Biomecanica miscarilor în articulația temporo-mandibulară - tipuri de pîrghii ale articulației temporo-

mandibulare

• Din punct de vedere biomecanic Articulaţia Temporo-Mandibulară (ATM) prezintă o mare importanță avînd în vedere
rolul ei ca participantă la sistemele de pârghii osteo-articulare maxilare.
• La toate pârghiile sistemului mio-osteo-articular din organism există ca şi în fizică trei elemente determinante (Forţă,
Rezistenţă, Sprijin) din a căror dispunere succesivă în diferite poziţii rezultă şi clasificarea pârghiilor biologice în pîrghii
de gradul I, II şi III. Forţa activă (F) este reprezentată de muşchii care prin contracţia lor mobilizează segmentul osos, iar
Rezistenţa este dată fie de greutatea segmentului osos, fie de sarcina exterioară deplasată prin lucru mecanic dacă este cazul
(R); al treilea element este locul de Sprijin (S), punct fix de pe axul biomecanic al mişcării prezent în articulaţia ce face
legătura între cele două oase. În cadrul pîrghiilor sistemului temporo-maxilar, muşchii mobilizatori ai mandibulei împreună
cu elementele structurale ale articulaţiile temporo-mandibulare conectează mandibula la oasele temporale. Muşchii
reprezintă forţe puternice care aplicate prin inserţii la nivelul mandibulei şi oaselor vecine îşi exercită acţiunile prin
intermediul osului mandibular, făcând astfel posibile mişcări ale condililor acestui os în cele două articulaţii temporo-
mandibulare, stîngă şi dreaptă.
• Articulaţia temporo-mandibulară, mobilă, face parte din clasa diartrozelor, realizînd un cuplu cinematic în care unul din
cele două oase componente execută rotaţii în jurul unor axe sau translaţii în diferite planuri (osul mobil fiind mandibula iar
osul fix osul temporal).
• Conform teoriei lui Gysi ( anul 1921), dacă punctul de aplicare al rezistenţei (R) se află la nivelul dinţilor frontali se
realizează o pârghie de gradul III (pârghie de viteză) cu punctul de sprijin (S) la nivelul articulaţiilor temporo-mandibulare,
iar punctul de aplicare al forţei (F) la nivelul locului de inserţie a muşchilor ridicători ai mandibulei; în acest caz pârghia
este mai puţin traumatizantă, dar în acelaşi timp şi mai puţin eficace ca forţă, pentru că dinţii frontali nu se caracterizează
prin rezistenţă apreciabilă la duritatea opusă de unele alimente în momentul acţionării forţelor masticatorii (a se vedea
figura).
• Triturarea dentară a alimentelor are loc dealtfel rar în această poziţie, iar atunci când se încearcă şi mai ales când se insistă
forţat pe alimente dure, datorită ineficienţei „ab initio” a acestui tip de pârghie, se pot produce agresări importante ale
parodonţiului dinţilor incisivi şi suprasolicitarea articulaţiilor temporo-mandibulare ca punct de sprijin, fenomene asociate
cu dureri şi posibil cu creşterea anormală a mobilităţii dentare în condiţiile exersării frecvente a acestei tendinţe. Deplasarea
punctului de rezistenţă (R) a alimentului spre zonele laterale ale arcadelor dentare transformă pârghia de gradul III în
pârghie de gradul II (pârghie de forţă), cea mai eficientă fiind plasarea punctului de rezistenţă între arcadele dentare în
dreptul celui de al doilea molar (stâng sau drept), punctul de sprijin (S) la nivelul ATM de partea opusă, iar zona de aplicare
a forţei (F) la nivelul inserţiilor muşchilor ridicători ai mandibulei de pe partea existenţei punctului de rezistenţă.

Sisteme de pârghii maxilare (osteo-articulare mandibulare)

Pârghii fiziologice: Pârghia de ordinul III (R-F-S)
Pârghia de ordinul II (S-R-F)
 Dinamometria si tonometria muschilor mobilizatori ai mandibulei si oro-faciali; indexul
neuro-muscular

