Argumentatie impotriva ereziei ecumenismului

1. Anatema impotriva ecumenismului Parintele Patric Ranson

………...………...pag.2

2. Ieromonahul Ioan Vasilevski – Ecumenismul – Religia globală a

lui antihrist……………………………………………………………………...pag.14

3. Calea cea îngustă - Predoslovie la scrierile Vlădicăi Averchie…...…pag.19

4. Omilie a Părintelui Ambrozie Fontrier la praznicul Duminicii

Biruinţei Ortodoxiei…………………………………...………………………pag. 23

5. Omilie a Părintelui Ambrozie Fontrier la Duminica Sfântului

Grigorie Palama………………………………………………………………..pag.27

6. Vlădica Averchie de Jordanville – Predică la Duminica Biruinţei

Orthodoxiei, 1971………………………………………………………………pag.31

7. Sfântul Ignatie Brianceaninov – Ortodoxia este adevărata cunoaştere şi

cinstire a lui Dumnezeu……………………..…………………………………pag.34

8. Este oare astăzi suficientă denumirea de “ortodox”? de Arhiepiscopul

Averchie de Jordanville……………..…………………………………………pag.40

9. Cum s-au ferit sfintii de erezii? ……………………………………….pag.44

10. Scrisoarea Cuviosului Athonit Sava de la

Esfigmenu……………………………………………………………………....pag.61

11. Dialog cu un preot Adevărat Ortodox: Părintele Steven Allen..........pag.69

12. Minunea Sfintei Mari Mucenite Eufimia, prin care s-a întărit dreapta
credință (Calcedon 451) și călcarea ei în picioare prin unirea cu monofiziții
………………….pag.80

1
Anatema împotriva ecumenismului – Părintele
Patric Ranson
fragment din editorialul Credinţa Orthodoxă ce a întărit lumea,
introducere la un studiu despre Sinodiconul Ortodoxiei

Redacţia traditiaortodoxa.wordpress.com, mulţumeşte încă odată

Preasfinţitului Filaret al Franţei (Biserica Orthodoxă Tradiţionalistă
(vechi-calendaristă) a Greciei de sub omoforul Î.P.S. Macarie al Petrei)
pentru dragostea cu care ne-a oferit dreptul şi binecuvântarea sa pentru
a traduce şi publica în limba Română lucrările pururea-pomeniţilor
părinţi Ambrozie Fontrier şi Patric Ranson şi ale Frăţiei Sfântului
Grigorie Palama din Paris

Preasfinţitul Filaret al Franţei, în 1990 arhimandrit, este unul dintre

autorii cărţii Noul catehism catolic împotriva credinţei Sfinţilor Părinţi,
dimpreună cu Părintele Patric Ranson şi episcopul Fotie, carte ce a fost
publicată şi în România.

~†~

Părintele Patric Ranson (1957-1992), Sfântul Mitropolit Filaret al

ROCOR

Fără a fi un catalog exhaustiv al tuturor controverselor, Sinodiconul

Ortodoxiei cuprinde marile definiţii doctrinale care conturează poziţia
Bisericii Ortodoxe faţă de imaginaţiile omeneşti şi erezii. Credinţa în

2
Hristos nu este un catalog de învăţături pe care am putea să le opunem
alteia. De fapt, nu în raţionament putem înţelege Tainele, ca cea a
Euharistiei, ci în rugăciunea Bisericii.

Împotriva acestei realităţi care „nu este din lumea aceasta”, acestui
organism dumnezeiesc-omenesc, Biserica, Trupul lui Hristos, s-au înălţat
doctrine care atacau un punct sau un altul. De aceea distingem diferite
perioade în istoria Bisericii: perioada hristologică (secolele I-VIII),
perioada pnevmatologică (din secolul XV până în zilele noastre). Totuşi
astăzi un fenomen nou apare sub numele ecumenismului. Este vorba de o
mişcare ce ţinteşte unirea confesiunilor aşa-zis creştine (ecumenismul
restrâns), chiar unirea tuturor religiilor (ecumenismul extins).

Ecumenismul afectează Biserica însăşi, în întregime, în realitatea sa

dumnezeiesc-omenească. El o lasă să subziste ca instituţie omenească,
administrativă, filantropică, socială, ecologică; dar nu o doreşte ca Trup
al lui Hristos, unic laborator al mântuirii oamenilor. Părintele Ambrozie
Fontrier (1917-1992) scria: „Ecumenismul nu este propriu-zis o erezie,
nici o pan-erezie, ci ceva mai rău: este negarea existenţei concrete şi
istorice a Bisericii… Ereziile erau vrăjmaşi declaraţi ai Bisericii, de aceea
Biserica a putut să le combată şi să le biruiască. Ecumenismul, care
lucrează în chip viclean, nu atacă direct dogma, nici nu vrea să o
denatureze sau să o altereze, el o ignoră şi trece dincolo de ea. Pentru
Ecumenism nici o Biserică nu deţine Adevărul ea singură, ci toate au
frânturi de Adevăr, de aceea a izbutit să facă ereziile să treacă drept
Biserică sau confesiuni creştine, ca ramurile unui singur trunchi, după
faimoasa sa teorie.” [1]

Naşterea ecumenismului modern este legată de eforturile prezelitiste

protestante, dar în lumea ortodoxă, el a fost definit de Patriarhatul de
Constantinopol care, în Enciclica sa din 1920, numea pentru prima dată
„împreună-moştenitoare” în Hristos diferitele “biserici” heterodoxe şi
preconiza, în afară de schimbarea calendarului şi de alte mijloace de
apropiere concretă, conservarea riturilor şi obiceiurilor proprii fiecăruia în
parte. Ecumenismul se sprijină astfel pe două principii:

a). Fiecare îşi păstrează identitatea,

b). Fiecare admite că drumul celorlalte confesiuni conduce de asemenea

la mântuire.

Cum aceste două principii sunt incompatibile, pentru că diferitele

confesiuni au păreri contradictorii privind diferite aspecte considerate ca
indispensabile mântuirii, ecumeniştii au propus mai multe mijloace de

3
împăcare: teoria crezului minimal, teoria caracterului parţial al oricărei
teologii, teoria dragostei depăşind dogmele, teoria unei cercetări
dinamice, teoria ramurilor etc.

Teoriile ecumeniste tind aşadar spre dezbinarea a ceea ce este unit în

Hristos şi admit, în ultimă analiză, harul creat [graţia creată – n. tr.] al lui
Varlaam, ce face din Biserică un organism evolutiv, care se află într-un
anumit stadiu al dezvoltării sale. Teoria ramurilor postulează că toate
confesiunile creştine existente la ora actuală sunt părţi ale unei Biserici
invizibile care se va arăta când toate aceste ramuri se vor uni la sânul unui
unic organism. Această teorie constituie fundamentul Consiliului
Ecumenic al Bisericilor, pentru că scopul său cel dintâi şi declarat este
„să cheme Bisericile să tindă spre unitatea vizibilă într-o singură credinţă
şi într-o singură comuniune euharistică.” [2] „Creştinul ortodox” care se
angajează într-un astfel de program – şi astăzi este cazul tuturor
patriarhiilor – deja s-a lepădat de Hristos: pentru o astfel de teorie „Una,
Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică” mărturisită în Crez nu
există în prezent şi în chip deplin. Ecumenismul nu mai spune: „Cred în
Biserică”, ci „Aştept Biserica”. Împotriva cuvântului lui Hristos – Nu vă
voi lăsa orfani: voi veni la voi (Ioan 14, 18) – ecumenismul conduce la
ideea că Hristos ne-a lăsat orfani de mai bine de 2000 de ani. Totodată,
prin tăgăduirea Bisericii celei Una, se tăgăduiesc şi articolele următoare
din Crez: nu mai există un singur botez pentru iertarea păcatelor, nici
învierea morţilor, nici viaţa veacului ce va să vină.

Unii ortodocşi au participat la mişcarea ecumenistă la începuturile ei,

pentru că ei se gândeau că întâlnirile cu heterodocşii erau un mijloc de a-i
face să cunoască credinţa ortodoxă şi deci de a-i aduce la Adevăr.
Începând cu anii ’60, totodată, şi mai ales plecând de la pretinsa „ridicare
a anatemelor din 1054” de către Atenagoras şi Paul al VI-lea în 1965, a
devenit evident că ecumenismul nu căuta Adevărul, ci o sumă de
minciuni bine prezentate. [3]

Marii teologi ortodocşi ai secolului nostru – Părintele Iustin Popovici,

Fotie Kontoglou, Leonid Uspenski,– au denunţat ecumenismul, vlăguire a
credinţei în Adevăr, în virtutea sfinţitoare a Adevărului (Ioan 17, 17).
Fotie Kontoglou scria: „Astăzi au apărut alţi apostaţi, care nu sunt pur şi
simplu vrăjmaşii icoanelor, iconomahi, ci vrăjmaşii Orthodoxiei,
ortodoxomahi, şi care se erijează în apărători ai Ortodoxiei, la fel ca
fariseii care se dădeau drept apărători ai Legii, pe care au desfiinţat-o.”
[4]

4
Înalt Prea Sfinţitul Filaret, pe atunci Mitropolit al New-York-ului şi
întâistătător al Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor
(ROCOR), „după întâia şi a doua mustrare” (Tit 3, 10) adresată lui
Atenagoras, patriarhul Constantinopolului, şi urmaşilor lui şi întregului
popor ortodox, sub formă de scrisori – Epistoliile întristate – a tăiat de la
trupul Bisericii, prin sinod, pe ereticii cei noi. Scrisoarea Enciclică a
Episcopilor şi decretul anatemei publicate în 1983 constituie monumente
dogmatice de primă importanţă. [5] În Enciclică citim: „Multe din aceste
ispitiri (ale Antihristului) – vlăguirea credinţei, divinizarea umanităţii,
trădarea credinţei Adevăratei Biserici în folosul unei unităţi religioase
umaniste într-o pseudo-biserică – ne stau în faţă, pregătindu-i chiar pe
creştinii ortodocşi să urmeze căile lui Antihrist”. Anatema asupra
ecumenismului condamnă doctrina „ramurilor” ca şi principalele
argumente folosite pentru a o susţine.

Ecumenismul încearcă de fapt să se justifice prin trei raţionamente: că

dogmele nu ar fi absolut necesare pentru mântuire, căci ereticii au taine
care mântuiesc; că dialogul este necesar pentru a reunifica Biserica
creştinilor separaţi; şi că dragostea ar cere să uităm barierele dogmatice.

a). „Adevărul dispare dintre fiii oamenilor”.

Nu mai există, la drept vorbind, nici schismatici şi nici eretici începând

din clipa în care le recunoaştem tainele ca valide sau bisericile ca fiind
Biserică. În consecinţă, pentru ecumenişti, Biserica se defineşte altfel
decât ca „unanimitate a credinţei”.

Una dintre cele mai vechi teorii de acest fel era cea a lui Döllinger (1799-
1890), fondată pe doctrina augustinistă a tainelor şi adoptată astăzi de
către ecumenişti. Pentru ei, taina are o valoare într-un fel magică: orice
om botezat, în orice grupare, confesiune sau biserică ar fi, este automat
alipit trupului lui Hristos. [6] Pentru Părinţi nu există nici o taină în afara
Bisericii, căci faptele scoase în afara „unanimităţii credinţei”, în afara
Trupului Adevărului, sunt nebunii şi nu binecuvântări.

În general, pentru ecumenişti adevărul într-un fel este în curs de

descoperire – ca şi cum nu ar fi fost revelat decât parţial – în timp ce
creştinul are conştiinţa că Adevărul s-a întrupat o dată pentru totdeauna şi
rămâne prezent în Biserică.

Prin urmare, ecumeniştii critică foarte des dogmele. Experienţa, viaţa,

caritatea sunt prezentate ca adevăratele criterii, superioare dogmei,
teologiei şi adevărului. Patriarhul Ignatie IV al Antiohiei declara astfel în

5
1983: „Dialogul real începe atunci când dicţionarele teologice sunt, ca să
zicem aşa, puse deoparte.”

Vedem că nu mai este vorba de a ataca dogma într-un punct sau în altul,
ci de a o pune deoparte. Ca şi în monofizitism, natura umană a lui Hristos
rămâne, dar este lipsită de energie, ineficientă, sau ca în doctrina
augustinistă despre mântuire, voinţa umană există, dar fără putere proprie,
pentru că este pe de-a-ntregul programată de Dumnezeu, la fel şi în
ecumenism, adevărul continuă să existe, dar fără putere, ca un soare
acoperit, fără lumină şi căldură, ca un catalog mort din pricina
propoziţiilor neinteligibile.

Din acest moment nici nu mai contează ce mărturiseşte fiecare. Dogma

devine facultativă. Pot chiar să cred că Filioque este o erezie şi să mă
împărtăşesc cu ereticii: nu mai există unitate în credinţă, ci diverse
„tendinţe”, deopotrivă de „respectabile”.

Ecumeniştii folosesc scrierile Părinţilor, dar răstălmăcindu-le înţelesul.

Citează de exemplu pe Sfântul Grigorie Palama care spune: „Orice cuvânt
poate fi contrazis de un altul, dar ce cuvânt poate contrazice viaţa? ”.

Aici ecumenismul se sprijină pe o distincţie familiară ereziilor

occidentale, care îşi propun adesea să o depăşească, dar care este străină
Ortodoxiei. Occidentul oscilează de fapt între un fundamentalism care
identifică Revelaţia cu Scriptura şi o mistică „teopatică” în care Revelaţia
apare doar pe neaşteptate, brusc şi este suportată pasiv de primitor.
Această speculaţie despre „doctrină şi viaţă”, „scolastică şi mistică”,
„cărţi şi experienţă” nu are sens pentru ortodox care mărturiseşte doar un
Adevăr: Dumnezeu-Omul, şi nu o teorie abstractă, ci o Persoană vie. Este
acelaşi Hristos pe care Îl văd Proorocii, pe care Îl propovăduiesc
Apostolii, pe care Îl dogmatisesc Părinţii. Cu siguranţă, cărţile nu sunt
viaţa în Hristos şi orice cuvânt poate fi contrazis; dar cărţile şi cuvintele
adevărate sunt ca o icoană fidelă ce „poartă acelaşi nume” ca şi Prototipul
şi ne călăuzesc spre El. A dori „să pui deoparte” dogmele ca să ajungi la
Cel ce este dragoste seamănă cu a-şi tăia picioarele pentru a alerga mai
repede. Icoanele greşite nu justifică renunţarea la iconografie; erezia nu
înseamnă că Biserica trebuie să-şi abandoneze osteneala istorică de a
lămuri Calea.

Dositei al Ierusalimului (1641-1707), în al său Dodecabiblos [7] răspunde

celor ce pretind că creştinii nu trebuie să se ocupe cu minuţiozităţi
dogmatice, sub pretextul că mântuirea noastră nu constă în vorbe, ci în
fapte. Desigur, spune el, când expresiile sunt diferite, dar acoperă un sens
identic, nu trebuie să ne ocupăm de analiza detaliilor. Astfel, după primul

6
Sinod, Apusenii şi Răsăritenii, nefiind diferiţi decât prin vorbire, se
înţelegeau asupra fondului şi de aceea Sfântul Atanasie cel Mare a
restabilit înţelegerea. În schimb, când formulele indică un sens diferit, sau
îl dau de bănuit, atunci este necesară o cercetare amănunţită, nu numai a
termenilor folosiţi, ci chiar, dacă este nevoie, a literelor alfabetului şi a
punctuaţiei. Un singur iota schimba termenul ortodox de consubstanţial
(homoousios) în formula eretică de substanţă asemănătoare
(homoiousios). Iar macedonienii îşi întăreau erezia desprinzând din
context în mod greşit Prologul lui Ioan. De aceea Sfântul Atanasie cel
Mare a scris un întreg discurs împotriva ereticilor care susţineau
inutilitatea evaluării cuvintelor, în care el afirmă: „Nu trebuie să strângem
cuvinte fără chibzuinţă, ci trebuie să analizăm cu grijă ceea ce-I este
plăcut lui Dumnezeu, ce ne este nouă de folos, ceea ce poate exprima
adevărul, respectă legea, se potriveşte cu natura, exprimă învăţătura de
credinţă în chip autentic, întăreşte nădejdea, nu strică dragostea…”.

Pentru că I-a plăcut Domnului să ne mântuiască nu prin faptele noastre –

pe care nu le făcusem – ci prin nebunia propovăduirii, cunoaşterea
credinţei este necesară şi de aceea dogmele pe care le cântă Biserica în
slujbele sale nu sunt lipsite de importanţă, ci absolut necesare mântuirii,
prin rigoarea preciziei lor: Cuvântul cel nescris împrejur al Tatălui, din
tine, Născătoare de Dumnezeu S-a scris întrupându-se; şi chipul cel
întinat la chipul cel dintâi întorcându-l, cu dumnezeiască podoabă l-a
amestecat. Deci, mărturisind mântuirea, cu fapta şi cu cuvântul, pe
acesta închipuim. [8]

b) Poate dialogul să-i unească cu Biserica pe cei care s-au despărţit de ea?

Termenul de dialog este ambiguu. Ceea ce se petrece acum nu se

aseamănă cu dialogul autentic, definit astfel de monahul Nichifor în
discuţia prin care se împotrivea latinilor: „Aşa au hotărât Sfinţii Apostoli
şi Părinţii noştri: în discuţiile sinodale, fiecare are posibilitatea să se
exprime fără constrângere potrivit credinţei conştiinţei sale, şi nu trebuie
să supunem ameninţărilor şi pedepselor pe cei ce nu vor să ne
împărtăşească comuniunea.” [9]

Prezentând în acest fel, cu toată rigoarea, credinţa ortodoxă, Sfântul Fotie

a obţinut unitatea cu armenii, apoi cu latinii: unitate întemeiată pe Crezul
neschimbat încă de la început.

Ortodocşii au datoria de a arăta credinţa „care a întărit lumea” oricărui

om care îi întreabă motivul nădejdii ce sălăşluieşte în ei, fiecare rămânând
liber să creadă: „Cine va crede şi se va boteza se va mântui”.

7
Or, la Balamand, în 1993, „Comisia mixtă internaţională pentru dialogul
teologic între Biserica catolică şi Biserica ortodoxă” a definit dialogul
într-un mod cu totul diferit: „nu este vorba de a converti persoanele unei
Biserici la alta pentru mântuire. Este vorba de a realiza împreună voia lui
Hristos pentru aproapele nostru şi planul lui Dumnezeu cu privire la
Biserica sa printr-o comună căutare între Biserici, a unui acord deplin
asupra conţinutului credinţei şi a implicaţiilor sale. Acest efort se
urmăreşte prin dialogul teologic în curs” (punctul 15).

Ortodocşii credincioşi Evangheliei cred că împlinesc voia lui Hristos

tocmai când caută să convertească persoane de o altă confesiune, dintr-un
corp eretic (adică non-ortodox) pentru mântuirea lor. „Deci de te va
asculta, ai dobândit pre fratele tău” (Matei 18, 15). În schimb, dacă
interlocutorii nu vor să asculte, orice osteneală trebuie încetată „şi de nu
va asculta nici de sobor, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş.” (Matei 18, 17,
cf. Rom. 16, 17, I Cor. 6, 11 şi Tit 3, 10).

Tocmai prin absenţa oricărui dialog autentic se caracterizează

ecumenismul, cum arăta Mitropolitul Filaret [al ROCOR] în Epistola sa
din 15 decembrie 1965 către patriarhul Atenagoras: „Un dialog adevărat
implică un schimb de idei cu posibilitatea de a convinge participanţii
pentru a ajunge la un acord. Cum putem vedea în Enciclica Ecclesiam
Suam, Paul VI înţelege dialogul ca pe un plan de a ne uni cu Roma printr-
o formulă oarecare care să conserve totuşi neschimbate doctrinele şi mai
ales învăţătura lor dogmatică despre poziţia Papei în Biserică. Or, orice
compromis cu greşeala este străin de istoria Bisericii Orthodoxe, ca şi de
însăşi esenţa Bisericii”.

Biserica nu are deci nici o legătură cu falsul dialog ce se derulează în

prezent, care este o capcană şi o tocmeală şi despre care Mitropolitul
Filaret spunea pe drept că este străin de Sfinţii Părinţi şi de întreaga
tradiţie a Bisericii: „Biserica nu poartă un dialog cu cei ce s-au separat ei
înşişi de Ortodoxie, ci mai degrabă ea le adresează un monolog pentru a-i
îndemna să se întoarcă la casa părintească prin respingerea oricărei
învăţături heterodoxe.” [10]

c) O dragoste fără adevăr.

Cel mai des invocat pretext al ecumenismului este dragostea frăţească.

Dragostea, spune Sfântul Apostol Pavel, se bucură de adevăr (I Cor. 13,
6). Nu din pricina „urii de aproapele” Sfântul Ioan a fugit din faţa
ereticului Cerint, iar Sfântul Policarp i-a dat lui Marcion care-i spunea:
„Recunoaşte-ne!” Un astfel de răspuns: „Te cunosc ca pe întâiul născut al
diavolului.” [11] Aceşti sfinţi aplicau Evanghelia lui Hristos a cărei

8
traducere în norme sunt canoanele apostolice. Domnul spune: „Fiţi
înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii ” (Matei 10, 16). Sfântul
Grigorie Palama tâlcuieşte [12] că şarpele muşcă şi se apără, în timp ce
porumbelul este nevătămător, dar nici nu se apără. Or creştinul trebuie
deopotrivă să îşi apere credinţa şi să-i iubească pe cei ce nu i-o
împărtăşesc, chiar rugându-se pentru prigonitorii lor. Mucenicii, fără a se
supune prigonitorilor lor, rugându-se pentru ei, cu atitudinea lor au
convertit multe suflete.

