dosarul de personalitate al infractorului serveste laindividualizarea
sanctiunii. Dupa ramânerea definitiva ahotarârii judecatoresti, dosarul se transmite
administratieipenitenciare, iar ulterior, comitetului de reinsertie post-penala.Fiind o stiinta
aplicata, organizata metodic in maniera uneiclinici medicale, criminologia clinica isi orienteaza
eforturileasupra infractorului concret, formulând un diagnostic, unprognostic si, eventual, un
tratament.Totodata, criminologia clinica nu este un capitol alcriminologiei medicale, intrucât nu
ia in considerare doarelementele bio-psihologice;ea are un caracter socialaccentuat. Elementele
sociale si bio-psihologice sunt unite decriminologia clinica intr-o perspectiva
sintetizatoare,dominata de conceptul de stare periculoasa. Stareapericuloasa
Aprecierea criminologica a "starii periculoase" presupuneevaluarea capacitatii infractionale si a
posibilitatii dede individ).
 Test nr. 19

Subiectul I: Formarea criminologiei ca ştiinţă

1.1. Relataţi fenomenul criminalităţii în opera lui Enrico Ferri.
E. Ferri este considerat fondator al sociologiei criminale.Cea mai importanta lucrare a sa –
„Sociologia criminala”. E.Ferri, vorbind de originea şi natura criminalităţii, susţine că este
vorba de un fenomen cu o natură complexă – crima este un fenomen complex biologic, fizic
şi social.
O a doua teză a lui E.Ferri ar consta în aceea că, criminalitatea nu se repetă în timp cu
constanţă şi regularitate, printr-o repetiţie mecanică, de la an la an, ci printr-o oscilaţie
permanentă, prin creşteri sau descreşteri determinate de cauze naturale, precum şi a
factorilor de mediu fizic şi social, astfel dinamica criminalităţii fiind supusă unei legi a
saturaţiei. Un alt mare merit al lui E.Ferri constă în faptul că a dovedit şi a impus teza
necesităţii clasificării infractorilor. În concepţia sa infractorii pot fi clasificaţi în cinci
categorii:
1) Infractorii nebuni (alienaţi) care se disting de criminalii înnăscuţi şi de nebunii morali.
Acestei categorii îi aparţin infractorii, care comit, de regulă, crime odioase.
2) Infractorii din obişnuinţă care sunt determinaţi la săvârşirea infracţiunilor de
imposibilitatea unei reintegrări după o condamnare privativă de libertate.
3) Infractorii înnăscuţi (instinctivi), fără simţ moral, cinici, cruzi.Pentru această categorie de
infractori pedeapsa, practic, nu are efect.
4) Infractorii de pasiune (pasionali) , ce posedă un simţ moral slăbit, comiţând fapte penale
fără a reflecta, sub influenţa pasiunilor. Ei comit, practic, întotdeauna crime contra
personalităţii.
5) Infractorii de ocazie - relativ cinstiţi, înzestraţi cu simţ moral, dar împinşi la săvârşirea
crimei de tentaţiile condiţiilor fizice si sociale.

1.2. Argumentaţi rolul Legilor lui Manu şi Legii celor XII Table în constituirea
criminologiei.
De rând cu formele menţionate de luptă împotriva criminalităţii, un rol deosebit revine religiei,
care în scopul valorizării superioare a sentimentului religios considera crima fie ca o
manifestare diabolică, fie ca o expresie a păcatului. Astfel justiţia a căpătat aspectul unui dar
divin. În acest sens am evidenţia “Codul” lui Hammurabi. Pe stela de diorit negru, unde sunt
gravate articolele “Codului” său, Hammurabi este înfăţişat închinându-se zeului Samaş, de
la care primeşte textul legii. Aşa s-a conferit esenţa divină activităţii legislative, iar regele
urma să le transmită oamenilor, care trebuiau să respecte legile întocmai sub frica unor
sancţiuni severe.Pedepsele aplicate erau considerate ca o plată pentru răul provocat, ori ca o
ispăşire a păcatului săvârşit. La baza “Codului” lui Hammurabi se află “legea talionului” –
“ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mănă pentru mănă, picior pentru picior, arsură pentru
arsură, vânătaie pentru vânătaie”.
Legea talionului a însemnat un important procedeu în evoluţia dreptului de a pedepsi. Desigur că
dreptatea impusă de legea talionului este barbară şi primitivă, dar în epoca respectivă a fost
singura care s-a putut impune minţilor oamenilor. Drept exemplu, dreptul talionului se
regăseşte în: Codul lui Hammurabi, legile lui Manu (Manama-Dharma-Sastra).
1.3.Evaluaţi aspectele fenomenologice ale criminalităţii: personalitatea infractorului.
Un aspect fenomenologic îl reprezintă personalitatea infractorului, şi anume particularităţile bio-
psiho-sociale ale individului, aptitudinile, caracterul şi temperamentul său, care pot influenţa
comportamentul deviant. Personalitatea infractorului poate fi studiată atât la general cât şi pe
categorii de infractori;
Prin noţiunea de personalitate a infractorului înţelegem ansamblul trăsăturilor individuale bio-
psiho-socio-culturale, precum şi totalitatea calităţilor sociale ale omului, care în corelaţie cu
alte condiţii impersonale determină comiterea unei fapte, prevăzută de legea penală.
Personalitatea infractorului nu reprezintă un nou tip al personalităţii umane, ci este o
personalitate obişnuită care se caracterizează prin unele trsăsături comportamentale
specifice. Specificul constă în prezenţa pericolului social la infractor. Trăsătura principală
care caracterizează personalitatea infractorului este aceea că a săvîrşit o crimă; nu este
criminal cel care are numai intenţia de a săvîrşi o crimă. Personalitatea infractorului este un
concept criminologic complex care include două noţiuni:
1) noţiunea psiho-socială de personalitate;
2) noţiunea juridico-penală de infractor.
Subiectul II: Teorii criminologice contemporane
2.1. Relataţi teoria marxistă. (3 puncte)
Marxismul consideră că toate acţiunile umane sunt rezultatul condiţiilor de existenţă socială şi în
primul rând a factorului economic, care este considerat factor hotărâtor în istorie, în viaţa socială
sau în comportamentul individual.Toate teoriile criminologice marxiste au la bază principiile
materislismului istoric ai cărui întemeietori sunt Karl Marx şi Frideric Engels. Având studii
matematice, Marx a scris foarte multe lucrări despre schimbările sociale din acea perioadă (anii
1760-1840). Teoria sa este strâns legată de schimbările sociale, politice şi istorice, precum şi de
dezvoltarea economică. La baza concepţiilor marxiste se află conflictul dintre forţele materiale
de producţie şi relaţiile sociale de producţie. Marxismul consideră că numai condiţiile vieţii
materiale a oamenilor, generate de sursa relelor - proprietatea privată, de expluatare, determină şi
explică comportamentul criminal. Prin urmare criminalitatea este determinată de factori obiectivi
–economici şi are un caracter istoric.
2.2.Comparaţi teoria anomiei sociale şi teoria apartenenţei sociale. (5 puncte)
Ambele – teorii de orientare sociologica.
Teoria anomiei sociale. Una din cele mai cunoscute teorii de orientare sociologică este cea a
sociologului american Robert K.Merton, care şi-a formulat principiile bazându-se pe
conceptul de anomie. Anomia se naşte ca rezultat al tensiunii dintre scopuri şi mijloace.
Ordinea socială este stabilă atunci când există un echilibru între scopurile ce urmează a fi
atinse şi mijloacele disponibile pentru a le atinge. Când echilibrul se rupe, îşi face apariţia
dezorganizarea socială. Merton arată că în societatea americană, în majoritatea cazurilor, se
ignoră problema dacă obiectivele propuse pot fi atinse, în ce măsură şi dacă atingerea lor va
avea loc pe cale legitimă. Visul american nu cunoaşte limite în calea succesului, banii
jucând rolul predominant.
Teoria apartenentei sociale. În lucrarea sa –„Cauzele delincvenţei” – T.Hirschi susţine că există
patru elemente importante ale legăturii sociale:
a) ataşamentul sau afecţiunea pentru semenii săi;
b) angajamentul care asigură încrederea pe care individul o are în societatea în care trăieşte, dar
şi riscul pe care şi-l asumă dacă se angajează într-un comportament criminal;
c) implicarea în activităţile stabilite convenţional în societate, adică în rezolvarea unor probleme
cotidiene legale (observând că „mâinile fără ocupaţie sunt magazinul diavolului”);
d) credinţa în valorile general-umane, morale, sociale etc.
Pentru a verifica aceste ipoteze, Hirschi a efectuat un test pe 4.000 de tineri, folosind în
chestionar întrebări referitoare la familie, şcoală, cerc de prieteni, comportamente
delictuoase etc. A conchis ca nu este legatura intre comiterea infractiunii si apartenenta la
clasa sociala. În sfârşit, o ultimă sesizare interesantă este aceea că indiferent de clasa socială
sau rasă şi indiferent de antecedentele penale ale prietenilor lor, băeţii care erau mai ataşaţi
de părinţii lor erau mai puţin înclinaţi spre delincvenţă decât cei care erau mai puţin ataşaţi.
2.3. Autoevaluaţi rolul teoriei „apărării sociale”. (7 puncte)
Sensul apărării sociale ar putea fi dedus la câteva teze principale:
1) teama – apărarea socială fiind născută din nelinişte şi construită pe teamă. Plecând de
la teamă, apărarea socială a dezvoltat ca noţiune centrală noţiunea de pericol social;
2) faţă de pericolul social, apărarea socială s-a organizat pe un sistem de măsuri vizând
respectarea ordinii sociale prin menţinerea valorilor fundamentale ale societăţii;
3) legea penală trebuie să reprezinte reflexul apărării sociale, care se manifestă ca un
instrument de luptă împotriva criminalităţii;
4) apărarea socială în cazul stării de pericol intervine prin ideea de selectare a indivizilor prin
clasare, repartizare, urmărind în final scoaterea individului periculos din starea de periculozitate,
fie prin eliminare (detenţie), fie prin adaptare;
5) statul social urmează să apară ca un regulator şi arbitru al tensiunilor sociale.
Din teoria apărării sociale s-au conturat tendinţele “Noii apărări sociale”, care dezvoltă tezele
apărării sociale şi propune un sistem nou şi complex, având teze originale:
1) Statul este obligat de a-l resocializa pe infractor şi nu doar simplul drept de al pedepsi;
2) sancţiunea (măsura apărării sociale) are funcţia preventivă, curativă, educativă şi nu
de pedeapsă, osândă sau retribuţie;
3) dreptul penal include numai pedepse şi sancţiuni, iar apărarea socială reclamă o
programare socială complexă;
4) apărarea socială va fi utilă şi eficientă când vor fi aplicate atât normele speciale ale
dreptului penal, cât şi o serie de măsuri extrapenale, ce ar duce la neutralizarea infractorului,
cât şi la tratarea sau educarea lui;
5) alcătuirea dosarelor de personalitate a infractorului din partea diverşilor specialişti, care
ar duce la cunoaşterea indicilor concreţi de antisociabilitate;
6) dreptul penal nu urmează a fi exclus, pentru umanizarea infractorului aplicându-se fie o
pedeapsă din sistemul clasic, fie o măsură de siguranţă, ori chiar ambele cumulate.
 Test nr. 20
Subiectul I: Teorii contemporane de orientare psihologică
1.1. Definiţi testele de personalitate. (3 puncte)
Teste psihologice de personalitate - criminalii au fost testaţi pentru a stabili dacă trăsăturile lor de personalitate
diferă de cele ale noncriminalilor.
1.2. Argumentaţi teoria lui Etienne de Greef. (5 puncte)
Etienne de Greef – reprezentatnul teoriei psihomorale. El consideră că structurile afective ale individului sunt
determinate de două grupuri fundamentale de instincte: - de apărare şi - de simpatie. În aşa fel, autorul transpune în
criminologie o schemă valabilă pentru evoluţia psihică a criminalului, distingând trei faze:
1) Individul normal, suferă o degradare progresivă a personalităţii, ca urmare a unor experienţe eşuate. Viitorul
infractor se dezgustă faţă de nedreptăţile cu care este confruntat. Fiind convins de injusteţea mediului social în care
trăieşte, experienţa sa în viaţă suferind eşec, el nu mai găseşte nici o motivaţie pentru respectarea normelor existente
în societate. Autorul numeşte această fază “asentimentul temperat”. Anume în timpul ei se naşte ideea de crimă.
Tendinţa de a comite infracţiunea se instalează pe terenul unui resentiment şi al unei accepţiuni.
2) Această fază este denumită de autor faza “asentimentului formulat”, individul acceptând comiterea
crimei. Viitorul infractor îşi va căuta chiar tovarăşi, va alege mediul de acţiune, fiind gata de a trece la crimă.
3) Ultima fază – “criza” constă în căutarea ocaziei favorabile pentru trecerea la act. În această fază individul
trece printr-o stare psihică periculoasă, acceptând eliminarea victimei.
În consecinţă, individul care a parcurs aceste trei faze capătă un “Eu” care consimte şi tolerează ideea crimei, prin
aceasta deosebindu-se de un noninfractor.
1.3. Evaluaţi teoria lui David Abrahamsen. (7 puncte)
Această teorie este bazată pe concepţia freudiană a conduitei umane. Însă, dacă Freud a redus instinctele umane,
concentrate în „id”, doar la instinctul sexual, atunci profesorul David Abrahamsen, de la Universitatea din
Columbia, nu consideră „libido”-ul unicul instinct, care determină conduita umană. Printre principalele teze se
înscrie afirmaţia lui Abrahamsen,
că explicaţia conduitei umane trebuie căutată în conflictele biosexuale, cu care individul se loveşte de timpuriu, în
copilărie. Astfel, orice conduită criminală este o manifestare directă sau
indirectă a agresiunii, iar această agresiune, la rândul său, poate fi expresia instinctelor sexuale sau a altor instincte.
Teza principală a lui Abrahamsen este aceea că condiţiile familiale sunt cele mai importante în generarea
criminalităţii. Factorii economici şi sociali care pot influenţa familia sunt lăsaţi pe ultimul plan, iar pe prim plan se
ridică caracteristicile afective ale familiei. Aşa, un copil devine delincvent fie că în familie nu i s-a acordat atenţie şi
el, devenind matur, caută să atragă atenţia asupra sa prin crime, fie că în familie a fost prea tutelat şi protestele sale
împotriva acestei tutele se manifestă mai târziu prin crime.În asemenea mod, Abrahamsen tratează criminalitatea ca
pe un fenomen psihologic, generat doar de cauze psihologice, care oferă individului vocaţia crimei, transformându-l
într-un delincvent potenţial.
Subiectul II: Personalitatea infractorului
2.1. Relataţi semnificaţiile şi gradul de orientare antisocială a personalităţii infractorului.
Orientarea antisociala are două semnificaţii:
1) defineşte incapacitatea individului de a răspunde adecvat sistemului de norme şi valori promovat de societate.
Individul orientat antisosial recunoaşte sistemul legal de valori, dar personalitatea sa prezintă o inadaptare,
neputînd să reacţioneze întotdeauna în conformitate cu aceste valori şi norme;
2) individul elimină sistemul de norme şi valori generale ale societăţii, însuşindu-şi norme şi valori proprii, care sunt
contrare, opuse celor eliminate. Aici personalitatea infractorului este pe deplin adaptată, dar la norme şi valori
ilicite, criminale. Acest tip de orientare antisocială este caracteristic recidiviştilor.
Gradul de intensitate a orientării antisociale a personalităţii infractorului ne vorbeşte
despre pericolul social potenţial pe care îl prezintă acesta. Orientarea antisocială a personalităţii poate avea grade
diferite de intensitate. Criteriul de evaluare a intensităţii orientării antisociale poate fi determinat de atitudinea
individului faţă de valorile sociale, existente într-o societate.
2.2. Determinaţi personalitatea şi situaţia concretă de viaţă (situaţia preinfracţională).
Actul infracţional în esenţă, constituie răspunsul pe care personalitatea orientată antisocial îl oferă unei situaţii
determinate. Situaţia concretă de viaţă, zisă şi situaţie preinfracţională reprezintă un
ansamblu de circumstanţe exterioare personalităţii infractorului, care precedă actul infracţional. La rîndul său,
situaţia preinfracţională este compusă din două elemente:
- evenimentul (evenimentele);
- circumstanţele.
Evenimentul este elementul care determină apariţia ideii infracţionale în mintea personalităţii infractorului şi poate
avea o largă variabilitate în timp. El poate fi un răspuns imediat la o provocare, spre exemplu, omorul în cazul
flagrantului de adulter. Aici ideea omorului apare în momentul constatării evenimentului. Pe de altă parte, acelaşi
eveniment poate dura în timp, subiectul pregătindu-se, în mod premeditat, de comiterea aceleiaşi
infracţiuni.Evenimentul poate fi decisiv, ca în cazul adulterului ori nesemnificativ, cum ar fi în cazul omorului comis
de un alcoolic.
Circumstanţele reprezintă elementele în care fapta infracţională se pregăteşte şi se execută. Ele nu au legătură cu
motivaţia infracţională dar sunt decisive în cazul trecerii la act. Aşa, în
cazul hoţului de buzunare, prezenta unei poşete deschise va favoriza realizarea infracţiunii.
2.3. Evaluaţi personalitatea infractorului recidivist.
În sens criminologic, recidiviştii sunt persoanele anterior condamnate, indiferent de
ridicarea sau stingerea antecedentului, precum şi persoanele care au săvîrşit infracţiuni, dar
pentru care pedeapsa penală, din diferite considerente, nu le-a fost aplicată.
Infractorului recidivist îi sunt caracteristice unele particularităţi specifice:
1) Sfera motivaţională a infracţiunii. La criminalii recidivişti motivaţia infracţională este
cu mult mai limitată şi săracă comparativ cu motivaţia socială a persoanelor care au săvîrşit
infracţiuni primare.La majoritatea recidiviştilor lipseşte necesitatea psihologică de a munci sistematic.
2) Conştiinţa juridico-socială . Defectele conştiinţei sociale ale acestora se exprimă, în primul rînd, prin
individualismul şi egocentrismul său, calităţile morale joase. Acestor criminali le este caracteristic egoismul, ura,
răzbunarea, cruzimea, invidia, lăcomia etc. Recidivistul nu cunoaşte autocritica, avînd o motivaţie individuală,
proprie, a crimei săvîrşite; el crede în superioritatea sa faţă de lege şi faţă de societate.
3) Poziţia socială a criminalilor recidivişti este o altă particularitate specifică şi anume, pentru aceştia este
caracteristic faptul că ei şi-au început foarte de timpuriu activitatea de muncă.
La început are loc schimbul des al ocupaţiei, iar mai tîrziu - abandonarea completă a
muncii. Relaţiile familiale ale recidiviştilor sunt deformate şi anormale. Pentru ei este caracteristic
că: legăturile familiale lipsesc sau au fost rupte; concubinajul cu persoane ce au înclinaţii
analogice şi comportamente deviante de la normele de conduită unanim acceptate în societate.
4) O altă particularitate specifică a personalităţii recidivistului o constituie rezistenţa la procesul de reeducare.
Printre alte trăsături caracteristici personalităţii recidivistului ar fi:
- eşecul şcolar;
- degradarea intensă a procesului de socializare, unde familia este lipsită de momente pozitive, iar părinţii evaluaţi
negativ, fără putere de exemplu pozitiv;
- consum abuziv de alcool şi droguri; etc.
Test nr. 21
Subiectul I: Formarea criminologiei ca
ştiinţă
1.1. Descrieţi istoricul şi originile criminologiei. (3 puncte)
Criminologia pare să aibă origini la fel de îndepărtate ca şi celelalte ştiinţe sociale, deoarece criminalitatea, ca
fenomen social, apare odată cu primele comunităţi umane: “Acolo unde nu există norme şi morală, nu există nici
crime”. Dezvoltarea mecanismelor de reacţie împotriva încălcării normelor sociale stabilite a fost determinată de:
- apariţia “răzbunării sângelui”;
- întărirea şi centralizarea puterii conducătorului (clanului, hoardei, tribului etc.).
La etapa primară a dezvoltării comunităţilor umane aceste două forme ale reacţiei sociale interacţionau şi se îmbinau
reciproc. Răzbunarea era îndreptată, în special, împotriva
membrilor altor grupări umane, iar conducătorul acţiona în interiorul grupului. Pe parcursul dezvoltării civilizaţiei
umane s-a constatat că, acolo unde există o puternică autoritate centrală, capabilă să rezolve orice conflict,
„răzbunarea sângelui” trece treptat în nefiinţă şi viceversa. Pe măsura dezvoltării mijloacelor de prevenţie contra
criminalităţii apare veşnica invenţie a omenirii – închisoarea. Printre cauzele apariţiei închisorilor am putea
evidenţia, în primul rând, faptul că pedeapsa capătă un caracter cu mult mai îndelungat, mai chinuitor şi, în
consecinţă, are
un efect educativ cu mult mai mare asupra celorlalţi membri ai grupării sociale. Pe de altă parte, deţinuţii puteau fi
folosiţi la executarea muncilor grele şi periculoase. În asemenea mod, conducătorul tribului, clanului, hoardei a pus
începutul dezvoltării diverselor mijloace şi mecanisme ale reacţiei sociale împotriva criminalităţii, accentul fiind pus
pe modelul represiv.
Un rol aparte – religia.
1.2. Demonstraţi unitatea şi deosebirea între gîndirea criminologică din Roma Antică şi Grecia Antică.
Unitatea:
- Roma antică a preluat experienţa Spartei, unde arta militară şi pregătirea permanentă de război au devenit o
normă a vieţii sociale. Ca rezultat, toate sferele vieţii serveau unui scop unic – întărirea statului.
- Gândirea Romei antice a fost puternic influenţată de platonism şi aristotelism. Spre exemplu, Seneca,
puternic influenţat de Platon, a fost printre cei ce s-au preocupat de dreptul de a pedepsi şi a fundamentat
acest drept, susţinând posibilitatea dispariţiei totale a fenomenului criminal.