• Tonusul muscular reprezintă starea naturală de tensiune musculară (semi-contracţie) în condiţii de veghe, generată de
existenţa în mod normal a unei uşoare contracţii sau semicontracţie a muşchiului în repaus sau de tensiunea musculară de
grade variate prezentă în timpul contracţiei propriu-zise.
• Tonusul muscular oferă date paraclinice importante asupra capacităţii muşchilor sistemului stomatognat de a asigura relaţia
centrică, intercuspidarea maximă şi poziţia de postură. De asemenea explorarea tonusului muscular este utilă determinării
şi evaluării echilibrului între musculatura extraorală şi intraorală. Echilibrul de forţe al acestor muşchi stabilizează şi
păstrează armonia aparatului dento-maxilar şi în sens extins a echilibrului oro-cranio-facial influenţînd creşterea arcadelor
alveolare şi procesul de aliniere al dinţilor.
• Evaluările instrumentale ale tonusului muscular sunt precedate de o evaluare clinică a musculaturii şi stării tonice
normale/anormale bazată pe inspecţie şi palpare. Prin inspecţie se fac observaţii asupra:
→ fantei labiale (deschisă, închisă),
→ aspectului buzelor (hipertonicitatea muşchiului orbicular induce aspectul de buze subţiri),
→ analiza spaţiului de inocluzie fiziologică (oferă informaţii asupra echilibrului dintre tonusul de repaus al
muşchilor masticatori elevatori şi depresori cu importanţă mai ales în ocluziile adînci).
• Prin palpare se poate aprecia tonicitatea buzelor sau a muşchilor obrazului în funcţie de rezistenţa opusă la degetul
examinatorului sau la împingere cu oglinda stomatologică în peretele jugal al spaţiului vestibular. Prin inspecţie şi palpare
se pot face deasemenea evaluări asupra tonicităţii principalilor muşchi masticatori: muşchii linguali, temporali, maseteri,
ceea ce constituie cel mai important aspect. Toate rezultatele evaluării se notează în vederea monitorizării stării tonice
musculare şi eventual a terapiei.
• Un grad crescut de obiectivitate îl are explorarea tonusului muscular cu instrumente dedicate. Se utilizează astfel
miotonometrul (de exemplu miotonometrul Szirmai) care prin aşezare (sprijinire fără apăsare) pe suprafaţa cutanată ce
acoperă muşchiul mobilizator al mandibulei şi prin compresiunea exercitată liber la suprafaţa muşchiului în aceste condiţii
de propria lui greutate pe muşchiul ales pentru evaluare, înregistrează prin devierea acului indicator gradul tensiunii sub
care se află muşchiul respectiv atît în stare de repaus-adică tonusul (contracţie uşoară sau semicontracţie), cît şi în contracţia
completă de diferite intensităţi.
• Rezultatele tonometriei evidenţiate de valori ce se pot încadra în exprimarea clinică ca normotonie, hipotonie sau hipertonie
se recomandă a fi asociate cu datele obţinute şi prin alte investigaţii (de exemplu cu cele obţinute prin kimograma
masticatorie, electromiografie) şi obligatoriu cu datele rezultate din examenul clinic.
• În mod curent se practică măsurarea tonusului muşchilor temporal şi maseter, dar şi cel al muşchilor periorali (muşchii
buzelor) şi a limbii (miotonometria rezistivă).
• Tonometria este utilă în evaluarea:
→ tonusului postural mandibular,
→ a tonusului din cursul intercuspidării maxime,
→ a relaţiei centrice,
→ a ocluziei de efort,
→ deglutiţiei,
→ mişcărilor mandibulare–test sau funcţionale,
→ disfuncţii ocluzale
→ în evaluarea refacerii protetice a planului de ocluzie,
→ disfucţii mio-articulare,
→ dezechilibre/asimetrii neuro-musculare stomatognate generate de iritaţii dentare sau de stări de stres psiho-emoţional.
• Echilibrul dento-parodontal, direcţiile de dezvoltare a arcadelor şi forma acestora depind în mare măsură de echilibrul tonic,
static (în starea de repaus) şi dinamic (în actele funcţionale) al musculaturii vestibulare şi orale.
• Dinamometria masticatorie, reprezintă o tehnică de investigaţie funcţională a forţelor presionale masticatorii ce sunt
aplicate asupra fragmentelor alimentare supuse sfărmării şi triturării la nivelul suprafeţelor ocluzale. Se înregistrează
concomitent undele kimogramei masticatorii (masticaţiograma) şi variaţia forţelor aplicate (măsurători dinamometrice
efectuate în dinamică funcţională). Se evaluează forţele dezvoltate în cursul procesului masticator, prin interpretarea
integrată a aspectului liniilor descendente şi ascendente masticaţiografice împreună cu valorile dinamometrice succesive
obţinute în fiecare moment de pe linia descendentă (ridicarea mandibulei) a fiecărui ciclu masticator. Dinamometria oferă
repere funcţionale utile în protetică, ortodonţie, în tulburări ale ocluziei sau în sindromul algodisfuncţional stomatognat şi
mai ales în recuperarea și reabilitarea complexă neuro-motorie oro-maxilo-facială.
• Pentru unii mușchi din teritoriul oro-facial (de ex. muşchii intrinseci laringieni) problema sincronizării contracției bilaterale și
coordonării acțiunilor lor este esențială pentru realizarea funcției lor. Acest aspect este extrem de important în cazul fonației cu
atât mai mult cu cât mușchii fonatori pot fi inervaţi fie de acelaşi nerv motor, fie de nervi motori diferiţi (ramul extern al
 nervului laringeu superior şi ramul laringeu recurent). În plus, unele ramuri nervoase motorii prezintă lungimi diferite ceea ce
ar putea implica timpi diferiţi de transmisie a influxului nervos, ori condiţia ajungerii biopotenţialelor excitatorii la muşchii
fonatori în acelaşi timp util este esenţială în fiziologia fonaţiei. În mod normal nu există totuşi diferenţe de timp între
contracţiile muşchilor laringieni stânga/dreapta participanţi la procesul vorbirii (contracţii care trebuie să fie şi sunt simultane)
deşi există diferenţe de lungime a nervilor motori. Explicația acestei sincronizări temporale constă în faptul că grosimea
crescută (deci conductibilitate crescută) a nervului mai lung compensează diferenţa de lungime facând ca timpul de conducere
a influxului nervos sa fie același. Explorarea acestor parametri se poate face determinând indexul neuro-muscular (INM) care se
calculează prin raportul dintre lungimea nervului motor ce inervează muşchiul investigat şi grosimea fibrei nervoase din
componenţa nervului motor respectiv:
INM = Lungimea nervului(cm)/Diametrul fibrei nervoase(microni)
• Creşterea compensatorie în diametru a nervului mai lung pentru a menţine acelaşi timp de deplasare a influxului nervos cu cel
din nervul mai scurt se dobîndeşte prin exerciţiu fonator în timpul primilor ani de viaţă.
• Indexul neuro-muscular este util şi în studiile legate de diagnosticul unor afecţiuni dento-maxilare sau evaluării funcţionale în
terapia ortodontică.
Electromiografia masticatorie

• Examenul EMG este folosit în mod frecvent în practica clinică oro-dento-maxilo-facială şi utilizat curent pentru cazurile ce
necesită precizări de diagnostic în patologia asociată neuro-musculară a sistemului stomatognat şi deasemenea ca
instrument de evaluare funcţională de fineţe în chirurgia reparatorie mai ales post-traumatică şi neurologia oro-maxilo-
facială (electro-neuromiografie), ortodonţie, protetică, estetica facială şi reabilitarea orală complexă, în vederea
corectării dezechilibrelor morfologice şi/sau funcţionale din teritoriul stomatognat.
• Electromiografia reprezintă înregistrarea activității bioelectrice a unei fibre musculare (electromiografie elementară) sau
a unui muşchi în totalitate (electromiografie globală) aflat în stare de repaus, de tonus sau de contracţie, activitate
evidenţiată prin descărcări de potenţiale de acţiune spontane sau provocate, izolate, grupate în serii sau continui.
• Examenul EMG este util pentru: diagnosticul unor tulburări masticatorii sau malocluzii, pentru evaluări comparative
bilaterale ale funcţiei contractile, în terapia protetică, în recuperarea-reabilitarea stomatognată şi în (diskinezii, bruxism,
nevralgii/pareze/paralizii de nervi cranieni cu impotenţă funcţională legată de masticaţie, sindromul disfuncţional temporo-
mandibular) sau a unor boli generale/regionale ce afectează şi deglutiţia sau mimica/fonaţia.