Biserica se roagă pentru cei non-ortodocşi, dar nu se roagă împreună cu

ei, iar asta, nu din dispreţ pentru ei, ci pentru că aceasta este rânduiala
dumnezeiască a rugăciunii: ea se întemeiază nu pe ceea ce gândim sau
vrem, ci pe ceea ce ne-a lăsat Domnul (Matei 18, 19-20). Creştinul Îl
roagă pe „Tatăl său” în ascuns, în cămara inimii sale, singur sau cu fraţi
ortodocşi care împărtăşesc „unanimitatea credinţei”.

Se poate ca, din dragoste, sau mai degrabă din complezenţă pentru
heterodocşi, să anulăm sau să punem între paranteze canoanele
Apostolilor care interzic orice rugăciune comună cu un non-ortodox,
chiar şi într-o casă particulară? [13]

Iată cum, în textul cunoscut sub numele de Dialoguri ale lui Mihail
d’Anchialos (1273), Patriarhul răspunde unei propuneri asemănătoare din
partea împăratului care îl îndeamnă să dea dovadă de toleranţă faţă de
latini şi de a nu-i înlătura, chiar şi cu greşelile lor dogmatice: „Dacă ar
ţine de firea omenească să depăşească dragostea dumnezeiască, atunci
cuvintele tale ar avea o trecere. Dar cine a ajuns la un asemenea grad de
inconştienţă încât să pretindă că a depăşit izvorul întregii iubiri de oameni
şi întregii bunătăţi, sau să o egaleze în vreun fel, în timp ce proorocii
mărturisesc că firea este neputincioasă nu numai în a atinge desăvârşirea,
dar nici măcar în a respecta dreptatea pe cât cu putinţă: „Dreptatea
noastră (omenească), spune Scriptura, e ca o cârpă lepădată”. Dacă
Domnul nu-i iartă pe cei ce hulesc pe Duhul Sfânt, cum învaţă
Evanghelia, atunci cum i-aş ierta eu, chiar dacă am primit de la Domnul
puterea de a ierta? Sau nu mi-aş atrage asupra mea mânia de sus pentru că
am dat dovadă de vinovată slăbiciune?” [14]

Însăşi anatema, dată de Părinţi împotriva ereziilor, nu este o uitare a

dragostei creştineşti. Anatema constată că o învăţătură împiedică
mântuirea în Hristos şi, din această cauză, ea aruncă în afara Bisericii pe
toţi cei ce o împărtăşesc, salvând astfel Biserica şi trimite celor rătăciţi o
ultimă atenţionare.

9
Să cercetăm faptele adevăraţilor creştini ortodocşi, în orice veac ar fi, şi
vom găsi în ele acelaşi duh de dragoste adâncă exprimată de Patriarhul
Iosif pe vremea nefericitei uniri de la Lyon din 1274, care este răspunsul
cel mai bun dat pretinsei „iubiri” ecumeniste: „Vestita Biserică a vechii
Rome a cerut pacea şi înţelegerea cu noi şi cu celelalte sfinte Biserici.
Despre intenţia însăşi, ne bucurăm de ea şi o consimţim pe deplin; într-
atât îmi doresc această pace şi caut împlinirea ei după voia lui Dumnezeu,
cu atâta ardoare, încât îndrăznesc să iau asupra mea cuvântul Apostolului
şi să primesc să fiu eu „anatema şi depărtat de la Hristos” pentru unirea
Bisericilor – atât de departe sunt eu de a căuta vrajbă pentru o demnitate
deşartă, sau de a mă împotrivi privilegiilor pretinse de vechea Romă! Dar
numai cu condiţia să dispară pricinile despărţirii, adaosul în Simbol să fie
înlăturat, iar teologia Mântuitorului nostru să rămână neatinsă. Altfel, îmi
este cu desăvârşire imposibil să ajung la unire, sau să consimt asupra
vreunuia din punctele cerute de vestita Biserică a Romei… Nimeni nu mă
va „despărţi” pe mine de vistieria cea minunată pe care am primit-o de la
Mântuitorul meu, „nici vreun înger”, nici vreun om, „nici vreo altă
făptură”, cum spune marele Pavel, ca să nu fiu osândit de al meu Hristos
pentru a-i fi primit pe cei ce schimbă cuvântul Lui.” [15]

Anatema împotriva ecumenismului pe care Sinodul Rus din Afara

Graniţelor, sub păstorirea Înalt Prea Sfinţitului Filaret, a reuşit să o înscrie
în Sinodicon se regăseşte în linia dreaptă a Tradiţiei Evanghelice şi
dumnezeiesc-omeneşti a Bisericii. [16] Ea exprimă conştiinţa Bisericii
care, din ce în ce mai desluşit, arată că a osândit ecumenismul. Cel din
urmă, care acceptă toate ereziile creştine şi în curând toate religiile, ca pe
nişte căi omeneşti de a ajunge la Dumnezeu, este deopotrivă culmea
acestui antropocentrism ce se vădea în învăţăturile unui Italos şi în
umanismul unui Varlaam, şi ruinarea cea de pe urmă a omului, de vreme
ce orice umano-centrism nu este decât un diavolo-centrism, după cum a
spus Părintele Iustin Popovici.

Slava Bisericii, glăsuire limpede a nădejdii ce-o purtăm, Sinodiconul

aşadar ilustrează acest cuvânt al teologului sârb Iustin Popovici: „Nicăieri
pe pământ sau în ceruri nu există mai multă libertate sau o posibilitate
mai mare de aplicare în veşnicie a conştiinţei şi a experienţei omeneşti, ca
în adevărurile dogmatice dumnezeieşti ale Bisericii: numai ele îl
călăuzesc pe om spre Împărăţia Dumnezeirii Treimice, acolo unde totul
este fără hotar, veşnic şi fără capăt. Există oare mai multă libertate decât
în adâncurile de nepătruns şi în înălţimile nemărginite ale Duhului
Dumnezeiesc? Apostolii mărturisesc tocmai acest adevăr veşnic când
spun: Acolo unde este Duhul, acolo este şi libertate” [17]

10
Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase,
Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi! Amin.

Părintele Patric Ranson

foto-Pr Patric Ranson

NOTE:

[1]. La Lumière du Thabor, № 5, pg. 37-38.

[2]. Constituţia Consiliului Ecumenic al Bisericilor, III, 1, amintit în

prefaţa lucrării comisiei Credinţă şi Constituţie, Lima, 1982, Botez,
Euharistie, Slujire, Paris, 1982.

[3]. Părintele Ambrozie Fontrier scrie: „În tâlcuirea sa la canoanele

Sinodului din Gangra, Sfântul Nicodim Aghioritul spune că o anatemă
este un prinos bisericesc, un lucru pus deoparte şi făgăduit lui Dumnezeu.
Anatema este de asemenea cel ce a fost despărţit de Dumnezeu şi de
Biserica creştinilor şi dat diavolului. Şi cum nu îndrăznim să ne atingem
de ceea ce a fost închinat lui Dumnezeu, din pricina cinstirii şi preţuirii pe
care I le datorăm, la fel credincioşii trebuie să se osebească şi să se abţină

11
de la orice negoţ cu cel ce este anatema. Anatema este un lucru de temut,
spune Sfântul Tarasie în Apologia sa la al VII-lea Sinod Ecumenic,
pentru că ea îl îndepărtează pe om de Dumnezeu, îl goneşte din Împărăţia
Cerurilor şi îl aruncă în întunericul cel mai din afară”. Sfântul Ioan Gură
de Aur (347-407) spune că trebuie „să anatemizăm doctrinele eretice şi să
le înfierăm, având în acelaşi timp milă de eretici”. Aşadar, dacă este
interzis fiecăruia în parte să anatemizeze ceea ce Biserica nu a
anatemizat, este de asemenea interzis, temerar şi fărădelege să dispreţuim
hotărârile Bisericii, să nu ţinem seama de ele şi să achităm ceea ce
Biserica a anatemizat în mod canonic şi după dreptate, chiar de am fi
patriarh, atâta vreme cât cauzele se menţin. Aşadar, cei ce, în numele unei
iubiri sentimentale şi bolnăvicioase, străine de Evanghelie, au ridicat
Anatema din 1054, fără să înlăture şi cauzele ei, cad ei înşişi sub aceeaşi
anatemă, pentru că au nesocotit pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii… Cineva
poate înceta să mai fie sub incidenţa anatemei prin lepădarea de greşeli şi
prin pocăinţă. Dar o anatemă aruncată asupra unei erezii sau asupra unei
fapte nelegiuite rămâne veşnică.. Anatema de la 1054 va rămâne fără
urmări şi va cădea de la sine când Papalitatea se va lepăda de erezia
Filioque şi de celelalte şi va reveni prin pocăinţă în Biserica Ortodoxă”
(Cateheze Ortodoxe).

[4]. Antipapika, Atena, 1993, pg. 68, articol apărut în martie 1965 în
Orthodoxos Typos. A se vedea de asemenea Prefaţa sa la cartea lui
Kalomiros, Against False Union, Seattle, ediţia a II a, 1978.

[5]. Publicat în limba franceză în La Lumière du Thabor (Lumina

Taborului), № 2.

[6]. Teoriile lui Döllinger pe această temă, criticate radical de către

Wladimir Guettée în Unitatea Creştină (1880) au fost reluate, de
exemplu, de Ioan Karmiris, Dogmatica, Secţiunea 5, „Ecleziologie
Ortodoxă”, pg. 241-243, Atena 1973 şi formează baza documentului
Botez, Euharistie, Slujire, redactat de Comisia Credinţă şi Constituţie a
C.E.B. (Conferinţa de la Lima, 1982).

[7]. Dodecabiblos, Istoria Patriarhilor Ierusalimului, cartea 8, cap. 2,11,

reed. Rigopoulou, Salonic, 1983, p. 316-318 (în greacă).

[8]. Condacul Duminicii Ortodoxiei (Praznicul Icoanelor).

[9]. Le precès de Nicéphore, 1277, în V. Laurent –J. Darrouzès, Dossier

Grec de l’Union de Lyon, Paris, 1976, pg. 500 – 501. Cf. de asemenea
Actele Sinodului V Ecumenic.

12
[10]. Scrisoare către Patriarhul Atenagoras, în R.P. George Macris, The
Orthodox Church and the Ecumenical Movement during the Period 1920-
1969, St. Nectarios Press, 1986

[11]. Sfântul Irineu relatează cele două fapte în Împotriva ereziilor, 3,3,4.

[12]. Sfântul Grigorie Palama, Omilia 43, despre Sfântul Dimitrie.

[13]. A se vedea Canoanele apostolice 10, 11, 45, 46, 47, 65, 68.

[14]. V. Laurent şi J. Darrouzès, Dossier grec de l’Union de Lyon, op. cit.

p. 352.

[15]. V. Laurent şi J. Darrouzès, Dossier grec de l’Union de Lyon, op. cit.

p. 303.

[16]. ANATEMA celor ce atacă Biserica lui Hristos învăţând că Biserica

Sa este împărţită în aşa-zise „ramuri” ce se deosebesc în doctrină şi în
felul de viaţă, sau că Biserica nu există în chip văzut, ci va fi alcătuită în
viitor când toate „ramurile” – sectele, denominaţiunile şi chiar religiile –
vor fi unite într-un singur trup, şi care nu deosebesc Preoţia şi Tainele
Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euharistia ereticilor
sunt valabile pentru mântuire; prin urmare, celor ce cu bună-ştiinţă sunt
în comuniune cu aceşti eretici mai-nainte-pomeniţi sau celor ce susţin,
răspândesc sau păzesc erezia lor ecumenistă sub pretextul dragostei
frăţeşti sau al presupusei uniri a creştinilor despărţiţi, Anatema!

Dată de Sinodul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara

Graniţelor, august 1983, iscălită de toţi episcopii, spre a fi adăugată la
sfârşitul anatemelor din Sinodicon, şi pomenită întotdeauna în prima
Duminică a Postului Mare, Duminica Biruinţei Orthodoxiei.

[17]. Părintele Iustin Popovici, Philosophie Orthodoxe de la Vérité

(Filosofia Orthodoxă a Adevărului), vol. I, Lausanne, 1992,p. 59.

13
Ieromonahul Ioan Vasilevski – Ecumenismul –
Religia globală a lui antihrist

Ieromonahul Ioan (Vasilevski) este un luptător zelos pentru Adevărata

Ortodoxie în Bulgaria. Este binecunoscut şi în Serbia, fiindcă a slujit o
liturghie Adevărat Ortodoxă pentru prima dată după revoluţia comunistă
şi robirea Bisericii Ortodoxe de către comuniştii lui Tito şi nemţii
ecumenişti.

Întregul conţinut al discursului său este foarte actual, probabil mult mai
actual decât vremea în care a fost rostit. Tema despre care Părintele Ioan
vorbeşte s-ar putea intitula Ecumenismul – Religia globală a lui antihrist.
El explică foarte pe înţeles un fenomen contemporan apocaliptic,
desfăşurarea globalizării întregii omeniri, pe cele mai importante trei
nivele: politic, economic şi religios, care stau la baza puterii vrăjmaşului
lui Dumnezeu, antihristul.

Este important să ştim cine suntem, de cine aparţinem. Nu există

creştinism în afara Bisericii Ortodoxe! De pildă, în multe convorbiri cu
cei ce ţin noul calendar, ei încep să vorbească despre calendar şi despre
lucruri ce sunt şi ele importante, dar ce este cel mai important? Cel mai
important este de cine aparţinem!

Astăzi, când vedem state atât de puternice precum America, precum

Europa deja Unită într-un singur stat, mare, trebuie să ştim că există un
Unic Mare Stat, ce nu este trecător, ci veşnic. Acest stat este o Împărăţie
absolută, a unui Împărat absolut, Domnul nostru Iisus Hristos. Această
Împărăţie este absolută, nu este trecătoare, ci veşnică. Există, este reală.
Are guvernul ei, legile ei, are ambasadă [reprezentanţă] în fiecare stat.
Aceasta nu este poveste, nu este filosofie, nu e legendă populară, este
realitatea! Un stat absolut, o Împărăţie a Împăratului absolut, Domnul
nostru Iisus Hristos. El a trimis reprezentanţii săi, preoţii în diferitele
state.

Închipuiţi-vă statele puternice… uitaţi-vă la America, ce gigant

economic, cât de puternic este! Şi totuşi este un statul pământesc – statul
antihristului. Însă toate aceste state sunt atât de slabe în comparaţie cu
Statul atotputernic al Atotputernicului Împărat şi Domn, Iisus Hristos. Şi
vreţi să ştiţi ce mijloace va folosi Domnul nostru când va veni pentru a
înfrânge statul lui antihrist? O răsuflare a gurii Sale! Fraţilor, aceasta este

14
realitatea! Închipuiţi-vă America de azi, ce puternic stat e! Şi închipuiţi-
vă cât de puternic va fi statul lui antihrist, fiindcă va avea putere asupra
întregului Pământ. Statul, cu toate puterile sale, va fi biruit de Domnul
nostru Iisus Hristos cu o singură suflare a gurii Sale! Împăratul nostru şi
Dumnezeul nostru! Pfff.. aşa! Este ceva real, dar noi nu ne gândim la
asta!… Acestea sunt lucruri foarte simple, dar noi le trecem cu vederea şi
nu ne amintim de ele. Nu trebuie numai să citim Evanghelia şi să păzim
ceea ce este scris în ea, ci şi să credem că este adevărată! Această realitate
este, există!

Aşadar, nu trebuie să fim deznădăjduiţi din pricina vremurilor grele în

care trăim: toate acestea vor trece; toate aceste state… Toate aceste
mijloace puternice pe care ei le folosesc pentru a ne prigoni pe noi, toate
acestea vor trece. Acestea sunt nimic pe lângă Statul Atotputernic al
Domnului Iisus Hristos, ce se cheamă Adevărata Biserică Ortodoxă.
Aceasta este Împărăţia Cerească, acesta este Raiul. Şi este tăinuit. Hristos,
atunci când se va arăta în toată puterea Sa, toţi vor fi atât de îngroziţi,
încât vor rămâne fără de glas. Totul este de neînchipuit, ochiul şi mintea
omenească nu pot imagina cum Îl vor vedea pe Domnul Iisus Hristos
când se va arăta în toată slava Sa. Este înfricoşător! Este ceea ce ochiul n-
a văzut şi nu poate vedea. Toate aceasta se vor vedea doar când El le va
arăta. Închipuiţi-vă ce lucruri minunate ne sunt tăinuite de Învăţător! Aşa
că nu trebuie să deznădăjduim de aceste zile îngrozitoare ale noastre!

Când vorbiţi despre toate acestea cu nou-calendariştii, adică cu oameni ce

sunt în cea din urmă erezie a vremii de azi, ecumenismul, ei răspund:
„Eşti în înşelare”. Chiar acum aştept un băiat ce a cerut să fie botezat, dar
a zis că îi este teamă să nu cadă în vreo înşelare. Păi, omule, tu eşti în cea
mai mare înşelare, a ecumenismului, fiindcă toate ereziile sunt adunate în
ecumenism! Toate înşelările care există sunt strânse într-o singură religie
mondială a ecumenismului. Tu trebuieşte să ieşi din aceste înşelări,
pentru a veni în Sfânta Biserică Ortodoxă!

Deci trebuie să ne folosim mintea şi să vedem adevărul. Care este

realitatea de fapt? Aşadar fiindcă vorbeam despre fanatism, ce este
fanatismul? Fanatismul apare când omul nu îşi foloseşte mintea. Noi ne
folosim minţile. Şi atunci vedem care este realitatea. Antihristul, pentru a
conduce lumea, îşi va ridica imperiul pe trei stâlpi: economia, politica,
religia, – nici chiar un necredincios nu poate nega ceea ce am spus aici;
nu poate vedea realitatea acestei lumi diferit. Îşi va ridica imperiul pe trei
stâlpi.

15
Iar pentru a avea un cap peste aceşti trei stâlpi, trebuie să existe o
economie mondială, o politică mondială, o religie mondială, universală.
Economia mondială o vedem deja. A fost creată treptat. Avem o Americă
cu un dolar şi avem o Europă cu o monedă economică, euro acum. Mai
târziu aceşti doi coloşi economici vor fi uniţi şi va apărea o nouă monedă;
care-i va fi numele, n-are nici importanţă… „lingură”. Cum o vom numi
şi cum o vor numi masonii, n-are nici o importanţă. După aceea, această
monedă unică mondială va trece din material în electronic, astfel va
deveni o monedă electronică. O monedă unică electronică mondială.
Astfel, economia mondială unică va fi completă, perfectă. O singură
economie mondială.

Politica mondială globalistă, un singur stat politic. Şi vedem cum totul

merge spre asta, ca pentru monedă. Nu este aşa? Aceasta este politica
globalistă, statul globalist. Pe tot globul va fi un stat ce va avea propria lui
poliţie globală. Totul se îndreaptă către statul în care toată lumea are
paşapoarte electronice – carduri. Iată de ce se lucrează la aceste
paşapoarte, pentru a face posibilă urmărirea prin ele de către o poliţie
globală. Deci acest Interpol va deveni Super-Interpol. Nu va mai fi nici o
altă poliţie. Pot sta altfel lucrurile când un singur conducător – rege va
conduce întreaga lume? Nu. Numai în felul acesta un rege poate conduce
întreaga lume.

Tot aşa, este de asemenea necesară o singură religie globală, religia

universală. În care, pe de o parte, toate dorinţele omeneşti vor fi
satisfăcute, prin toate religiile, iar pe de altă parte, în ciuda diferenţelor
dintre ele, ele vor fi unite într-una singură şi vor avea un rege care va
conduce peste toate. Astfel se va împlini proorocia Sfântului Prooroc
Daniel, care spune despre antihrist: un cap şi trup din fier şi ţărână, ce nu
pot sta împreună, dar cu toate astea fac un trup. Aceasta înseamnă că
fiecare îşi mărturiseşte credinţa lui, dar uitându-ne la organizaţie, ei sunt
una.

Iar această religie mondială există deja. Este realitate! Nu este poveste, nu
este filosofie, nu e poezie populară, ci este realitate! Această religie
există. N-a fost iscălită o înţelegere la Chambesy între monofiziţi şi aşa-
zişii „ortodocşi”? (căci nu sunt ortodocşi, fiindcă ei acceptă doar primele
trei Sinoade Ecumenice). Nu s-au rugat ei împreună la acea adunare
eretică în Assisi? Da, ei au făcut-o! Prin aceste rugăciuni comune, acea
religie mondială există cu adevărat!

Cineva dintre nou-calendarişti – greci sau bulgari, nu neamul este

important, ci mărturisirea de credinţă (cui aparţii) – îmi va spune:

16
„Ierarhii s-au rugat acolo cu papa, cu budiştii, cu mahomedanii, nu eu. Eu
sunt ortodox.” Tu zici asta, dar de cine ţii? – te întreb. Preotul la care te
duci pentru slujbă pe cine pomeneşte? Grecii îmi vor răspunde: „Eu ţin de
Christodulos” (ierarhul nou-calendarist). Atâta vreme cât ţii de
Christodulos, tu ţii de religia mondială unică, religia globală, al cărui cap
nu este Domnul Iisus Hristos, aşa cum crezi tu, ci antihristul. N-are
importanţă că n-a apărut încă pe pământ, el este adevăratul cap al acestei
religii mondiale.

Şi să nu vă miraţi, domnilor ecumenişti, când o să spuneţi: Panagia mas!