- Ambele gîndiri au constatat faptul că scopul aplicării pedepsei este prevenirea săvârşirii altor crime în
viitor;
Deosebirea:
- gandirea Romei Antice era puternic influentata de religie. Cel mai mare filosof al Romei antice – Cicero arată că,
credinţa în dumnezei aduce cuminţenie, ceea ce este de folos statului.
- In Roma antica inegalitatea socială avea privilegiile ei în viaţa statului. Cu cât cetăţeanul era mai bogat, cu atât el
exercita funcţii mai complicate. In Grecia Antica, unul din marii filosofi – Platon, considera diferenta de avere – una
din cauzele criminalitatii,asa incat in scopul evitării conflictelor sociale şi stopării fenomenului criminalităţii, a
propus ca legislatorul să stabilească limitele sărăciei şi bogăţiei. Aşa, averea celor mai bogaţi şi înstăriţi trebuie să
depăşească doar de patru ori averea celor mai săraci.
1.3. Proiectaţi funcţia descriptivă. (7 puncte)
Funcţia descriptivă constă în studierea şi consemnarea datelor privind volumul criminalităţii într-o unitate
dimensional-temporală. Tot prin funcţia descriptivă se realizează cunoaşterea structurii criminalităţii. De asemenea,
prin cercetarea descriptivă se obţin cunoştinţe privind felurile criminalităţii după vârsta autorilor (criminalitate
minoră – majoră), după loculsăvârşirii (criminalitate urbană – rurală). În sfârşit, obţinem date necesare privind
corelaţia criminalităţii cu alte fenomene sociale (crize economice etc.).
Principalele concepte operaţionale de ordin descriptiv, pe care criminologia le utilizează sunt: mediul, terenul,
personalitatea şi actul.
Mediul este un concept operaţional care are mai multe sensuri:
- mediul fizic (geografic) ce reprezintă mediul natural, înconjurător, în care locuiesc oamenii;
- mediul social (la nivel macrosocial sau microsocial) ce poate lua formele de mediu ecologic, economic, cultural
etc Terenul se foloseşte pentru desemnarea trăsăturilor de ordin bioconstituţional ale individului.
Personalitatea ca un concept criminologic cuprinde noţiunea psihosocială şi noţiunea juridico-penală a infractorului.
Situaţia – ansamblul de împrejurări obiective şi subiective ce precede actul criminal în care se implică
personalitatea.
Actul infracţional constituie răspunsul pe care personalitatea îl dă unei situaţii anumite.
In acelaşi timp, funcţia descriptivă implică explicarea caracterelor definitorii ale fenomenului criminalităţii, precum
şi corelaţia dintre criminalitate şi factorii politici, economici, culturali, demografici etc.
Subiectul II: Teorii contemporane de orientare sociologică
2.1. Definiţi teoria ecologică. (3 puncte)
Teoria ecologica - cunoscută şi sub denumirea de teorie a arealurilor infracţionale, reprezinta un sistem de teze ce au
la baza ideea ca anumite zone geografice (parti din teritoriul unui oras/localitate), numite “arealuri”, constituie
factorii hotărâtori ai genezei criminalităţii.
2.2. Comparaţi teoria „asociaţiilor diferenţiate” şi teoria „conflictului de culturi”. (5 puncte)
Teoria asociatiilor diferentiate. Sutherland.Ideea de bază a acestei teorii constă în aceea că, comportamentul
criminal nu este înnăscut, ci este învăţat, printr-un sistem de comunicare cu alte persoane în cadrul unor grupuri.
Teoria asociaţiilor diferenţiate a avut ca punct de plecare teza că delincvenţa se învaţă ca şi orice altă meserie în
societate. Invatarea sociala a comportamentului criminal cuprinde 2 elemente:
1) Învăţarea comportamentului criminal se produce în cadrul grupurilor neformale. Atârnarea formală a profesorilor
în şcoală, precum şi a părinţilor, ce nu au contact psihologic cu copiii, nu dă rezultatele dorite, educarea având un
efect nul. Adevăraţii educatori şi învăţători devin membri ai grupurilor neformale. Şi dacă în aceste grupuri vor
predomina valori negative, atunci şi comportamentul viitor al minorului va fi negativ.
2) individul va deveni criminal ca rezultat al supremaţiei viziunilor spre desconsiderarea legilor.
Teoria conflictului de culturi.Sellin. Teoria “conflictului de culturi” pleacă de la teza că criminalitatea îşi are
principalul punct de plecare într-o “subcultură delincvenţială” care se constituie în jurul unor norme de conduită şi
valori de factură antisocială, distincte şi opuse culturii sociale dominante. Prin termenul de cultură autorul
desemnează o totalitate de idei, concepte, tehnici şi scheme de comportament pe care un număr de indivizi îl au în
comun şi prin care aceştia îşi ajustează existenţa lor în mediu. Subcultura reprezintă faptul când un grup trăieşte în
astfel de condiţii încât membrii săi elaborează valori şi scheme de comportament specifice, ce nu sunt de acord cu
cultura societăţii.
În aşa mod apare “conflictul cultural”, prin care înţelegem lupta între valori morale, ori norme de conduită opuse,
sau aflate în dezacord. Fiecare grup are propriile norme de conduită care se impun a fi respectate.
Este semnificativ că între comportamentul “învăţat” al lui Sutherland şi cel “dobândit” al lui Sellin nu există o
deosebire calitativă, ambele teorii, aşa cum s-a remarcat în doctrina criminologică, ocolesc cu grijă orice aluzie la
existenţa legăturilor între criminalitate şi problemele sociale existente.
2.3. Autoevaluaţi rolul teoriei rezistenţei la frustrare. (7 puncte)
Teoria rezistenţei la frustrare a mai fost numită şi teoria înfrînării, aparţinând criminologului american Walter
C.Reckless, care a avut intenţia de a crea o teorie generală a criminalităţii.
Teza principală a lui Reckless constă în faptul că toţi indivizii sunt afectaţi de forţe care-i împing spre crimă şi forţe
care-i reţin de la comiterea crimei.
Varietatea forţelor care-l împing pe individ la comiterea crimei au fost divizate în:
a) presiuni sociale care includ condiţii grele de viaţă şi trai, conflicte familiale, sărăcia, şomajul, nesiguranţa în ziua
de mîine etc. În cadrul presiunilor sociale pot apărea şi atracţiile sociale
axate pe influenţe deviante, companii cu substrat delincvent, tendinţa spre bani „uşori” etc.;
b) impulsuri sociale care au ca efect tragerea persoanelor în subcultura criminală, grupurile deviante, mass media
etc.;
c) impulsuri psihologice,ce vin din interiorul fiecărui individ: agresivitatea,ostilitatea, nemulţumirea, revolta,
sentimente de inferioritate sau superioritate etc.
Ca răspuns împotriva celor trei categorii de forţe care-l împing pe individ spre crimă apar forţele care-l reţin de la
comiterea faptelor delincvente. Aceste forţe pot fi cu conţinut:
a) extern, anume mediul apropiat al individului reprezintă o barieră puternică, moralitatea, disciplina şi ordinea din
societate, respectul faţă de lege etc.;
b) intern, unde rolul decisiv îl are autocontrolul, eul şi supraeul, responsabilitatea etc. Frânele interne reprezintă
ultima linie de apărare împotriva forţelor care împing individul spre actul delictuos.
 Test nr. 22
Subiectul I: Scopul şi funcţiile cercetării criminologice
1.1. Definiţi scopul general al criminologiei.
Scopul general al criminologiei îl constituie fundamentarea unei politici eficiente, în măsură să determine prevenirea
şi combaterea fenomenului infracţional.
1.2. Argumentaţi investigarea fenomenului criminalităţii. (5 puncte)
Conţinutul conceptului de criminalitate cuprinde ansamblul infracţiunilor săvârşite într-o perioadă determinată, în
cadrul unui teritoriu naţional-statal.
Investigarea fenomenului criminalitatii poate fi efectuata sub aspect general sau individual.
Aspectele generale se referă la fenomenul criminalităţii în ansamblul său, incluzând toate manifestările antisociale,
indiferent de genurile sau tipurile de infracţiuni.
Aspectele individuale cuprind diverse genuri, tipuri, categorii şi specii de infracţiuni (de ex.: furt, jaf, tâlhărie sau
infracţiuni de sustragere etc.).Tot sub acest aspect se studiază structura cantitativă a
infracţiunii, numărul şi felul infracţiunilor, cauzele şi condiţiile care generează sau favorizează săvârşirea
infracţiunilor, dinamica acestora, aspectul calitativ etc. Tot în acest context se studiază şi
faptele care nu sunt infracţiuni, dar preced, determină sau însoţesc fenomenul criminalităţii, având o vocaţie
criminogenă recunoscută: şomajul, alcoolismul, prostituţia, sărăcia, incultura etc.
1.3. Proiectaţi funcţia explicativă. (7 puncte)
Cunoaşterea reală a fenomenului criminalităţii, în special cunoaşterea cauzelor, se realizează prin funcţia explicativă
a criminologiei, care conduce la o analiză mai adâncă a crimei, la o
explicare mai largă a naturii, esenţei, cauzelor care determină sau favorizează fenomenul infracţional. Funcţia
explicativă este bazată pe următoarele concepte operaţionale: cauză, condiţie, efect, factor, mobil şi indice.
- cauza este un element care determină producerea fenomenului;
- condiţia este elementul favorizator;
- factorul este elementul care, într-o măsură mai mare sau mai mică, are legătură cu crima. În timp ce factorul
criminogen poate fi orice element obiectiv care intervine în
producerea infracţiunii, indicele este un simptom care permite un diagnostic criminologic pus societăţii sau grupului
studiat.
Subiectul II: Fenomenologia criminalităţii
2.1. Relataţi viziunea sistemică în criminologie şi conceptele operaţionale. (3 puncte)
Viziunea sistemică asupra fenomenului infracţional presupune utilizarea conceptelor de sistem, structură şi funcţii,
precum şi a noţiunilor de cauză şi condiţie care stau la baza relaţiilor dinamice subsistemice şi intersistemice.
Sistemul reprezintă un ansamblu superior organizat de elemente (subsisteme) integrate structural şi dinamic,
ansamblu care are drept scop realizarea unor anumite valori (efecte) în condiţiile unui mediu variabil şi posibil
perturbant.
Cauza este fenomenul care precede şi determină sau generează un alt fenomen – efectul,acţionînd în circumstanţe
care favorizează sau frînează producerea efectului. La rîndul lor, circumstanţele ce reprezintă împrejurările care
influenţează prin prezenţa lor cauza (o favorizează ori frînează) se numesc condiţii.
Starea, structura şi dinamica unui fenomen sunt marcate de necesitate şi întîmplare. Necesitatea constituie o
modalitate de existenţă sau de manifestare a unor stări, proprietăţi, raporturi sau tendinţe ale sistemelor, decurgînd
din natura internă a acestora, ceea ce, în condiţii constante, le determină o orientare inevitabilă într-un anumit sens.
Întîmplarea constituie şi ea o modalitate de existenţă sau de manifestare a unor stări, proprietăţi, raporturi sau
tendinţe ale sistemelor, decurgînd însă din factorii exteriori sau periferici, ceea ce le imprimă variabilitate şi
inconsistenţă.
2.2. Stabiliţi evaluarea criminalităţii. (5 puncte)
În literatura de specialitate, criminalitatea este caracterizată de trei indici de bază: nivelul, structura şi dinamica.
Nivelul criminalităţii este o caracteristică cantitativă exprimată prin suma crimelor săvîrşite şi a persoanelor ce le-au
comis, precum şi prin coeficienţi sau indici relativi ai criminalităţii.
Menţionăm la fel că, în practică, pentru caracteristica cantitativă a criminalităţii se utilizează combinarea a două
noţiuni: starea şi nivelul criminalităţii.
Starea criminalităţii este determinată de indicele absolut, adică de numărul general al
infracţiunilor, înregistrate într-o perioadă de timp determinată şi pe un teritoriu stabilit, sau de
numărul total al infractorilor care au comis aceste infracţiuni.Nivelul criminalităţii reprezintă valoarea determinată
din numărul total de infracţiuni săvîrşite pe un teritoriu determinat într-o perioadă de timp stabilită, raportat la
numărul exact de populaţie.
Prin structura criminalităţii înţelegem cunoaşterea compoziţiei şi a configuraţiei fenomenului într-o anumită unitate
de timp şi spaţiu. Dacă starea criminalităţii reprezintă caracteristicile cantitative, atunci structura - pe cele calitative.
Criminalitatea este suma caracteristicilor cantitative şi calitative.
Dinamica criminalităţii reprezintă modificările cantitative şi calitative intervenite în structura acestui fenomen, prin
comparaţie cu intervale de timp şi spaţiu succesive, reflectînd cursul general al criminalităţii şi tendinţele sale.
2.3. Evaluaţi criminalitatea din alte ţări şi tendinţele acesteia. (7 puncte)
Ceea ce caracterizează societatea actuală, indiferent de gradul de dezvoltare şi de forma organizării politice, este
creşterea continuă a criminalităţii. Aceasta ar fi o primă tendinţă a criminalităţii în statele lumii.
O a două tendinţă ar fi creşterea crimelor cu utilizarea armelor de foc.
A treia tendinţă, cu caracter general o constituie creşterea ponderii criminalităţii organizate.
A patra tendinţă, strîns legată de cele precedente şi favorizată aproximativ de aceleaşi condiţii oferite infractorilor o
constituie specializarea şi profesionalizarea infractorilor, indiferent dacă sunt sau nu incluşi în formaţii criminale
organizate.
Tendinţa specializării se referă, cu precădere, la orientarea elementelor criminale la săvîrşirea unor anumite
infracţiuni, care presupun experienţă, pregătire profesională, diverse calităţi, cum sunt: omuciderile (ucigaş de
profesie), proxenetism, fals de acte ori valută etc.
Tendinţa profesionalizării, se exprimă prin folosirea din ce în ce mai largă a diverselor
cunoştinţe profesionale în comiterea unor fapte, unde prezenţa profesionalismului este necesară:
conducătorii auto de excepţie, trăgători de elită (lunetişti), spărgători, falsificatori,etc.
A cincea tendinţă o constituie discriminarea criminalităţii pe scara tuturor straturilor
sociale a criminalităţii contemporane. Statisticile ne confirmă, într-adevăr, că pe lîngă o
criminalitate de stradă, simplă, practicată de indivizi izolaţi în special din straturile sociale mai
puţin favorizate pentru realizări personale, există şi se amplifică în sectorul economic şi politic o
criminalitate a „gulerelor albe”, corupţia, traficul de droguri şi de arme, traficul de fiinţe umane,etc.
A şasea tendinţă pe curbă crescătoare a criminalităţii este internaţionalizarea crimei. Această tendinţă s-a remarcat
mai ales începînd cu deceniile 8 şi 9 a secolului trecut în cazul organizaţiilor criminale, multinaţionale, cum sunt
cele care practică terorismul, traficul de arme şi de droguri, deturnări de nave, spionajul economic şi tehnico-
ştiinţific, traficul de fiinţe umane etc.
A şaptea tendinţă este creşterea însemnată a criminalităţii juvenile şi a tinerilor.
A opta tendinţă marchează, în întreaga lume, creşterea criminalităţii femeilor, manifestată
atît prin mutaţii cantitative cît şi calitative. Prezenţa femeilor este din ce în ce mai des semnalată
în domenii care anterior aparţineau doar bărbaţilor: participarea la activitatea unor grupuri
criminale organizate, atacuri armate, trafic de fiinţe umane şi de droguri etc
A noua tendinţă sesizată de majoritatea analiştilor constă în creşterea criminalităţii recidive, rata acesteia fiind
extrem de înaltă.
În sfîrşit, cea de-a zecea tendinţă a criminalităţii din statele lumii occidentale constă în