Electromiografie masticatorie: orb.i/orb.s → activitatea

electrică a muşchilor orbiculari superiori/inferior;
mm.dr./stg → activitatea electrică a muschilor maseter
drept /stîng (înregistrare EMG în cursul masticaţiei unui
Tipuri de trasee EMG normale: A).traseu simplu; B).traseu
fragment de pîine la un subiect adult normal)
intermediar; C) traseu de interferenţă; D) Ritm Piper

• Pe traseul electromiografic format din oscilaţii („spik-uri”) ale biopotenţialelor musculare se pot evalua următorii parametri:
→ amplitudinea potenţialelor electrice: aspect dependent direct proporţional de numărul de fibre musculare ce se
contractă simultan şi invers proporţional cu distanţa între fibrele musculare, electrozi şi suprafaţa de culegere a
electrozilor; în timpul compresiunii dentare asupra alimentului se înregistrează pe electromiogramă pachete de
oscilaţii cu diferite amplitudini variind între 60-310 microvolţi;
→ frecvenţa descărcărilor de potenţiale pe unitatea de timp: sunt în funcţie de frecvenţa impulsurilor nervoase care
sosesc la fibrele musculare;
→ durata, cronologia şi morfologia potenţialelor de acţiune: după forma lor există potenţiale de acţiune mono-,bi-,tri-
(ultimile două în proporţie de 80 %) şi polifazice (în proporţie de 2-10 %)
• La un muşchi striat normal pot fi prezente următoarele tipuri de trasee EMG fiziologice de referinţă, în funcţie de creşterea
progresivă a intensităţii contractiei musculare:
→ traseu simplu: se evidenţiază în cazul unei contracţii musculare de intensitate redusă şi este reprezentat de potenţiale
de unitate motorie monofazice sau bifazice cu următoarele caracteristici: durată de 3-6 ms, frecvenţă 4-10 Hz (nr.de
descărcări/sec.) şi amplitudine 200-500 microvolţi;
→ traseu intermediar: apare în contracţii de intensitate medie ale unităţilor motorii, descărcările unei singure unităţi
motorii distingîndu-se greu una de alta. Descărcările de potenţiale musculare sunt evidenţiate de oscilaţii frecvente
cu vîrfuri rapide, succesive şi ample; frecvenţa este de 14-25 Hz iar amplitudinea poate ajunge la 400-600 microvolţi;
→ traseu de interferenţă: este reprezentat prin o succesiune de potenţiale de acţiune ample şi frecvente care reflectă
activitatea electrică musculară intensă datorată efectuării unor contracţii puternice, maximale. Dacă oscilaţiile
potenţialelor sunt foarte frecvente, ele se sumează temporo-spaţial astfel încît este aproape imposibilă diferenţierea
activităţii electrice corespunzătoare unei singure unităţi motorii de unităţile motorii vecine. Amplitudinea traseului
poate creşte de la 350 microvolţi pînă la 1000-1200 de microvolţi, în timp ce frecvenţa descărcărilor ajunge pînă la
50 Hz pentru o unitate motorie.
→ traseu Piper: reprezintă un caz particular al traseului de interferenţă obţinut prin contracţia musculară de intensitate
maximă rezultată din opunerea la mişcare a unei contra-rezistenţe. Pe traseu apar vârfuri sinusoidale cu frecvenţă de
45-60 Hz şi amplitudine variabilă în funcţie de descărcarea sincronă sau asincronă a unităţilor motorii.
• In diagnosticul şi urmărirea evoluţiei intra- şi post-terapeutice a disfuncţiilor sistemului stomatognat (mai ales în ocluzia
de efort şi deglutiţie) se urmărește:
→ prezenţa activităţii bioelectrice spontane (descărcări în cursul repausului muscular),
→ creşterea frecvenţei şi amplitudinii bioelectrice cu mult peste valorile normale al acestor parametri,
→ prezenţa asimetrică a unei activităţi musculare sau lipsa unei activităţi a muşchilor mobilizatori ai mandibulei,
→ prezenţa asimetriei unor parametri electromiografici,
→ contracţia dezordonată/neconcordantă a muşchilor mobilizatori mandibulari.
 Echilibrul oro-facial (homeostazia morfo-funcţională a sistemului
stomatognat)

Sistemul oro-dento-maxilar/stomatognat este supus pe tot parcursul vieţii individului intervenţiei

unor multipli factori (normali și anormali) cu direcţii, intensităţi de acţiune și efecte diferite. În aceste
circumstanţe dinamice, tendinţa normală și naturală a sistemului oro-dento-maxilar este cea de
menţinere a echilibrului morfologic și funcţional oro-facio-cranian, atât în cursul desfășurării celor două
mari procese biologice succesive în timp ale organismului în general și ale fiecărui organ în parte și
anume evoluţia și involuţia, cât și în cazul intervenţiei unor factori patologici endogeni sau exogeni
perturbatori (traumatisme, malformaţii, tumori, intervenţii operatorii etc).
Cunoașterea îndeaproape a factorilor echilibrului oro-facial și maxilo-cranian este de importanţă
crucială pentru aplicaţiile terapiei corectoare și recuperatorii ortodontice, gnatologice și protetice .
Factorii echilibrului oro-facial sunt la rândul lor nu numai în permanentă schimbare, ci și într-o
strînsă interrelaţie dinamică. Ca urmare echilibrul oro-facial nu este imuabil, prezentând de-a lungul
unor intervale de timp filogenetic relativ lungi, modificări generate de necesitatea gasirii unui răspuns
morfo-funcțional potrivit și eficient la diferite oportunităţi variabile (de exemplu apariţia staţiunii
bipede, modificări ale alimentaţiei pe parcursul a multor generaţii cu implicaţii și adaptări adecvate în
funcție de solicitările aplicate aparatului masticator etc).