(Maica Domnului a noastră!) eu o să vă răspund: NU „Maica Domnului a
voastră”, ci Maica Domnului a NOASTRĂ! Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu nu este a voastră. Ea este Preasfânta Născătoare de Dumnezeu
a noastră! Să spuneţi că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu ţine de
religia mondială a ecumenismului este hulă! Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu a noastră este!

Un zilot, un adevărat ortodox grec i-a spus unui ecumenist:

– Spune-mi numele unui sfânt pe care voi îl cinstiţi mai mult.
– Eu îi cinstesc pe toţi sfinţii.
– Spune-mi unul.
– Sfântul Nicolae.
– Lasă-l pe el, el e al nostru, spune-mi altul.

Toţi sfinţii sunt ai noştri, înţelegeţi? Ei aparţin de Împărăţia Domnului

nostru Iisus Hristos. Ei n-au nimic în comun cu ecumenismul. Dacă
cineva ne învinuieşte de fanatism – fiindcă eu sunt aşa de entuziast când
vorbesc – el atunci îl învinuieşte şi pe Sfântul Nicolae de fanatism, căci
el, după cum ştiţi, l-a pălmuit pe Arie în Sobor, înaintea tuturor. Ei
imediat l-au dezbrăcat de hainele arhiereşti, (ca să placă oamenilor) şi
imediat s-a petrecut minunea: Dumnezeu a făcut o minune şi l-au făcut
ierarh din nou. Fiindcă aceasta era voia lui Dumnezeu. Acel suflet
evlavios al sfântului nu putea sta liniştit când hulitorul hulea împotriva
Domnului Iisus Hristos. Dar acesta nu este fanatism, aceasta este
dragoste; dragostea de Dumnezeu, dar şi pentru oameni!

Iar când ei încep să vorbească despre credinţă, întrebaţi-i: „Bre, tu de cine

ţii? Ţii de Împărăţia Domnului Iisus Hristos? Eu da. Cine este preotul
tău?” „Acela” „De ce episcop aparţine?” Lucrurile sunt foarte simple.
Atât de simple încât şi o bunicuţă le poate înţelege. Şi nu-mi spuneţi: „Nu
ştim care este adevărul.” Fiindcă noi îl ştim, îl ştim. Cine vrea să
cunoască adevărul, îl va găsi. Simplu. Adevărul este atât de simplu!

17
În realitate sunt două religii în lume: una este Împărăţia Domnului Iisus
Hristos, care este Una Sfântă Biserică Ortodoxă – ADEVĂRATA
BISERICĂ ORTODOXĂ, iar cealaltă este religia mondială a
antihristului. De aceasta aparţin ecumeniştii, biserica nou-calendaristă
greacă, bulgară, Patriarhia Sârbă condusă de Pavle, care s-a rugat cu
papistaşii. Asta este! Dacă cineva nu voieşte să cadă în asemenea
înşelare, trebuie să ţină de Sfânta Biserică Ortodoxă a Domnului nostru
Iisus Hristos şi să se păzească pe sine de toate rătăcirile lumii – religia
mondială a antihristului numită ecumenism. Domnul Iisus Hristos să vă
mântuiască pe toţi. Iar dacă va trebui să mor, atunci să mor, dar să nu cad
din Sfânta Biserică Ortodoxă Adevărată, în vecii vecilor, Amin!
Binecuvântarea Domnului să fie peste voi toţi cei ce vedeţi sau ascultaţi
această înregistrare! Fiţi atenţi la fiecare înşelare, Amin.

traducere a unei înregistrări video publicată la

http://stjenichanka.blogspot.com/

18
“Calea cea îngustă”
Predoslovie la scrierile Vlădicăi Averchie
De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar
păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte; în zadar vă
sculaţi de dimineaţa, sculaţi-vă după ce aţi şezut, voi cei ce mâncaţi
pâinea durerii, atunci când El va da iubiţilor Săi somn.

Psalmul 126

Recitind acest psalm în mijlocul frământărilor lumii contemporane în care

trăim, credinţa noastră se întăreşte şi psalmodia noastră se preface într-o
cântare de încredere în singura milostivire a Domnului, Carele a zis că nu
va dăinui decât ceea ce a fost întemeiat pe El şi numai pe El!

În vremea noastră este de neapărată trebuinţă să nu pierdem din vedere

singurul bun al existenţei noastre – pe Iisus Hristos, Dumnezeul
desăvârşit, Omul desăvârşit, măsura absolută a tuturor lucrurilor. Da,
măsura absolută, cu care noi ar trebui să cântărim toate cele din viaţa
noastră, mai cu seamă în aceste “zile rele” în care trăim şi care ne-au fost
prevestite de Sfântul Apostol Pavel…

Noi nu lucrăm pentru noi; nu zidim nimic pentru noi. Iată de ce lupta
Adevăraţilor Creştini Ortodocşi nu este alta decât cea a Bisericii celei
Una, al cărei Cap este Hristos.

Astăzi curenţi tulburi şi otrăviţi împresoară Ortodoxia. Impostura şi

apostazia unor anumiţi ierarhi par mai curând rezultatul decât începutul
unei crize. Mare este numărul celor ieşiţi din cristelniţa Ortodoxiei care
vând tezaurul adevăratei Credinţe în schimbul unui surâs monden al
heterodocşilor eretici. Câtă iresponsabilitate, dacă ne gândim la hula
ecumenismului – pan-erezia ce este cu adevărat trădarea Sfintei noastre
Biserici, şi, prin urmare, a lui Hristos Ce este Capul Bisericii. Şi nu
exagerăm cu nimic.

Ecumenismul desfigurează chipul preacinstit al Domnului nostru Iisus

Hristos, ţesând un văl des ce ascunde existenţa Bisericii celei Una,
Ortodoxă, de ochii oamenilor bine intenţionaţi.

Cât de mare greşeală, câtă iresponsabilitate faţă de toţi fraţii lor în Adam!

Într-adevăr, printre structurile creştine, atât în papism cât şi în

protestantism, există atâtea suflete ce-şi doresc cu ardoare să ajungă la

19
Dumnezeu şi care se află în căutarea cetăţii viitoare, care scrutează cu
nelinişte universul religios, căutând Adevărata Biserică. Însă, din pricina
acestei noi apostazii, nici mediul, nici mentorii lor nu-i lasă să păşească
pe calea dorită de inima lor.

Fie ca această dragoste pentru fraţii noştri, care doresc să-şi deschidă
inimile către Adevăr, să ne aprindă de râvna cea cu adevărat ortodoxă.
Aceste vremuri, care necesită atâţia lucrători pentru seceriş, sunt
vremurile când oamenii cei mai conştienţi de situaţie “se gândesc să-şi
cumpere ţarine” în loc să răspundă la chemarea Stăpânului. Aceste
vremuri, când cei din lume, mirenii împreună cu familiile şi copiii lor, au
nevoie de călugări sfinţi care să le slujească drept pildă, sunt vremurile
când cei ce au fost chemaţi se retrag, dau înapoi în faţa exigenţelor iubirii
lui Hristos.

Fraţi creştini, să ne trezim, să ne ridicăm la luptă, să spălăm cu lacrimi de

pocăinţă tronul de sub picioarele lui Hristos. Să mărturisim înaintea Lui
neputinţa noastră, păcatele noastre, slăbiciunea noastră, a celor ce ca nişte
nou-născuţi fiind în Biserica lui Hristos, suntem împinşi în arena luptelor,
unde noi, copiii ce suntem, vom fi atacaţi de cei mai vârstnici ca noi, care
au trecut din tabăra lui David în cea a lui Goliat!

Astăzi Goliat triumfă. Diavolul şi-a pus în mişcare drăceasca lui

maşinărie de tăgăduire, atacând încă din anii ’20 Ortodoxia pentru a-i
înlocui calendarul, în pofida tuturor canoanelor stabilite. În acest fel s-au
pus bazele acestui idol al lumii deşarte, care urma să devină pan-erezia
ecumenistă. Această erezie a tuturor ereziilor, uitând adevărata dragoste,
i-a deprins pe oameni să “iubească” pe toţi şi pe toate, însă nu Adevărul.
Nu ne rămâne decât să ne întrebăm “dacă ei ştiu ce fac”, atunci când
trădează cu atâta vioiciune “dragostea răstignită”, unica şi adevărata
moştenire păstrată doar în Biserica Ortodoxă.

În preajma unei lupte atât de grele, fără îndoială, ne-am fi simţit

descurajaţi în faţa acestui gigantic Goliat, dacă n-am fi avut în persoana
înaintaşilor noştri, a Adevăraţilor Creştini Ortodocşi din Rusia, Grecia şi
din lumea întreagă, exemplul personificat al lui David. Exemplul acesta,
care jertfeşte totul pentru “iubirea ce s-a jertfit”: respectabilitate, situaţie
stabilă şi oficială – totul pentru Hristos! Alegerea cea bună a Ortodoxiei a
fost însoţită întotdeauna de sacrificii grele. Cu toate acestea, Iisus Hristos
Carele ne cere să fim credincioşi până la moarte, nu ne părăseşte,
dăruindu-ne pacea pe care lumea nu ne-o poate oferi. Această pace întru
Adevăr nu este cea a drogului ereticesc sau cea a cimitirului. Mântuitorul
ne-a spus, aşa cum le-a spus şi ucenicilor Săi, că vom fi respinşi de lume

20
la marginea societăţii, şi că va trebui să răbdăm până la sfârşit pentru a
câştiga cununa Vieţii.

Fie ca Domnul să nu ne lipsească nicicând de comoara Credinţei

dreptslăvitoare pe care am primit-o spre pază de la botezul nostru, chiar
dacă pentru Numele Lui vom fi trataţi de “sectari” şi vom fi nevoiţi să
purtăm o cruce prea grea după opinia societăţii noastre moderne: şi
anume de a fi consideraţi nişte fiinţe stupide! Să cerem de la Dumnezeu
curajul de a-L mărturisi mereu şi pretutindeni înaintea oamenilor, în ciuda
apostaziei înconjurătoare ce cotropeşte mentalităţile.

Să ne amintim de aceste cuvinte ale Domnului din Evanghelie: Dacă

cineva se va ruşina de Mine înaintea oamenilor, şi Eu mă voi ruşina de el
înaintea Tatălui Meu din Ceruri!

Iată de ce Adevăraţii Creştini Ortodocşi din Rusia, Grecia, România,

Bulgaria şi din Apus, fie sunt prigoniţi, fie dispreţuiţi, fie “nerecunoscuţi”
de către ecumeniştii care se pretind în chip samavolnic deţinătorii oficiali
ai Ortodoxiei. Însă, pentru orice creştin a suporta dispreţul lor este un titlu
de slavă, oricare ar fi slăbiciunea lui personală. O astfel de atitudine
devine obligatorie pentru orice adevărat creştin ortodox.

Numele de Adevăraţi Creştini Ortodocşi este purtat cu demnitate şi

smerenie de către fiii Sfintei Biserici care, fiind conştienţi de slăbiciunile
şi păcatele lor, nu osândesc pe nimeni pentru greşalele lor. Greşalele
altora nu primejduiesc mântuirea sufletului nostru. De aceea, Adevăraţii
Creştini Ortodocşi se separă de comunităţile ce participă la încălcările şi
erorile contemporane nouă, atât de distructive pentru Ortodoxie, şi care în
mod sigur ne pun în pericol mântuirea sufletelor noastre.

Sub această denumire Biserica Ortodoxă fiinţează şi lucrează în lumea

întreagă. Numele de Adevăraţi Creştini Ortodocşi nu s-a ivit în plin secol
XX, altminteri s-ar fi vorbit despre ceva nou şi nu de tradiţie. În epoca
iconoclastă ereticii se aflau şi ei în posesia “oficialităţii” Ortodoxiei.
Creştinii din acea perioadă nu erau “iconolatri”, ci Adevăraţi Creştini
Ortodocşi. Atunci când în secolul al XIII-lea a avut loc tâlhărescul sinod
fals de la Lion, tirania patriarhului apostat Vekkos păstra aparenţele unui
“patriarhat” ortodox, totuşi Adevăraţii Creştini Ortodocşi au fost cei care
au păstrat Credinţa sub îndrumarea Sfântului Marcu al Efesului, în timp
ce majoritatea episcopilor a semnat “falsa unire”, vânzând Credinţa
Ortodoxă unui papă eretic pentru un blid cu linte. Aşadar, noi, Adevăraţii
Creştini Ortodocşi ai secolului XXI, suntem conştienţi că acţiunea noastră
nu este o opoziţie seacă, definită printr-o negare (anti-ecumenistă sau
vechi-calendaristă), ci reprezintă îndeplinirea unei datorii de absolută

21
trebuinţă a conştiinţei noastre. Noi nu facem decât să prelungim istoria
mai departe, ca nişte fii nevrednici ai Părinţilor noştri. Cu adevărat
îngustă este calea, mult mai îngustă decât cred cei mai mulţi creştini.

Şi să nu uităm că: toţi sfinţii, pe care îi cinstim în Biserică, au fost

Adevăraţi Creştini Ortodocşi.

Arhiepiscopul Averchie de Jordanville, egumenul Mănăstirii Sfintei

Treimi şi rectorul seminarului teologic de la Jordanville, era foarte
conştient de toate aceste realităţi. Minunata sa figură de ierarh
contemporan va dăinui veşnic în sufletul nostru. Până la sfârşitul său
pământesc, el a rămas prietenul Adevăraţilor Creştini Ortodocşi din
Grecia.

În urmă cu peste 30 de ani, Vlădica Averchie a scris o justificare a

termenului de Adevăraţi Creştini Ortodocşi, reamintind însemnătatea
istorică a acestui titlu impus de tragicele evenimente din Rusia şi Grecia,
de când Bisericile de stat [oficiale] au introdus inovaţii în credinţă,
păstrând totodată masca tradiţiei.

Acest om îndumnezeit, deţinător al unei atât de luminoase conştiinţe

ortodoxe, cu adevărat este în măsură să ne povăţuiască, el care, potrivit
cuvintelor Sfinţilor Părinţi, “s-a curăţit pentru Dumnezeu mai înainte de a
ne vorbi despre Dumnezeu”. Acum, când se află în ceruri, reunit cu
Domnul său, să primim învăţătura lui, cum am asculta o voce venită
astăzi din împărăţia cerească.

Nobles et saints combats des Vrais Chrétiens Orthodoxes de Grèce,

Tome 1,
Monastère Orthodoxe St. Michel, Lavardac

Omilie a Părintelui Ambrozie Fontrier la praznicul

Duminicii Biruinţei Ortodoxiei

22
„Dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună, decât
să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.” Cuvântul este
aspru, foarte aspru. „Voi sunteţi sarea pământului” – spune Domnul – şi,
din ziua când au fost spuse aceste cuvinte până astăzi, toată lupta
creştinilor stă în chemarea la trezvie ca să nu ne stricăm, de frică să nu
fim găsiţi afară din împărăţia cerurilor, buni numai ca să fim călcaţi în
picioare de diavoli.

„Voi sunteţi sarea pământului”. Dar Biserica este prezentă de la început,

de la venirea lui Hristos. De fapt Biserica era Însuşi Hristos pe pământ.
Trupul Său era Biserica la care noi oamenii, toţi, urma să fim grefaţi de-a
lungul vremii. Încă de pe atunci această Biserică era ţinta urii acestei lumi
şi a prigoanelor. Cel dintâi a fost Hristos – cum spune Sfântul Apostol
Pavel – „Cel Ce a dat dreapta mărturie”. În faţa lui Pilat a făcut El această
dreaptă mărturisire.

De-a lungul vremii tot Trupul Bisericii a fost prigonit, a îndurat toate
prigoanele până la sânge, până la moarte, deportări, exilări, ca să nu se
strice şi să nu se asemene acestei lumi. Şi de ce? Pentru că nu vom intra
în Împărăţia Cerurilor., de credinţa noastră nu este exactă, nu e precisă.
De aceea Slujbele ne cheamă de trei ori pe zi să ne verificăm Credinţa
prin Crez. Înainte de culcare spun: „Cred întru-Unul Dumnezeu” şi
continuarea. Sculându-mă noaptea pentru rugăciune, spun: „Cred întru-
Unul Dumnezeu”. Merg la biserică şi în timpul Liturghiei: „Cred întru-
Unul Dumnezeu”. De trei ori pe zi cercetez credinţa mea de e exactă şi
precisă, căci altfel nu voi vedea Faţa Domnului. De-a lungul veacurilor
şi-n fiecare veac, asupra Trupului lui Hristos s-au abătut prigoane
sângeroase şi aşa va fi până la sfârşit.

La începutul secolului al VIII-lea, şi-a făcut apariţia în Biserică o mare

erezie ce învăţa aşa: „Icoanele trebuie scoase afară din Biserică, asta-i
idolatrie!” De ce e idolatrie? Iconoclaştii răspundeau: „Nu putem face
reprezentări; este interzis prin Biblie să închipuieşti pe Cel de neînchipuit,
să faci o imagine a Celui din Ceruri”. Noi, ortodocşi, suntem întru totul
de acord cu Biblia; noi, cei din Biblie, nu facem chip a ceea ce nu
cunoaştem.

Aşadar, atotputernicia acestei lumi în frunte cu Împărat, Patriarhi,

Episcopi, Mitropoliţi şi cu toate autorităţile – probabil tot aşa ar fi încă şi
astăzi – toţi au început să prigonească Biserica, spărgând icoanele,
arzându-le în faţa bisericilor, până când n-a mai rămas nimic din vechea

23
podoabă a bisericilor. Şi puţinii ortodocşi, care de abia erau o mână de
oameni, mai bine de o sută de ani, a trebuit să suporte până la sânge
prigoana cea mai sălbatică dintre toate. Nu mai mergeau la bisericile în
care, la Vohodul cel mare, la diptice, după cuvintele: „Întâi pomeneşte,
Doamne, pe Patriarhul nostru”, erau spuse numele patriarhilor
iconoclaşti, vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Adevăraţii creştini nu mai
mergeau la biserică. Erau prigoniţi, marginalizaţi şi li se spunea: „Sunteţi
chiar proşti să suferiţi prigoane pentru o bucată de lemn pe care s-a pictat
ceva; da’ poţi s-o iei, ascunde-o la tine acasă, fă-ţi închinarea în faţa
acestei bucăţi de lemn pictat ca să te linişteşti, şi mergi ca toată lumea la
biserică”. Ortodocşii răspundeau: nu. Nu, nu mergeau, rămâneau în casele
lor, se ascundeau, pentru că toate bisericile erau în mâinile iconoclaştilor
şi pentru că nu vroiau să audă pomenindu-se la diptice numele unui
Patriarh sau al unui Episcop iconoclast. Au mers până la mucenicie de-a
lungul unei prigoane care a durat mai bine de o sută de ani – un veac de
prigoane! Până-n ziua-n care sângele a curs destul şi milostivului
Dumnezeu I s-a făcut milă de poporul său. Mulţumită unei Împărătese,
Teodora, şi fiului ei care era încă minor, apărătorii icoanelor au biruit şi
această biruinţă este astăzi prăznuită. A trebuit un secol de luptă, apoi a
urmat un Sinod Ecumenic care a anatemizat iconoclasmul; după un timp
Biserica a întocmit carta Ortodoxiei, numită Synodicon, în care toţi cei ce
nu urmează credinţa revelată, toţi cei ce şi-au pierdut gustul, precum
sarea, au fost aruncaţi afară din Trupul Bisericii odată pentru totdeauna.
Valabilitatea ei nu încetează nici astăzi! Acest Synodicon începe cu primii
eretici, care au vrut să înlocuiască învăţătura lui Hristos cu propria lor
învăţătură. Cine are astfel de intenţii este numit astăzi gânditor, om de
litere, filosof, profesor universitar şi mai ştiu eu cum! Deci aceştia au pus
învăţătura lor în locul învăţăturii lui Hristos: şi-au pierdut gustul! Nu mai
sunt buni decât să fie aruncaţi departe.

Iată de ce ziua de astăzi este o zi foarte importantă. Oare ne dăm noi

seama cu adevărat? Este ziua cea mare a Sărbătorii Ortodoxiei, când toate
ereziile sunt înlăturate, învinse pentru totdeauna, iar această cartă a
Bisericii, pe care o numim Synodicon, se încheie cu o anatemă. O
anatemă este un lucru de temut. Să ne ferească Dumnezeu! Anatema este
părtăşie cu diavolul, sortire iadului. Synodiconul mărturiseşte: „Anatema
tuturor ereticilor!”, adică nu numai celor din acea epocă veche, ci şi
tuturor celor ce vor urma.

O astfel de luptă ducem noi în plin secol XX, când încă se îndeplinesc
toate proorociile din Noul Testament. Hristos spune: „Luaţi seama să nu
vă speriaţi; veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie, de foamete, de
cutremure de pământ, de nenorociri; nu vă speriaţi, căci nu este sfârşitul,

24
ci începutul sfârşitului.” Însă toate astea se desfăşoară de la venirea lui
Hristos. Să ne ferească Dumnezeu de o prigoană, dar să fim pregătiţi şi să
ne spunem: „Şi dacă ar izbucni astăzi?” De exemplu, în Apocalipsă –
poate chiar trăim aceste vremuri – numele fiarei – adică al omului posedat
de Satana – va fi descoperit. Va avea o cifră care va fi şase, şase, şase,
adică literele vor face cifra asta, pentru că în alfabetul grec literele au o
valoare numerică, aşa ca-n alfabetul latin. Acesta va fi numele unui om în
care va acţiona puterea Satanei. Şi el ne va obliga să purtăm numărul lui.
Uitaţi-vă la cărţile de credit, la calculatoare, la tehnica modernă. Încă nu
este grav, până acum. Mă întreb: dacă mâine mi se va spune:

„– Gata, nu mai sunt bani lichizi. Mai ai?