creşterea criminalităţii de violenţă, proces ce are loc odată cu sporirea periculozităţii
mijloacelor folosite pentru comiterea actelor infracţionale. Acest gen de crime, în ultimele
decenii, cunoaşte o orientare nu atît asupra individului, cît împotriva unor anumite categorii de
persoane,
organizaţii sau grupuri politice şi etnice.
 Test nr. 23
Subiectul I: Scopul şi funcţiile cercetării criminologice
1.1. Definiţi scopul imediat al criminologiei. (3 puncte)
Scopul imediat al criminologiei - criminologia urmăreşte stabilirea cauzelor care determină producerea
criminalităţii.
1.2. Stabiliţi legătura criminologiei cu dreptul penal şi politica penală. (5 puncte)
Unitatea:
1) Filiaţia istorică. Cele două ştiinţe – criminologia şi dreptul penal – au apărut în aceleaşi împrejurări,
criminologia dezvoltându-se în cadrul disciplinei dreptului penal.
2) Obiectul de studiu al celor două ştiinţe este comun –criminalitatea (cu specificul că dreptul penal are un obiect de
studiu mult mai restrâns ca al criminologiei).
3) Scopul urmărit. Atât criminologia cât şi dreptul penal au ca scop prevenirea şi combaterea
infracţiunilor Deosebiri:
1) Dreptul penal ca disciplină normativă (criminologia nu este o disciplină normativă) studiază conţinutul
abstract al normei penale, spre deosebire de criminologie care studiază infracţiunea ca fenomen natural
şi social.
2) Existenta scopului imediat al criminologiei – studiaza cauzele ce determina producerea criminalitatii.
O importanţă deosebită o prezintă determinarea raportului dintre criminologie şi politică penală. Politica penală are
ca obiect de studiu organizarea ştiinţifică a activităţii de prevenire şi combatere a
criminalităţii, prin elaborarea unor strategii globale de luptă împotriva acesteia. Alegerea acestor obiective implică o
cunoaştere profundă a fenomenului infracţional, care este studiat inclusiv de criminologie.
1.3. Proiectaţi funcţia predictivă. (7 puncte)
Funcţia predictivă a criminologiei recunoaşte că evoluţia unui fenomen cu o determinare atât de complexă cum este
criminalitatea poate fi anticipată.
Conceptele operaţionale de ordin predictiv sunt şi ele foarte variate. Printre acestea sunt şi: prezentul, viitorul,
probabilitatea, similitudinea, extrapolarea, hazardul, riscul, prognosticul (sau
prognoza).
Predicţia urmăreşte cel puţin două obiective:
1) anticiparea unor schimbări ale fenomenului criminalităţii (volum, intensitate, structură,
frecvenţă, consecinţe etc.), în perioade determinate de timp (ore, zile, săptămâni, luni, ani);
2) evaluarea probabilităţii producerii infracţiunilor (aici se încearcă să se evalueze posibilitatea producerii
evenimentului la o vârstă timpurie precum şi posibilitatea repetării evenimentului (posibilitatea recidivei).
Subiectul II: Fenomenologia criminalităţii
2.1. Definiţi sensurile noţiunii de criminalitate. (3 puncte)
Prin criminalitate ca obiect de studiu al criminologiei se înţelege fenomenul social de masă care cuprinde totalitatea
infracţiunilor săvîrşite în decursul întregii evoluţii umane sau numai în raport cu anumite civilizaţii, epoci, intervale
de timp ori spaţii geografice determinate.Din acest punct de vedere concepem noţiunea de criminalitate în două
sensuri:
a) Sensul larg (lato sensu), unde prin criminalitate în sens larg înţelegem totalitatea crimelor comise de-a lungul
întregii evoluţii umane pe întreaga suprafaţă a globului terestru.
b) Sensul restrîns (stricto sensu), unde prin criminalitate în sens restrîns înţelegem totalitatea crimelor săvîrşite
în limitele unei perioade de timp determinate, într-o arie geografică determinată.
2.2. Stabiliţi structura criminalităţii. (5 puncte)
Prin structura criminalităţii înţelegem cunoaşterea compoziţiei şi a configuraţiei fenomenului într-o anumită unitate
de timp şi spaţiu. Dacă starea criminalităţii reprezintă caracteristicile cantitative, atunci structura - pe cele calitative.
Criminalitatea este suma caracteristicilor cantitative şi calitative.
În analiza sistemului infracţional este necesar să se evidenţieze indicatorii ce o caracterizează:
a) Structura generală a criminalităţii;
b) structura unor grupuri de infracţiuni (violente etc.);
c) structura unor tipuri de infracţiuni (omoruri, jafuri etc.).
O primă clasificare a crimelor se face în funcţie de obiectul acestora (unii autori utilizează conceptul unghiurilor de
vedere),1 mai exact după relaţiile (valorile) sociale care sunt lezate sau violate printr-o acţiune ilicită. Sub acest
aspect, structura criminalităţii este compusă din:
1) Unităţi de spaţiu (spre exemplu, sectoare, localităţi, raioane);
2) unităţi de timp (spre exemplu, luni sau ani);
3) tipuri de infracţiuni (spre exemplu, infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei, infracţiuni privind viaţa sexuală
etc.);
4) feluri de infracţiuni (spre exemplu, furt, jaf, omor, viol etc.).
A doua clasificare a crimelor se face în funcţie de elementele constitutive ale infracţiunii:
1) După latura obiectivă (infracţiuni comise prin acţiune sau inacţiune; consecinţele şi pericolul social etc.);
2) după latura subiectivă (infracţiuni comise cu intenţie sau imprudenţă, cu motiv sau fără motiv, cu scop sau
fără scop etc.).
A treia clasificare a crimelor se face în funcţie de subiectul care a comis crima (infractorul), cu toate problemele pe
care le implică examinarea faptelor penale săvîrşite de aceştia:
1) Infractori minori, femei, recidivişti etc.;
2) infracţiuni comise de unul sau mai mulţi participanţi;
3) infracţiuni comise în grup organizat, organizaţii sau asociaţii criminale etc.
A patra clasificare a crimelor se face în funcţie de intensitatea delictelor, de gradul prejudiciabil, de modalităţile şi
mijloacele de săvîrşire:
1) Delicte simple (uşoare), fără urmări sociale deosebite (furtul necalificat etc.);
2) crime calificate (grave), cu urmări sociale mult mai grave;
3) crime deosebit (excepţional) de grave, ce pun în pericol viaţa şi sănătatea indivizilor, securitatea
internaţională etc.
2.3. Autoevaluaţi starea, structura şi dinamica criminalităţii din alte ţări. (7 puncte)
....
 Test nr. 24
Subiectul I: Formarea criminologiei ca ştiinţă
1.1. Relataţi fenomenul criminalităţii în opera lui G. Tard. (3 puncte)
Privitor la evoluţia şi geneza fenomenului criminal, a formulat unele idei ce îl evidenţiază şi în
rândurile criminologilor de orientare sociologică la general, ca:
- nu există un tip criminal anatomic, înnăscut, conform susţinerilor lui Lombroso, ci un tip
criminal profesional sau social; cu alte cuvinte, crima se învaţă în societate, ca orice altă
profesie;
- mecanismul psihologic principal care contribuie la evoluţia şi însuşirea comportamentului
criminal este imitaţia (ori conform lui Tarde – contaminarea). El susţine ideea existenţei unei
adevărate legi universale a imitaţiei (toată activitatea, comportarea este doar o imitaţie). Se
pronunţă că influenţa comportamentului unor indivizi asupra comportamentului altor indivizi
este ca şi exprimarea modei.
1.2. Argumentaţi rolul codificării lui Moise în lupta împotriva criminalităţii. (5 puncte)
Să nu ucizi!
Să nu fii desfrânat!
Să nu furi!
Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!
Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, niciogorul lui, nici sluga
lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi niciunul din dobitoacele lui şi nimic din câte
are aproapele tău!"
Cel ce va bate pe tată sau pe mamă să fie omorât.
Cel ce va fura un om din fiii lui Israel şi, făcându-l rob, îl va vinde, sau se va găsi în mâinile lui,
acela să fie omorât.
Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, acela să fie omorât.
Datorita faptului ca Moise era considerat “trimis al D-zeului”, prin intermediul credintei s-a
incercat stoparea fenomenului criminalitatii.
1.3. Evaluaţi aspectele fenomenologice ale criminalităţii: reacţia socială antiinfracţională.
„Razbunarea sangelui”
Consolidarea si centralizarea puterii conducatorului.
Aparitia inchisorilor.
Subiectul II: Cauzalitatea criminalităţii
2.1. Descrieţi dificultatea clasificării factorilor criminogeni. (3 puncte)
Cauzalitatea si principiile acesteia constată dependenţa dintre diferite fenomene şi stabileşte
caracterul acestei dependenţe, care constă în aceea că un fenomen (cauza) în anumite condiţii
generează alt fenomen (efectul).Prin cauză înţelegem fenomenul care în mod obiectiv şi necesar,
precede şi generează alt fenomen. Cauza se deosebeşte de condiţie, care este un fenomen
ajutător, ce favorizează producerea unui alt fenomen. În literatura criminologică se utilizează şi
termenul de factor, prin care se înţelege tot o cauză, adică factorul ar fi similar cu o cauză.
Unii autori clasifică cauzele crimei după următoarea schemă:
- cauze fizice (anatomice-morfologice);
- cauze fiziologice (precum şi endocrinologice);
- cauze psihice;
- cauze sociale.
T. Pop clasifică factorii criminalităţii în factori interni şi externi, precum şi în factori organici sau
antropologici, şi fizici sau naturali.
Printre criminologii de vază care s-au interesat de problemele clasificării factorilor
criminogeni se numără şi J. Pinatel, unde întîlnim o clasificare în factori geografici, economici,
culturali şi politici.
2.2. Demonstraţi factorii criminogeni geografici. (5 puncte)
Este incontestabilă influenţa mediului fizic asupra formării şi dezvoltării organismelor. Climatul,
natura solului, aerul, lumina, căldura, frigul, umezeala, anotimpurile, condiţiile atmosferice sunt
elemente cu influenţă esenţială asupra plantelor, lumii animale şi omului.
Aproape toate funcţiile omului sunt supuse şi influenţei temperaturii zonei geografice în care
trăieşte.În ţările foarte calde, puterea de rezistenţă a omului în lupta pentru existenţă este mai
mică,
fiindcă se ajunge mai uşor la împlinirea exigenţelor sale mai principale, avînd mai puţină nevoie
de combustibil, îmbrăcăminte şi hrană. Astfel, căldura provoacă inerţie şi moleşeală, care duc la
stagnare în dezvoltare.
În ţările reci, rezistenţa omului este mai mare, pentru că lupta pentru existenţă este mai aspră şi
dură. Obţinerea hranei, îmbrăcămintei şi combustibilului îl silesc pe om să dezvolte o activitate
mai furtunoasă şi prin aceasta fortifică puterea de rezistenţă. Omul dintr-o ţară rece este mai
constant şi mai puţin idealist, decît cel dintr-o ţară caldă.
Abordînd domeniul mediului fizic s-a ajuns la constatarea că există o interacţiune între
temperatură şi criminalitatea specifică diferitelor zone geografice. În sezonul cald şi în regiunile
geografice din sud predomină criminalitatea împotriva personalităţii, iar în sezonul rece şi în
regiunile geografice din nord, predomină criminalitatea împotriva patrimoniului.
În realitate, factorul fizic este numai în aparenţă determinant, în realitate el fiind numai
punctul de pornire, de oferire a ocaziilor în comiterea infracţiunilor. Vara au loc ieşiri la natură,
plimbări etc., oferindu-se ocazii unor mai multe contacte între oameni, care şi favorizează
infracţiunile contra persoanei. Iarna, dimpotrivă, în condiţiile frigului, cînd lipsurile sunt mai
mari, posibilităţile de cîştig mai reduse, se crează situaţii care favorizează comiterea
infracţiunilor contra patrimoniului. De asemenea, accidentele de circulaţie rutieră, catastrofele
aeriene şi navale au loc în special, pe terenul unor factori fizici, naturali, climaterici etc.
2.3. Estimaţi influenţa factorilor socio-culturali asupra criminalităţii. (7 puncte)
În criminologie factorii socio-culturali au un rol predominant în socializarea pozitivă sau
negativă a indivizilor. Numeroase teorii cu privire la cauzele şi condiţiile apariţiei
comportamentului criminal, se încadrează în marea grupă a teoriilor sociologice.
Familia
Un rol deosebit în dezvoltarea armonioasă a copilului, în formarea însuşirilor sale psihice îl are
stabilitatea căminului. Cercetările arată că riscul apariţiei unei conduite antisociale este mult mai
ridicat în acele familii în care, din anumite motive - divorţ, separare, abandon, absenţe
îndelungate -, stabilitatea căminului este zdruncinată. În astfel de situaţii, absenţa unui părinte, cu
atît mai mult a ambilor părinţi, lipsesc copilul de posibilitatea de a se identifica afectiv şi
intelectual cu părinţii, reduc considerabil sentimentul de securitate al copilului, creează pericolul
lipsei de supraveghere a acestuia şi exercitării unor influenţe negative din afara familiei.
Scoala
După familie, şcoala este instituţia care joacă un rol deosebit în formarea şi perfecţionarea
continuă a personalităţii umane. Menită să dezvolte aptitudinile individului, să transmită
cunoştinţe profesionale, să formeze, să dezvolte şi să consolideze aptitudinile, şcoala pregăteşte
tînăra generaţie pentru viaţă. Şcoala poate influenţa atît pozitiv, cît şi negativ asupra evoluţiei
personalităţii elevului. Din statisticile penale rezultă că majoritatea delincvenţilor minori au avut
o activitate şcolară slabă. Studiile de criminologie realizate în ţările occidentale dezvăluie, în
majoritatea cazurilor, o corelaţie semnificativă între şcoală şi criminalitate, cel puţin sub două
aspecte, şi anume: al procentului deosebit de ridicat pe care infractorii cu o pregătire şcolară
redusă îl reprezintă în ansamblul populaţiei criminale, precum şi a faptului că o serie din
însuşirile negative ale personalităţii acestuia s-au format şi s-au accentuat în timpul perioadei
şcolare, fiind consecinţa unor grave erori ce caracterizează sistemul de învăţămînt.
Locul de muncă (Profesia)
Locul de muncă exercită o puternică influenţă asupra individului prin ansamblul de elemente
materiale şi socio-umane pe care le presupune, respectiv prin comportamentul întregului colectiv
de muncă, care îşi desfăşoară activitatea în acelaşi spaţiu, prin modul în care este organizată
munca etc.
Religia
Astfel, există mulţi oameni, în special din păturile sociale inferioare, pe care numai frica de
Dumnezeu, de păcat şi de pedeapsa veşnică îi reţine de la infracţiuni. Explicaţia constă în aceea
că, religia face educaţie morală, ea este cel mai puternic şi unic zăgaz, cel mai tare frîu al
criminalităţii.
 Test nr. 25
Subiectul I: Formarea criminologiei ca ştiinţă:
1.1. Descrieţi ordonanţele regale egiptene. (3 puncte)
Erau cunoscute diferite forme ale ordonantelor regale: unele aveau un caracter normativ general,
altele erau adresate unor persoane concrete cu misiuni sau imputerniciri speciale.
In relatiile de drept penal se pedepseau toate abaterile de la ordinea sociala existenta, fiind
sanctionat nu doar vinovatul, ci si intreaga lui familie. Erau o diversitate de sanctiuni:
falsificatorului – se taia limba, violatorului – organul genital, spionului – limba, etc.
1.2. Argumentaţi importanţa criminologiei ca ştiinţă. (5 puncte)
- starea structura dinamica criminalitatii intr-o anumita perioada/stat
- metode de prevenire si combatere a criminalitatii;
-cauza fenomenului criminalitatii;
1.3. Proiectaţi funcţia profilactică. (7 puncte)
Funcţia profilactică a criminologiei se materializează în sintetizarea rezultatelor privind etiologia