Factorii echilibrului oro-facial:

. Contribuţia genetică: în procesul de evoluţie al speciei umane, dezvoltarea cranio-facială normală

și echilibrul oro-facial sunt caracterizate în mod semnificativ de relaţia de ocluzie inter-maxilară în
cadrul căreia un rol major îl deţine mandibula. Cercetările epidemiologice au evidenţiat că aglomeraţia
(„înghesuiala”) dentară și prevalenţa malocluziei cunoaște indicatorii cei mai înalţi în timpurile
moderne comparativ cu un mileniu în urmă (Wolpoff, ). Studiile scheletale arată de asemenea că la
unele populaţii izolate prevalează variante faciale caracterizate prin mandibula prognatică (de ex.
populaţiile din insulele Pacificului de Sud) sau ocluzia având linia de ocluzie a dinţilor mandibulari
anteriori în poziţie mai anterioară decât dinţii antagoniști ai maxilarului superior, astfel că dinţii inferiori
îi depășesc pe cei superiori (situaţie prezentă la aborigenii australieni). Poziţia de depășire (cross-bite)
poate implica (unilateral/bilateral) un dinte sau un grup de dinţi anteriori sau posteriori (laterali). În
plus, în cursul cercetărilor privind evoluţia scheletului uman s-a pus în evidenţă reducerea în decursul
timpului a dimensiunilor dinţilor, a numărului acestora, precum și scăderea treptată a dimensiunilor
mandibulei. Mai mult, s-a stabilit că dacă scăderea mandibulei nu este bine corelată cu scăderea
progresivă a dimensiunilor dinţilor, fenomenul poate contribui major la apariţia unui proces de
aglomerare și mal-aliniere dentară. Aceste procese evolutive sunt favorizate îndeosebi de diminuarea de-
a lungul timpului a consistenţei (durităţii) alimentelor (proces care continuă și în prezent), dar și de alţi
factori. Pe de altă parte este bine cunoscută la orice organ sau sistem relaţia strînsă și directă între
morfologie și funcţie, structurile morfologice fiind „oglinda” proceselor funcţionale și dependente de
acestea, biosistemul oro-dento-maxilar nefăcând excepţie. De exemplu, se știe că osul alveolar există
numai ca suport al dintelui, încât la un dinte care nu reușește să erupă, osul alveolar nu se formează, iar
în cazul dintelui extras osul alveolar se rezoarbe. Cu alte cuvinte, dacă nu există o solicitare funcţională
acest fapt se resimte mai devreme sau mai tîrziu în modificări ale planului morfologic-arhitectural și
structural. Un alt exmplu este oferit de creșterea suprafeţelor de inserţie a mușchilor masticatori la
nivelul apofizelor coronoide (procesele coronoide) în contextul creșterii activităţii masticatorii cu
influenţe directe asupra echilibrului oro-facial.
Se consideră în prezent că modificările anormale minore ale alinierii dinţilor sunt datorate primar
unei cauze/origini funcţionale, în timp ce alterările majore de aliniere dentară au o componentă cauzală
genetică importantă. Se descriu astfel malpoziţii sau malformaţii mandibulare datorită moștenirii în
cursul dezvoltării embrionare a unor tipare defecte predecesoriale, cum sunt de exemplu rapoartele
disproporţionate între dimensiunea dintelui și cea a maxilarului sau între dimensiunea maxilarul
superior și inferior transmise ereditar, având în final ca rezultat malocluzia.
Factorii genetici care induc eventuale alterări ale sistemului masticator tind să fie eliminaţi în cursul
evoluţiei, deoarece malocluzia asociată cu o dietă neadecvată (așa cum există în societăţile primitive
lipsite de cunoștinţe privind știinţa alimentaţiei) duc la moarte prematură. Izolarea populaţiilor
primitive se reflectă în izolare genetică și uniformitate, iar dacă fiecare individ din populaţia respectivă
poartă același tip de informaţie privind dimensiunile dinţilor și mandibulei, posibilitatea dezvoltării unei
malocluzii este redusă. În schimb deplasările și migrările de populaţii sau a diferitelor grupuri de
oameni, crește rata amestecului între indivizi; astfel de exemplu în cazul de faţă este dovedit că amestecul
de gene favorizează un anumit procent de malocluzii, mai mult, se discută în prezent existenţa chiar a
unor gene specifice ocluziei dentare. Aceste date nu exclud participarea și influenţa factorilor de mediu
în mecanismele malocuziei și echilibrului oro-facial, dar cercetări recente indică totuși prevalenţa
factorilor genetici. Mal-aliniamentul dentar și ocluzia „cross-bite” a arcadelor dentare par să provină din
interacţiunea poziţiei iniţiale a mugurilor dentari pe de o parte, și direcţiile de presiune verticale și
orizontale ce ghidează calea de erupţie dentară („iter dentis”) generate de apăsarea neadecvată a buzelor,
obrajilor, limbii și degetelor, pe de altă parte (ultimul caz în cadrul obiceiurilor vicioase infantile); iar
faptul că ocluzia ideală nu este întîlnită la populaţiile arhaice sugerează că variaţiile morfologice dento-
mandibulare sunt compatibile totuși cu funcţia masticatorie normală.

. Poziţia echilibrată statică și dinamică a capului.

Acest factor contribuie la echilibrul oro-facial prin participarea:
• coloanei vertebrale cu rol de susţinere ;
• centrului de greutate al extremităţii cefalice situat anterior de articulaţia atlanto-occipitală la -
mm de aceasta ;
• activităţii mușchilor anteriori (mușchi mobilizatori ai mandibulei și mușchii gâtului) și posteriori
(mușchii cefei) având la bază mecanisme reflexe kinestezice cu centrii în trunchiul cerebral.
Unele poziţii particulare ale capului pot induce alterarea echilibrului extremităţii cefalice și
persistenţa lor poate influenţa dezvoltarea și desfășurarea funcţiilor normale ale sistemului oro-dento-
maxilo-facial. Atitudini anormale de postură ale capului, dar și ale corpului, în cursul stării de veghe
sau în starea de somn, se pot instala în anumite condiţii din primele luni de viaţă, acţiunile dăunătoare
ale acestora fiind posibil a se prelungii până la viaţa adultă (asimetrii faciale, poziţia deviată lateral a
mandibulei etc). Sprijinirea frecventă mai ales la copii (în cursul perioadei de creștere și dezvoltare) a
extremităţii cefalice pe una din mâini prin intermediul unor zone faciale (de cele mai multe ori aceeiași)
cum sînt zonele latero-inferioare ale feţei, zona mentonieră și labială sau condiţiile care induc
denivelarea planului umerilor/scolioze, pot modifica bilanţul forţelor musculo-ligamentare și articulare
ce acţionează cranio-corporal, favorizând propagarea sinuoasă a direcţiei acestora și modificări ale
echilibrului capului și implicit a echilibrului oro-facial.

. Raportul echilibrat și rezultanta funcţională dintre contracţia statică a mușchilor mobilizatori ai

mandibulei (având ca efect stabilizarea poziţiei de repaus a mandibulei și menţinerea poziţiei capului) și
contracţia dinamică ( având ca efect mobilizarea mandibulei).