– Da, cred că mai am p’aici…

– Ei bine, poţi să-i dai! Bancnotele şi monedele n-o să mai aibă nici o
valoare. Sau îi depui la bancă, sau nu mai valorează nimic: nu mai există
schimb monetar.

– Şi cum voi proceda, dacă sunt în bancă?

– Păi o să mergi la bancomat, să zicem, pe stradă, şi o să foloseşti cardul.

– Da’ pot să-l pierd!

– Tocmai! Nu te-ngrijora, am prevăzut totul. Dă mâna. Îţi voi pune pe ea

666 cu laserul, o vei pune în faţa bancomatului şi o să-ţi primeşti banii.”
Aşadar, va fi cum a spus Evanghelistul Ioan: „Cel ce va primi, pe mână
sau pe frunte, numărul fiarei, nu va intra în Împărăţia Cerurilor.” Şi-mi
zic tremurând: „Şi dacă asta trebuie să se întâmple înainte de sfârşitul
zilelor mele, ce trebuie să fac? Şi ce voi face? Totuşi nu sunt decât un
om!” Da. Dar Evanghelia îmi spune: „Mergi, nu te teme: harul Meu îţi
ajunge.”

Vedeţi!? Aşa că totul stă deasupra capului nostru ca un fel de sabie a lui
Damocles şi dacă într-o zi noi, creştinii, vom fi prigoniţi şi va trebui să
primim pe mână numărul fiarei… Fii cu noi, Doamne! Da’ să nu ne
temem! El a spus Apostolilor Săi: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele,
până la sfârşitul veacului.”

Cei dintâi creştini auzeau spunându-li-se: „Nebuni ce sunteţi! De ce nu

puneţi un grăunte de tămâie în faţa statuii Împăratului sau a Stăpânirii
atotputernice, şi pe urmă, în casele voastre, să vă închinaţi Dumnezeului
pe care-l doriţi, pe Iisus din Nazaret.” Nu, nu, nu. Şi fiice de rege au spus

25
nu, şi fiice de principe au zis nu, şi principi au zis nu, şi sângele a curs pe
faţa pământului, ca să-l sfinţească. Azi spunem: „Pentru rugăciunile nu
ştiu cărui mucenic, pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri”, pe bună
dreptate, căci au mărturisit dreapta credinţă până la a-şi vărsa sângele.

De aceea este aşa de importantă ziua din Duminica Ortodoxiei, prima

Duminică din Postul Mare. Ca să ne mărturisim credinţa, am aşezat în
mijlocul bisericii icoana care înfăţişează această sărbătoare, mulţumită
căreia creştinii biruitori ai ereziei au umplut din nou bisericile cu podoabe
ale chipului lui Hristos, ale chipului Maicii Domnului, ale chipului tuturor
sfinţilor. Aşa sunt aceste icoane şi multe dintre ele sunt făcătoare de
minuni, căci Dumnezeu le-a dăruit un aşa har că, atunci când ne rugăm în
faţa lor, ni se împlinesc rugăciunile. Pe masă e una mică de tot. Icoana
asta este pentru mine o întreagă poveste pe care o am în sânge. Copil
fiind, nu ştiam ce înfăţişează, o vedeam mereu acasă, era neagră. Habar n-
aveam ce reprezenta – o bucată de lemn în faţa căreia mama, zi şi noapte,
ţinea aprinsă o lampă cu ulei, o candelă. Pe timpul măcelului din Asia
Mică eram un bebeluş, un prunc, aveam trei ani. Casa noastră ardea şi
când era în flăcări, în miez de noapte, fără încălţăminte, fără haine, am
plecat pe străzile Smirnei din Asia Mică, tata, mama, sora mea şi cu mine,
care eram cel mai mic, şi toată familia mamei. De atunci, s-au împrăştiat,
ne-am pierdut; cine o mai trăi? Nici nu contează. Şi ce lucruri am luat cu
noi? Această icoană care e acum aici; datorită ei am fost ocrotiţi. De-a
lungul tuturor greutăţilor şi durerilor masacrelor şi al risipirii prin lume –
pentru că nimeni nu primea nişte fugari mizeri, scăpaţi din măcel – icoana
asta a vegheat asupra noastră. Mama a plecat, nepoţii mei care sunt
necredincioşi au aruncat această icoană. Eu i-am spus mamei: „O iau eu,
nu vreau nimic altceva decât această bucată de lemn.” Şi pe bucata asta
de lemn a apărut această icoană care e acum sub ochii voştri. Aşa că mi-
am zis: „A venit ziua să o duc la biserică, ca fiecare să poată lua
binecuvântarea ei”; nu că ar fi vreo mare operă de artă, dar cred că de câte
veacuri este cinstită, a devenit mai frumoasă. Sărutările pe care le-a
primit din inimile credincioşilor s-au întipărit în ea. Să adăugăm şi
sărutările noastre, ca să ne ocrotească!

Să luăm aminte: tot ce stă scris se va împlini, cerul şi pământul vor trece,
dar cuvântul Domnului nu va trece. Dumnezeu să ne aibă-n pază şi Maica
Domnului să ne acopere sub aripile sale, cum îşi adună cloşca puişorii ei!
Amin.

Omilie a Părintelui Ambrozie Fontrier la Duminica

Sfântului Grigorie Palama

26
Astăzi este praznicul teologiei, al teologiei prin excelenţă, şi aş încerca să
schiţez un tablou care să înfăţişeze opoziţia dintre adevărata teologie,
adevăratul teolog şi falsa teologie şi gânditorii care o propagă. Ce este un
gânditor? Chiar când îşi spune creştin, el este în afara adevărului, iar toate
ereziile, ca şi toţi ereticii, de la gânditori vin. Am avut un mare, un foarte,
foarte mare sfânt, Cosma Etolul, de care v-am vorbit în repetate rânduri.
El spunea: „Toate necazurile Bisericii vor veni de la intelectuali”; şi din
aceştia avem destui care sunt în prima linie, care ocupă locurile din faţă şi
care ne împart, nu cuvântul adevărului, ci pe cel al rătăcirii. Sunt cei ce
iau Evanghelia, iau Părinţii, dar care îi interpretează conform principiului
„după părerea mea”. Încercaţi să-i ascultaţi: „Eu spun! Eu gândesc! Eu
fac!” Foarte bine… dar sunt sisteme pe care le inventează, sisteme la care
cugetă în birourile şi în bibliotecile lor, însă ei nu au nici un pic de
părtăşie cu viaţa în Hristos şi în Duhul Sfânt. Aşa sunt gânditorii noştri şi,
vai!, avem mulţi, ca să nu spunem că numai gânditori de felul ăsta avem
astăzi!… Şi multe sisteme au intrat în Biserică şi nu mai vedem unde este
adevărata teologie. Slavă Domnului că avem praznice bisericeşti care ne-
o amintesc.

Prin urmare, Sfântul Grigorie Palama, arhiepiscop de Salonic în plin secol

XIV, a trebuit să ţină piept, el singur, unei tentative a gândirii raţionaliste
lumeşti de a se infiltra în Trupul Bisericii. Filosofia însăşi ataca atunci –
acea filosofie despre care Sfântul Atanasie cel Mare spunea: „Ce-i
filosofia, dacă nu chiar istoria rătăcirilor omeneşti!” Chiar şi cei mai mari
filosofi – şi azi în universităţi aveţi mari gânditori – s-au înşelat. Cei ce
încă şi azi predomină sunt Platon, neoplatonismul, aristotelismul etc. Ei
deschid ochii mari şi vor să explice totul în funcţie de aceşti filosofi, de
care Sfinţii Părinţi, care le cunoşteau bine teoriile, şi-au râs cu mult haz,
fără nici o ezitare. Iată-i pe toţi acolo, Evanghelia explicându-se prin
prisma lor. Aveţi un Platon care are extaze, caută … neo-platonismul în
continuare … şi de-a lungul a zeci de ani, ei caută în ei înşişi Chipul.
Spuneţi-mi! Ce chip poate găsi în el însuşi un filosof, dacă nu propriul
său chip, propria sa gândire? Cum ar spune Sfântul Grigorie Palama, el
contemplă chipuri false. Iar tu, Grigorie Palama, ce-ai văzut tu în inima
ta? Ai studiat Aristotel, ai studiat Platon, ai cunoscut toată cultura
timpului tău, o aveai la vârful degetelor (o învârteai pe degete) şi totuşi,
după ce ai cunoscut totul, ai studiat totul, ai aprofundat totul, te-ai retras
cu familia ta, fiecare-n parte, prin peşteri, prin mănăstiri, prin peşterile şi
stâncile ascuţite şi abrupte ale Athosului. Şi cu ce te ocupai în peştera ta?
Era simplă: „Doamne! Luminează-mi întunericul! Doamne! Luminează-
mi întunericul!” Asta-i tot ce spunea, el care stăpânea ştiinţa şi toată

27
cunoaşterea filosofică a timpului său, şi vă asigur că era de mare volum
pentru acea vreme!… Iar el, care le cunoscuse bine pe toate acestea, le
respinge şi nu-şi păstrează decât o singură rugăciune: „Doamne!
Luminează-mi întunericul!”

Iată! Acela a văzut în adâncul inimii sale adevăratul Chip, ca şi Maica

Domnului în Templu, când înţelesese că trebuia să se întoarcă în adâncul
inimii sale pentru a vedea acolo adevăratul Chip. Iar filosoful ce face?
Dar el contemplă chipuri false, căci adevăratul Chip este cel al sufletului
curăţit prin sfântul şi adevăratul botez. Însă filosofii antici, ca Platon, nu
auziseră de Hristos. Neoplatonicienii auziseră vorbindu-se despre El, dar
cum nu primiseră sfântul botez, ce priveau ei? Ce vedeau ei „în ei înşişi”?
– credeau că văd însăşi lumea, lumea lucrurilor în sine – dacă nu chipuri
false ale omului căzut, alterat, destrămat de păcatul lui Adam care, repet,
a îmbolnăvit firea omenească. Asta este diferenţa între filosof şi teolog!

În timp cea adevăratul teolog este cel ce a trecut prin toate etapele
curăţirii, prin Botez, prin mărturisire, prin rugăciunea neîncetată; este cel
ce s-a curăţit sau cel puţin e pe cale să se curăţească… El a strigat către
Domnul: „Doamne! Luminează-mi întunericul! Doamne Iisuse Hristoase,
miluieşte-mă!” Şi acolo, în aceste fiinţe găseşte Duhul Sfânt inimi
pregătite.

Vă amintiţi de Moise? Timp de patru zeci de zile el a urcat pe Sinai, din

ce în ce mai singur, afundându-se din ce în ce mai mult în înfricoşătoarea
linişte adâncă a culmilor ascuţite ale muntelui Sinai. A postit şi, cu cât
urca mai mult, cum bine explică Sfântul Grigorie de Nissa, cu atât sunetul
trâmbiţei devenea mai puternic. Adică trâmbiţa duhovnicească se face
auzită din ce în ce mai tare. Şi când a ajuns în vârf, a aşteptat, a aşteptat şi
Domnul, glasul lui Dumnezeu a răsunat: „Ascunde-te în scobitura stâncii
şi voi pune mâna Mea peste tine. Voi trece, iar tu nu-Mi vei vedea decât
spatele”. Şi Domnul trece, iar Moise, marele Moise n-a văzut decât
spatele lui Dumnezeu. El care, patru zeci de zile postind, a trebuit să urce
muntele Sinai.

Spune-mi, Moise, că nu mi-ai spus, ce este „spatele” pe care l-ai văzut?

Au trecut veacuri de atunci, mii de ani, şi Sfântul Grigorie, strigând către
Domnul, a fost vrednic, în plin secol XIV, să vadă spatele lui Dumnezeu.
Şi tu, Grigorie, ce e? Explică-ne ce ai văzut. – Da, faţa lui Dumnezeu, n-a
văzut-o nimeni, nimeni nu o va vedea, nici chiar îngerii şi arhanghelii,
heruvimii şi serafimii, care sunt cei mai apropiaţi de El, nici o făptură nu
poate vedea faţa lui Dumnezeu. Atunci, care este acest spate? Este un
simbol: tot ceea ce Dumnezeu ne descoperă, prin lucrările Sale, prin

28
energiile Sale, şi nu prin substanţă, esenţă sau natură; tot ceea ce ne este
nouă necesar.

Aşa că Sfântul Grigorie Palama, în plin secol IV, va înfrunta filosofia şi

filosofii vremii sale, care vorbeau în deşert, în timp ce el vorbea despre ce
cunoştea, adică despre „spatele lui Dumnezeu”, a cărui experienţă o
trăise.

Încăierări, dispute teologice ce-au durat mai mulţi ani, împăraţi sunt sleiţi
de puteri, episcopi şi iată că, prin trei sinoade reunite la interval de câţiva
ani în marea catedrală a Sfintei Sofia, filosofia raţionalistă, principiul
„după părerea mea”, lumea gânditorilor nedespătimiţi, lumea tuturor
acestor profesori de teologie care nu şi-au deschis gura ca să zică:
„Doamne, luminează-mi întunericul!” a trebuit să fie redusă la tăcere de
către el.

De aceea noi îl prăznuim nu numai în ziua adormirii sale, ci şi în a doua

Duminică a Postului Mare, ca pe purtătorul de cuvânt, reprezentantul
adevăratei teologii. Se lovesc de el şi astăzi, nu zic apusenii, papismul
care-l socoteşte eretic, ci chiar toţi cei ce-şi zic ortodocşi, dar nu pot
pătrunde în gândirea sa, pentru că, pentru a pătrunde, pentru a face
experienţa făcută de el, ei refuză să urmeze calea nevoinţei sale:
„Doamne, luminează-mi întunericul!”

Aşadar, care e contribuţia sa? El spune: „Ascultaţi! E imposibil să-L

cunoaştem pe Dumnezeu. Nimeni nu L-a văzut, nimeni nu-L va vedea,
doar Fiul Îl cunoaşte pe Tatăl, cum Tatăl Îl cunoaşte pe Fiul”. Iar
Apusenii: „Da, asta e, Dumnezeu e imposibil de cunoscut şi de observat.”
„Atunci, spune el, e bine! Dar atunci noi suntem nişte orfani; aveţi un
soare, dar sunt nori care-l ascund, niciodată razele lui nu coboară până la
noi.” „Dar atunci, spun ceilalţi, dar dacă Dumnezeu e Cel care intră în
comuniune cu noi, atunci suntem în panteism, din plin. Or, Dumnezeu e
inaccesibil. Da, este inaccesibil. Păi atunci? Dacă El nu este accesibil,
atunci noi suntem nişte biete fiinţe, vedem soarele prin nori, chiar nici nu-
l vedem, suntem în întuneric.” Da, aşa că trebuie aici să fim foarte atenţi,
pentru că se merge pe două linii pe care trebuie să le vedem în acelaşi
timp. Moise n-a văzut faţa lui Dumnezeu. Da! Dumnezeu este
împărtăşibil! Da! Dumnezeu este neîmpărtăşibil! „Atunci cum? Ori un
lucru, ori celălalt!”- ni se spune. Ortodoxia nu este nici rece, nici caldă şi
în nici un caz călduţă! Într-adevăr, Dumnezeu este neîmpărtăşibil,
Dumnezeu este incognoscibil în natura Sa în tainele Sale pe care îngerii
nu le pot cunoaşte; şi, în acelaşi timp, Dumnezeu este împărtăşibil şi aici
suntem noi diferiţi ; soarele luminează pe cer, nu există nori între

29
Dumnezeu şi noi, dar noi ne împărtăşim de El în lucrările Sale, în
energiile Sale, în puterile Sale. Dar ele nu sunt Natura – repet –
neîmpărtăşibilă, incognoscibilă, invizibilă, ci sunt ceea ce Natura Sa
emană spre lume. Raza soarelui nu este soarele, lumina soarelui nu este
soarele şi totuşi nu putem spune că ar fi altceva, ci noi ne împărtăşim de
căldura soarelui, – iată o formă de energie – de razele soarelui, – iată
energia – de lumina soarelui – iată energia. Iată lucrarea; dar nu
participăm la Natura Sa, căci dacă ne-am apropia de ea, am fi mistuiţi de
focul său incandescent de care nimic nu se poate apropia. Aceasta este o
imagine pe care o folosesc, să zicem, ca să ne ajute să percepem mai bine
taina lui Dumnezeu, iar aici Sfântul Grigorie Palama să amintească
întregii Biserici, învăţătura mereu propovăduită, dar care era un pic uitată,
că Dumnezeu ni se împărtăşeşte în energiile Sale necreate. Dacă soarele
nu-şi arată lumina, nu degajă căldură, nu trimite raze, natura noastră,
pământul moare. Închipuiţi-vă un pământ fără soare. E de negândit. La
fel, un Dumnezeu care să nu aibă nici o legătură cu făpturile Sale este,
pentru noi, creştinii ortodocşi, de neînchipuit. De aceea potrivnicii noştri,
în Apus, spun: „Da, Dumnezeu are lucrări, are energii, dar ele sunt
create.” „Mami, dă-mi bani ca să-i fac un cadou lui tati, este ziua taţilor”
Ce? Uite, un cadou, asta-i o făptură. Dar Dumnezeu Se dă pe El însuşi în
energiile Sale, şi nu în fiinţa Sa. Nimic nu stă la mijloc, nici o făptură,
nici un cadou, nici un dar, este chiar Dumnezeu în ceea ce are El de
împărtăşit.

Tot ceea ce este necesar mântuirii noastre, Dumnezeu ne-a dăruit, ceea ce
nu este indispensabil mântuirii, Dumnezeu a păstrat pentru Sine.

Când auziţi acest binecuvântat nume al Sfântului Grigorie Palama, care

chiar a suferit temniţă pentru că refuza să-l pomenească pe patriarhul său
care nu era prea ortodox, a rămas mult timp în închisoare, însă apoi
Dumnezeu l-a scos, a făcut din el un luminător, l-a pus în policandrul
Bisericii şi până astăzi îi face să urle pe vrăjmaşii săi, pe vrăjmaşii lui
Dumnezeu, iar nouă ne deschide gura pentru a binecuvânta pe Tatăl, pe
Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu nostru imposibil de cunoscut şi cu
putinţă de cunoscut prin lucrările Sale întoarse spre lume. Putem să-L
vedem pe Dumnezeu, dar numai spatele Său.

Pentru rugăciunile sale, Dumnezeu să ne învrednicească să-l vedem şi pe

el şi faţa Domnului nostru Iisus Hristos în împărăţia Sa. Amin.

Vlădica Averchie de Jordanville – Predică la

Duminica Biruinţei Orthodoxiei, 1971

30
 Aceasta este credinţa Apostolilor, aceasta, credinţa Părinţilor, aceasta,
credinţa Ortodocşilor, aceasta credinţa care a întărit lumea.

Synodiconul Ortodoxiei

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul, veţi auzi aceste alese şi însemnate
cuvinte din Slujba Orthodoxiei pe care Sfânta Biserică a rânduit-o a fi
săvârşită astăzi. Cea dintâi săptămână a Sfântului şi Marelui Post a
încheiat o săptămână de rugăciune stăruitoare şi nevoitoare pocăinţă.
Acum Sfânta Biserică, dorind a ne întări şi a ne mângâia, a rânduit pentru
noi în această primă săptămână a Postului Mare, în prima sa Duminică,
un praznic duhovnicesc, unul dintre praznicele cele mai dragi şi apropiate
inimilor noastre – cel al Biruinţei Orthodoxiei.

Această prăznuire s-a făcut pentru întâia dată în 842 în Constantinopol,

înaintea fericitei împărătese Theodora, de către Patriarhul Methodie.
Aceasta s-a făcut întru cinstirea surpării ultimei erezii ce a zguduit
Biserica în acea vreme: erezia iconoclasmului. Însă acest praznic al
Sfintei Biserici însemnează biruinţa Sfintei credinţe Orthodoxe asupra
tuturor ereziilor hulitoare, asupra tuturor mincinoaselor învăţături şi
dezbinări.

Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a întemeiat Biserica Sa pe

pământ pentru ca toţi cei ce o alcătuiesc să se poată mântui, să poată ocoli
cursele vrăjmaşului diavol şi să poată intra în Împărăţia Cerească gătită
lor.

Diavolul şi-a folosit toată puterea pentru a încerca să surpe şi să

nimicească Biserica lui Hristos şi prin aceasta să împiedice mântuirea
omului. La început a ridicat cumplite prigoane împotriva Bisericii din
partea jidovilor şi a păgânilor. Vreme de trei veacuri sângele mucenicilor
Creştini a curs fără încetare. Dar diavolul n-a reuşit în încercarea lui.
Sângele mucenicilor, potrivit cuvântului apologetului Creştin Tertulian, a
devenit sămânţa Creştinilor. Creştinismul şi-a biruit prigonitorii. „Mieii
blânzi ai turmei lui Hristos au preschimbat furia de lup a prigonitorilor lor
în blândeţe de miel”.

Dar diavolul n-a putut suferi înfrângerea din mâinile mucenicilor. Când
Biserica lui Hristos a biruit în lume, el a ridicat o nouă prigoană asupra ei,
cu mult mai primejdioasă: dinlăuntrul Bisericii, aşa cum Sfântul Apostol
Pavel a zis mai-nainte în convorbirea sa cu efesenii, că se vor ridica
bărbaţi, „grăind învăţături răstălmăcite (îndărătnicii)”. Sfântul Pavel i-a

31
numit pe aceştia „lupi îngrozitori” (Fapte 20:29,30). Aceştia sunt ereticii,
care au încercat să strice adevărata învăţătură a lui Hristos despre credinţă
şi evlavie, ca să facă această sfântă învăţătură fără folos pentru oameni.