criminalităţii, în îmbinarea lor logică şi transpunerea acestora într-un sistem de măsuri de
prevenire şi combatere a fenomenului infracţional.
In concluzie putem afirma că funcţia profilactică a criminologiei se materializează în sintetizarea
rezultatelor privind etiologia criminalităţii, iar conceptele de ordin profilactic, pe care
criminologia le utilizează sunt: tratament, reintegrare, resocializare etc.
Subiectul II: Criminologie preventivă
2.1. Definiţi modele de prevenire a criminalităţii. (3 puncte)
Modele de prevenire a criminalitatii – anumite categorii de teze/principii asemanatoare unificate
intr-un sistem, care redau o serie de masuri specifice prin care are loc prevenirea aparitiei
infractiunilor sau cel putin, diminuarea riscurilor criminalitatii.
Avem urmatoarele modele:
1. modelul clasic
2. modelul social
3. modelul situational/tehnologic
4. modelul mixt.
2.2. Comparaţi prevenirea primară şi secundară a criminalităţii. (5 puncte)
Prevenirea generala – proces complex format din elemente interdependente. Are un caracter de
lunga durata, cuprinde toate sferele vietii umane, de ex: in sfera economica – redresarea
economiei nationale; consolidarea valutei nationale; ridicarea nivelului salariului,etc. Masurile
de prevenire generala cuprind un spectru larg care actioneaza fata de toate categoriile si grupele
de cauze generatoare de crima.
Prevenirea speciala – are caracter mult mai concret – cform CP al RM> prevenirea savarsirii de
noi infractiuni din partea condamnatilor.
Prevenirea speciala contine masuri cu mult mai concrete si au limite in timp, spatiu si asupra
persoanelor. Actiunile sunt indreptate direct fata de un cerc de persoane care prezinta un grad de
pericol social sporit. Daca la prevenirea generala avem mai multe sfere: economica, sociala,
politica, juridica(de drept), etc. , la prevenirea speciala este vorba doar de masuri juridice(de
drept). Avem masuri preventive speciale:
- primara/preinfractionala;
- infractionala propriu-zisa
- Prevenirea recidivismului.
2.3. Elaboraţi programe de prevenire a criminalităţii. (7 puncte)
- inasprirea pedepselor;
- eliminarea fenomenului coruptiei din sistemul de drept
 Test nr. 26
Subiectul I: Personalitatea infractorului
1.1. Relataţi clasificări a criminalităţii recidive. (3 puncte)
În sens juridico-penal distingem trei feluri de recidivă (şi, respectiv de recidivişti):
a) recidiva propriu-zisă (persoana a comis cu intenţie una sau mai multe infracţiuni, avînd
deja antecedente penale pentru o infracţiune săvîrşită cu intenţie);
b) recidiva periculoasă (persoana anterior condamnată de două ori la închisoare pentru infracţiuni
intenţionate a săvîrşit din nou cu intenţie o infracţiune sau persoana anterior condamnată pentru o
infracţiune intenţionată gravă sau deosebit de gravă a săvîrşit din nou cu intenţie o infracţiune gravă sau
deosebit de gravă);
c) recidiva deosebit de periculoasă (persoana anterior a fost condamnată de trei sau mai multe ori
la închisoare pentru infracţiuni intenţionate şi a săvîrşit din nou cu intenţie o infracţiune sau
persoana
anterior condamnată pentru o infracţiune excepţional de gravă a săvîrşit din nou o infracţiune deosebit de
gravă sau excepţional de gravă).
În literatura criminologică unii autori definesc recidiva în:
- penitenciară care presupune o perioadă anterioară de detenţie;
- persistentă (multirecidivism) - presupune săvîrşirea a trei şi mai multe infracţiuni.
După I. Oancea, recidiviştii sunt de două feluri:
1) recidivişti postcondamnatorii (persoanele, care după ce au fost condamnaţi pentru prime infracţiuni,
săvîrşesc din nou alte infracţiuni);
2) recidivişti postexecutorii (după ce au executat pedepse pentru prime infracţiuni, persoanele comit
din nou alte infracţiuni).
1.2. Argumentaţi tipurile recidivei. (5 puncte)
Distingem următoarele tipuri de criminalitate recidivă:
1) persoanele la care starea de recidivă a fost stabilită conform art. 34 CP al RM;
2) persoanele anterior condamnate, dar la care condamnarea a fost stinsă sau reabilitată (art. 111 CP
al RM – „Stingerea antecedentelor penale”; art.112 CP al RM – „Reabilitarea judecătorească”);
3) persoanele liberate de răspunderea penală şi de pedeapsa penală cu aplicarea altor măsuri, ca:
„Liberarea de răspundere penală cu tragerea la răspundere contraventionala”(art.55 CP al RM);
„Liberarea de răspundere penală în legătură cu renunţarea de bună voie la săvîrşirea infracţiunii” (art.56
CP al RM) etc.;
4) persoanele care au comis o infracţiune, dar faţă de care nu s-a aplicat, din diferite considerente,
legea penală şi pedeapsa penală. De exemplu, au expirat termenele de prescripţie –„Prescripţia tragerii
la
răspundere penală” (art. 60 CP al RM).
1.3. Proiectaţi structura criminalităţii recidive. (7 puncte)
Structura criminalităţii recidive poate fi caracterizată după diferite criterii:
1) pe categorii de infracţiuni (în dependenţă de obiectele atentării şi caracterul motivaţiei crimelor
săvîrşite);
2) după caracterul ultimelor infracţiuni şi al celor anterioare (în dependenţă de săvîrşirea crimelor unitare
(similare) sau variate);
3) după numărul antecedentelor penale (sau măsurilor care le-au înlocuit);
4) după gradul pericolului social al infracţiunilor săvîrşite;
5) după intensitatea recidivei (în dependenţă de durata timpului dintre eliberare
şi săvîrşirea unei noi infracţiuni);
6) după tipul categoriilor de pedeapsă.
Subiectul II: Resocializarea infractorului
2.1. Descrieţi noţiuni şi concepte de resocializare a infractorului. (3 puncte)
Resocializarea – proces educativ,reeducativ si de tratament aplicat persoanelor condamnate penal, prin
care se urmareste readaptarea infractorilor la sistemul de norme si valori general acceptate de societate, in
scopul reintegrarii sociale a acestora si prevenirii recidivei.
2.2. Clasificaţi metodele resocializării. (5 puncte)
Metodele sunt: educarea reeducarea si tratamentul.
Educarea – vizeaza infractorii a caror personalitate a suferit o „socializare negativa”, asimiland norme si
valori contrare celor general acceptate de societate.
Reeducarea – vizeaza infractorii a caror personalitate a suferit o inadpatare la sistemul de norme
mentionat.
Tratamentul – se efectueaza prin metode terapeutice apreciate a fi adecvate, urmarindu-se remodelarea
personalitatii infractorului, ameliorarea tendintelor sale reactionale, reinnoirea motivatiilor care ii anima
interesele si modificare atitudinilor acestuia.
2.3. Evaluaţi factorii şi etapele resocializării. (7 puncte)
Factorii resocializarii:
a) Factorii care defineasc caracteristicile si elementele specifice ale institutiei in care se
deruleaza procesul de resocializare (centru de reeducare,penitenciar, institutie medicala,etc)
b) Factorii care definesc individualizarea sanctiunii si durata
acesteia, In functie de acesti factori resocializarea infractorului se face in 2
etape:
1. In timpul executarii pedepsei penale
2. Dupa executarea sanctiunii penale.
 Test nr. 27
Subiectul I: Teorii clasice asupra criminalităţii
1.1. Relataţi structura psihicului uman în concepţia lui S. Freud. (3 puncte)
Structură a psihicului uman: viaţa psihică a oricărui individ cuprinde trei nivele diferite, aflate într-o
strânsă interdependenţă: Sinele, Eul şi Supraeul.
Sinele (Id) reprezintă un complex de tendinţe şi reflexe din gândirea inconştientă, care nu sunt trăite în
mod conştient. Zis altfel, sinele sau inconştientul reprezintă partea cea mai ascunsă şi tainică, precum şi
cea mai adâncă a sufletului. Sinele este considerat ca o componentă biologică a personalităţii,
reprezentant al influenţelor ereditare, iar răbufnirile inconştientului se pot produce în anumite manifestări,
străbătând cenzura pe care o instituie Eul şi Supraeul.
Eul (Ego) este cea de a doua instanţă psihică şi se mai numeşte şi conştient. Eul reprezintă nivelul central
al
personalităţii, nucleul acesteia şi este constituit din cunoştinţele despre sine.
Supraeul (Super-Ego) sau conştiinţa morală reflectă nivelul de dezvoltare a personalităţii, influenţa pe
care mediul social şi cultural o exercită asupra psihicului. Supraeul contribuie şi el, ca şi Eul, la refularea
instinctelor, nivelul său de cenzură fiind cu atât mai puternic, cu cât persoana este mai matură, sănătoasă
psihic, mai instruită, mai educată şi mai experimentată în viaţă.
1.2. Clasificaţi căile de rezolvare a conflictelor în psihanaliză. (5 puncte)
Astfel, psihanaliza cuprinde un ansamblu de procedee destinate urmăririi şi descoperirii cauzelor
devierilor
comportamentale şi vindecării unor boli psihice.Psihanaliza se efectuează în cabinetul medicului
psihanalist,
care poartă discuţii libere asociative, prin sugestii, teste sau experimente, toate având drept scop
descoperirea cauzelor nevrozelor sau a altor tulburări psihice. În consecinţă, prin metoda psihanalizei,
sunt scoase la iveală tendinţele ascunse printre care şi cele de agresivitate şi trecute cu ajutorul medicului
prin cenzura
Eului şi Supraeului. Este o metodă de sondare şi de descărcare a inconştientului, de natură a preîntâmpina
izbucnirile negative şi criminale.
1.3. Estimaţi rolul psihanalizei în societăţile occidentale. (7 puncte)
Meritele lui S.Freud sunt enorme, iar realizările lui au fost utilizate cu succes în medicină, reuşindu-se
vindecarea unor tulburări psihice. Cu ajutorul metodei psihanaliste, el a introdus o manieră originală de
explicaţie a mecanismelor şi proceselor psihice; a elaborat concepţii noi cu privire la aparatul psihic, iar
psihanaliza este tot mai des folosită, virtuţile ei nefiind însă pe deplin elucidate.
Subiectul II: Resocializarea infractorului
2.1. Definiţi diagnosticul criminologic. (3 puncte)
Diagnosticul criminologic – latura a criminologiei clinice, care constata si stabileste diagnoza
„bolnavului” social cu scopul de a efectua un pronostic si tratament al infractorului.
2.2. Argumentaţi problemele legate de resocializarea infractorului în timpul executării
pedepsei penale. (5 puncte)
Tratamentul prin privarea de libertate presupune ca in functie de diferite grade legate de regimul
sanctionator, delincventii sunt internati sau inchisi intr-un mediu special, care difera de starea lor normala
de libertate si care nu le asigura statutul si rolurile avute inainte de condamnare. Pentru a obtine rezultate
pozitive in procesul de resocializare este necesara imbinarea a 3 aspecte:
1. reintegrarea personala psihosociala – aplicarea unor masuri individuale prin cunoasterea
particularitatilor persoanei, a trecutului,etc.
2. reintegrarea economica – posibilitati de calificare profesionala a persoanelor condamnate care nu
au reusit sa obtina o profesie;
3. reintegrarea socioculturala – acordarea posibilitatilor fostului condamnat de a avea acces la
viata socioculturala
Un obiectiv al procesului de resocializare desfasurat in institutiile de profil este normalizarea, care
presupune apropierea pe cat posibil a conditiilor vietii din inchisori de cele ale lumii exterioare. Detinutii
trebuie sa-si pastreze majoritatea drepturilor civile, exceptii fiind doar libertatea de deplasare.
2.3. Evaluaţi etapele diagnosticului criminologic. (7 puncte)
Pentru a realiza si formula un diagnostic cat mai real, este necesar sa se parcurga 3 etape
succesive:
1. aprecierea capacitatii infractionale – stabilirea trasaturilor psihologice din care este
formata personalitatea orientat antisocial. Acest grup de caracteristici pot fi stabilite
prin compararea indicilor bio-psihologici cu cei sociali.
2. Evaluarea inadaptarii sociale – se evalueaza nivelul de dezvoltare a persoanelor astfel ca
in urma acestui fapt se va determina persoana care va avea un comportament inadecvat.
3. Aprecierea starii de periculozitate – sinteza a primelor 2 etape: a capacitatii infractionale
si a inadaptarii sociale, prin aprecierea gradului de intensitate a fiecare laturi. De ex: cand
capacitatea infractionala e foarte puternica, iar adaptibilitatea este foarte buna, putem
obtine cea mai grava forma a pericolului social in persoana infractorului cu „gulere
albe”.
 Test nr. 28
Subiectul I: Formarea criminologiei ca ştiinţă
1.1. Relataţi criminologia generală şi specială. (3 puncte)
Criminologia generală este ştiinţa genezei şi profilaxiei criminalităţii, în scopul apărării
societăţii contra acestui fenomen social şi consecinţelor sale victimizatoare.
Criminologia generală abordează probleme fundamentale, cum sunt:
1) premisele criminologiei moderne;
2) criminologia şi domeniul său de cercetare;
3) criminalitatea şi consecinţele sale;
4) victimologia;
5) metodologia cercetării criminalităţii;
6) reacţia socială faţă de criminalitate.
Obiectul principal de studiu al părţii speciale îl reprezintă criminalitatea în particular. Prin
structurarea părţii speciale a criminologiei ajungem la studiul infracţiunii concrete şi, apoi, la
cercetarea infracţionalităţii existente în domenii restrânse sau largi de activitate.
1.2. Argumentaţi rolul criminologiei clinice. (5 puncte)
Criminologia Clinica este o ramura aplicativa a criminologiei ,cercetarile ei au la baza o
anumita conceptie despre criminal:daca este un inadaptat social sau o personalitate criminala.
Ramura data examineaza fenomenul criminal ca fenomen individual,izolat.Are misiune de a
efectua studii complexe ale criminalului,in urma caruia se pune un diagnostic privind cauzele
comiterii infractiunii si apoi se face un prognostic asupra conditiei viitoare a criminalului
respectiv.
Contributia criminologiei clinice– se manifesta prin faptul ca explica conduita delincventiala a
omului , precum si conduita viitoare a acestuia.
1.3.Proiectaţi ramurile criminologiei. (7 puncte)
1)Criminologia Generala:ramura ce imbratiseaza studiul intregului fenomen a criminalitatii:
cuprinde si date generale despre criminali.Este o ramura de sinteza a criminologiei. Deasemenea
tine seama de studiile altor stiinte referitor la criminalitatea ca de ex: statistica penala,sociologia
criminala,psihologia criminala,antropologia criminala.
2)Criminologia speciala:ramura aceasta se ocupa cu studiul unor parti din criminalitate:
criminalitatea contra persoanei – infr de omor,vatamare corporala;criminalit contra
proprietatii.Tot aici se include studiile despre unele categorii de criminali:criminalitatea
minorilor,femeilor,recedivistilor,criminalit de violenta,etc.Cercetarile din criminologia speciala
sunt importante caci privesc parti mai restrinse din criminalitate.
3)Criminologia Teoretica:studiaza teoretic si mai putin aplicativ problemele de baza a
criminologiei.Aici se studiaza anumite teorii criminologice,carora se acorda analiza profunda.
4) Criminologia Clinica:e o ramura aplicativa,cercetarile ei au la baza o anumita conceptie
despre criminal,daca este un inadaptat social sau o personalitate criminala. Ramura data
examineaza fenomenul criminal ca fenomen individual,izolat.
Alte ramuri care fac parte de criminologie: antropologia criminala,biologia criminala ,
sociologia criminala,psihologia criminal,psihiatria criminala,nou-caracterologia criminala.

