Masivul Bucegi, cu o suprafață de circa 300 km2, se află la extremitatea estică a Carpaților Meridionali,

desfășurându-se între Valea Prahovei la est și culoarul Branului și Valea Ialomiței la vest; cade brusc
spre nord către depresiunea Bârsei și spre sud, până la contactul cu Subcarpații de curbură. Se întinde
pe teritoriul județelor Dâmbovița, Prahova și Brașov. Fiind de o mare complexitate structurală și
morfologică, masivul apare ca o cetate naturală, cu incinta suspendată la 1600 – 2500 m, sprijinită de
abrupturi puternice.

Unele denumiri toponimice întâlnite în acești munți ridică interesante probleme de filologie. Numele
de Bucegi are o formă arhaică de Buceci. Forma Buceci este identică cu a
antroponimicului Bucșa[1] sau că numirea ar fi o variantă a lui Bugeac "un complex de mai multi mușchi
care formează un covor verde si moale"[2]. În actul ctitoricesc din 1695 al Mănăstirii Sinaia, se spune că
mănăstirea a fost ridicată "la pustie sub muntele Buceciul". Numele de Buceci în loc de Bucegi mai este
dat masivului, în zilele noastre, de către unii bătrâni din Branul de Sus. Oamenii de pe versantul nordic,
estic și cei din partea de miazăzi a munților, ca și locuitorii Branului de Jos, îi numesc cu toți în zilele
noastre Bucegi. Lingviștii spun ca huceagul sau buceagul este un păduriș des și jos, ori covorul de
mușchi verde și moale, sau chiar pământul pustiu, lipsit de păduri, doar cu buruieni și ierbărie. Localități
cu numele Bugeac sau Buceag existau in județele Constanța, Ialomița și Teleorman, Bugeacul istoric
din Basarabia, teritoriu aparținând regatului dacic al lui Burebista. Poate că tufele joase de jnepeni,
numite și buceag, au dat numele Bucegilor. Lingvistul Sextil Pușcariu susține chiar că Bucșoiul, unul din
brațele stelei de munți ce se intâlnesc în vârful Omu, își are numele derivat de la Buc, Bucur (nume
autentic dacic), tot așa cum și Buceci, Bugeci, se derivă de la Buc cu acelasi sufix ca
în Măneciu sau Moeciu[3].

Masivul Bucegi are o formă de potcoavă deschisă spre sud, din centrul căreia izvorăște râul Ialomița.
Ramurile principale ale potcoavei se întâlnesc în extremitatea nordică chiar în Vârful Omu, punctul
culminant al masivului. În afara celor două ramuri principale, tot din zona vârfului Omu se mai desprind
culmi scurte și abrupte. Către est pornește muntele Moraru, spre nord-est Bucșoiu formează parte din
cumpăna apelor, iar către nord Padina Crucii separă căldările glaciare Mălăiești si Țigănești.

Situată între Valea Prahovei și cea a Ialomiței, culmea principală a Bucegilor este caracterizată în primul
rând prin formele sale de relief puternic contrastante: versantul prahovean (abrupt și stâncos, cu o
diferență de nivel de 500–900 m) și platoul Bucegilor (podiș înalt, având altitudini cuprinse între 1600–
2400 m și o înclinare de la nord către sud).
Panoramă a Munților Bucegi

Lacul Țigănești (pe Valea Țigănești)

Cascadă spumoasă

Masivul Bucegi s-a format odată cu sectorul Carpațiilor Meridionali și cu întregul lanț carpatic, în
timpul orogenezei alpine. Carpații Meridionali și grupa Bucegilor s-au înălțat cu cca 1000m la
sfîrșitul Neogenului și începutul Cuaternarului.
Masivul Bucegi reprezintă un larg sinclinal, de direcție nord-sud, cuprinzând depozite sedimentare
mezozoice, așezate în transgresiune peste un fundament de șisturi cristaline. Aceste depozite sunt
formate în cea mai mare parte din calcare jurasice, conglomerate de Bucegi și gresii micacee. Către
marginea răsăriteană a masivului, în porțiunea inferioară a abruptului prahovean, conglomeratele de
Bucegi se rezeamă pe formații ale flișului cretacic inferior, cuprinzând stratele de Sinaia, precum și
depozitele de marne și gresii aparținând etajelor Barremian și Apțian. Relieful carstic este legat de masa
calcarelor de pe latura vestică a rezervației, în sectorul Strunga-Grohotiș-Guțanu, iar local de unele
blocuri cu dimensiuni mai mari incluse în masa de conglomerate. Specific este exocarstul cu Japiezuri
în forme si dimensiuni variabile, unele coline și avene. Dezolvarea se îmbină sezonier cu înghețul și
dezghețul, contribuind la dezvoltarea reliefului ruiniform de pe abruptul calcaros.

 Avenul de sub Babele

 Peștera de pe Piciorul Babelor
 Peștera Ialomiței
 Peștera Ursului
 Peștera Onicăi
 Peștera Pustnicului
 Peștera Rătei
 Peștera Tătarului
 Avenul Vânturiș
 Platoul carstic Lespezi
În munții Bucegi se întâlnesc 2 forme principale de dovezi glaciare: forme de eroziune și forme de
acumulare. Conformația masivului în formă de potcoavă determină în mod evident dispunerea și
direcția de curgere a râurilor. Principala axă de colectare a apelor din interiorul masivului este Râul
Ialomița, care are un bazin simetric. Ea este alimentată din zăpezi și ploi, izvorând la mare înălțime de
sub Vârful Omu. Curgând în lungul axului sinclinalului, ea este alimentată și din subteran, pentru că
apele infiltrate pe flancuri se scurg spre albia Ialomiței conform înclinării stratelor. Numeroși afluenti cu
obârșia pe/sub podul Bucegilor converg spre bazinetele amintite, contribuind la mărimea debitului râului
colector. Menționam printre ei Doamnele, Horoaba, Tătaru, Mircea, Bolboci, Zănoaga pe
dreapta; Sugari, Cocora, Blana, Oboarele, Scropoasa și Orza pe stânga. In general, afluenții sunt seci
în cursul mediu și superior dar în timpul averselor de ploaie au un regim torențial.

 Cheile Zănoagei
 Cheile Tătarului
 Cheile Coteanului
 Cheile Orzei
 Lacul Bolboci - lac de acumulare
 Lacul Țigănești - lac glaciar la altitudinea de 2050 m
 Lacul Scropoasa - lac de acumulare