Când s-au întâmplat acestea, Sfânta Biserică, prin cei mai buni slujitori ai
ei, a ridicat armele împotriva acestor eretici pentru a-şi apăra Adevărul,
învăţătura cea curată. Atunci au început a se aduna primele Soboare, mai
întâi locale, apoi A-Toată-Lumea (Ecumenice). Ierarhii au venit împreună
din toate marginile lumii şi prin Sfântul Duh au glăsuit Adevărul cel curat
şi neschimbat, urmând pilda primului Sobor, cel I Apostolesc de la
Ierusalim (Fapte 15:6-29). Ei de asemenea au tăiat ereticii de la Biserică
şi i-au anatemizat.

Aceasta s-a făcut potrivit poruncii Însuşi Domnului nostru Iisus Hristos,
Carele au zis: „Iar de nu-i va asculta pre ei, spune-l Bisericii, şi de nu va
asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş.” (Matei 18:17).
Şi potrivit poruncii Sfântului Apostol Pavel, marele „apostol al
neamurilor” ce zice: „Ci măcar noi, sau Înger din Cer de vă va vesti vouă
afară de ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie.” (Galateni 1:8). Şi
iarăşi zice, într-alt loc: „Cel ce nu iubeşte pre Domnul nostru Iisus
Hristos, anatema să fie! Maranatha!” (I Corinteni 16:22).

Aşadar, sfânta noastră Slujbă a Orthodoxiei, măreaţă şi duioasă, îşi are

obârşia de la Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi de la marele Său
Apostol, chemat de El spre a fi „apostolul neamurilor”, adică al întregii
lumi păgâneşti.

Din veacul al nouălea în Sfânta Biserică s-a statornicit ca această

rânduială să se săvârşească în prima Duminică a Sfântului şi Marelui Post
căreia i se zice Duminica Ortodoxiei. Această sfântă slujbă, fraţi şi
surori, este cu atât mai însemnată şi de mare trebuinţă în aceste rele
vremuri pe care le trăim, vremuri în care credinţa Ortodoxă se
clatină şi se cutremură.

Această clătinare şi zguduire a credinţei Orthodoxe este pricinuită

tocmai de cei care ar trebui să o întărească şi să o sprijine în sufletele
credincioşilor. Cei care ar trebui să fie stâlpii Sfintei Orthodoxii –
înalţi ierarhi între care capii anumitor Biserici locale – se leapădă de
Adevărul Sfintei Orthodoxii. Este înfricoşător că trebuie să spunem
că până şi întâi-stătătorul Bisericii de Constantinopol, cunoscută ca
Biserica „Ecumenică”, cel considerat a fi primul între ierarhii
întregii Ortodoxii, a pornit pe această cale! Fără îndoială că peste
toate acestea stă semnul apostaziei proorocite de Sfântul Apostol
Pavel (II Tes.2-3) – apostazia creştinilor de la Hristos.

32
Ne găsim acum faţă în faţă cu această apostazie. Principala
ameninţare a adevăratei Credinţe creştine, credinţa Orthodoxă, este
aşa-zisa „Mişcare Ecumenică”, condusă de ceea ce este cunoscut sub
numele de „Consiliul Mondial al Bisericilor”, o organizaţie ce
tăgăduieşte dogma unităţii şi infailibilităţii Adevăratei Biserici a lui
Hristos şi încearcă să facă, din toate credinţele mincinoase existente,
o nouă falsă „biserică”, despre care noi credem fără îndoială că va fi
„biserica” lui Antihrist, acea falsă-biserică condusă de Antihristul, a
cărui venire se pregăteşte în lume acum foarte repede.

Din învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Părinţi ai

Bisericii, ştim că Antihristul va fi conducătorul omenirii, politic şi
religios deopotrivă: el va sta la cârma noii false biserici universale; el
va fi de asemenea preşedintele unui nou guvern mondial şi va încerca
să supună totul puterii lui absolute.

Credinţa Orthodoxă – aceasta este credinţa Apostolilor, credinţa

Părinţilor – este acea credinţă pe care Părinţii Apostoleşti, ucenicii
apropiaţi ai Sfinţilor Apostoli şi Sfinţii Părinţi şi Învăţători ai Bisericii şi
urmaşii lor legiuiţi, le-au statornicit în Sfântul Duh, tâlcuindu-le pentru
noi în minunatele şi insuflatele lor scrieri.

Fraţi şi surori, trebuie să păzim această credinţă neclintit de voim

mântuirea cea veşnică!

Vom săvârşi acum împreună această foarte ziditoare slujbă, înduioşătoare

şi nespus de măreaţă, care cuprinde două părţi: prima este rugăciunea
Sfintei Biserici pentru toţi cei ce s-au rătăcit sau au părăsit adevărata
credinţă Ortodoxă; în cea de-a doua parte Sfânta Biserică rosteşte grozava
anatemă împotriva falşilor învăţători, eretici şi schismatici care s-au
învârtoşat în răutatea lor cu încăpăţânare şi care nu doresc să se unească
cu adevărata Biserică a lui Hristos, ci mai degrabă luptă împotriva ei.

Apoi vom cânta „Veşnica pomenire” pentru toţi apărătorii Sfintei

Ortodoxii mutaţi la Domnul şi „Întru mulţi ani” acelor apărători ai Sfintei
credinţe şi Biserici Ortodoxe care sunt încă printre cei vii. Amin.

Duminica Biruinţei Ortodoxiei, 1971

Sfântul Ignatie Brianceaninov – Ortodoxia este

adevărata cunoaştere şi cinstire a lui Dumnezeu
sau despre însemnătatea anatemei în Sfânta Biserică Ortodoxă

33
La începutul cuvântului nostru din Duminica Biruinţei Ortodoxiei, pare
firească întrebarea: ce este Ortodoxia? Ortodoxia este adevărata
cunoaştere şi cinstire a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea la
Dumnezeu în Duh şi în Adevăr; Ortodoxia este proslăvirea omului de
către Dumnezeu, prin harul Preasfântului Duh, dăruit omului. Duhul este
slava creştinilor. Unde nu este Duh, acolo nu există Ortodoxie.

Nu există Ortodoxie nici în învăţăturile şi filozofările omeneşti, stăpânite

de intelectul mincinos şi înşelător, rod al căderii. Ortodoxia este
învăţătura Sfântului Duh, dată omului de la Dumnezeu spre mântuire.
Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este nici mântuire. Oricine va voi să se
mântuiască, mai întâi de toate trebuie să se ţină de credinţa
sobornicească; iar cine n-o va păzi întreagă şi fără de prihană, acela va
pieri în veci (Simbolul de credinţă al Sfântului Atanasie cel Mare).

Pentru a păstra în siguranţă acest zălog al nostru, astăzi Sfânta Biserică

enumără public, în auzul tuturor, acele învăţături scornite şi răspândite de
satana – expresie a vrăjmăşiei împotriva lui Dumnezeu – care defăimează
lucrarea mântuirii noastre şi ne-o răpesc. Biserica demască aceste
învăţături ca pe nişte lupi înfricoşători, ca pe nişte şerpi veninoşi, ca pe
nişte hoţi şi ucigaşi. Prin urmare, păzindu-ne de toate acestea şi scoţându-
i din prăpastia pierzaniei pe cei înşelaţi de acestea, Biserica predă
anatemei acele învăţături şi pe cei ce le urmează cu îndărătnicie.

Cuvântul anatemă înseamnă îndepărtare, lepădare (blestemul lui

Dumnezeu). Atunci când Biserica predă anatemei o învăţătură oarecare,
înseamnă că această învăţătură conţine hulă asupra Duhului Sfânt.
Aşadar, pentru mântuire, aceasta trebuie să fie respinsă şi îndepărtată, tot
aşa cum otrava este ţinută departe de hrană. Atunci când o persoană este
predată anatemei, înseamnă că şi-a însuşit învăţătura hulitoare în mod
irevocabil, lipsindu-se de mântuire el însuşi şi lipsindu-i pe apropiaţii săi,
cărora le-a transmis felul său de gândire. Iar când acea persoană se
hotărăşte să părăsească învăţătura hulitoare şi să primească învăţătura
Bisericii Ortodoxe, potrivit hotărârii Bisericii, este datoare să
anatematizeze falsa învăţătură de care era legat mai înainte şi care îl
ducea la pierzanie, îl înstrăina de Dumnezeu, îl silea să-L duşmănească pe
Dumnezeu, să hulească pe Duhul Sfânt, şi îl ţinea în părtăşie cu satana.

Toate învăţăturile omeneşti, cuprinzând propria cugetare inspirată din

intelectul înşelător, din înţelepciunea trupească – apanajul comun al
duhurilor necurate şi al oamenilor – strecurate abil în învăţătura despre
Dumnezeu, descoperită de Dumnezeu, pricinuiesc moartea veşnică.

34
Cugetarea omenească inclusă în învăţătura credinţei creştine se numeşte
erezie, iar urmarea acestei învăţături – reacredinţă…

Inima lor cea nesocotită s-a întunecat – spune Apostolul despre înţelepţii
care s-au abătut de la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu – zicând că
sunt înţelepţi, au ajuns nebuni; de aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei,
după poftele inimii lor… ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu
în minciună; pentru aceea Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară.

Patimi de ocară însemnează feluritele patimi ale desfrânării. Apolinarie

era stăpânit de patima destrăbălării. Eutihie era robit mai cu seamă de
pofta de arginţi. Iar destrăbălarea lui Arie întrecea orice închipuire.

Ereziile, fiind lucru trupesc, rod al cugetării trupeşti, sunt scorneli ale
duhurilor necurate. Feriţi-vă de eresurile cele împotrivitoare lui
Dumnezeu – zice Sfântul Ignatie Teoforul – deoarece prin însăşi natura
lor, acestea sunt născociri diavoleşti ale şarpelui plin de toată răutatea.
Nici nu este de mirare: duhurile necurate au căzut de la înălţimea
demnităţii duhovniceşti; de la cugetarea duhovnicească ele au căzut în
cugetarea trupească; duhurile necurate sunt complet lipsite de această
posibilitate. La oameni binele este amestecat cu răul, şi de aceea devine
netrebuincios; la duhurile necurate precumpăneşte şi acţionează numai
răul. Cel mai mare păcat al lor este ura nestăvilită faţă de Dumnezeu,
exprimată printr-o straşnică şi neîncetată hulire a Lui. In trufia lor,
demonii s-au ridicat mai presus de Dumnezeu însuşi. Ei au prefăcut
ascultarea de Dumnezeu, firească făpturilor vii, într-o sălbatică
împotrivire, într-o vrajbă de neîmpăcat. De aceea căderea lor este atât de
adâncă, iar plaga morţii veşnice, hărăzită lor, este de nevindecat. Patima
lor esenţială este mândria, ei fiind prea plini de o nemaipomenită şi
neroadă trufie.

Erezia este o armă de temut în mâinile diavolilor! Prin erezii aceştia au

dus la pierzare popoare întregi; răpindu-le pe neobservate creştinismul,
înlocuindu-l cu o doctrină blasfemiatoare, atribuindu-i acestei ucigătoare
învăţături titlul de creştinism reformat, veritabil, purificat. Erezia este un
păcat săvârşit în special de către intelect. Acest păcat, fiind acceptat cu
mintea, se transmite duhului, se răspândeşte în tot trupul, pângărindu-l în
întregime, întrucât acesta are însuşirea de a se pângări şi de a se molipsi
prin comunicare cu duhurile necurate. Păcatul acesta trece neobservat şi
pare de neînţeles pentru cei care nu cunosc îndeajuns creştinismul. Iată de
ce, în mrejele sale cad cu atâta uşurinţă: naivitatea, necunoştinţa,
mărturisirea superficială şi nepăsătoare a credinţei creştine.

35
Într-o perioadă au fost atinşi de erezie chiar şi unii cuvioşi ai lui
Dumnezeu, precum sfinţii Ioanichie cel Mare, Gherasim de la Iordan şi
alţii. Dacă aceşti sfinţi bărbaţi, care-şi duceau viaţa având numai şi numai
grijă de mântuire, n-au cunoscut deîndată hula mascată împotriva lui
Dumnezeu, ce vom zice de cei ce-şi petrec viaţa cufundaţi în grijile
lumeşti, având o cunoaştere cu totul neîndestulătoare despre credinţă?
Cum vor recunoaşte ei erezia aducătoare de moarte, când aceasta apare
ferchezuită sub masca înţelepciunii, a cucerniciei şi a sfinţeniei? Iată din
ce cauză comunităţi întregi şi noroade s-au plecat cu atâta uşurinţă sub
jugul ereziei. Din aceeaşi cauză devine foarte anevoioasă întoarcerea de
la erezie la dreapta credinţă, cu mult mai grea decât întoarcerea din
necredinţă şi din idolatrie. Ereziile care sunt mai apropiate de ateism sunt
mai lesne de recunoscut şi de lepădat decât ereziile nu prea depărtate de
dreapta credinţă, şi de aceea mai acoperite. Împăratul roman cel întocmai-
cu-apostolii, marele Constantin, într-o scrisoare către Sfântul Alexandru,
patriarhul Alexandriei, acuzatorul ereziarhului Arie, îl roagă să curme
disputa ce tulbură liniştea şi pacea prin cuvinte deşarte. Dar, prin aceste
cuvinte numite deşarte, era tăgăduită Dumnezeirea Domnului Iisus
Hristos, era desfiinţat creştinismul. Iată cum necunoştinţa, şi în cazul
acestui bărbat sfânt, râvnitor al blagocestiei, fusese înşelată prin viclenia
ereziei, pe care el nu a putut să o priceapă.

Erezia, fiind un păcat de moarte, se vindecă uşor şi hotărât, ca păcat al

minţii, prin predarea ei sinceră, din toată inima, anatemei. Sfântul Ioan
Scărarul a spus: Sfânta Biserică Sobornicească îi primeşte pe eretici,
atunci când ei predau anatemei cu sinceritate erezia lor (Cuvânt 15, cap.
49) şi îndată îi învredniceşte de Sfintele Taine; în schimb, pe cei căzuţi în
curvie, chiar dacă ei şi-ar mărturisi şi ar părăsi păcatul, porunceşte
urmând apostoliceştilor canoane, să fie îndepărtaţi de Sfintele Taine
pentru mulţi ani (Canon 6 Sinod Laodiceea). Întipărirea cauzată de
păcatul trupesc rămâne în om şi după mărturisirea păcatului şi după
părăsirea lui; întipărirea cauzată de erezie este nimicită îndată după
respingerea ei.

Predarea ereziei anatemei este o doctorie prin care sufletul se eliberează

pe deplin şi definitiv de erezie. Fără această vindecare a ereziei, otrava
hulei împotriva lui Dumnezeu rămâne în duhul omenesc şi nu încetează
să-l clatine cu nedumeriri şi îndoieli pricinuite de compătimirea
nedezrădăcinată faţă de erezie; rămân gânduri ce se ridică împotriva
cunoştinţei de Dumnezeu (II Cor. 10, 5), făcând anevoioasă mântuirea
pentru cel posedat de ele, posedat de legăturile nesupunerii şi împotrivirii
faţă de Hristos, pentru cel ce se află în părtăşie cu satana. În privinţa

36
cumplitei plăgi a ereziei, tămăduirea prin anatematisire a fost totdeauna
socotită ca neapărat trebuincioasă de către Sfânta Biserică.

Fericitului Theodorit, episcopul Cirului, ce se înfăţişase la cel de-al IV-

lea Sinod Ecumenic, având de gând să se îndreptăţească împotriva
acuzaţiilor care i se aduceau, Părinţii prezenţi la Sinod i-au cerut mai întâi
să-l predea anatemei pe ereziarhul Nestorie. Theodorit care, în fond, îl
respingea pe Nestorie, dar nu atât de hotărât precum îl respingea Biserica,
încerca să se îndreptăţească. Părinţii i-au cerut iarăşi să-l dea anatemei,
hotărât şi fără rezerve, pe Nestorie şi a lui învăţătură.

Theodorit iarăşi voia să se disculpe, şi atunci Părinţii i-au cerut cu

fermitate ori să-l anatematizeze de îndată pe Nestorie, ori îl vor socoti
eretic pe Theodorit însuşi. În cele din urmă Theodorit l-a anatematisit pe
Nestorie şi pe toate celelalte eresuri ale vremii. Atunci Părinţii au slăvit
pe Dumnezeu şi l-au declarat pe Theodorit păstor dreptcredincios, iar
Theodorit nu a mai căutat să facă la fel cum dorea mai-nainte, căci
pricinile ce-l îmboldeau să se îndreptăţească au fost astfel alungate din
sufletul său.

Auzind astăzi înfricoşătoarea vestire a leacului duhovnicesc, să-l primim

având adevărata înţelegere a lui şi alipindu-l sufletelor noastre, să ne
lepădăm cu sinceritate, fără făţărnicie şi cu hotărâre de acele pierzătoare
învăţături pe care Biserica le loveşte cu anatema, pentru mântuirea
noastră. Chiar dacă noi le-am respins întotdeauna, să ne întărim prin
glasul Bisericii în lepădarea de ele. Libertatea, uşurarea, puterea
duhovnicească pe care le vom simţi negreşit în noi, ne mărturisesc
dreptatea acestei lucrări bisericeşti şi adevărul învăţăturii pe care Sfânta
Biserică o vesteşte.

Iată, deci, singura atitudine corectă a duhului omenesc cu privire la

înfricoşătoarea plagă a ereziei.

Biserica vesteşte: Cei ce şi-au predat cugetul lor în ascultare faţă de

descoperirea dumnezeiască, slujind-o pre ea, pre aceştia să-i fericim şi
să-i lăudăm; iar celor ce se împotrivesc adevărului, dacă nu s-au pocăit
înaintea lui Dumnezeu, Carele aşteaptă întoarcerea şi căinţa lor, de n-au
voit să urmeze sfintelor Scripturi şi Tradiţiei Bisericii Soborniceşti, să fie
caterisiţi şi anatemisiţi!

Celor ce tăgăduiesc existenţa lui Dumnezeu şi susţin că această lume are

existenţa de la sine şi că toate se săvârşesc fără pronia dumnezeiască,
aşa ca din întâmplare: anatema!

37
Celor ce spun că Dumnezeu nu este Duh, ci materie, şi celor ce nu-L
recunosc ca Sfânt, Atotmilostiv, Preaînţelept, Atotştiutor, rostind alte
asemenea hule: anatema!

Celor ce îndrăznesc să spună că Fiul lui Dumnezeu nu este de-o-fiinţă şi

egal în cinstire cu Tatăl, şi cu Duhul Sfânt; care nu mărturisesc că Tatăl,
Fiul şi Duhul Sfânt sunt un singur Dumnezeu: anatema!

Celor ce îndrăznesc să spună că pentru mântuirea şi curăţirea noastră de

păcate nu sunt de trebuinţă venirea în lume după trup a Fiului lui
Dumnezeu, patimile Lui cele de bunăvoie, de moartea şi Învierea Lui:
anatema!

Celor ce nu primesc răscumpărarea noastră prin har, propovăduită de

Evanghelie, ca singurul mijloc de îndreptare a noastră înaintea lui
Dumnezeu: anatema!

Celor ce cutează să spună că Preacurata Fecioară Maria nu a fost mai

înainte de naştere, întru naştere şi după naştere fecioară: anatema!

Celor ce nu cred că Sfântul Duh i-a înţelepţit pe prooroci şi pe apostoli şi

a binevestit nouă prin ei adevărata cale de mântuire, prin atâtea minuni,
şi că Duhul sălăşluieşte acum în inimile adevăraţilor şi drepţilor creştini,
povăţuindu-i la tot adevărul: anatema!

Celor ce nu recunosc nemurirea sufletului, sfârşitul acestui veac,

Judecata ce va să fie, răsplata cerească pentru faptele cele bune şi
osânda veşnică pentru păcate: anatema!

Celor ce tăgăduiesc Tainele Sfintei Biserici a lui Hristos: anatema!

Celor ce tăgăduiesc Soboarele Sfinţilor Părinţi şi cele predanisite de

către dânşii, în conglăsuire cu descoperirea dumnezeiască, şi păzite cu
sfinţenie de către Biserica Ortodoxă şi Sobornicească: anatema!

Adevărul dumnezeiesc S-a întrupat, ca prin Sine să ne mântuiască pre

noi, cei morţi ca urmare a primirii şi însuşirii a ucigătoarei minciuni. De
veţi petrece voi întru cuvântul meu, cu adevărat Ucenici ai mei sunteţi –
grăieşte El – Şi veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va slobozi pre voi
(Ioan 8, 31-32). Numai cel ce rămâne credincios învăţăturii lui Hristos,
respinge cu hotărâre şi totdeauna va respinge toate învăţăturile ce au fost,
sunt şi vor fi născocite de duhurile necurate şi de oamenii căzuţi, vrăjmaşi
ai învăţăturii lui Hristos, ai înţelepciunii dumnezeieşti, ce ne-a lăsat
legământ să păstrăm unitatea şi deplinătatea lor, numai acela poate să

38
rămână credincios învăţăturii lui Hristos. Învăţătura de Dumnezeu
descoperită se păstrează în toată plinătatea ei numai şi numai în sânul
Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Amin!