Subiectul II: Resocializarea infractorului

2.1. Definiţi prognosticul social. (3 puncte)
Prognostic social-faza a criminologiei clinice in care starea de periculozitate de moment a unui
infractor trebuie combinata cu situatiile probabile in care subiectul va evolua in viitor.
2.2. Argumentaţi problemele legate de resocializarea infractorului în perioada post-
privativă de libertate. (5 puncte)
Reusita adaptarii condamnatului dupa eliberarea lui depinde de cel putin 3 grupe de factori:
1. Factorii ce se refera la personalitatea lui – conceptiile sale despre lume, cultura generala
si juridica, moralitatea,etc.
2. Factorii ce se refera la mediul unde va nimeri persoana eliberata: prezenta locuintei,
a locului de munca si relatiile cu colecticul, prezenta familiei,etc.
3. Factorii ce privesc conditiile in care s-a aflat condamnatul in locul de detentie: structura
colectivului, instruirea, influenta educativa a administratiei,etc.
Probleme:
- Oamenii din societate ii trateaza suspicios si neincrezator;
- Nu au loc de munca/de trai dupa eliberare;
Psihologii afirma ca cea mai dificila perioada de adaptare sunt primele 3-6 luni.
2.3. Evaluaţi tratamentul de resocializare a infractorului. (7 puncte)
Tratamentul de resocializare a infractorului urmareste modelarea personalitatii
acestuia,ameliorarea tendintelor sale negative, reinnoirea sferei motivationale, schimbarea
compartamentului in scopul prevenirii recidivei si facilitarii reintegrarii sociale
postcondamnatorii.
Cea mai raspindita metoda – psihoterapia, care poate fi individuala/colectiva.
Psihoterapia individuala: psihanaliza si psihoterapia rationala;
Psihoterapia colectiva: psihoterapia de grup/psihodrama si metoda relatiilor de grup.
Pentru resocializarea infractorului un rol deosebit are studierea personalitatii acestuia. In acest
scop criminologia a elaborat un spectru larg de tehnici de investigare, printre care: ancheta
sociala, testele psihologice si de sinceritate, observarea directa, examenul medico-psihosocial,
interviul clinic aprofundat,etc. Doar o analiza in ansamblu, multidimensionala ar permite
identificarea complexului de factori care au contribuit la formarea personalitatii infractorului si
la tratamentul de resocializarea a acestuia.
 Test nr. 29
Subiectul I: Personalitatea infractorului
1.1. Definiţi noţiunea de recidivă în sens juridico-penal şi criminologic. (3 puncte)
In sens juridico-penal – recidiva = comiterea cu intentie a uneia sau mai multe
infractiuni de o persoana cu antecedente penale pentru o infractiune savirsita cu intentie.
In sens criminologic, – recidiva = savirsirea unei infractiuni de catre o persoana anterior
condamnata, sau de catre o persoana pentru care nu i-a fost aplicata pedeapsa penala.
1.2. Determinaţi portretul psihologic şi criminologic al recidivistului. (5 puncte)
Nenumăratele studii ale recidiviştilor au demonstrat existenţa în structura personalităţii acestora
a unei conjugări a deficienţelor individuale şi sociale. Astfel, infractorii recidivişti dau dovadă de
inadaptare socială, imaturitate, egocentrism, infantilism social, dorinţe de a exista pe spatele
altora, necesităţi sporite în raport cu posibilităţile, impulsivitate şi indiferenţă afectivă,
agresivitate, scepticism, stări interne de tensionare şi conflict, percepere deformată a realităţii,
dificultăţi în autoevaluare etc.
Nu rareori recidiviştii săvîrşesc infracţiuni în grup şi atunci personalitatea lor îşi pierde
capacităţile individuale, primind în schimb "recunoaşterea" şi susţinerea "tovarăşilor". Sub
influenţa grupului recidivistul poate participa la săvîrşirea infracţiunilor care nu-i sunt
caracteristice: de la furt la jaf, tîlhărie, huliganism. În activitatea acestor grupuri se observă
influenţa unor participanţi asupra celorlalţi membri ai grupului. Aceasta, în consecinţă, duce la
posibilitatea săvîrşirii infracţiunilor diferenţiate: de la jafuri şi tîlhării, pînă la infracţiuni
economice.
Un deosebit interes prezintă analiza gradului de pericol social al infracţiunilor primare şi al celor
următoare. În literatura juridică există opinia potrivit căreia cu fiecare condamnare recidivistul
săvîrşeşte crime tot mai grave şi mai grave. Dar, cercetările nu au confirmat această ipoteză.
Dimpotrivă, o dată cu creşterea numărului de condamnări gradul pericolului social al ultimelor
crime se reduce. Creşte verosimilitatea săvîrşirii unor astfel de crime ca: eschivarea de la plata
pensiei alimentare sau de întreţinere a copiilor ş. a. Această stare de lucruri este determinată în
mare parte de procesul continuu de degradare a criminalului recidivist.
1.3. Estimaţi particularităţile specifice ale infractorului recidivist. (7 puncte)
Infractorului recidivist îi sunt caracteristice unele particularităţi specifice:
1) Sfera motivaţională a infracţiunii. La criminalii recidivişti motivaţia infracţională este
cu mult mai limitată şi săracă comparativ cu motivaţia socială a persoanelor care au săvîrşit
infracţiuni primare.La majoritatea recidiviştilor lipseşte necesitatea psihologică de a munci
sistematic.
2) Conştiinţa juridico-socială . Defectele conştiinţei sociale ale acestora se exprimă, în primul
rînd, prin individualismul şi egocentrismul său, calităţile morale joase. Acestor criminali le este
caracteristic egoismul, ura, răzbunarea, cruzimea, invidia, lăcomia etc. Recidivistul nu cunoaşte
autocritica, avînd o motivaţie individuală, proprie, a crimei săvîrşite; el crede în superioritatea sa
faţă de lege şi faţă de societate.
3) Poziţia socială a criminalilor recidivişti este o altă particularitate specifică şi anume, pentru
aceştia este caracteristic faptul că ei şi-au început foarte de timpuriu activitatea de muncă.
La început are loc schimbul des al ocupaţiei, iar mai tîrziu - abandonarea completă a
muncii. Relaţiile familiale ale recidiviştilor sunt deformate şi anormale. Pentru ei este
caracteristic
că: legăturile familiale lipsesc sau au fost rupte; concubinajul cu persoane ce au înclinaţii
analogice şi comportamente deviante de la normele de conduită unanim acceptate în societate.
4) O altă particularitate specifică a personalităţii recidivistului o constituie rezistenţa la procesul
de reeducare.
Printre alte trăsături caracteristici personalităţii recidivistului ar fi:
- eşecul şcolar;
- degradarea intensă a procesului de socializare, unde familia este lipsită de momente pozitive,
iar părinţii evaluaţi negativ, fără putere de exemplu pozitiv;
- consum abuziv de alcool şi droguri; etc.
Subiectul II: Resocializarea infractorului
2.1. Definiţi categoriile de infractori care-şi execută pedeapsa privativă de libertate.
(3 puncte)
Infractori care-si executa pedeapsa privativa de libertate – acea categorie de infractori
condamnati printr-o hotarare jucatoreasca la pedeapsa cu inchisoarea sau detentiune pe viata,
prin care acestia sint privati de libertate.
2.2. Argumentaţi psihologia privării de libertate şi a resocializării infractorului. (5
puncte) Psihologia pentineciara are ca scop der a stabili unele programe individuale de
resocializare a detinutilor. Aceste programe urmeaza sa se bazeze pe profunde cunostinte
psihologice cu referinta la socializarea personalitatii prin modelare, invatare si control social.
C-form ONU, exista 5 categorii dew infractori care-si executa pedeapsa privativa de libertate:
1. infractori inveterati – agresivi, indiferenti, au comis, de regula infractiuni deoseb de grave
2. infractori primejdiosi – inclinati spre recidivism,impulsivi, fara sentimente de culpa;
3. infractori pe termen lung – prezinta pericol social sporit din cauza confruntarii cu situatia
lor – prezinta pericol si pentru cei din jur, cat si pentru sine;
4. infractori dificili – prezinta dificultati in respectarea regulilor de executare a pedepsei,
intrand de multe ori in conflict cu administratia;
5. infractori inadaptati social – sufera de deficiente mintale,psihopatii, alcoolism cronic,etc.
Aceasta clasificare urmareste scopul diferentierii metodelor,procedeelor si tehnicilor aplicate in
procesul resocializarii.
Principalele directii in cadrul activitatii de resocializare in pentenciar trebuie indreptate spre:
- instruirea profesionala si speciala a condamnatului, cu scopul de a-i forma o profesie;
- diversificarea ocupatiilor de agrement si culturale;
- regenerarea valorilor unei vieti particulare si familiale;
- limitarea senzatiei de izolare de problemele sociale;
2.3. Formulaţi metode şi tehnici de resocializare a infractorului. (7 puncte)
-formarea dosarului de personalitate a infractorului
- organizarea de institutii de stat ce sa asigure reintegrarea postcondamnatorie;
- facilitarea obtinerii unei locuinte;
- facilitarea obtinerii a unui loc de munca,etc.
 Test nr. 30

Subiectul I: Reacţia socială faţă de infracţionism

1.1. Definiţi concepte şi teorii ale originii dreptului. (3 puncte)
Conform opinei lui Grotius, pentru a obtine pacea oamenii primitivi au ajuns la un pact
general, in virtutea caruia au delegat puterea de+a obtine ordinea unei autoritati suverane,care a
creat legea.
Bentham considera ca dreptul este o creatie a ratiunii umane , fiind pus , in dependenta de
tara, in dependenta de vointa legiuitorului. Zis altfel, legea este izvorul dreptului.
Hugo ajunge la concluzia ca originea dreptului este identica cu cea a limbii. Dreptul s+a
format ca si limba vorbita,printr+o serie de transformari ,dezvoltindu-se progresiv.
In conceptia lui Savigny,dreptul rezulta din necesitatile vietii popoarelor şi este un rezultat al
vietii sociale.
1.2. Argumentaţi evoluţia modelelor de reacţie socială împotriva criminalităţii. (5 puncte)
*modelul represiv
*modelul preventiv
*modelul mixt
*modelul curativ-cel mai nou
1.3. Formulaţi modelul preventiv. (7 puncte)
MODELUL Preventiv-cel mai mare rol in aparitia acestuia a jucat Tratat despre delicte si
pedepse a lui Cessare Beccaria.Aceasta idee este bazata pefaptul ca este mai bine sa
previi decit sa pedepsesti iar pt aceasta este necesara existenta unei legi simple dar bune si
clare iar intreaga societate trebie sa fie in interesul apararii acestor legi dar nu distrugerea
lor.Nici o lege nu treb sa favorizeze oricare categorie de oameni.Acestea au fost ideele lui
Beccaria care au stat la baza aparitiei acestiu model iar ulterior acestea au fost preluate de
Ferri care sustine ca pedeapsa nu constituie o ispasire ci un mijloc de aparare sociala prin
care se urmareste tratamentul si recuperarea criminalului.Ferri propune citeva masuri pt
recuperarea criminalului ca imbunatatirea conditiilor de trai, reducerea timpului de munca
salarizare decenta

Subiectul II: Criminalitatea de violenţă

2.1. Definiţi caracteristicile psihice esenţiale ale criminalului violent. (3 puncte)
In Primul rind virsta infractorului cel mai des in cazul acestor crime e intre 18 -25 ani pt
viol, mai mult de 30an la infr contra vietii si sanatatii. Viol cel mai des se savirseste in
stadiie de ebrietate. In toate cazurile infractorul e mai puternic decit victima. Nivelul de
intellectual e mediu. In cazul actiunilor perverse infractorul se deosebeste prin un nivel
intellectual mai inalt, virsta mai matura si pozitia sociala mai inalta. Viol e savirsit mai des
de un grup de personae. Actiuni perverse de o singura persoana, este premeditat, si
planificat din timp. Subiectul acestor infractiuni se straduie sa se angajeze in institutii de
invatamint, medicina, cultura, sport, legat cu copii. Au caracteristici bune in leg cu
indeplinirea atributiilo de serviciu.