. Tendinţa filogenetică de creștere a cutiei craniene la specia umană asociată cu cea de micșorare a
dimensiunilor maxilarelor și dinţilor ducând ca rezultat la tendinţa de reducere a dimensiunilor feţei.

. Modificări naturale ale raportului de forţe și ale presiunilor inter-maxilare (caracterizate prin
direcţie, durată, intensitate - de exemplu în cazul apariţiei incongruenţei dento-maxilare ca expresie a
unor tendinţe de evoluţie a speciei umane sau în cazul exprimării unor anomalii de natură ereditară) sau
modificări artificiale a acelorași forţe sau presiuni (de exemplu dirijarea ortodontică).

. Solicitările funcţionale prelungite mio-mandibulare și repartizarea undelor de șoc masticatorii cu

efecte asupra dispunerii liniilor de forţă drepte sau curbe, verticale, oblice, orizontale sau radiare, în
funcţie de care se orientează traiectoriile traveelor osoase ale oaselor faciale (în special stâlpii de
rezistenţă maxilo-faciali), a oaselor craniene (mai ales ale bazei craniului) și chiar a schimbării direcţiei
și poziţiei dinţilor asociate cu modificări ale aparatului parodontal.

. Echilibrul dintre forţele de presiune aplicate, modalitatea și gradul lor de amortizare (în condiţiile
pct. de mai sus) și rezistenţa structurilor morfologice orale, dentare, maxilare, faciale și craniene în cursul
diferitelor procese de adaptare la circumstanţe variate. Astfel de adaptări sunt ocazionate de erupţia
dentară, creșterea patului osos alveolar, creșterea maxilarului sau modificări survenite ca urmare a
practicării unor obiceiuri vicioase, ca de de exemplu interpoziţia între arcadele dentare a unor elemente
care nu aparţin regiunii dento-maxilare (interpoziţii heterotrope) cum sânt degetele, diferite obiecte etc,
obiceiuri însoțite frecvent cu fenomene orale de sucţiune în grade variabile sau de interpunerea vicioasă
a unor părţi moi linguo-jugale (interpoziţii autotrope). Uneori introducerea între arcadele dentare de
corpuri dure este favorizată și de rezistenţa arhitectonicii maxilare care permite exercitarea de presiuni
ale forţelor verticale de apăsare de  de ori mai mari decât presiunea masticatorie medie. Sugerea
degetului sau a diferitelor obiecte în timpul existenței dentiţiei temporare au efecte mici sau deloc pe
termen lung, în schimb persistenţa acestui obicei după erupţia dinţilor permanenţi poate induce
malocluzia caracterizată prin spaţierea dinţilor incisivi superiori și inferiori, poziţionarea linguală spre
anterior a incisivilor inferiori, open bite anterior și îngustarea arcadei dentare superioare. Indivizii cu
malocluzie open bite anterioară au limba plasată între incisivi în timpul deglutiţiei, în timp ce subiecţii
la care relaţile inter-incisivale sunt normale nu prezintă acest fenomen. Poziţia inter-incisivală a limbii
nu este cauza malocluziei, cum s-a crezut o perioadă de timp, ci apare mai degrabă ca un mecanism
adaptativ de etanșeizare a cavităţii orale în cursul deglutiţiei.

. Transmiterea în manieră ondulatorie a forţelor masticatorii cu plecare din arcadele dentare și

propagate helicoidal prin masivul facial spre baza craniului.;

. Echilibrul dentar asigurat de :

• suprapunerea axului fiziologic al dintelui cu axul anatomic ;
• existenţa punctelor de contact în cadrul echilibrului mezio-distal ;
• menţinerea echilibrului dintre forţele verticale și orizontale ce acţionează asupra dinţilor.

. Echilibrul inter-arcadic și ocluzal (static și dinamic), cu rol stabilizator asupra mandibulei
(coinciderea poziţiei de intercuspidare maximă cu poziţia de centru muscular a mandibulei cunoscută
sub numele de poziţie/relație miocentrică).
 . Relaţii normale ale fiecărui dinte cu antagoniștii lui și relaţii normale ale tuturor dinţilor cu planul de
ocluzie.

. Respiraţia orală poate induce modificări (ce pot avea drept origine participarea și a altor factori
cauzali) în postura capului, mandibulei și limbii, modificări care afectează echilibrul ce guvernează
creșterea mandibulei și poziţia dinţilor. Modificările posturale care pot apare sunt: mandibula coborâtă,
poziţia înclinată în jos și înainte a limbii și extenzia extremităţii cefalice, alterări ce pot fi asociate cu
alungirea feţii, rotaţia în jos și spre înapoi a mandibulei în cursul procesului de creștere și dezvoltare a
acesteia, erupţia excesivă a dinţilor posteriori și over jet / open bite anterior de asemenea excesive
(Warren, ). Gradul de participare și influenţare al respiraţiei orale ca și al forţelor oro-dento-maxilo-
faciale aplicate (discutate la pct.) complică evaluarea ponderală a raportului dintre contribuţia
factorului genetic și cea a factorilor de mediu în procesul de dezvoltare cranio-facială și implicit asupra
echilibrului oro-facial.

. Stabilitatea variantelor dimensiunii verticale (de intercuspidare, de relaţie centrică și de repaus).
Edentaţiile, disfuncţiile ocluzale sau prezenţa aparatelor protetice inadecvate pot modifica adeseori
dimensiunea verticală cu efecte dezechilibrante asupra condililor și rapoartelor inter-arcade.

. Echilibrul forţelor musculare elevatoare și coborâtoare ale mandibulei, precum și capacitatea de a
realiza reflexe noi proprioceptive în cadrul modelărilor funcţionale din cursul proceselor de adaptare
impuse de înaintarea în vîrstă, protezări dentare, corecţii ortodontice etc. Forţele grupurilor musculare
antagoniste în acţiune se echilibrează reciproc pe traseul de aliniere al arcadelor dentare în poziţia de
repaus.

. Stabilitatea homeostazică a rapoartelor geometrice și biomecanice statice și dinamice între

mandibulă - maxilar și între mandibulă - craniu .