Sfântul Ierarh Ignatie (Brianceaninov)

fragmente din Cuvântul la Duminica Biruinţei Ortodoxiei

______
NOTĂ:

Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor sub vrednica păstorire a

pururea-pomenitului sfânt mitropolit Filaret, a predat anatemei
pierzătoarea erezie a ecumenismului, odată cu citirea anatematismelor din
Duminica Ortodoxiei a anului 1983.

Este oare astăzi suficientă denumirea de “ortodox”?

de Arhiepiscopul Averchie de Jordanville
sau îndemnul Vlădicăi Averchie: “Să fim ‘Adevăraţi Ortodocşi’ !”

39
Până nu demult cuvintele “creştin” şi “ortodox” păreau încă limpezi şi
lipsite de orice ambiguitate.

Astăzi, însă, trăim într-o epocă teribilă, viciată de atâtea greşeli şi iluzii,
încât aceste cuvinte prin ele însele nu mai sunt suficiente, ele necesitând
lămuriri suplimentare. Cuvintele respective nu mai exprimă demult
realitatea, ci mai degrabă sunt înţelese de o manieră subiectivă şi
decepţionantă.

Numeroasele societăţi şi organizaţii ce se numesc “creştine”, deşi nu

există nimic creştinesc în ele, merg adeseori până la respingerea dogmei
de căpetenie a creştinismului: Dumnezeirea Domnului nostru Iisus
Hristos (ca de pildă, în cazul celor ce se intitulează “martori ai lui
Iehova”, pentru care Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu). În realitate
aceste organizaţii nu sunt decât nişte secte străine de adevărata Biserică
Creştină, cât şi de învăţătura Sfintelor Evanghelii.

Totodată, cuvântul “ortodox” nu mai exprimă ceea ce ar fi trebuit să

exprime, deoarece mulţi dintre cei ce, în fapt, au apostaziat de la
Adevărata Ortodoxie, trădând Credinţa Ortodoxă şi Biserica, continuă să
se numească pe sine “ortodocşi”. Din rândul acestora fac parte
“inovatorii”, cei ce au respins duhul Ortodoxiei şi au devenit potrivnicii
sfintelor canoane; “renovatorii” aşa-zisei “Biserici vii”, o biserică ultra-
modernă, instalată de autorităţile bolşevice la începutul revoluţiei din
Rusia. Sfântul patriarh Tihon a condamnat această biserică (oprind şi
reforma calendarului care tocmai începuse); “neo-ortodocşii”
contemporani pretind că Ortodoxia ar trebui “renovată”, în realitate
“reformată”, întrucât Biserica Ortodoxă este “depăşită” şi “muribundă”!
Emisarii lor circulă peste tot, repetând încontinuu aceleaşi idei ale lor şi
uitând să-si concentreze atenţia mai curând asupra “renovării” sufletelor
lor şi asupra “reformei” firii lor păcătoase, supuse patimilor. Ei doresc cu
orice preţ o unire fără unitatea în duh şi adevăr, singura care face posibilă
o astfel de unire. În vremurile noastre, dintre aceştia fac parte ultimii
patriarhi ai Constantinopolului, care, după ce au recunoscut “Biserica
vie” sovietică, acum îl recunosc pe “papa de la Roma”, ca “primat de
onoare” în Biserica lui Hristos. Acestora li se întâmplă să-i primească pe
papistaşi la Sfânta Împărtăşanie, fără ca aceştia să fi fost în prealabil
reprimiţi în Sfânta Biserică Ortodoxă.

Deci aşa procedează cei ce participă la mişcarea numită “ecumenică”, şi

care depun mari eforturi să fabrice în grabă mare o pseudo-biserică
deosebită de toate confesiunile existente.

40
Cine oare ne va contesta dreptul de a nu-i recunoaşte pe aceştia în calitate
de ortodocşi, deşi ei insistă să se numească ca atare, asumându-şi
importante funcţii şi înalte demnităţi în Ortodoxie. Într-adevăr, citim în
istoria Bisericii cum au fost osândiţi solemn de Biserică şi depuşi din
treaptă numeroşi eretici şi chiar ierarhi de rang înalt, ca de pildă Nestorie,
patriarh al Constantinopolului, osândit la Sinodul III ecumenic.

Dar ce vedem astăzi?

Vedem că ne aflăm în perioada unor concesii fără limite şi colaborări

dubioase. Acţiuni dintre cele mai heterodoxe nu deranjează pe nimeni.
Aproape că nimeni nu mai reacţionează în vreun fel la apostazia eretică şi
puţini sunt cei ce se gândesc la aşa ceva!

A cui conştiinţă oare se poate împăca cu situaţia din zilele noastre? Cine
poate să-şi închidă ochii la vederea atâtor încălcări, atâtor minciuni, fără a
se tulbura câtuşi de puţin?

Pare ciudat când îi auzi pe unii ce se cred ortodocşi şi care ne tratează de

“schismatici”, “retrograzi”, “obscurantişti”, pentru că nu mergem în pas
cu epoca şi nu părăsim învăţăturile evanghelice ale Sfintei Biserici
Ortodoxe.

De fapt, nu suntem noi schismaticii, ci toţi cei ce urmează spiritul

schismatic şi se separă de Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi
Apostolească, sfidând Credinţa Sfinţilor Părinţi, Credinţa dreptslăvitoare
care ţine lumea.

Cât despre unire – noi ne aflăm în unire cu al nostru Cap, Mântuitorul

Iisus Hristos, cu sfinţii Săi ucenici şi apostoli, cu Sfinţii Părinţi şi doctori
ai Bisericii, cu marii luminători şi stâlpi ai Credinţei şi ai evlaviei, care au
trăit în Patria noastră, sfânta Rusie şi în lumea întreagă.

Prin urmare, cine sunt cu adevărat schismatici?

Aceştia, bineînţeles, nu sunt cei ce urmează duhul Ortodoxiei tradiţionale,

ci toţi cei ce se îndepărtează de la dreapta Credinţă a lui Hristos şi resping
adevăratul duh patristic al evlaviei dreptslăvitoare, chiar dacă vom întâlni
printre ei pe cei mai mulţi dintre patriarhii contemporani care au
denaturat Ortodoxia Sfinţilor Părinţi…

Şi într-adevăr, Mântuitorul nostru Iisus Hristos n-a promis mântuirea

veşnică unui număr mare de oameni, ci dimpotrivă, turmei celei mici,

41
care îi va rămâne credincioasă până la sfârşit, până la ziua de temut a
celei de a doua slăvite veniri, când va veni să judece viii şi morţii…

Iată de ce noi propunem să fie reexaminată terminologia acceptată până

acum, pentru că nu este îndeajuns să se numească cineva “creştin”, ci s-ar
cuveni să i se spună “adevărat creştin”, şi de adăugat “ortodox”, pentru a
nu fi confundat cu ortodoxia modernistă.

În prezent, sub masca Ortodoxiei se ascunde non-ortodoxia. Ar fi timpul

să se formuleze o nouă denumire pentru ceea ce numim noi Ortodoxie, iar
acest lucru nu va fi deloc uşor.

Toţi adevăraţii ziloţi ai Credinţei Ortodoxe, care Îl slujesc numai pe

Hristos, Mântuitorul nostru, se numesc Adevăraţi Creştini Ortodocşi.

Cine sunt ei?

Ei sunt în acelaşi timp cei din patria noastră Rusia, captivi ai fraţilor lor,
potrivnici lui Dumnezeu. În Rusia aceşti ziloţi au intrat în catacombe
asemeni creştinilor din primele veacuri, iar în Grecia, patria noastră soră,
Adevăraţii Creştini Ortodocşi au refuzat să accepte nu numai noul
calendar, ci şi orice altă inovaţie.

Să remarcăm evlavia lor deosebită faţă de acest atlet al Sfintei Ortodoxii,

care a fost Sfântul Marcu, mitropolit al Efesului, cel ce a refuzat falsa
unire impusă la Florenţa, în 1439.

În lupta noastră fermă pentru adevărata Credinţă şi Biserică e necesar să

nu amestecăm nimic personal – nici un orgoliu, nici o exaltare – care
conduc inevitabil la nenumărate greşeli şi chiar la căderi, după cum s-a
observat de atâtea ori. Noi nu ne proslăvim pe noi înşine, ci proslăvim
curata şi neprihănita Credinţă a lui Hristos. Nu este îngăduit nici un
“fanatism”, întrucât orbirea ochilor duhovniceşti a celor ce au “râvnă fără
de cunoştinţă”, în loc să întărească în credinţă, nu face decât să
îndepărteze de la credinţă.

Important este să conştientizăm că adevăratul creştin ortodox nu este

cineva care respectă formal dogmele Ortodoxiei, ci numai acela care,
potrivit unei expresii reuşite a Sfântului Tihon de Zadonsk, gândeşte în
chip ortodox, trăieşte în chip ortodox şi transpune duhul ortodox în
viaţa sa.

Duhul ascetic – această renunţare la lume, susţinută cu atâta claritate în

scrierile Sfinţilor Părinţi, sunt combătute de “neo-ortodocşii” care vor cu

42
orice preţ să se ghideze după duhul acestei lumi “care zace în rău” şi a
cărui tată, după cuvintele lui Hristos Însuşi, este diavolul.

Ei vor să-i fie pe plac nu lui Dumnezeu, ci prinţului lumii acesteia,

diavolului, încetând în acest fel de a fi creştini ortodocşi, chiar dacă
continuă să se numească astfel…

Dacă vom cerceta cu seriozitate şi în profunzime problemele respective,

ne vom da seama că modernismul ne conduce departe de Hristos şi de
adevărata Biserică şi ne vom îngrozi observând cu ce repeziciune
progresează apostazia…

Să nu ne fie teamă că vom rămâne în minoritate, departe de posturile şi de

titlurile pompoase. Să ne amintim de Caiafa, care deţinea cinul de înalt
preot al Dumnezeului Celui Adevărat, şi totuşi, în ce prăpastie a căzut,
devenind deicid.

Prin urmare, necăutând la faptul că trăim într-o lume care s-a lepădat de
Dumnezeu, să luptăm nu pentru slava lumească, care nu ne va mântui, ci
pentru a fi împreună cu mica turmă a lui Hristos.

Să fim ADEVĂRAŢI CREŞTINI ORTODOCŞI!

Foto : Sf. Ioan Maximovici, Cuv. Arhiep. Averkie şi episcopi ROCOR

împreună cu ierarhi vechi-calendarişti greci

NOTĂ:

Este de remarcat faptul că atât Biserica din Catacombe aflată în Rusia

comunistă (“Tihoniţii”) cât şi Vechi Calendariştii greci, între care era
foarte grea orice comunicare la acea vreme, se numeau pe sine “Adevăraţi
Creştini Ortodocşi”

CUM S-AU FERIT SFINTII DE EREZII ?

Să luăm exemple din teritoriul canonic al Patriarhiei de

Constantinopol, din Noua Romă, sau chiar din Muntele Athos, care este

43
considerat de către şefii actuali ai Fanarului ca aparţinând teritoriului
acestei Patriarhii.

Nestorie a fost şi el patriarh al Constantinopolului şi – când

începea să-şi predice erezia – preoţii se despărţeau de el şi refuzau să-i
pomenească credincioşii şi numele la Liturghie. Avem mărturia în
viaţa SFANTULUI IPATIE DIN RUFINIANUS, care este pomenit pe
17 iunie: „Când Nestorie venea din Antiohia pentru a primi titlul de
patriarh al vestitului Oraş Imperial al Constantinopolului, aflându-se în
suita lui Dionisie, care devenise Guvernatorul provinciei Orientum [1],
Sfântul Ipatie are o vedenie în clipa în care Nestorie se apropie de cetate.
El vede, în sfânta biserică din capitală, pe mireni punându-l pe Nestorie
pe tron ; un glas se auzi îndată: „În trei ani şi jumătate, această neghină va
fi smulsă”. Faptul că, în vis, laicii înscăunau pe Nestorie arată că cel ce
devine eretic pierde continuitatea apostolică, chiar dacă, în chip părelnic a
fost hirotonit de doi sau trei episcopi.

Atunci Sfântul Ipatie începu să spună câtorva oameni, mai ales

fraţilor din mănăstirea sa: „Acest om care tocmai soseşte îmi aduce multă
nelinişte, fiii mei, căci am văzut că se va abate de la credinţă; dar nu va
păstori decât trei ani şi jumătate”. Din întâmplare, Nestorie a aflat ce
spunea Ipatie despre el şi de aceea, când a trecut prin apropierea
mănăstirii sfântului, el a refuzat să intre ca să-l întâlnească, chiar dacă a
fost până acolo peste tot şi chiar dacă a trecut, în vizita sa prin capitală, pe
la toate mănăstirile şi la toţi egumenii şi ierarhii Bisericii. Cum a intrat în
oraş şi a luat în stăpânire tronul patriarhal, a trimis la Sfântul Ipatie pe
nişte clerici cu mesajul: „Mergeţi şi ziceţi acestui visător găunos: Voi
domni douăzeci de ani în cetate şi ce vor fi atunci visele tale?” Sfântul
Ipatie le răspunse: „Spuneţi patriarhului că dacă vedenia pe care am avut-
o se împlineşte, aceasta este o descoperire dumnezeiască; dacă nu, este un
vis, o închipuire pe care am avut-o ca orice om.” Încurcat de acest
răspuns adus de trimişii lui, după câtva timp Nestorie trimite alţi emisari
să-l prindă în cursa propriilor cuvinte. Dar după ce l-au încercat punându-
i întrebări plicticoase şi nefolositoare, nu numai că nu-l puteau surprinde
în cuvintele sale, dar plecau şi plini de admiraţie pentru el, pentru că
înţelegeau cu câtă înţelepciune era sfântul dăruit. Pentru aceasta Nestorie
l-a lăsat în pace şi nu a mai trimis la el pe nimeni. Cei trei ani s-au scurs
şi comoara cea rea din inima lui Nestorie începu puţin câte puţin să se
arate. În predicile lui se porni să spună lucruri groaznice despre
Dumnezeu, care au şi căzut asupra capului lui şi pe care nu se cuvine ca
noi să le repetăm. Acest om făţarnic nu cunoştea Sfânta Scriptură, care
zice: „Cine va povesti despre naşterea Sa?” şi „Nu iscodi cele mai presus
de mintea ta!”. Când Sfântul Ipatie înţelese că Nestorie avea

44
învăţături eretice, îi şterse numaidecât numele din diptice în biserica
Sfinţilor Apostoli, aşa încât să nu se mai pomenească numele lui la
Sfânta Jertfă.

„Când află episcopul Eulalie, se nelinişti gândind la urmările celor

întâmplate. Şi văzând că mulţi au început să facă la fel, Nestorie îi
porunci să-l pedepsească pe Ipatie, căci Nestorie era încă la putere în
cetate. Atunci episcopul Eulalie îi vorbi lui Ipatie cu aceste cuvinte: „De
ce i-ai şters numele din diptice fără să gândeşti la ce va urma? ”
Sfântul îi răspunse: „Cum am aflat că spune erezii despre Dumnezeu,
am încetat orice comuniune cu el şi nu-i mai pomenesc numele;
pentru că nu este episcop”. Atunci mâniindu-se, episcopul spuse:
„Ajunge! Îndreaptă ce ai făcut căci altfel voi lua măsuri asupra ta”.
Sfântul Ipatie răspunse: „Fă ce vrei. Cât despre mine, sunt gata pentru
orice suferinţă, de când am hotărât să rup comuniunea cu el.” Iar în
ziua când Nestorie a plecat la Efes şi s-a adunat sinodul care l-a şi depus,
Sfântul Ipatie are o vedenie cu un înger al Domnului care-l ia pe Sfântul
Apostol Ioan şi îl aduce la credinciosul împărat, spunându-i: „Vei zice
împăratului: Osândeşte-l pe Nestorie”. Iar împăratul l-a osândit, după
cum i-a spus Evanghelistul Ioan. Sfântul Ipatie a însemnat ziua aceea şi s-
a adeverit că Nestorie fusese depus după ce s-au scurs cei trei ani şi
jumătate, aşa cum Dumnezeu prevestise sfântului. Şi după câteva zile
decretul de depunere a fost adus la Constantinopol. I s-a dat citire înaintea
clerului şi a poporului, episcopul Eulalie şi Sfântul Ipatie fiind de faţă, şi
unul şi celălalt, în biserică.”

Prin această pildă se arată că preoţii ortodocşi nu primeau să

pomenească numele patriarhului la Liturghie, chiar dinainte de
sinodiceasca judecată. Ei socoteau că Nestorie nu este episcop – şi asta
înainte ca erezia să fie osândită la al Treilea Sinod Ecumenic de la
Efes (431). De fapt, o erezie este o erezie, chiar dacă este sau nu
osândită de vreun sinod.

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR învaţă: „Vrăjmaşi ai lui

Dumnezeu nu sunt doar ereticii, ci şi cei aflaţi în comuniune cu ei!”.

Viata SFANTULUI MAXIM MARTURISITORUL este o pildă

şi mai însemnată pentru acelaşi fel de atitudine. Atunci când toţi
patriarhii, din convingere sau de frica împăratului, au devenit
monoteliţi, Sfântul Maxim, care era simplu monah , nu a primit să se
împărtăşească cu ei. Pentru el problema nu era aceea a canonicităţii
acestor biserici, ci înainte de toate aceea a Ortodoxiei lor.

45
 Fără credinţa cea dreaptă, la ce ar folosi presupusa lor
„canonicitate”? Când trimişii patriarhului au venit la el în temniţă au
încercat să-l facă să creadă că este în afara Bisericii, căci toate bisericile
locale erau oficial monotelite: „De ce Biserică ţii? De cea de
Constantinopol, de Roma, de Antiohia, de Alexandria sau de Ierusalim?
Fiindcă toate aceste Biserici, cu părţile cele ce se află sub ele, sunt unite.
Deci, de eşti fiu al Bisericii soborniceşti, intră neîntârziat în comuniune
cu noi, ca să nu te trezeşti pe cine ştie ce drum străin sau nou, care te va
face să cazi acolo unde nu te aştepţi!”

Iar sfântul a grăit: „Domnul Hristos a numit Sobornicească Biserică

pe acea care păzeşte adevărata şi mântuitoarea mărturisire de credinţă.
Pentru această mărturisire El l-a numit pe Petru fericit şi a spus că va zidi
Biserica Sa pe această mărturisire. Totuşi eu vreau să cunosc
mărturisirea voastră, pe care se întemeiază, ziceţi voi, unitatea
întregii Biserici. Dacă ea nu se împotriveşte Adevărului, nu voi mai
rupe comuniunea cu voi.” Apoi, văzând că această mărturisire se
îndepărta de Adevăr, Sfântul Maxim nu a primit să semneze.

Mai apoi, când patriarhul Romei care era încă ortodox, în ciuda
spuselor trimişilor Patriarhatului, a condamnat monotelismul patriarhilor
răsăriteni, Sfântul Maxim a mărturisit că, fiind lipsiţi de credinţa
ortodoxă, patriarhii acestor aşezări şi-au pierdut continuitatea
apostolică, deci şi „puterea de a lega şi a dezlega”. A mai spus: „Au
fost depuşi şi lipsiţi de treapta preoţiei în sinodul local ce s-a întrunit
de curând la Roma. Ce Taine mai pot ei săvârşi? Sau ce duh va
coborî asupra celor ce sunt hirotoniţi de ei?”

Vrăşmaşii lui au încercat să-l facă să spună vorbe de prisos,

întrebându-l astfel: „Atunci, doar tu te vei mântui, în timp ce toţi ceilalţi
se vor pierde?”

Iară Sfântul, cu mare înţelepciune de la Duhul Sfânt care se

odihnea întru el, răspunse: „În Babilon, când tot poporul se închina statuii
de aur, cei Trei Sfinţi Tineri nu osândeau pe nimeni la pieire. Ei nu se
îngrijeau de ce făceau ceilalţi, ci erau cu băgare de seamă la ce făceau ei
înşişi, din teamă să nu se înstrăineze de adevărata milă. Ca şi ei, aruncat
în groapa cu lei, Daniel nu osândea pe nimeni dintre cei ce nu se rugau lui
Dumnezeu, pentru a împlini legea lui Darius, ci el păzea în inimă lucrarea
sa şi a voit mai degrabă să moară decât să păcătuiască împotriva
conştiinţei sale, călcând Legea lui Dumnezeu. Dumnezeu mă opreşte să
osândesc pe cineva sau să pretind că doar eu mă mântuiesc! Acestea fiind

46
zise, voi alege mai degrabă să mor decât să apostaziez în vreun fel de la
credinţa cea adevărată şi să sufăr apoi chinurile conştiinţei.”

Zis-au lui :

– Dar ce vei face, de vreme ce cei din Roma sunt uniţi cu cei din
Constantinopol? Căci aseară au sosit de la Roma două delegaţii şi mâine
dimineaţă, în ziua duminicii, se vor împărtăşi cu Patriarhul din
preacuratele Taine.

Cuviosul răspunse:
– Chiar dacă tot universul va fi în comuniune cu patriarhul, eu nu
voi fi în comuniune cu el. Precum ştiu că Sfântul Duh prin Apostolul
Pavel spune că îngerii înşişi vor fi anatema dacă ar propovădui într-
alt chip, aducând ceva nou la credinţă”.

Cu altă ocazie, Eparhul Constantinopolului l-a întrebat pe Sfîntul

Maxim:

„Vei intra în comuniune cu Biserica noastră sau nu?”

„Nu voi intra,” a răspuns sfîntul.

„De ce?” a întrebat Eparhul.