2.2. Stabiliţi trăsăturile şi consecinţele criminalităţii de violenţă. (5 puncte)

In cazul acestor infractiuni violenta este un element de motivare, ci nu pur metoda de
atingere a scopului. Sun infract contra viata: omorul premeditate, pruncuciderea, in stare de
affect, omor in cazul depasiri limitelor legitimei aparari, omor di imprudenta, determinarea
la sinucidere. Infr impotriva sanatatii: vatamarea integritatii corporale premeditate,
amenintarea cu omor sau vatamare, constringerea persoanei la prelevarea organelor sau
teuturilor pt transplantare. Infr contra libertatii, demnitatii si cinstei: rapirea persoanei,
traffic de finite umane, privatiune ilegala de libertate. Infr priv viata sexuala:violul, actiuni
violente cu character sexual, constringerea la act cu character sexual. Tr de mentionat ca se
evidentiaza o legatura strinsa intre dinamica infr violente si alcoholism. Tr de asemenea de
mentionat ca cel mai des sunt descoperite infr de violenta ca omoruri sav de soti sau rude.
Dar omoruri sav cu deosebita cruzime dupa sunt cel mai putin descoperite. De asemenea a
crescut % traficului de finite umane. Tot mai des participanti la crime de violenta sun
minori. Si tot asa a crescut imbinarea crimelorde violenta cu scopul material.
Majoritatea acestor crime se comite in orase mari, fiind ales locul unde nu sunt oameni,
(parcuri, lifturi). Personalitatea victimei are un aspect specific. In cazul violului in mai
mult de jumatate de cazuri victima era cunoscuta infractorului. La actiuni perverse
victimein majorit cazurilor sunt minore.

2.3. Evaluaţi starea, structura, dinamica şi cauzalitatea criminalităţii de violenţă. (7

puncte)
Starea, adica nivelul criminalitatii de violenta a crescut in comparative cu anii ’70. Adica
au aparut noi infractiuni in acest domeniu, mijloace noi si motive noi. Structura e
urmatoare: 1) privind unitati de sapatiu – infr violenta se savirsesc preponderant in orase
mari in locuri neaglomerate. 2) priv unitate de timp cele mai multe infr de violenta n Rusia
au fost comise in anul 1998. 3) Tipuri de infractiuni – cele mai raspindite sun impotrive
sanatatii persoanei. 4) feluri de infractiuni – din infr privind viata sexuala cele mai
raspindite snt actiuni perverse.
Aceste infractiuni de regula sunt comise premeditat si cu motiv. Infractori in cazul dat tot
mai mult devin oameni tineri. Insa omoruri la comanda e comis de acei dupa 30 de ani, ca
si actiuni perverse. Violuri sunt comise mai des de ai multi participanti, insa actiuni
perverse se comit de un infractor de regula. Aceste infractiuni sun grave sau deosebit de
grave de regula. Dinamica criminalitatii de violenta e urm: pina formarea statului
independent RM nivelul crinalitatii de violenta era mai sacazut. Dupa independenta a
crescut in anii 1996-1998 numarul maxim, dupa 1999 se reduce din nou. Cauzalitatea
criminalitatii de violenta e urmatoare: Reformele care au avut loc in viata economica si
politica a statului, puterea banilor e tot mai mare, limitele moralitatii populatiei scad,
increderea in justitia scade, somajul indeosebi in cercurile tineretului, formarea gruparilor
criminale, neputinta legii, un fel de “deprindere” cu criminalitate, formarea unui anumit
climat socio-psihologic, si desigur predispozitia ereditara delincventiala a unor personae.
 Test nr. 31
Subiectul I: Teorii criminologice contemporane
1.1. Descrieţi teoria endocrinologică a criminalităţii. (3 puncte)
Cel mai de vază reprezentant al acestei teorii este americanul \M.G.Schlapp, care a implicat
lombrozianismul în explicaţia endocrinologică a genezei fenomenului infracţional.Teoria în
cauză a avut ca premisă rolul deosebit de important pe care glandele cu secreţie internă îl au în
dezvoltarea somatopsihică a organismului, şi în capacitatea de adaptare şi integrare a individului
în viaţă socială.De funcţionarea normală a glandelor tiroidă, paratiroidă, epifiză, hipofiză,
timusului, pancreasului, glandelor suprarenale, glandelor sexuale depinde exteriorul omului,
comportamentul acestuia în diferite situaţii.
Pornind de la teza că glandele endocrine reprezintă unul din factorii determinanţi ai
criminalităţii, un alt reprezentant al acestui domeniu – N.Pende- admite chiar că hoţii şi asasinii
acţionează exclusiv datorită particularităţilor funcţionării glandelor cu secreţie internă.
Potrivit acestei teorii criminalitatea minorilor şi a tineretului s-ar explica prin faptul că la
indivizii din aceste categorii de vârstă acţiunea glandelor endocrine este mai intensă, iar
tulburările de funcţionare mai frecvente.
1.2. Comparaţi teoria stării de pericol şi teoria cromozomului crimei. (5 puncte)
Ambele – teorii de orientare bioantropologica;
Starea de pericol – concept care se aprecia initial numai din punct de vedere obiectiv, biologic,
fara luarea in consideratie a laturii subiective. Deci, persoana considerată periculoasă putea fi
supusă unor măsuri de siguranţă, chiar pe timp nedeterminat, nu pentru că ar fi avut vreo vină,
care contează doar la aplicarea pedepselor, ci pentru că era considerată periculoasă pentru
societate.
O teză fundamentală a teoriei ar consta în faptul că gravitatea pericolului unui individ este
determinată de două elemente: de gravitatea posibilităţii lezării unui interes social şi, respectiv,
de gravitatea lezării posibile. Teoria stării de pericol şi-a găsit reflectare, practic, în toate
legislaţiile penale moderne, care prevăd măsuri de siguranţă ce se pot aplica ca urmare a unor
condamnări, cât şi măsuri de siguranţă cu caracter preventiv. De exemplu, în cazul bolnavilor
psihopaţi ca măsură de siguranţă ar servi administrarea forţată a unor medicamente (“Măsurile de
siguranţă”, Capitolul X din CP al RM), izolarea pe un termen nedeterminat de familie sau de
societate, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate,
urmărindu-se prin aceasta prevenirea de noi infracţiuni omogene.
Teoria cromozomului crimei În anii 60-70, orientarea genetică cunoaşte o realizare
surprinzătoare, aceasta bazându-se pe studiile efectuate în închisori, pe bărbaţi deţinuţi,
descoperindu-se că o posibilă cauză a comportamentului criminal ar putea-o constitui o anumită
anomalie cromozomială.
La normal, cariotipul omului este reprezentat de formula genetică 46 XY în cazul sexului
masculin şi de 46 XX, în cazul celui feminin.Cercetătoarea scoţiană Patriţia Jacobs a examinat
din punct
de vedere genetic 197 de deţinuţi de la închisoarea din Edinburg şi a constatat că şapte dintre ei
erau purtătorii unei anomalii: în loc să dispună de un singur cromozom al sexului masculin Y, ei
dispuneau de un cromozom Y suplimentar. În aşa fel, P.Jacobs a tras concluzia că frecvenţa
anomaliei în închisori se datorează faptului că indivizii purtători de XYY sunt predispuşi genetic,
crimei.Cromozomul “Y” a fost de altfel şi denumit cromozomul crimei.
1.3. Selectaţi şi autoevaluaţi fenomenul criminalităţii în una din operele clasicilor
literaturii universale. (7 puncte)
Crimă și pedeapsă este un roman scris de autorul rus Fiodor Dostoevski.
Romanul prezintă în prim plan drama lui Raskolnikov, un student care pune la cale uciderea și
jefuirea unei bătrâne cămătare, pentru a-și rezolva problemele financiare, dar și din dorința de a-
și demonstra lui însuși că este îndreptățit să o facă.
Etalând unele simptome de grandomanie, Raskolnikov se considera o persoană înzestrată cu
calități deosebite, asemenea lui Napoleon. Ca om exatraordinar, își simte justificată decizia de a
ucide, încât nu se mai include în barierele morale ale oamenilor de rând. Cu toate acestea însă,
imediat după săvârșirea crimei, protagonistul se îmbolnăvește și are remușcări cu privire la
acțiunile lui. Romanul portretizează realizarea treptată a infracțiunii lui Raskolnikov și dorința
lui crescândă de a se confesa.
Subiectul II: Instituţii şi strategii actuale de luptă împotriva criminalităţii
2.1. Descrieţi institute regionale şi interregionale de criminologie. (3 puncte)
In cartea albastra sunt toate.
2.2. Argumentaţi direcţiile prioritare de acţiune a organismelor ONU. (5 puncte)
Directiile prioritare ONU:
a) respectarea drepturilor omului si libertatilor fundamentake expuse in DeclUnivDrOmului
b) prevenirea crimei si imbunatatirea activitatii tuturor organelor cu atributii in realizarea
politicelor penale nationale
c) situarea prevenirii criminalitatii in centrul politicii penale a statelor-membre;
d) respectarea drepturilor omului in timpul executarii pedepsei
e) combaterea criminalitatii juvenile
f) protectia victimelor infractiunii prin intermediul cadrului legal
g) introducerea regulilor de conduita organelor de drept
h) imbinarea rationala a masurilor privative cu cele neprivative de libertate.
2.3. Evaluaţi rolul ONU prin prisma rezoluţiilor sale în domeniul prevenirii şi combaterii
criminalităţii. (7 puncte)
Prin aceste rezolutii s-a format sectia administrativa numita Serviciul prevenirii crimei si a
justitiei penale. Acesta conlucreaza cu guvrnele statelor-membre pentru acordarea de asistenta in
materia prevenirii si combaterii criminalitatii: se furnizeaza date privind evaluarea tendintelor
criminalitatii; identificarea domeniilor prioritare ale criminalitatii si luptei impotriva acesteia;
asistenta in realizarea unor programe nationale de resocializare a infractorilor,etc.
 Test nr. 32

Subiectul I: Criminologia preventivă

1.1. Definiţi prevenirea generală a criminalităţii. (3 puncte)
Prevenirea generala- e format din elem interdependente.Dezvolt pozitiva a societ,
perfection institutiilor econom, pol, soc ar contribui la preven gener a crimin. Preven gener
influent un sir de manifestari negative, ca saracia, somaj, cersetoria, in consecinta- alegerea
intre bine sir au, intre un comportam legal si ileg.preven gener treb sa aibaun cracter de
lunga durata, sa cuprinda toate sferele vietii umane.revenim la import efectuarii expertise
criminologice, a mas soc, econom, pl de combatere a crimin.

1.2. Demonstraţi prevenirea specială, primară şi secundară a criminalităţii. (5 puncte)

Preven speciala – ansamblul de mas, mijl, met ce au drept scop impiedic unor infr de catre
pers care anterior au comis o infr.Mas preven speciale sunt mult mai concrete si au limite
in timp, spatiu si asupra pers.
Prevenirea individuala- vizeaza cerc de pers care inca nu au comis crime, dar in viitor
apropiat le pot comite.E indreptat asupra unei pers concrete si a micromediul sau soc,
intrucit mod de viata pe care il duce individ poate sa semnaleze faptul ca in viitor apropiat
el va comite , posibil, o infr.
Preven primara- care prin mas specifice in domeniul soc incearca sa inlature situatiile
criminogene si cause care le-au generat
Preven secundara- are ca obiect adoptarea unei politici penale eficiente adecvate si
transpun acesteia in practica. E desfas de org de dr in scop aplicarii legii.

1.3. Evaluaţi măsuri de resocializare a delincvenţilor. (7 puncte)

*observatia
*studiul documentar
*interviul clinic aprofundat
*testele psihologice
*examene medico-psihologic etc.

Subiectul II: Criminalitatea în Republica Moldova

2.1. Definiţi particularităţile criminalităţii în RM la momentul actual. (3 puncte)
1) Caracterul social de masă prin care se înţelege un fenomen social, de o anumită frecvenţă,
cu anumite forme de exprimare
2) Caracterul de fenomen uman complex (biologic, psihologic şi social).
3, Caracterul dăunător, nociv, antisocial şi periculos se exprimă prin periculozitatea socială,
infracţiunile şi infractorii prejudiciind principalele valori sociale şi individuale, ocrotite de lege.
Criminalitatea este dăunătoare şi periculoasă prin consecinţele sale, prin tulburarea şi perturbarea
liniştii publice, prin încălcarea simţului general de dreptate al oamenilor, care tind spre linişte şi
securitate socială. Ea atentează la valorile materiale şi spirituale ale indivizilor, valori ce stau la
baza existenţei societăţii
4)Caracterul condiţionat (cauzal) al criminalităţii constă în aceea că, criminalitatea, fiind un
fenomen cu manifestări fizico-sociale, nu poate exista în afara oricărui proces cauzal; nu poate
fi de natură necondiţionată.
5) Caracterul variat al criminalităţii ce constă în diversitatea crimelor, în varietatea acestora în
legea penală

2.2. Clasificaţi cauzele criminalităţii în Republica Moldova. (5 puncte)

Separarea puterilor in stat ramine deocamdata un principiu teroretic ara aplicare
eficienta.Noile autoritati ale statului de drept sunt uneori lipsite de personalitate uneori
chiar insuficient dotate si instruite.In aceste conditii respectul pentru lege si ordinea de
drept este scazut iar statu de drept devine pentru unii echivalentul anarhiei violentei si
buunului plac.De aici si pina la comiterea faptelor ramine o distanta mica pe care foarte
multi indivizi o parcurg.
Conditiile social-economice favorizeaza adaptarea unor comportamente
antisociale.Cresterea somajului incertitudinea mijloacelor de existenta, degradarea
nivelului de trai a unor categrii de persoane se recruteaza viitorii infractori.
Au loc tot mai mult savirsirea unor infractiuni contra patrimoniului atit in domeniul privat
cit si cel public iar acesta se datoreaza faptului unei stari de indisciplina si dezordine in
gestionarea bunurilor unitatilor economice neglijenta agentilor economice referitoare la
protejarea bunurilor din patrimoniul public.
Actualmente suntem intr-o societate unde orientarile la criminalitate si fara de legi au
devenit dominante