. Echilibrul individual și sumat al indicatorilor funcţionali de bază ai sistemului oro-dento-maxilar

și relaţiilor intermaxilare (relaţia de postură și îndeosebi relaţia centrică și cea de ocluzie).
Forte si presiuni masticatorii (directii de actiune, valori normale in functie de suprafata
ocluzala si grupe functionale de dinti)

• Forţele intense din timpul masticației sunt amortizate prin disiparea lor în întreaga regiune facială şi baza craniului (oasele
bolţii craniene sunt ca rezistenţă egale în toate direcţiile fiind o zonă static neutră). Din acest punct de vedere, un rol
important în transmiterea forţelor statico-dinamice presionale revine dispunerii înlănţuite a dinţilor şi scheletului cranio-
facial sub forma sistemului denumit con dentar (con sau geometric cranio-facialo-dentar) format din trei componente
înfundate unul în celălalt începînd cu (a) neurocraniul, în care se înfundă (b) masivul facial fixat de baza craniului şi (c)
dinţii ce se înfundă în masa facială.
• Elementul determinant de care depinde mărimea forţelor de presiune aplicate îl reprezintă intensitatea contracţiei muşchilor
masticatori şi direcţia de aplicare. Forţa maximă de contracţie pe care o poate dezvolta un muşchi masticator depinde
direct proporțional de:
→ suprafaţa de secţiune
→ lungimea muşchiului
• Se consideră că forţa maximă de contracţie este de 35-90
kgf pentru un muşchi masticator (sau în exprimare pe
suprafaţa de secţiune a muşchiului 10 Kg/1 cm2)
• Determinările gnatodinamometrice privind valorile medii
ale forţei maxime de masticaţie (forţa de muşcare) pe
grupe de dinţi sunt variabile potrivit datelor din literatură,
în general fiind acceptate următoarele valori:
→ Incisivi: 11-26 kgf
→ Canini: 35 kgf
→ Premolari: 11-23 kgf
→ Molari: 29-70 kgf.
• Dinţii posteriori fiind mai apropiaţi de inserţia
ridicătorilor mandibulei au o forţă masticatorie mai Valorile maxime fiziologice ale forţelor presionale masticatorii
ridicată decât cea a dinţilor anteriori. (kgf) aplicabile la nivelul dinţilor frontali şi laterali şi a ramurilor
verticale ale mandibulei
Metode de recoltare a salivei la animale si om

• Recoltarea salivei se poate realiza fie în condiţii de stimulare, fie în lipsa acestora.
• Stimularea se realizează la alegere prin masticaţia unei substanţe inerte (gumă de mestecat, parafină) sau cu ajutorul
stimulării gustative (aplicare de acid citric pe suprafaţa linguală).
• Stimularea secreţiei salivare poate modifica concentraţia unor constituienţi
• Recoltarea salivei nestimulate va fi influenţată de:
→ gradul de hidratare al organismului
→ poziţia corpului
→ momentul recoltării.
• Saliva se recoltează la animale în principal pentru pentru punerea în evidență și studiul mecanismelor de secreţie
• La om saliva se recolteaza pentru determinarea unor compuşi anorganici/organici, agenţi microbieni, virali, fungi sau a unor
markeri utili în evaluarea stării de sănătate orală sau generală.
• Saliva recoltată se supune examenului fizic, chimic şi microscopic.
• La animalele de experienţă recoltarea salivei se realizează prin metoda fistulelor salivare.
→ Fistula salivară acută se realizează la animalul anesteziat (de exemplu câine) prin introducerea unui cateter în
canalul excretor al uneia din principalele glande salivare, după care se stimulează nervul motor secretor (coarda
timpanului pentru glanda submaxilară/sublinguală și nervul auriculo-temporal pentru parotidă)
colectându-se picăturile de salivă într-un vas Erlenmayer sau eprubetă.
→ Fistula salivară cronică se practică la animalul de experienţă (anesteziat) o canulare sau exteriorizare de lungă
durată a canalului excretor al glandei submaxilare/parotide prin fixarea canalului glandei la tegument; după
câteva zile de la vindecarea regiunii unde s-a intervenit operator se poate recolta saliva în diferite circumstanţe
experimentale (această metodă este utilizată îndeosebi pentru demonstrarea reflexelor necondiţionate şi
condiţionate și a mecanismelor de producere a acestora.
• La om, în vederea recoltării secreţiei salivare mixte (globale, totale) în ambulator sau clinică se poate folosi fie metoda
Holmes, fie recoltarea salivei secretată de glanda parotidă cu ajutorul capsulei Lashley.
→ În primul caz (metoda Holmes) se obturează respiraţia nazală cu ajutorul unei pense nazale, subiectul fiind astfel
obligat să respire pe cale oro-faringiană, uscăciunea mucoasei faringiene care se instalează fiind un stimul al
secreţiei salivare. Recoltarea se face prin aspirarea salivei din cavitatea orală cu ajutorul unei pompe de vid. În
cazul acestei metode saliva va curge în regim constant şi în acest fel compoziţia salivară va fi fiziologic
constantă.
→ Recoltarea cu ajutorul capsulei Lashley se realizează colectând saliva parotidiană prin fixarea acestui dispozitiv
la nivelul orificiului de vărsare al canalului Stenon ce se deschide la nivelul mucoasei orale (regiunea jugală) în
dreptul celui de al doilea molar superior.
• Capsula poliacrilică Lashley este formată din două tuburi
cilindrice de mică înălţime, introduse unul în celălalt,
realizându-se astfel două camere, una internă şi una externă
(ultima fiind între cei doi cilindri). Una din suprafeţele
circulare este închisă, iar cu cealaltă suprafaţă capsula se
plasează pe mucoasa obrazului; se creează (cu ajutorul unei
pompe de mână aspiratoare) un vacuum în camera externă
ce determină fixarea ei prin alipire şi scurgerea de salivă
stimulată în camera internă ce se află în legătură cu mediul
extern prin intermediul unui tub prin care saliva se
colectează într-o eprubetă. Pentru recoltarea salivei din
celelalte glande salivare (submaxilare şi sublinguale) se Capsula Lashley
utilizează un alt tip de capsulă (capsula Schneyer).

• Recoltarea separată a salivei pe tipuri individuale de glande

salivare (parotidă, submandibulară, sublinguală) permite
cunoaşterea particularităţilor fizice, chimice şi biologice a salivei
secretată de fiecare glandă explorată şi în consecinţă a rolului
jucat de acestea în digestia orală şi în menţinerea sănătăţii orale.