„Deoarece a încălcat hotărîrile Sinoadelor Ortodoxe”, a spus Maxim.

Eparhul a continuat: „Dacă este aşa, cum se face că părinţii acelor

sinoade rămîn în dipticele Bisericii noastre?”

„Ce cîştigaţi pomenindu-i, dacă vă lepădaţi de învăţăturile lor?” l-a

contrazis sfîntul.

Cum se vede, poziţia Sfântului Maxim este clară, de unde şi

numele de Mărturisitorul: criteriul Ortodoxiei este credinţa
apostolică, scripturistică şi patristică, şi nu patriarhii, Bisericile
locale prin ele însele. Dacă ele încetează să mai mărturisească
credinţa transmisă până atunci, trebuie să ne rupem de ele pentru că
au încetat să mai aibă autoritatea dată de Hristos Apostolilor şi
urmaşilor lor, episcopii. [2]

După pilda Sfântului Maxim, o putem înfăţişa şi pe cea a

SFÂNTULUI TEODOR STUDITUL care, în timpul prigoanelor
iconoclaste, nu a primit comuniunea cu patriarhii potrivnici

47
icoanelor, nici chiar cu patriarhul ortodox – când acesta din urmă, de
teamă, a încălcat canoanele slujind a patra căsătorie a împăratului.

„Deci, aprinzându-se cu râvna dupa legea dumnezeiască, a

trimis la toti călugării vestindu-le fărădelegea împăratului și
poruncind să-l scoată despărțit de biserica lui Hristos, ca pe un
defăimător al legii lui Dumnezeu, care, îndrăznind a se însoți cu
rudenia lui a făcut sminteală altora.”

Iar în epistola către egumenul Teofil, Sfântul Teodor Studitul

spunea: ”Știind că este erezie, să fugi de erezie, adică de eretici, adică
nici să te împărtășești cu ei, nici să-i pomenești la dumnezeiasca
liturghie, în preasfânta ta mănăstire. Fiindcă cele mai mari
amenințări spuse de sfinti zac asupra celor ce se învoiesc, chiar
numai să-i primească la masă.”

Vedem că această atitudine ortodoxă a fost întărită de canoanele

Sinodului 1-2.
Partea a doua a canonului 15 al sinodului 1-2, laudă pe cei care se
despart de patriarhul sau de episcopul care predică erezia în public, chiar
dacă acesta nu a fost anatemizat de vreun sinod. Iata textul canonului:”
Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al
lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinți,
firește adică, de comuniunea cu acela care propovăduiește eresul în
public și cu capul descoperit îl învață în Biserică, unii ca aceștia nu
numai că nu se vor supune certării canonicești, desfăcându-se pe
sineși de comuniunea cu cel ce se numeste episcop chiar înainte de
cercetarea sinodiceacă, ci se vor învrednici și de cinstea cuvenită
celor ortodocși. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe
pseudoepiscopi și pe pseudoînvățători și nu au rupt cu schisma
unitatea bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de
dezbinări”.

CUVIOSUL NICHITA era din Bitinia și a trăit pe vremea luptei

împotriva Sfintelor icoane.

Lupta, în noul ei val, după moartea împaratesei Irina, a fost

deschisă de împaratul Leon Armeanul, în anul 813. Dreptcredincioșii erau
prigoniți, clericii surghiuniți și însușii patriarhul a fost înlocuit cu un
om al împaratului, trecut în câteva zile prin toate treptele ierarhiei,
Teodosie cu numele. Împreună cu alti egumeni, Cuviosul Nichita a fost
închis în temniță și, apoi, trimis în surghiun, mărturisind și suferind
neclintit timp de șase ani, pentru credința pe care a mărturisit-o la al
șaptelea Sinod, de la Niceea, din anul 787.

48
 Trecînd iarna şi Sfîntul şi Marele Post de patruzeci de zile, după
prealuminatul praznic al Sfintelor Paşti, i-a dat pe ei lui Ioan gramaticul,
ca celui ce avea gură de orator ca a diavolului, ca să-i muncească precum
va voi. Iar acest tiran, închizînd pe fiecare deosebit, în diferite temniţe îi
muncea, nu mai puţin de cum munceau păgînii pe sfinţii mucenici. Pentru
că temniţele erau strîmte, întunecoase, rele şi pline de toate nevoile cele
grele, că nu aveau nici paturi, nici răcorire şi li se da printr-o ferestruică
mică pîine necurată şi umedă, ca la cîini, şi aceea cîte o unghie pe zi, ca
numai să nu moară de foame, iar apă li se dădea tulbure şi necurată, căci
socotea acel muncitor, Ioan, căci cu o nevoie ca aceea o să-i biruiască pe
acei părinţi şi să-i silească la credinţa lor cea rea, ori să-i omoare. Şi încă,
spre cea mai mare mîhnire a Cuviosului Nichita, pe un ucenic al lui tînăr,
anume Teoctist, prinzîndu-l înrăutăţitul acela Ioan şi asemenea
închizîndu-l cu sila în temniţă, cu foamea şi cu setea îl muncea.

După aceea, acei eretici răucredincioşi, văzînd pe părinţii aceia că

voiesc mai bine să moară decît să se depărteze de credinţa lor cea deaptă,
au găsit asupra lor o amăgire ca aceasta, zicîndu-le: "Nu avem trebuinţă
de altceva de la voi, decît numai împreună cu Teodot, patriarhul, să
vă împărtăşiţi în biserică cu Sfintele Taine, iar mai mult decît aceea
să nu faceţi nimic. Şi astfel veţi merge în libertate în mănăstire, cu
credinţa şi înţelegerea voastră".

Cu acel vicleşug ereticesc amăgindu-se părinţii, ca şi cum se

învoiau într-acea vreme la eresul lor, dar pe urmă, cunoscînd amăgirea
aceea, se căiau foarte mult şi s-au îndreptat bine. Deci, fiind liberaţi
fiecare dintru a sa închisoare şi din legături, au mers la Cuviosul Părinte
Nichita, sfătuindu-l şi rugîndu-l ca, învoindu-se şi el cu împărtăşirea lui
Teodot, să iasă din temniţă. Dar nevrînd Sfîntul Nichita să lase
închisoarea pe care o răbda pentru Hristos şi nesuferind de loc să-i asculte
pe dînşii, îi stăteau împotrivă părinţii, zicîndu-i: "Nu se poate să ieşim noi
de aici şi pe tine să te lăsăm. Puţin este lucrul pe care-l cer ei de la noi,
adică numai să ne împărtăşim cu Teodot, iar credinţa noastră să ne-o
ţinem, să potrivim judecata la vremea nevoilor acestora, ce ne sînt
deasupra. Cu acest mic lucru să ne dezlegăm pe noi înşine, ca nu cu totul
să ne pierdem".

Astfel ei cu supărare stîndu-i împotrivă şi mult timp silindu-l, a

ieşit Cuviosul Nichita chiar nevrînd, nu de pătimirea cea rea fugind, nici
de munci temîndu-se, ci ascultînd cu dinadinsul rugă-mintea părinţilor
acelora şi cărunteţile lor văzîndu-le, s-a plecat spre sfătuirea acelora, fără
voia sa. Căci, fiindu-le înainte viaţa şi moartea, cu voie îi era lui ca pentru
dreapta credinţă să-şi aleagă mai bine moartea decît viaţa. Însă nu s-a

49
lepădat într-acea vreme de cinstita însoţire a părinţilor, cărora le ştia şi
credinţa cea dreaptă şi îmbunătăţita viaţă. Deci au mers cu toţii la
mincinosul acela patriarh. Iar acela, ca să-i vîneze cu mai multă
uşurinţă spre a lui împărtăşire, i-a dus la un oarecare loc de
rugăciune, care într-adins era împodobit cu icoane, ca, văzînd
părinţii sfintele icoane, să socotească că patriarhul este
dreptcredincios. Acolo, Teodot slujind, au primit împărtăşirea din
mîinile lui, pentru că auzeau din gura aceluia nişte cuvinte ca
acestea: "De nu va cinsti cineva icoanele lui Hristos, anatema să fie!"
Aceasta o zicea el, nu cinstind icoana Mîntuitorului, ci făţărnicindu-
se înaintea lor, ca să nu se îndoiască a se împărtăşi cu dînsul.

După aceasta, plecînd fiecare la a sa mănăstire, Cuviosul Nichita

cu jale în inimă s-a rănit, căci cu Teodot, mincinosul patriarh, cu
făţarnicul înşelător s-a împărtăşit; că şi pe acea mică abatere din
calea cea dreaptă sfîntul ca pe o întreagă rătăcire o socotea pentru el.
Deci, a socotit să fugă într-altă parte şi acolo să se pocăiască de greşeala
sa. Şi intrînd într-o corabie, a plecat la ostrovul ce se numea Proconis.
Apoi, socotind în sine că unde i-a fost greşeala, acolo se cade să-i fie şi
pocăinţa, s-a întors iarăşi în Bizanţ şi, umblînd prin cetate, învăţa fără
frică pe popor ca să se ţină de dogmele cele drepte, care la al şaptelea
Sinod din toată lumea s-au stabilit de Sfinţii Părinţi.

Înştiinţîndu-se împăratul de aceea, a chemat la dînsul pe sfînt şi i-a zis lui:

"Pentru ce nu te-ai dus la mănăstirea ta, precum s-au dus şi ceilalţi
egumeni? Pentru ce tu singur ai rămas umblînd după voia ta, iar poruncii
noastre, precum am zis, nu te-ai supus? Oare socoteşti întru nimic
stăpînirea noastră? Deci, ascultă porunca noastră şi te du la mănăstirea ta;
iar de nu, apoi voi porunci să te muncească pe tine". Iar sfîntul cu glas lin
a răspuns, zicînd: "Eu, o, împărate, nici la mănăstirea mea nu mă voi
duce, nici credinţa mea nu voiesc a o lăsa. Ci, în mărturisirea mea petrec
şi voi petrece, în care şi părinţii mei, sfinţii episcopi cei dreptcredincioşi,
au petrecut; care au pătimit izgonire şi închisori cu nedreptate de la tine şi
la multe primejdii s-au dat, apărînd Biserica cea dreptcredincioasă, în
care stăm şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu. Şi să ştiţi de
la mine cu adevărat, că nici de moarte nu mă tem, nici viaţa aceasta
vremelnică nu o iubesc. Dumnezeu îmi este mie martor, că am făcut ceea
ce nu mi se cădea să fac. Ci, pentru ascultarea bătrînilor m-am supus
nevrînd, împlinind voia lor, m-am împărtăşit cu mincinosul patriarh
Teodot, de care lucru îmi este jale şi mă căiesc. Deci, să ştii bine că de
acum înainte nici o împărtăşire nu-mi este cu voi. Ci petrec întru
predaniile Sfinţilor Părinţi, pe care le-am primit de la început. De
aceea, fă cu mine ce vrei, fără a nădăjdui să auzi altceva de la mine".

50
 Văzînd împăratul voinţa aceea neschimbată, l-a dat unui oarecare
Zaharia, mai mare peste palatele împărăteşti, care se numea "Mangan", ca
să-l ţină sub strajă, pînă va hotărî în privinţa lui. Iar Zaharia, fiind om bun
şi dreptcredincios, nu numai că nu a necăjit cu nimic pe bătrîn, dar şi
cinste multă îi dădea lui. După aceea împăratul a trimis pe Cuviosul
Nichita în surghiun la o insulă mică, care purta numele Sfintei Muceniţe
Glicheria, pentru că acolo se aflau sfintele ei moaşte. O biserică şi
mănăstire era zidită în numele ei, care era încredinţată de stăpînirea
ereticească oarecărui famen, cu numele Antim. Acel om era foarte rău,
vrăjitor, urîtor de cele sfinte, rău-meşteşugar, vrăjmaş viclean, mîndru şi
nemilostiv, pentru a lui sălbăticie şi rău nărav, locuitorii de acolo îl
numeau Caiafă. Pentru că unora ca acelora se dădeau pe atunci
rînduielile mănăstirilor, ca nu întărindu-se stăpînirea mirenească, să
răstoarne toate din voia lor.

Acela, luînd pe sfîntul trimis la dînsul, îl chinuia cu dinadinsul.

Pentru că, închizîndu-l într-o temniţă foarte strîmtă, totdeauna muncea pe
plăcutul lui Dumnezeu, nelăsîndu-l să privească afară din temniţă, singur
purtînd cheia temniţei şi poruncind ca printr-o gaură să-i dea foarte puţină
mîncare. Căci lui Antim îi era făgăduită o mai mare cinste de la
începătorii ereticilor, de va sili pe Nichita spre socotinţa lor. De aceea şi
mai mult îl supăra pe sfîntul acel ticălos, nădăjduind că cu sila îl va abate
spre înţelegerea ereticeas-că, iar cuviosul răbda cu dragoste chinul pentru
dreapta credinţă; Dumnezeu însă cu darul Său cel minunat ce se lucra
într-însul, îl adeverea pe el că este drept, sfînt, făcător de minuni şi
ajutător oamenilor celor ce erau în primejdii.

Şi a petrecut Cuviosul într-acea pătimire a temniţei şase ani, pînă la

pieirea împăratului Leon Armeanul, cel potrivnic lui Dumnezeu, care a
fost ucis de ostaşii săi fără de veste. Apoi s-a suit pe tron după dînsul
Mihail cel din Amoreea, ce se chema "Travlos" sau "Valvos", şi se
liberau Sfinţii Părinţi din legături şi din surghiun. Atunci şi Cuviosul
Părinte Nichita, egumenul Mănăstirii Midichiei, liberîndu-se, a ieşit. Dar
mucenicul cel fără de sînge, mărturisitorul credinţei cel neclintit, ostaşul
lui Hristos cel nebiruit, nu s-a dus într-a sa mănăstire. Ci la linişte vrînd
să locuiască, s-a sălăşluit la un loc oarecare deosebit aproape de Bizanţ, în
partea dinspre miază-noapte.

Acolo petrecînd puţină vreme după cumplita pătimire şi la mulţi

făcînd bine prin darul cel mult tămăduitor, s-a apropiat către sfîrşitul său.
Şi după ostenelile cele cu multe dureri ce i s-au făcut lui în surghiun, s-a
îmbolnăvit cu boala cea mai de pe urmă şi s-a împărtăşit cu

51
dumnezeieştile Taine, într-o zi de sîmbătă. Iar Duminică, cînd se lumina
de ziuă, s-a mutat la Domnul, în trei zile ale lunii aprilie.

Să dăm un exemplu, mai puţin cunoscut, cel al SFÂNTULUI

GRIGORIE PALAMA, care a încetat şi el pomenirea patriarhului
anti-isihast al Constantinopolului, Ioan Calecas. Acesta din urmă, în
1344, afurisea de fapt pe Sfântul Grigorie Palama, căruia îi reproşa că
dădea o interpretare greşită Sinodului din 1341 şi că a înlăturat numele
patriarhului din dipticele citite în timpul Sfintei Liturghii. Sfântul
Grigorie Palama a respins Tomosul lui Calecas şi a socotit fără valoare
osândirile patriarhului anti-isihast:

Să ne oprim si la EXEMPLUL MONAHILOR ATHONIŢI DIN

VREMEA SINODULUI DE LA LYON. Istoria lor ne este cunoscută.

Mihai VIII Paleologul (1258-1282) intrase în Constantinopol în

aclamaţiile mulţimii: plecând din Niceea, eliberase treptat imperiul căzut
în mâinile barbarilor latini care jefuiseră Constantinopolul în 1204. În
1261, imperiul latinilor nu mai exista, iar cel al împăraţilor creştini
înflorea din nou.

Din păcate, în faţa ameninţării turceşti, Mihail a căutat alianţa

cu Apusul, ceea ce presupunea unirea bisericilor. Astfel a fost
determinat să semneze unirea de la Lyon din 1274, prin care
ortodocşii trebuia să primească ereziile papismului. Această unire nu a
fost de nici un ajutor pentru împărat, în schimb a adus atât de multe şi
mari rele pentru poporul ortodox, încât Mihail VIII a murit urât şi lepădat
de cei care-l aclamaseră cu câţiva ani în urmă. De fapt, unirea era însoţită
de o prigoană neîndurătoare asupra celor care nu se supuneau; în primul
rând monahii din Muntele Athos. Ei au fost înecaţi, spânzuraţi, arşi de vii
în mănăstirile lor de către soldaţii trimişi de către Ioan Vekkos, patriarhul
latinizant al lui Mihail VIII.

Avem de asemenea, remarcabil editate, şi parţial traduse, texte ale

acestei dispute dintre patriarhul Constantinopolului şi monahii athoniţi.
[3] Din aceste texte putem afla care a fost atitudinea ortodocşilor într-o
situaţie foarte asemănătoare cu cea pe care o avem astăzi.

Aceste documente încep în general prin a arăta importanţa

punctelor de divergenţă cu latinii – şi mai ales, cel mai important, despre
purcederea Duhului Sfânt: purcedere doar de la Tatăl după ortodocşi,
dublă purcedere la latini. Plecând de aici, monahii din Athos
mărturisesc nu numai că e cu neputinţă să-l pomeneşti pe patriarh,
dar că nu este îngăduit să-i socoteşti ortodocşi nici pe cei ce-l

52
pomenesc, nici să te rogi cu ei, chiar dacă eşti în casa lor, în loc
privat:

„În canonul 15 al sfântului şi marelui sinod supranumit şi Al

II-lea Întâi, se spune că departe de a fi vinovaţi, laudă şi de cinstire
din partea creştinilor ortodocşi, pentru că nu fac schismă
împotriva:sunt vrednici de cinste cei care se separă, chiar înainte de o
condamnare sinodală, de persoanele care învaţă public idei eretice şi
care sunt eretici pe faţă; ei nu se rup de nişte episcopi, ci de nişte falşi-
episcopi şi falşi-doctori şi de aceea sunt vrednici de Bisericii, ci mai
degrabă resping schisma şi se statornicesc în Adevăr. Dacă Cum ar fi
deci îngăduit şi plăcut lui Dumnezeu ca noi să ne unim cu cei de care
suntem despărţiţi după dreptate şi după canoane, atâta timp cât ei
rămân neclintiţi în erezie? Daca am îngădui aceasta, atunci am
răsturna toată Ortodoxia prin această singură nelegiuire, care ne-ar
face vinovaţi de toate încălcările săvârşite de cei acceptaţi pe nedrept.
Sfintele canoane spun aşa: ”Dacă cineva cu cel scos de la împărtăşire,
măcar în casă de s-ar împreună ruga, acesta să se afurisească”. Şi într-
altă parte: „Cel ce se împărtăşeşte cu cei afurisiţi să fie afurisit, din
pricină că tulbură rânduiala Bisericii”. Şi încă: „Cine primeşte un
eretic cade sub aceleaşi osândiri ca şi el”. Aşadar, toate acuzaţiile la
care trebuie să răspundă ei apasă şi asupra noastră dacă primim aceşti
oameni, potrivit sfintelor canoane care grăiesc în Duh. [4]”

Procesul MONAHULUI NICHIFOR, care a fost izgonit şi

chinuit pentru că nu pomenea nici pe împărat, nici pe patriarh, este
demn de toată atenţia.

Nichifor nu a vrut să se unească cu reprezentanţii lui Vekkos şi, în

acelaşi timp, a spus că prigoana este un principiu anticreştin: „Rogu-vă,
ascultaţi şi cuvântul nostru. Astfel au hotărât Sfinţii Apostoli şi Părinţii
noştri: în adunările sinodiceşti fiecăruia îi este îngăduit să spună fără
silire ce gândeşte şi nu trebuie să-i ameninţăm sau să-i pedepsim pe
cei ce nu voiesc a avea părtăşie cu noi. Ce Evanghelie sau care
Apostol v-a învăţat să pedepsiţi şi să asupriţi pe cei ce nu vor să
urmeze vouă?” [5]

Un alt text, anonim, scris împotriva lui Ioan Vekkos, ia drept pildă
pe Sfântul Theodor Studitul pentru a nu pomeni pe patriarhul de
Constantinopol: „Dacă deci acest sfânt şi mare mărturisitor Theodor,
când aceşti împăraţi erau ortodocşi şi nu le puteai aduce nici o
învinuire privitor la dreapta credinţă, ci numai pentru că
înfăptuiseră o nelegiuire, o faptă necanonică, din această pricină nu

53
numai că s-a rupt de împărtăşirea cu ei, dar a şi încetat să-i mai
pomenească în sfintele soboare, atunci noi acum de ce facem ceva
nedrept şi nemaipomenit, dacă din frică de Dumnezeu dispreţuim
slava omenească? Să ne învinuiască dacă nu călcăm pe urmele
Sfinţilor Părinţi! Iar dacă-i urmăm pe Sfinţi, atunci de ce ne
prigonesc?” [6]

În aceeaşi culegere se găseşte încă o SCRISOARE A

PATRIARHULUI ATANASIE II AL ALEXANDRIEI, contemporan
cu evenimentele, în care arată de ce nu-i pomeneşte pe cei care se
roagă cu Vekkos.

Aceste documente ale Sinodului de la Lyon arată că monahii

refuzau pomenirea patriarhului de Constantinopol, Vekkos, doar
pentru că el recunoştea şi se ruga cu cei care aveau o altă credinţă,
mai ales despre purcederea Duhului Sfânt. Astfel făcând, monahii
aplicau canoanele apostolice care osândesc rugăciunea în comun cu
cei ce au o altă mărturisire de credinţă.

CANOANELE SINOADELOR BISERICII IMPOTRIVA

RUGACIUNILOR CU ERETICII

Canonul 10 Apostolic

„Dacă cineva cu cel scos de la împărtăşire (achinonitos), măcar

în casă de s-ar împreună ruga, acesta să se afurisească”.