2.3. Estimaţi tendinţele criminalităţii în Republica Moldova .(7 puncte)

 Test nr. 33

Subiectul I: Metodologia cercetării criminologice

1.1. Relataţi metoda clinică de cercetare criminologică. (3 puncte)
Metoda clinică cercetează cazul individual în scopul formulării unui diagnostic şi prescrierii unui
tratament. Astfel, ea cercetează cazul individual într-un scop precis determinat.În cadrul
cercetării criminologice studiul personalităţii infractorului are o importanţă deosebită, motiv
pentru care metoda clinică este utilizată destul de frecvent. Fiind organizată conform principiilor
clinicii
medicale, ea îşi propune formularea unui diagnostic pe baza căruia urmează să se evalueze
viitoarea conduită a subiectului şi să se formuleze un prognostic social.La final se elaboreaza
tratamentul.
1.2. Comparaţi metoda statistică şi metoda comparativă în criminologie. (5 puncte)
Metoda statistica.Criminalitatea este un fenomen social de masă, iar aici metoda cea mai
potrivită este metoda statistică, care se foloseşte frecvent în criminologie. Cu ajutorul ei putem
cunoaşte mărimea şi
volumul criminalităţii, dinamica şi desfăşurarea criminalităţii în timp, întinderea în spaţiu etc.
Metoda comparativa.Nu avem decât un anumit mod de a demonstra că între două fapte există o
relaţie logică, un raport de cauzalitate, acela de a compara cazurile în care ele sunt prezente sau
absente simultan şi de a cerceta dacă variaţiile pe care le prezintă în aceste combinaţii diferite de
impurităţi dovedesc că unul depinde de celălalt.Deci, o comparaţie presupune cel puţin două
elemente care urmează a fi comparate.
1.3. Evaluaţi tehnica chestionarului şi a interviului în cercetarea criminologică. (7 puncte)
În literatura de specialitate, chestionarul nu este în mod unitar definit, unii autori considerându-l
ca o variantă a interviului, caracterizat prin aceea că întrebările sunt redactate dinainte, în
scris.
Problema-cheie a oricărui chestionar o constituie formularea întrebărilor. Formulări diferite vor
antrena întotdeauna răspunsuri diferite. Limbajul trebuie să fie simplu, precis, clar, accesibil,
evitând neologisme, arhaisme, jargonul etc. O cale foarte atractivă de formulare a întrebărilor
este cea sub forma unor scurte povestiri
În structura chestionarului, întrebările se prezintă într-o anumită succesiune. În construirea
întrebărilor se foloseşte în majoritatea cazurilor, fie tehnica pâlniei (de la general la concret), fie
tehnica pâlniei răsturnate (de la concret la general).
O altă tehnică fundamentală de explorare ştiinţifică utilizată frecvent în criminologie este
interviul.
Între interviu şi chestionar există multe asemănări, dar şi multe deosebiri, ceea ce face ca ele să
rămână tehnici independente de investigare.
Interviul este o tehnică de cooperare verbală între două persoane – anchetator şi anchetat – ce
permite anchetatorului să culeagă de la anchetat anumite date cu privire la o anumită temă.
Subiectul II: Instituţii şi strategii actuale de luptă împotriva criminalităţii
2.1. Descrieţi direcţiile principale de organizare a luptei împotriva criminalităţii.
(3 puncte)
Directiile prioritare ONU:
a) respectarea drepturilor omului si libertatilor fundamentake expuse in DeclUnivDrOmului
b) prevenirea crimei si imbunatatirea activitatii tuturor organelor cu atributii in realizarea
politicelor penale nationale
c) situarea prevenirii criminalitatii in centrul politicii penale a statelor-membre;
d) respectarea drepturilor omului in timpul executarii pedepsei
e) combaterea criminalitatii juvenile
f) protectia victimelor infractiunii prin intermediul cadrului legal
g) introducerea regulilor de conduita organelor de drept
h) imbinarea rationala a masurilor privative cu cele neprivative de libertate.
2.2. Argumentaţi rolul Consiliului Europei în lupta împotriva criminalităţii. (5 puncte)
In urma unor minutioase analize a fenomenului criminalit din statele member ale
consiliului europei, comitet a inaintat citeva directii principale de organizare a luptei
impotriva criminalit:1) Imbunatat legisl pen a statelor member in directia largirii masuri
de sustituire a pedeps privative de libertate; a) legisl state member sa prevada posibil
substituirii pedepsei privative de libertate cu mas nonpriv fata de infractorii primary sau de
cei care au sav infr deosebit de grave.fata de acestia pot fi aplic mas conditionate; b) state
member sa ia toate mas pru asig si dezvolt aplic probatiunii; c) state sa trimita
Secretariatului general al CE rapoarte din 3 in 3 ani cu priv la masuri luate on baza acestor
recomandari; 2) descriminalizarea unor infr mai putin grave.poate avea loc a) de facto –
descriminalizarea consta in tendinta diminuarii reactiilor repressive fata de anumite
comportam sau situatii; b) descrimin de jure- e realiz de legiuitor poate fi generata de
schimbarile soc- econom si politice intevenite in timp.
3)Simplificarea justitiei pen- este cea mai import directie de organiz a luptei impotriva
crimin.De ex, timpul care se scurge de la moment savirs infr si pedeapsa e enorm in caz
celor mai simple infr,de aceea sint un nr mare de cause pen care influent negative calit
reactiei judiciare. Pru a spori eficienta justitiei pen si a realiza reduceri import in pierderile
legate de proced complicate de solution a cauzelor pen, comitet ministrilor a adoptat
Recomandare prin care s-a propus simplific justitiei pen.
2.3. Evaluaţi organismele neguvernamentale şi rolul lor împotriva criminalităţii. (7 puncte)
Amnesty International; La Strada; Asociatia Internationala de Drept Penal;Transparency
International, etc.Vin in contact direct cu problematica prevenirii criminalitatii si cea a
optimizarii activitatii sistemelor penale.
 Test nr. 34
Subiectul I: Concepţii şi teorii clasice asupra criminalităţii
1.1. Reproduceţi gîndirea criminologică din China Antică. (3 puncte)
Gânditorii chinezi au avut preocupări criminologice privind eficacitatea pedepselor, imaginându-
şi căinţa. Aşa, la intrarea în locurile de judecată era aşezată o piatră de o frumuseţe rară.
Criminalul era lăsat să stea un timp în faţa acestei pietre pentru a-i examina formele, frumuseţea
culorilor, respectiv armonia naturii. După aceea, criminalul făcea comparaţie între urâţenia faptei
sale şi frumuseţea obiectului sfânt, moment în care îşi dădea seama de caracterul negativ al faptei
comise şi începea să se căiască. În aşa mod, prin actul de căinţă, criminalul putea fi recuperat şi
folosit la diferite lucrări de interes public, putând fi reintegrat în societate.
1.2. Argumentaţi tezele lui Rafaelo Garofalo. (5 puncte)
Opera principală a lui R.Garofalo este “Criminologia”, publicată în anul 1885 la Torino şi este
prima lucrare de criminologie cu acest titlu. Lucrarea conţine câteva capitole ce se referă la
studiul delictului, studiul delincventului şi studiul represiunii. În încheiere, autorul redă 44 de
articole – maxime pentru a servi la formarea unui cod penal internaţional.
În prima parte a lucrării, Garofalo face distincţie între delictul natural şi delictul juridic.Delictul
natural este mai greu şi mai important şi prin originea sa socială, şi prin urmările sale antisociale.
La această categorie sunt incluse faptele care în toate timpurile şi pe întreg globul pământesc au
fost şi sunt considerate drept crime şi pedepsite. Astfel de fapte criminale ca omorul, violul,
trădarea, vătămarea integrităţii corporale etc. – sunt crime la orice popor şi în orice ţară.Această
categorie de fapte este calificată drept crimă, nu de legislator, ci de societate, legislatorul doar
preluând-o şi îmbrăcând-o în haina legii.
Delictul juridic sau legal1nu are la bază lipsa de simţ moral şi se pedepseşte în mod diferit de la
o ţară la alta, fiind rezultatul încălcării unor norme de conduită socială convenţională.
În afară de faptele care violează simţul moral comun şi care universal se pedepsesc, fiecare stat,
după obiceiurile, prejudecăţile, concepţiile şi necesităţile sale particulare, trebuie să
pedepsească şi
alte fapte. Aceasta urmează ca o consecinţă firească a progresului, statele necesitând a avea
două coduri:
1) codul delictelor naturale, care va fi identic la toate popoarele civilizate şi
2) legile represive speciale ale fiecărui stat.
O altă teză a lui Garofalo, este că crima nu poate fi efectul exclusiv al circumstanţelor exterioare,
a factorilor externi. Pentru ca să se producă crima, influenţa acestor factori este în funcţiune de
elementul anomaliei psihice.
1.3. Estimaţi influenţa şariatului – izvor de drept contemporan în ţările lumii arabe. (7
puncte)
Shariatul – reprezinta legea musulmana care este constituita din:
1. Dreptullui Dumnezeu;
2. Dreptul omului - Coranul

Subiectul II: Criminalitatea feminină

2.1. Identificaţi cauzele şi condiţiile criminalităţii feminine. (3 puncte)
Cauze: circumstante familiale, de trai, bani, in prezent si circumstante sociale, economice,
morale, criza economica, politica, sociala; caderea prod industriale, agrare, cresterea
saraciei, inflatia somajul, in special cel feminin
Tendinte: crestere brusca a crim feminine pe baza fundalului general de crestere a
criminalitatii, implicare mai ales in infractiuni economice, de serviciu , precum si trafic de
fiinte umane si alte infractiuni orientate spre profit deopotriva celor impotriva persoanei,
extinderea la un grup mai mare de infractiuni (de la avorturile considerate anterior ilegale
si pruncucidere etc, 70% economice)

2.2. Argumentaţi opinii pro şi contra legalizării prostituţiei. (5 puncte)

Posibile avantaje ale trecerii in legalitate a prostitutiei ar fi:
1. Fonduri din taxe, care sporesc bugetul.
2. Igiena: controale medicale regulate, folosirea prezervativului etc.
3. Un control mai bun asupra modului in care sunt tratate prostituatele.
4. Includerea in nomenclatorul meseriilor, ceea ce le-ar ajuta pe prostituate sa beneficieze
de asigurari, concedii, pensie etc.
Posibile dezavantaje in legalizarea prostitutiei:
1. Inlesneste spalarea de bani.
2. Poate duce si la extinderea consumului de droguri.
3. Promoveaza traficul de carne vie.
4. Fondurile obtinute ar putea fi manevrate ilegal de politicieni.

2.3.Elaboraţi măsuri de prevenire şi combatere a criminalităţii feminine. (7 puncte)

Criminalitatea fem e deosebita, luand in considerare trasaturile psiho-morfologico-sociale a
infractorului de sex feminin, care este mai afectiv in comparatie cu infractorul de sex
opus.
Pentru a combate acest fenomen, este necesara o politica consecventa de state de lupta
contra crim fem, implicarea societatii civile, organizarea unor seminare destinate acestui
scop, crearea unor centre de asistenta sociala si psihologica p-u femei, chiar adapost de
noapte p-u situatii critice si de sigur acele masuri generale de prevenire si combatere a
criminalitatii: formarea unor fonduri de rezerva pentru ajutor financiar femeilor iesite din
penitenciare, lucru social di psihologic postpenitenciar, educatie scolara si religioasa pentru
prevenire , asigurare cu locuri de munca etc.
 Test nr. 35