Capsula Lashley – mod de aplicare

Biomecanica structurilor alveolare orale (modele ideale, reale si patologice)

• Biomecanica dintelui este exprimată funcţional atît în contextul relaţiilor fiziologice inter-maxilare, cît şi în cel al relaţiilor
odonto-parodontale. Din acest ultim punct de vedere se desprind două aspecte importante, cel al stabilităţii şi cel al
mobilităţii dentare.
• Se știe că dintele prezintă în mod normal un grad de uşoară mobilitate evidentă la aplicarea de presiuni mari asupra sa. In
condiţii fiziologice dintele funcţionează din punct de vedere al biomecanicii locale sub forma unor pîrghii dento-parodontale
de gradul I şi II. În pîrghia odonto-parodontală de gradul I braţul de forţă (F) este dat de înălţimea coroanei clinice, punctul
de sprijin (S) îl constituie îl constituie coletul clinic (linia de prindere a mucoasei gingivale pe dinte) iar braţul de rezistenţă
(R) îl reprezintă lungimea rădăcinii clinice (ordinea dispunerii în lanţul cinematic fiziologic a elementelor de caracterizare
a pârghiei fiind: F-S-R). Cu cât braţul de forţă este mai scurt (deci coroana clinică mai puţin înaltă), iar cel de rezistenţă
(rădăcina clinică) este mai lung, cu atât dintele este este mai stabil implantat în alveola dentară, cu alte cuvinte un colet
clinic mai sus situat conferă o stabilitate dentară mai robustă (Fig-A). Dimpotrivă, coborârea punctului de sprijin (deplasarea
lui spre apex) poate duce atât în condiţii fiziologice cît şi patologice la transformarea pîrghiei de ordinul I spre pîrghia de
ordinul II (Fig-B) cu un grad uneori semnificativ de instabilitate a dintelui în raport cu apexul care rămîne relativ fix (apexul
poate căpăta chiar valoare de punct de sprijin – S - în cazul transformării pîrghiei de gradul I în pîrghie de gradul II).
• La rîndul ei condiţia patologică cea mai frecventă este dată de atrofia osului alveolar şi retracţia gingivală. În această situaţie
poate apare posibilitatea creşterii gradului de basculare a dinţilor chiar la aplicarea de forţe masticatorii de intensitate
obişnuită, normală, datorită alungirii braţului forţei şi tendinţei de coborîre a punctului de sprijin spre apex (braţul forței se
alungeşte, în timp ce braţul rezistenței se scurtează), dispunerea elementelor de reper cinematic fiind în următoarea ordine :
F-S-R, adică pîrghie de gradul I, dar cu un braţ F din ce în ce mai lung, asociat din această cauză şi în aceiaşi măsură, cu
scăderea stabilităţii dintelui (Fig-C).

Pârghii dento-parodontale

• Dinţii suportă în cursul masticaţiei obişnuite presiuni ritmice orientate în următoarele direcţii :
→ verticale în lungul axului median al dintelui
→ paraxiale
→ oblice
→ perpendiculare pe axul longitudinal al dintelui.
• Presiunile aplicate sunt intermitente, întrerupte de pauze mai scurte sau mai lungi, astfel încât se poate vorbi de suite
alternante de faze parodontale dinamice şi faze parodontale de repaus, această activitate ciclică având un efect stimulator
asupra sănătăţii şi nutriţiei odonto-parodontale, precum şi o acţiune de restructurare şi modelare permanentă a ţesuturilor
moi şi dure ale dispozitivului dento-alveolo-maxilar.
• Presiunile verticale şi paraxiale se exercită mai ales în acţiunile dinţilor frontali de apucare şi sfâşiere a hranei sau la
persoanele cu edentaţie parţială (prin lipsa premolarilor şi molarilor) chiar în procesul de masticaţie propriu-zis ; presiunile
oblice şi cele orizontale ( perpendiculare pe axul longitudinal al dintelui) acţionează în masticaţia de frecare, iar prin
mişcările ce le impun dintelui tind la bascularea /dislocarea acestuia. Unul din rolurile cele mai importante în conservarea
stabilităţii dintelui şi preluării presiunilor/tracţiunilor îl au structurile parodontale şi în primul rînd elementele fibroase ale
ligamentului periodontal.
• Forţele de presiune verticală aplicate pe dinte în lungul axului longitudinal determină o „mişcare de înfundare” a dintelui
(„mişcare de intruzie”) realizată cu participarea structurilor alveolare elastice.
• Intruzia dintelui în alveolă are cea mai mare amplitudine în condiţiile aplicării şi transmiterii presiunilor verticale de-a-
lungul axului median longitudinal al dintelui, caz în care sunt prezente cel puţin trei consecinţe: a) distribuirea egală pe
pereţii alveolei dentare şi zonele cementale a forţelor de presiune aplicate, b) tracţiuni egale pe fibrele ligamentare şi c)
disiparea presiunii hidrostatice active a lichidului interstiţial periodontal, deasemenea în mod egal, asupra pereţilor ce se
privesc „în oglindă” (peretele cemental şi peretele alveolar). Important din punct de vedere biomecanic şi fiziologic este
faptul că forţele de tracţiune ligamentare şi forţele presiunii hidrostatice sunt de sens contrar şi egale între ele, ceea ce
conferă structurilor lojei parodontale rolul unui adevărate zone de sistem – tampon („biomechanically buffer”) şi de
amortizare a şocurilor ocluzale.
• Acest model matematic şi biomecanic are însă un caracter mai mult teoretic (ideal), el fiind rareori întîlnit în jocul real al
forţelor masticatorii unde distribuţia vectorilor de tracţiune ocluzală este inegal aplicată ariilor cemento-alveolare prin
intermediul fibrelor periodontale întinse în mod diferit (presiunea hidrostatică rămâane egal distribuită). Este adevărat
totodată că în procesele masticatorii obişnuite forţele ocluzale aplicate converg totuşi în mare parte spre axul longitudinal
median al dintelui, deşi nu în totalitate. Măsura în care se realizează această direcţionare este în mod curent suficientă pentru
realizarea protecţiei dintelui.
• Depăşirea însă a unor limite fiziologice date de solicitările presionale ca intensitate şi direcţie, poate duce la instalarea
modelului patologic în care tracţiunile inegale şi exagerate ca amplitudine şi durată ale fibrelor de inserţie a ligamentului
periodontal pot genera leziuni având ca urmare compromiterea importantă a aparatului parodontal, lărgirea spaţiului alveolar
şi ca urmare pierderea dintelui prin eliminarea din alveola dentară. Aspecte şi probleme speciale privind dezechilibrele şi
efectele lor pot surveni în aplicarea de presiuni şi forţe exagerate cum este cazul sfărmării frecvente între arcadele dentare
a unor alimente foarte dure,a utilizării de proteze dentare incorect realizate sau aplicate, în bruxism sau cazul edentaţiei
parţiale unde distribuţia forţelor se face pe o suprafaţă ocluzală mai redusă. În această din urmă situaţie fenomenul este
compensat dacă dintele păstrat are mai multe rădăcini, ceea ce contribuie la distribuirea forţelor de apăsare (de exemplu
dinţii dispuşi lateral pe arcadele dentare). Cronicizarea tracţiunilor anormale pare a afecta mai mult echilibrul presiunilor
din spaţiul alveolar (adică a forţelor de tensiune prezente în fibrele ligamentului periodontal versus forţele de rezistenţă ale
peretelui alveolar şi presiunea hidrostatică) decât intensitatea aplicării presiunilor.În modelul patologic zonele de liză osoasă
ale alveolei dentare nu sunt echilibrate (compensate) de apariţia apoziţiilor osoase ceea ce implică supradimensionarea
alveolei dentare implicit şi prin subţierea pereţilor,urmată de mobilitatea anormală a dintelui în zona de implant (de exemplu
în parodontoză).
Teste de explorare a eficientei masticatorii