Subiectul I: Personalitatea infractorului minor

1.1. Descrieţi istoricul criminalităţii minorilor: din antichitate pînă în zilele noastre. (3
puncte)
. Primele menţiuni privitor la natura justiţiei în perioada vîrstei minore se întîlnesc în Codul lui
Hammurabi, unde, la săvîrşirea crimei faţă de părinte, copilul putea fi izgonit, lipsit de moştenire
sau sancţionat prin tăierea degetelor.
În Grecia Antică, doar părinţii aveau dreptul deplin asupra copiilor, iar acest lucru dura pînă la 18 ani
cînd odraslele atingeau majoratul şi cînd li se acorda cetăţenia. După Platon, minorii erau pedepsiţi doar
pentru infracţiuni deosebit de grave, ca infracţiunile de omor, fiind sancţionaţi cu exil pe termen de un an,
iar dacă, din diferite motive, acest termen nu se respecta, ca sancţiune repetată intervenea închisoarea pe
termen de doi ani.
Imperiul Roman cunoaşte o delimitare între sancţionarea infractorilor minori şi a majorilor. Conform
Legii celor XII table, minorii erau repartizaţi în două grupe:
- puberii (de la 14 ani băieţii şi de la 12 ani fetele);
- impuberii (pînă la 14 ani băieţii şi pînă la 12 ani fetele).
În dependenţă de vîrstă funcţiona caracterul şi gravitatea pedepsei
În Sparta, majoratul era atins la vîrsta de 14 ani, după care instanţele de judecată puteau aplica întregul
palier de pedepse, inclusiv pedeapsa cu moartea. Ca sancţiune pentru minorii de pînă la 14 ani figura, de
regulă, bătaia.
Legislaţia Franţei medievale prevedea un drept interesant al copiilor: de a angaja un reprezentant al
său care, prin participarea la duel obţinea dovada vinovăţiei sau nevinovăţiei minorului în dependenţă de
eşec sau victorie.
Legislaţia Germaniei medievale, în codificarea “Carolina” (1521 - 1532) excludea aplicarea pedepsei cu
moartea faţă de persoanele de pînă la 14 ani.
În Moldova şi Ţara Românească, reglementarea unui regim de sancţionare care excludea sau atenua
răspunderea şi pedeapsa penală a minorilor este atestată în “Cartea românească de învăţătură” a lui Vasile
Lupu, apărută la Iaşi în 1646 şi cea a lui Matei Basarab – “Îndreptarea legii” apărută la 1652 în
Tîrgoviştea Munteniei.
Legea lui V. Lupu prevedea sancţionarea minorului cu pedepse similare pentru adulţi. M. Basarab
distinge trei categorii de vîrstă a minorilor cu grad diferit de pedeapsă pentru infracţiuni:
1) coconii, adică copiii de pînă la 7 ani a căror fapte se iertau;
2) impuberii cu vîrsta între 7-14 ani (băieţi) şi între 7-12 ani (fete);
3) puberii cu vîrsta între 14-20 de ani (băieţi) şi între 12-25 de ani (fete).
Dar, apogeul pedepselor aplicate minorilor revine sistemului comunist totalitar. În prezent se cunoaşte
foarte bine că deportările, aplicarea sancţiunilor penale şi administrative împotriva copiilor au făcut parte
componentă din sistemul regimului juridic totalitar. În fosta URSS politica bestială de represiune a
copiilor şi tineretului s-a resimţit puternic în 1940-1941 şi, mai ales, în 1944-1953.
Tragedia tinerii generaţii din acea perioadă constă în faptul că ea era clasată, apreciată şi tratată în funcţie
de starea socială a părinţilor. Mulţi copii au fost incluşi în categoria de „duşmani ai poporului”,
„elemente antisovietice” etc
1.2. Determinaţi starea actuală, cauzele şi condiţiile delincvenţei minorilor. (5 puncte)
Delincvenţa juvenilă capătă la etapa actuală în Republica Moldova proporţii îngrijorătoare.
Spre exemplu, în 1990 din totalul infracţiunilor descoperite, 16,2% au fost comise de către
minori sau cu participarea acestora. În Republica Moldova criminalitatea minorilor a crescut de
la 2.204 de infracţiuni în 1992 pînă la 2.684 în 2001, adică cu 480 de crime sau cu 22%.
Vîrsta delincvenţilor, reţinuţi pentru comiterea de infracţiuni, este de la 14 la 17 ani. Este
perioada în care ei ar trebui să fie şcolarizaţi sau încadraţi în cîmpul muncii. Dar numai 315 din
delincvenţi învaţă, 1.614 nefiind şcolarizaţi sau încadraţi în cîmpul muncii.
Pe parcursul ultimului deceniu în Republica Moldova s-au produs schimbări esenţiale în sfera
economică, politică şi socială, fapt care a influenţat simţitor starea criminogenă în rîndul
minorilor, cu apariţia a noi aspecte şi tendinţe.
Printre factorii care facilitează şi stimulează comiterea crimelor de către minori pot fi
menţionate:
- decalajul substanţial între oferta de produse alimentare, îmbrăcăminte, servicii necesare
minorilor şi posibilităţile reduse de cumpărare datorită crizei economice generale care a dus la
pauperizarea multor familii;
- imposibilitatea încadrării în cîmpul muncii pentru obţinerea unui venit licit, satisfăcător
şi constant;
- şcolarizarea redusă;
- accesul relativ uşor la alcool şi stupefiante.
- nivelul scăzut al activităţii organelor abilitate cu combaterea criminalităţii minorilor;
- influenţa negativă asupra formării personalităţii minorilor a propagandei informaţionale â
Minorii, în special adolescenţii încearcă să se smulgă din mediul familial, să se
elibereze
de influenţa celor maturi, tind spre independenţă. Este unanim recunoscut că familia are
importanţă cu totul deosebită, nu numai pentru buna funcţionare a mecanismului social în
ansamblu, dar şi pentru desfăşurarea cu succes a procesului de formare şi socializare a fiecărui
individ. Din acest motiv o influenţă negativă o pot avea carenţele, existente uneori, în mediul
familial.
Curiozitatea şi tendinţa spre afirmare, spre apropierea de lumea celor adulţi îi face pe adolescenţi
să afirme un şir de valori şi norme pe care ei le consideră atribute ale independenţei şi
maturităţii. Acestea se transformă în stereotipuri comportamentale, caracteristice acestei vîrste,
dar pot căpăta şi un caracter de manifestări asociale şi chiar antisociale atunci cînd nu sunt
asigurate condiţiile educaţionale optimale necesare, pe care trebuie să le ofere micromediul
social.
1.3. Elaboraţi măsuri de prevenire şi combatere a criminalităţii minorilor. (7 puncte)
Măsuri, mijloace şi propuneri pentru reducerea criminalităţii în rîndul minorilor:
- dezvoltarea serviciilor sociale de sprijinire sau consiliere a familiilor cu mulţi copii şi cu o
situaţie economică grea;
- reorganizarea serviciilor de autoritate tutelară şi organizarea unei reţele autentice de
asistenţă socială, mai accesibilă şi mai puţin birocratizată;
- perfecţionarea legislaţiei în domeniul protecţiei sociale;
- adoptarea unor legi care ar prevedea soluţii rapide de integrare şcolară prin oferirea
posibilităţilor de absolvire intensivă a unor ani şcolari, în scopul corelării vîrstei cu clasele de
şcolarizare;
- responsabilitatea cadrelor didactice de a semnala autorităţilor tutelare cazurile de absenţe sau de
abandon şcolar, după o prealabilă contactare a familiei;
- măsuri legislative de sancţionare a părinţilor care se fac vinovaţi de proasta educaţie
şi întreţinere, îngrijire a copiilor;
- instituirea unor pedepse penale celor care se fac vinovaţi de utilizarea silită a forţei de muncă a
minorilor;
- organizarea unor cursuri de pregătire specializată pentru lucrătorii sociali şi alte
persoane implicate în munca de asistenţă socială: medici, psihologi, pedagogi, sociologi,
jurişti etc.;
- depistarea şi identificarea copiilor „străzii”, ce-şi petrec zilele vagabondînd sau cerşind;
- întocmirea unor rapoarte reale de anchetă socială şi predarea lor, cu recomandări,
serviciilor responsabile în luarea măsurilor de protecţie socială;
- realizarea în teritorii, pe plan local, a unor servicii de asistenţă în stradă cu un personal pregătit,
disponibil ziua şi noaptea, care să acţioneze în zonele frecventate de copiii străzii – pieţe,
parcuri, gări, case părăsite sau aflate în construcţie etc.;
- îmbunătăţirea organizării şi funcţionării centrelor existente de primire a minorilor şi
extinderea lor pe întreg teritoriul ţării.
- înfiinţarea unor centre sociale de zi, cu regim deschis, destinate copiilor şi în care aceştia s-ar
putea alimenta gratuit precum şi ar fi atraşi în diferite activităţi cultural-sportive, social-utile etc.;
- crearea unor centre specializate, cu profil psihiatric şi psihoterapeutic, pentru internarea şi
tratarea copiilor bolnavi psihici;
Subiectul II: Terorismul
2.1. Definiţi noţiuni şi clasificări ale terorismului. (3 puncte)
Dupa dictionarul juridic terorismul este o infractiune contra securitatii publice ce rezida in
savirsirea unor explozii incendii sau altor actiuni care creaza pericol decesului oamenilor,in
cauzarea unor –prejudicii patrimoniale considerabil sau survenirea altor urmari sociale
nefavorabile daca aceste acte sint savirsite din scopul securitatii publice infricosarii
populatiei cu scopul de a influenta organele puterii de stat in luarea unor decizii precum si
in pericolul savirsirii actelor mentionate in aceleasi scopuri.
Clasificarea terorismului-
------terorismul social politic---actul de teroare este indreptat conjtra statuluoi,organelor
sau reprezentantilor sai impotriva organizatiei politice statale sau formei constitutionale
care urmareste realizarea unei ideologii sau doctrine sociale sau economice ori distrugerea
unei orinduiri sociale. In aceasta categ fiind inclus terorismul de extrema dreapta si
extrema stinga.
------terorismul etnic-----ca subiect apare comunitatea nationala sau etnica .el se
caracterizeaza prin actiunile teroriste care tind sau spre independenta fata de un anumit stat
sau sa asigure suprematia unei natiuni asupra alteia in cadrul unui stat, in cadrul terorism
etnic pot fi evident 2 curente de baza :1-lupta grupurilor npolitice a minoritatilor nationale
pentru crearea propriului statt asigurarea drepturilor egale comparativ cu natiunea
predominata, 2- se refera la actiunile grupurilor national privelegiate in scopul
inabusirii,stoparii tendintelor minoritatilor nationale.(ETA,IRA,
-------terorismul religios- - - -este o forma a terorismului prin care din cele mai vechi
timpuri sistematic se exercita violenta de catre grupari teroriste sponsorizate de
reprezentantii unor religii sau secte religioase impotriva conducatorilor sau credinciosilor
de alta religie fie pentru a se apara de incercarile prin care se urmareste limitarea influentei
religiei in cauza fie pentru asi extinde aria de influenta in rindul populatiei sau pur si
simplu pentru asi apara privelegiile, terorismul religios se sprijina pe fanatism si dispune
de executanti kamikaze ai atentatelor teroriste, fiind convinsi ca ei folose4sc violenta in
scopul apararii propriilor comunitati sau pentru asi razbuna adversarii.

2.2. Comparaţi principalele organizaţii teroriste. (5 puncte)

2.3. Elaboraţi programe de prevenire şi combatere a terorismului. (7 puncte)

consider ca pentru prevenirea terorismului ar fi necesar de intreprins urmat actiuni:
---stabilirea statelor ce sustin terorismul,precum si organizatiilor teroriste
---determinarea aeroporturilor supuse cel mai des atacuri
---majorarea cerintelor de securitate pentru toate tipurile de transport
---limitarrea accesului populatiei la arme,efectuarea unei evidente stricte a armelor
procurate de pers fizice,juridice
---combaterea eficienta a criminalitatii organizate si a manifestarilor acestora
---elaborarea unor programme guvernamentale in vederea luptei cu discriminare
etnica,religioasasa , respectarea stricata a principiilor constitutionale si a dr
cetatenilor,combaterea coruptiei in org de stat,minimalizarea birocratismului,perfectionare
permaneta a profesionalismului tuturor colaboratoriklor organelor de ocrotire a normelor
de drept,pregatirea unor programme cu caracter educativ si explicativ implementarea
acestora in institut de invatamint.
 Test nr. 36

Subiectul I: Reacţia socială faţă de infracţionism

1.1. Relataţi modelul mixt al reacţiei sociale. (3 puncte)
Modelul mixt-este imbinarea celor 2 mod
represiv=preventiv.
Modelul Represiv- presupunea ca victima sau rudele acesteia se razbunau pe agresor.
Modelul Preventiv-presupune ca este mai bine sa previi decit sa pedepsesti iar pt aceasta
este necesara existenta unei legi simple dar bune si clare iar intreaga societate trebie sa fie
in interesul apararii acestor legi dar nu distrugerea lor.
Astfel, modelull mixt este model potrivit scopului legii penale, constind in apararea sociala
care poate fi realizat printr-o imbinare a represiunii si a prevenirii

1.2. Argumentaţi modelul curativ – cel mai nou model de politică penală. (5 puncte)

Modelull Curativ –Acest model se deosebeste de celelalte prin faptul ca un rol important
in realizarea lui il au prognozarea criminologica a strategiei luptei impotriva criminalitatii
reiesind din cauzalitatea determinata si starea reala a luptei.In cazul RM mod curativ tot
sia gasit consacrarea.In CP RM la cap 9 fata de care se aplica liberarea de pedepse penala
asa ca condamnarea cu suspendare conditionata a executarii pedepse, inlocuirea pedepsei
neexecutate cu o pedeapsa mai blinda, liberarea de pedeapsa a minorilor etc.Deja sunt
implimentate careva programe sociale,economice, culturale si profesionale de natura sa
reduca riscurile raspindirii criminalitatii sa asigure cit o mai buna reincadrare sociala a
fostilor condamnati dupa executarea pedepselor cu inchisoarea

1.3. Evaluaţi tendinţele moderne în politica penală: tendinţa neoclasică. (7 puncte)

Tendinta neoclasica
Neoclasicismul contemporan. Este sistemul de idei de politică penală ce se manifestă în
prezent, ca urmare a evoluţiei neo-clasicismului, apărut în prima jumătate a secolului
trecut, sub influenţa progreselor în criminologie.
Acest sistem de idei de politică penală consideră necesară menţinerea
caracterului retributiv al pedepsei, corespunzător responsabilităţii infractorului.
Se apreciază că re socializarea infractorului nu se poate concepe fără condamnarea morală
a conduitei lui antisociale.Neo-clasicismul contemporan nu leagă răspunderea penală
deresponsabilitate morală şi de aşa-numitul „liber arbitru", fiindcă nu se neagă
determinismele care acţionează asupra libertăţii persoanei.Pedeapsa se întemeiază pe
vinovăţia infractorului, dar natura şi gravitatea acesteia trebuie să corespundă posibilităţii
infractorului de a se îndrepta sub influenţa ei (pedepsei). Pentru atingerea acestui scop este
necesară organizarea ştiinţifică a executării pedepsei privative de libertate. Dosarul de
personalitate preconizat de noua apărare socială nu este necesar
deoarece judecătorul alege pedeapsa pe baza dosarului penal şi nu se ocupă de
tratamentul penitenciar al condamnatului.
Neoclasicismul contemporan se remarcă şi prin apărarea cu vigoare a
libertăţii persoanei, opunându-se ideilor noii apărări sociale, ca justiţia penală să
nu se înfăptuiască de jurişti, ci de specialişti (profesionişti) în ştiinţele despre
om, în diagnosticarea devianţei - care ar conduce la deformări profesionale şi la
abuzuri.

Subiectul II: Traficul de fiinţe umane

2.1. Definiţi noţiuni şi concepte juridico-penale şi criminologice ale traficului de fiinţe
umane (3 puncte).
Trafi cul de fiinte umane reprezintă recrutarea, transportul, transferul, adăposti rea sau primirea
de persoane, prin ameninţare de recurgere sau prin recurgere la forţă ori la alte forme de
constrîngere, prin răpire, fraudă, înșelăciune, abuz de autoritate sau de o situaţie de
vulnerabilitate ori prin oferta sau acceptarea de plăţi ori avantaje pentru a obţine consimţămîntul
unei persoane avînd autoritate asupra alteia în scopul exploatării. Exploatarea conţine, cel puţin,
exploatarea unei alte persoane prin prosti tuarea acesteia sau alte forme de exploatare sexuală,
munca sau serviciile forţate, sclavia sau practi cile analoage sclaviei, folosirea sau prelevarea de
organe.

2.2. Argumentaţi aspectele criminologice ale traficului de fiinţe umane (5 puncte)

Etapele TFU sunt:
recrutarea - adică selectarea şi racolarea persoanelor în vederea deplasării lor către punctul
de destinaţie, în care se prezumă că acestea vor fi exploatate sexual sau prin muncă ori
servicii forţate, sau exploatate în sclavie sau în condiţii similare sclaviei, ori vor fi folosite
în conflicte armate sau în activităţi criminale, ori le vor fi prelevate organele sau ţesuturile
pentru transplantare. Selectarea poate fi efectuată de una din cele trei categorii de
recrutori: bărbaţi, având vârsta cuprinsă între 20 şi 30 de ani (până la 70% dintre recrutori);
femei, cu vârsta între 18-35 de ani, şi familii.
De obicei, recrutorii au ocupaţii ce presupun relaţii cu publicul (vânzători, taximetrişti,
angajaţi ai firmelor de turism etc). Cele mai des utilizate metode de recrutare sunt
ofertele false despre locurile de muncă în străinătate (chelneriţă, dansatoare, baby-sitter,
menajeră etc),.
transportarea - presupune deplasarea persoanelor traficate peste frontiera de stat a R.
Moldova sau în interiorul ţării, în vederea folosirii lor în scopurile prevăzute de TFU.
Transmiterea se desfăşoară pe anumite rute, din ţara de origine spre ţara de destinaţie.
Trecerea frontierelor se face cu ajutorul recrutorilor sau al călăuzelor şi poate fi: legală (de
exemplu, sub pretextul unor excursii sau al participării la competiţii, întruniri etc.) şi
ilegală (în cazul persoanelor minore sau fără paşaport etc); printre ţările de destinaţie cel
mai des figurează Macedonia, fosta Iugoslavia, (Serbia, Muntenegru Bosnia şi
Herţegovina),
Albania, Italia, Grecia, Turcia, Cipru ş.a. Modalităţile de traversare a frontierelor sunt
următoarele:
cu paşapoarte şi vize legale;
cu paşapoarte şi vize false;
cu mituirea serviciilor de frontieră;
cu evitarea serviciilor de frontieră.
transferul - adică transmiterea persoanelor traficate de la un traficant la altul, prin
vânzare- cumpărare, donaţie, schimb, dare în chirie etc, pentru ca victima să fie folosită în
scopurile prevăzute deart. 165 CP al RM;
adăpostirea - constă în ascunderea victimelor traficului într-un loc ferit, ascuns, pentru a nu
fi găsite de persoanele care ar putea alerta autorităţile despre infracţiunea de TFU, precum
şi pentru folosirea victimei în scopurile menţionate mai sus;
primirea - înseamnă intrarea în posesie asupra „bunului", adică asupra victimei; la fel,
primirea înseamnă şi angajarea victimei în activitatea care i-ar permite criminalului de a o
folosi în scopurile TFU
2.3. Elaboraţi pe diferite planuri măsuri de profilaxie a traficului de fiinţe umane în
Republica Moldova. (7 puncte)
* introducerea în școli a programelor de educaţie sexuală, o atenţie deosebită
acordîndu-se egalităţii între femei și bărbaţi, respectării drepturilor omului și a demnităţii fi inţei
umane, protejării drepturilor copilului și ale părinţilor săi, ale tutorilor sau ale altor persoane
legal responsabile de copil;
* includerea în programele de educaţie școlară a informaţiilor privind atî t riscurile la care copiii
sau ti nerii pot fi supuși (exploatarea, abuzul sexual, trafi cul de
persoane), cît și mijloacele de apărare; difuzarea acestor informaţii ti nerilor
care nu mai sînt integraţi în sistemul școlar, părinţilor;
* oferirea unei educaţii băieţilor și fetelor care să evite stereoti purile sexuale;
profesorii și educatorii să includă în procesul de educaţie dimensiunea egalităţii între sexe;
*introducerea și/sau dezvoltarea unor programe de instruire a personalului poliţienesc pentru a
permite acestuia să cîști ge competenţe specializate în domeniu;
*organizarea unor instruiri specifi ce desti nate personalului social, medical, didactic, diplomatic,
consular, juridic, vamal pentru ca acesta să poată realiza
identifi carea cazurilor de trafi c de persoane în scopul exploatării sexuale și să poată întreprinde
măsurile necesare.