• Prin eficienţa procesării masticatorii se înţelege capacitatea sistemului stomatognat de transformare într-un anumit interval
de timp de la introducerea în cavitatea orală, a unui fragment alimentar într-un bol alimentar complet prelucrat mecanic
(avînd în final un număr cât mai mic de fragmente netriturate sau cu fragmente alimentare de câţiva mm3), insalivat şi parţial
atacat enzimatic şi pe care subiectul îl apreciază (conştient sau nu) ca fiind gata pregătit pentru deglutiţie.
• Exista în prezent mai multe metode de evaluare cantitativă a eficienței masticatorii. O metodă relativ exacta este reprezentată
de evaluarea spectrofotometrica a unui material alimentar colorat. Eficiența masticatorie se definește în acest caz ca fiind:

EM = E1 × 100/E

în care E1 reprezintă nivelul de densitate optică determinat spectrofotometric (530 nm) la materialul alimentar colorat (beta
caroten din 6 g morcov) dintr-un bol alimentar finalizat pentru deglutiţie în urma a 20 de cicluri masticatorii iar E reprezintă
nivelul de densitate optică determinat spectrofotometric (530nm) la un fragment de morcov (6 g) strivit în totalitate printr-
o procedură standard.
• Frecvent pentru evaluarea eficienţei masticatorii sunt utilizate în practică testele gravimetrice. Ele apreciază procentual
prin cîntărire greutatea particulelor alimentare de diferite mărimi prezente în bolul alimentar final pregătit pentru deglutiţie,
bol obţinut după secţionarea, sfărmarea, triturarea, măcinarea şi insalivarea fragmentului alimentar introdus în cavitatea
orală. Sunt supuse procesului masticator alimente de consistenţă fermă (pesmet, morcovi, carne, nuci, alune, etc.) sau
structuri artificiale standard (de exemplu gelatină durificată).
→ Testul Helman în care se acordă subiectului adult 50 secunde pentru masticaţia completă a 5 gr de migdale (la copil
2,5 g). Conţinutul masticat se usucă, după care se cerne prin o sită cu orificii avînd diametrul de 2,4 mm, cîntărindu-se
apoi eventualele resturi rămase în sită. Eficienţa masticaţiei în această probă se calculează ştiindu-se că fiecare gram
de migdale necernut corespunde unei eficienţe masticatorii mai mică cu 20% comparativ cu eficienţa ideală de 100%.
→ Testul Dahlberg utilizează grăunţe de gelatină durificate prin tratare cu formalină şi aduse în stare aplatizată/sfărmată
prin mişcări masticatorii de strivire şi triturare (40 de mişcări masticatorii). Se procedează apoi la cerneri ale
conţinutului oral succesiv prin site cu diametrul 1-10 mm numărându-se fragmentele reţinute pentru fiecare tip de sită.
Cu cât proporţia fragmentelor supuse trecerii prin sitele cu ochiuri mai mari este mai ridicată cu atât performanţa
masticatorie este mai bună. Cu alte cuvinte cu cît eficienţa aplatizării (triturării) granulelor de gelatină este mai mare
cu atât creşte mărimea suprafaţei obţinută prin aplicarea presiunile verticale antagoniste dentare (masticatorii).
→ Testul Rubinov foloseşte alimente de durităţi variabile cu masă şi volum standard şi anume miez de nucă de pădure (în
cantitate/masă de aproximativ 800 mg utilizat ca aliment-etalon de duritate medie), pesmeţi (masa de 500 mg) sau pîine
(masa de 1 g), ultimele două avînd volumul egal cu cel al nucii. Se supune masticaţiei o cantitate de aliment
determinată, procesul masticator durînd pînă cînd va apărea reflexul deglutiţiei (tehnică fiziologică). În acest moment
bolul alimentar se depune într-un vas unde va fi supus spălării după care conţinutul se cerne prin o sită cu găuri rotunde
avînd diametrul de 2-4 mm. Dacă există reziduuri nefărămiţate şi netriturate complet, ele se cîntăresc şi se exprimă
prin diferenţă ca fracţie procentuală din masa iniţială a fragmentului alimentar ingerat. Lipsa reziduurilor semnifică
apaltizarea tuturor fragmentelor şi deci o eficacitate masticatorie de 100%. Studii folosind această tehnică şi cuprinzînd
loturi extinse de subiecţi au arătat că timpii normali necesari masticaţiei complete (din momentul cînd subiectul
introduce alimentul în cavitatea orală şi începe masticaţia, pînă cînd simte senzaţia necesităţii deglutiţiei) pentru diferite
alimente de consistenţă standard sunt: pentru miez de nucă = 14-25 sec, pesmeţi =11-17 sec, pîine = 9-13 sec.

Testul Rohovski evaluează eficienţa masticaţiei cu ajutorul a doi cilindri standard de gelatină (diametrul de 16 mm şi lungi de
10,5 mm trataţi cu formalină). Se efecuează un număr de 20 de cicluri masticatorii de aceiași parte, după care bolul alimentar
format şi depus se trece succesiv prin site avînd ochiuri ce scad treptat în diametru cu cîte 2 mm. In calcul se iau timpul
necesar masticaţiei şi parametrii electromiografici ai muşchilor masticatori.