Canonul 11 Apostolic

„Dacă cineva cleric fiind, cu caterisit cleric împreună s-ar ruga,

să se caterisească şi el”.

Canonul 45 Apostolic

„Episcopul, sau preotul sau diaconul, împreună cu ereticii

rugându-se numai, să se afurisească [11]; iar de au dat lor voie, ca
unor clerici a lucra ceva, să se caterisească”.

Este deci o diferenţă între afurisitul care a fost exclus din

biserică pentru păcate personale şi ereticul care s-a despărţit de ea
propovăduind o învăţătură greşită şi cu care nu mai avem nici măcar
dreptul să vorbim. Iată cum făceau Părinţii: SFÂNTUL IOAN a

54
refuzat să intre în baia unde intrase gnosticul Cerint. Sfântul Irineu de
Lyon în lucrarea sa Împotriva ereziilor spune: „Într-o zi Apostolul Ioan
intrase într-o baie ca să se spele. Auzind însă că Cerint se afla înăuntru,
fugi deîndată de acolo, grăbindu-se spre uşă, fiindcă nu răbda să se afle
sub acelaşi acoperiş cu el, sfătuind şi pe ceilalţi care mai erau cu el şi
zicând: Să ieşim de aici, nu cumva să se dărâme baia peste noi, fiindcă
Cerint, vrăjmaşul adevărului, se află şi el aici înăuntru.” [14];
SFÂNTUL CIPRIAN sfătuia astfel pe credincioşi: „Păziţi-vă de
legăturile cu astfel de oameni, fugiţi de vorba lor ca de ciumă şi ca de
cancer” [15]. Ereticul este mai grav bolnav decât afurisitul rămas
ortodox şi de aceea legea care stabileşte legăturile dintre ei este mai
riguroasă în ce-l priveşte pe eretic, pentru că răspândeşte o
învăţătură ucigătoare pentru suflet.

Să mai adăugăm o observaţie la acest comentariu.

Ca dinadins, în timp ce canonul interzice tocmai urările de bine

(euxasthai) faţă de eretici, potrivit învăţăturii Apostolului despre
iubire [16], Enciclica din 1920 a Patriarhiei de Constantinopol
prevede: „Schimbul de scrisori frăţeşti (cu heterodocşii) în timpul
marilor sărbători bisericeşti anuale…” [17]

Canonul 46 Apostolic

„Episcopul sau presviterul, ereticesc botez primind sau jertfă, a

se caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos cu veliar? ”

De fapt, rolul episcopului sau al preotului este de a-i preveni pe

eretici, de a le aduce la cunoştinţă greşeala lor şi de a-i aduce la Adevăr.
Cel ce socoteşte validă vreuna din slujirile lor liturgice împărtăşeşte
eresul lor sau unuia ca acesta îi lipseşte râvna de a-i slobozi din falsa
lor credinţă. Valsamon povesteşte [18] cum Sinodul din
Constantinopol, văzând nişte episcopi că şi-au aruncat pur şi simplu
ochii pe scrierile eretice, fără a le osândi sau dispreţui, i-a afurisit,
după dreptatea legii (ennomotata).

Canonul 65 Apostolic

„Dacă vreun cleric sau mirean va intra în sinagoga iudeilor sau

a ereticilor, spre a se ruga, să se şi caterisească şi să se afurisească.”

O biserică sau adunare a ereticilor nu trebuie să fie cinstită, ci

dispreţuită, pentru că ei cred lucruri potrivnice credinţei creştinilor
ortodocşi. Canonul 45 se referă la întâlnirile cu ereticii; aici este vorba de

55
rugăciuni făcute în bisericile lor. Unii comentatori împart astfel
pedepsele indicate: clericul care intră într-o biserică eretică pentru a se
ruga trebuie să fie caterisit; laicul care va face la fel va fi afurisit. Alţii, ca
Harmenopoulos, încuviinţat de Valsamon, explică astfel canonul:
mireanul va fi afurisit, iar clericul caterisit şi afurisit. [19]

Ceea ce reiese din citirea acestor canoane întărite de Sinoadele

Ecumenice şi prin Synodiconul Ortodoxiei este: conţinutul credinţei este
criteriul Ortodoxiei, iar toate lucrările bisericeşti trebuie să fie
potrivite credinţei mărturisite. Ceea ce înseamnă că refuzul de a
intra în comuniune cu cei ce au o altă mărturisire, încetarea
comuniunii cu un episcop care se îndepărtează de credinţa
apostolică, fie şi numai într-un singur punct, este o datorie, indiferent
dacă există vreo hotărâre sinodală sau nu. Canonul 15 al Sinodului I-
II este explicit: un episcop păcătos, dar neosândit de un sinod,
rămâne episcop şi nu avem dreptul să-l părăsim; un episcop eretic,
deşi neosândit de un sinod, încetează să mai fie episcop şi trebuie să-l
părăsim imediat. Iată practica neîntreruptă a Bisericii, iar istoria ne
aduce dovezi în acest sens de fiecare dată când dogmele şi Tradiţia au
fost încălcate.

„Mădularele Bisericii lui Hristos sălăşluiesc în adevăr; dacă cineva

nu sălăşluieşte în adevăr, acela nu mai este mădular al Bisericii lui
Hristos Este a fortiori cazul celor ce se mint pe ei înşişi, care îşi zic şi
se numesc păstori şi arhipăstori; căci ştim că esenţa creştinismului nu
stă într-o aparenţă exterioară, ci în Adevărul şi în corectitudinea
credinţei.” Dacă episcopii rămân credincioşi Tradiţiei şi lucrează ca
tot Trupul Bisericii, ei sălăşluiesc în adevăr. În schimb, dacă părăsesc
Ortodoxia, pierd nu numai treapta preoţească, ci însăşi esenţa lor de
creştini, iar anatemele lor sunt fără valoare. [20]

Uşa de intrare în Biserică este Adevărul. Aceasta este prima treaptă

în înţelegerea tainei sale. De aceea păcatul împotriva adevărului este
cel mai grav dintre toate. Şi iarăşi, de aceea, nu este virtute mai mare ca
aceea de a lupta pentru Adevăr. [21]

O astfel de identificare a autorităţii episcopale cu mărturisirea de

credinţă – la fel de veche ca şi creştinismul – se regăseşte şi mai limpede
exprimată la un alt isihast vestit, în secolul XVIII, SFÂNTUL PAISIE
VELICICOVSKI: „Mă întrebaţi şi dacă un sinod din Biserica de
Răsărit a ridicat vreodată o anatemă. Şi vă răspund: poate exista un
asemenea sinod care să se fi opus lui Dumnezeu şi Sfintei Biserici,
care să se fi întrunit pentru a ascunde adevărul şi pentru a întări

56
erezia? Un asemenea sinod nu poate exista. Mă întrebaţi dacă episcopii
pot să ridice o asemenea anatemă fără ca sinodul episcopilor şi
patriarhilor să ia la cunoştinţă şi să consimtă la aşa ceva. Şi vă răspund că
aceasta este cu neputinţă. Luaţi aminte că toţi episcopii primesc acelaşi
har al Sfântului Duh când sunt hirotoniţi şi când îşi iau răspunderea de a
păzi cu mare grijă credinţa ortodoxă curată şi neprihănită. Mai trebuie să
păzească şi tradiţiile apostoleşti şi rânduielile Sfinţilor Apostoli, ale
Sinoadelor Ecumenice şi locale şi ale Sfinţilor Părinţi, care împreună
alcătuiesc Sfânta Biserică apostolească şi catolicească (Sobornicească).
Au primit de la Duhul Sfânt putere ca să stăpânească, potrivit poruncii
Sfinţilor Apostoli ai Sfintei Biserici. Episcopii n-au primit de la Duhul
Sfânt putere ca să nimicească tradiţiile apostoleşti şi canoanele Bisericii.
Nici episcopii, nici patriarhii nu pot ridica vreo anatemă dată asupra
vrăjmaşilor Bisericii, potrivit Sfintelor Sinoade. Oricine s-ar folosi de
această putere se face pe sine vrăjmaş al lui Dumnezeu şi al Sfintei
Biserici …” [22]

Aici, Sfântul Paisie exprimă o idee esenţială din Tradiţia Ortodoxă:

şi anume că nici chiar un Sinod Ecumenic, adică un sinod al tuturor
Bisericilor locale, nu are putere să schimbe rânduielile şi credinţa
Bisericii. Un sinod nu este sinod decât dacă le adevereşte pe cele de
dinainte şi dacă este el însuşi primit de conştiinţa Bisericii; altfel, nu
este decât un fals-sinod, indiferent de numărul ierarhilor prezenţi.

Despre un asemenea fals-sinod proorocea în secolul al XIX-lea

Cosmas Flamiatos, când zicea că va veni un mare sinod care va pune la
cale dărâmarea Ortodoxiei.

Astăzi crestinii se tem de pregătirea unui astfel de sinod la

Constantinopol şi la Chambesy, în centrul elveţian al Patriarhiei
Ecumenice. Patriarhul Bartolomeu, format la Roma după model
gregorian, a fost prezentat ca un reformator al Bisericii Ortodoxe, din
punct de vedere canonic. Revista papistă Irenikon scrie acestea: „Printre
numeroasele calităţi ale noului patriarh… se remarcă autoritatea pe care
şi-a dobândit-o în materie de drept canonic. Este cu siguranţă una dintre
personalităţile cele mai convinse de necesitatea Ortodoxiei de a-şi revizui
dreptul canonic şi de a-l sistematiza.” În plus este şi unul dintre cei care
iau în considerare lucrările de drept canonic efectuate la Roma. În teza sa
din 1970, dar mai ales într-un referat prezentat la Primul Congres al
Societăţii pentru Dreptul Bisericilor Orientale din 1971, Bartolomeu
indica în ultimul rând, printre elementele demne de luat în considerare
pentru o nouă legislaţie ortodoxă, „dispoziţiile Codului pentru catolicii
orientali şi, poate chiar, ale Codex Juris Canonici latin”. Apoi adăuga:

57
„Cel din urmă are de asemenea importanţă ecumenistă deoarece biserica
catolică romană şi biserica ortodoxă, având în comun numeroase aspecte
ale vieţii lor bisericeşti, se aproprie mereu mai mult una de alta, iar
această reconciliere şi această unitate atât de dorită pentru cele două părţi
pot fi astfel înlesnite.” [23]

Când vedem felul în care el se foloseşte de intervenţiile Poliţiei în

Sfântul Munte pentru a face să înainteze proiectele lui reformiste, suntem
îndreptăţiţi să ne temem de ce este mai rău.

NOTE:

[1] Magister militum per oriente

[2] Deci o Biserică locală, oricare ar fi ea, nu este criteriul credinţei, ci

dimpotrivă, credinţa universală este criteriul eclezialităţii unei Biserici
locale. A se vedea, pe această temă, comentariul lui Wladimir Guettée
despre vestita frază a Sfântului Irineu de Lyon (Împotriva ereziilor, III,
3), pe care au vrut să-l facă să spună că Roma era prin firea ei centrul
adevăratei învăţături, centru cu care toţi trebuia în mod obligatoriu să se
potrivească. Sfântul Irineu demonstrează, dimpotrivă, Ortodoxia Bisericii
din Roma din acea vreme, prin potrivirea sa cu credinţa mărturisită
pretutindeni: W. Guettée, De la Papauté, L’Age d’Homme, Lausanne,
1990, p. 64-68.

[3] V. Laurent şi J. Darrouzes, Dosar grec despre unirea de la Lyon

(1273-1277), Arhive ale Răsăritului Creştin 16, Institutul Francez de
Studii Bizantine, Paris, 1976.

[4] Scrisoarea aghioriţilor către împărat (1275), op.cit., p. 394.

[5] Ibid., p.500-501.

[6] Ibid., p. 332-333.

[7] 1 Corinteni 2, 16.

[8] A se vedea Migne, PG 137, 56-57, ca şi canoanele 9 de la Sinodul din

Cartagina (Migne PG 138, Paris, 1865, 51-52), 6 de la Sinodul din

58
Antiohia, 13 de la Sinodul din Sardinia. Ultima menţiune se lămureşte
prin comparaţie cu regula cu privire la eretici, adică la cei care sunt
afurisiţi pentru că au o învăţătură greşită.

[9] Clericul care a fost caterisit are dreptul de a veni la biserică şi de a se

împărtăşi, dar nu are dreptul de a sluji. Dacă-şi acceptă caterisirea,
credincioşii pot continua să se roage cu el ca şi cu un simplu credincios.

[10] A se vedea Valsamon, loc. cit., ca şi Zonara şi Aristene, Ibid, col 57-
60.

[11] „să se afurisească” are aici sensul de „a fi oprit de la slujire

temporar.”

[12] Cuvântul euche poate însemna rugăciune (dar de obicei se foloseste

proseuche) sau dorinţă. „Dacă cineva vine la voi fără să aibă această
învăţătură (cea a lui Hristos, adevăratul Dumnezeu întrupat), să nu-l
primiţi, să nu-i ziceţi „Bună ziua!”. Pentru că cel care îl salută participă la
lucrurile lui rele” (2 Ioan, 10-11). După Valsamon nu este îngăduit să
accepţi „Bună ziua!” de la eretici.

[13] Valsamon, loc. cit., col.129.

[14] Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor, 3,3. Citat şi de Eusebiu de

Cezareea Istoria bisericească, III, XXVIII, 6, op. cit., p. 131.

[15] Sfântul Chiprian, Scrisori, 1,8. A se vedea de asemenea Tertulian

Prescrierea ereticilor, 12.

[16] A se vedea nota 58.

[17] A se vedea La Lumière du Thabor, nr 34, Paris, 1992, p.77.

[18] Ibid., col 129.

[19] A se vedea Migne, op.cit. col 164-168. Comentatorii trimit la

canoanele următoare: canonul 70 Apostolic, canoanele 29, 31, 32, 37 şi
38 ale Sinodului de la Laodiceea, 60 al Sinodului de la Cartagina.

[20] The Lives of the Pillars of Orthodoxy, publicate de către Holy

Apostle Convent, Buena Vista, Colorado, 1990, p.288.

[21] Cum aminteşte Sfântul Iustin Popovici, la începutul vieţii Sfântului

Fotie: „Părinţii noştri theofori care în Biserica lui Dumnezeu au rânduit
tot lucrul după placul lui Dumnezeu, ne-au lăsat ca sfântă moştenire

59
această învăţătură pe care au primit-o de la Cel Preaînalt şi pe care au
transmis-o Sfinţii Apostoli: că nu există virtute mai înaltă ca mărturisirea
şi apărarea Adevăratei Credinţe Ortodoxe… De fapt, Adevărul este
Dumnezeu Însuşi, iar pentru noi, oamenii, dragostea şi mărturisirea
acestui Adevăr Dumnezeiesc – în care stă Adevărata Credinţă a Bisericii
– este eliberare, mântuire şi luminare” (Sfântul Fotie, Opere Trinitare, I,
Paris, 1989, p.19).

[22] Michel Aubry, Sfântul Paisie Velicikovski, L’Age d’Homme,

Lausanne, 1992, p.96.

[23] Irenikon t.64, 1991, nr. 4, p. 449-450.

BIBLIOGRAFIE:

Pidalion
Pr. Patric Ranson, “Prigonirea monahilor din Muntele Athos de catre
Patriarhia de Constantinopol”, Fratia ortodoxa a Sfantului Grigorie
Palama, Paris, 1992
Proloage
Vietile Sfintilor

Scrisoarea Cuviosului Athonit Sava de la Esfigmenu

Unul din cei mai iubiţi prieteni ai părintelui Tihon a fost şi evlaviosul
Părinte Sava, care avea rugăciunea neîncetată şi ajunsese la o mare
înălţime duhovnicească.

60
Părintele Sava a venit de mic copil (de la paisprezece ani) în Grădina
Maicii Domnului, lăsându-şi părinţii şi patria sa, Filipiada şi s-a închis
aici, nu ca să se joace, ci ca să se lupte.

Şi într-adevăr, s-a nevoit cu bărbăţie, a devenit atlet al lui Hristos şi s-a

încununat.

Pricina plecării lui din lume a fost, precum mi-a spus, viata Sfântului
Ioan Colibaşul, care a aprins în inima sa flacăra cea dulce a dragostei
lui Hristos şi aşa a venit în Sfântul Munte la Sfânta Mănăstire
Esfigmenu.

Aici s-a nevoit cu multă mărime de suflet până la bătrâneţile sale, fără să
se socotească pe sine. De aceea se şi gândea mereu la ceilalţi şi încerca
să odihnească pe fiecare.

După o asceză aspră de mulţi ani era firesc să sufere şi unele vătămări
trupeşti, adică să aibă probleme de sănătate.

Atletul lui Hristos, însă, răbda cu bucurie durerile, aducându-şi aminte

de sfinţii mucenici şi slavoslovea pe Dumnezeu.

Când îl întrebam: “Cum o duci cu sănătatea?”, acela îmi răspundea:

“Slavă lui Dumnezeu, foarte bine! Suferinţa mea este nimic pe lângă
cea a sfinţilor mucenici, iar nevointa mea nici nu se poate compara cu
cea a Cuvioşilor Părinţi”.

Acestea le spunea deşi niciodată nu-şi neglijase îndatoririle sale

duhovniceşti, nici chiar la bătrâneţe, când îl părăsiseră puterile trupeşti şi
când durerile i se măriseră.

Părintele Sava era totdeauna bucuros în dureri şi mereu spunea:

“Slavă Ţie, Dumnezeule!”.

Părinţi mănăstirii, din dragoste, l-au dus la Atena pentru consultaţii, iar el,
ca un bun ascultător ce era, s-a supus, însă Părintele Sava cel iubitor de
linişte a fost chinuit mai mult de zgomotul lumesc decât de durerile bolii
sale şi de aceea i-a rugat pe părinţi să-l aducă la metania sa, în Grădina
Maicii Domnului.

Părinţii au fost de acord, dar l-au dus provizoriu în Mănăstirea

Hrisovalantu, ca să-şi revină puţin şi abia după aceea să plece spre
Sfântul Munte.

61
Intr-o noapte însă, toată mănăstirea a fost inundată de o mireasmă
nespusă.

Stareţa nu ştia de unde provine, însă după puţin timp au depistat că

mireasma ieşea din chilia unde stătea Părintele Sava.

Când au deschis uşa, s-a umplut totul de bună mireasmă şi au văzut că

Părintele Sava adormise în Domnul, numai atunci au înţeles că mireasma
aceea ieşea din sufletul înmiresmat al Părintelui Sava.

După aceea au venit şi părinţii şi l-au dus la metania sa.

Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Cinstitul Stareţ, părintele Sava, a urmat politica celor nouăsprezece

mânăstiri conducătoare ale Muntelui Athos, crezând, precum mulţi alţii,
că trebuie să facem anumite concesii şi îngăduinţe în chestiunile
Credinţei, pentru o perioadă.

De vreme ce era plin de virtuţi, cu intenţii sincere şi bune, părinţii ce au

venit în ultima vreme la Muntele Athos îl vizitau frecvent pe Stareţ. Îl
dădeau drept pildă ucenicilor lor şi spuneau că dacă opoziţia şi
protestele ziloţilor ar fi fost bune, de ce nu li se alătură cucernicul
părinte Sava?

Totuşi, când Patriarhul Ecumenic Dimitrie a concelebrat împreună cu

Papa Romei, în decembrie 1987, Stareţul s-a ridicat; sufletul său nu mai
putea suporta asemenea „ecumenisme”. Împreună cu alţi asceţi, a
protestat şi s-a separat de toţi ceilalţi părinţi ai Muntelui Athos, ce urmau
celor nouăsprezece mânăstiri. Nu se mai ducea la biserică în vreuna din
cele nouăsprezece mânăstiri, sau în chiliile ori dependinţele ce le urmau.

Toţi comemoratorii Patriarhului au început să se agite; din mânăstiri şi

din chilii, mulţi au alergat să îl convingă pe Stareţ. Dar vizitele dese, ce
au devenit împovărătoare, nu au slujit la nimic.

În cele din urmă, Stareţul a fost silit să răspundă în scris unui călugăr
care îl vizita frecvent, răspunzând astfel şi tuturor celorlalţi, bine
organizaţi şi hotăraţi să îl convingă pe Stareţ de greşeala sa.

Iată textul scrisorii Stareţului:

62
Chilia Sfântului Nicolae, Capsala,
Careia, Muntele Athos,
13 august 1991

Dragă părinte Nicodim,

Blagosloviţi!

În timpul vizitei la chilia noastră, de acum câteva zile, aţi repetat

declaraţiile dogmatice neortodoxe, cum că ne găsim în afara Bisericii,
deoarece nu îl comemorăm pe Patriarhul Dimitrie. Aţi mai făcut şi alte
declaraţii, din care pricină ne vedem siliţi să scriem cele ce urmează, spre
cunoştinţa voastră deplină, de vreme ce dovezile şi respingerile pe care
le-am oferit în timpul discuţiei noastre v-au distrus liniştea şi v-au
supărat.

În Pateric se scrie că atunci când avva Agathon a fost întrebat dacă era
mândru, curvar şi un eretic, a răspuns că primeşte primele două acuzaţii,
căci era de folos sufletului său să facă astfel, dar nu şi că era un eretic,
căci aceasta înseamnă despărţirea de Dumnezeu [1].

Potrivit vouă (şi potrivit tuturor mânăstirilor Muntelui Athos, mai puţin
Mânăstirii Esfigmenu, Schitului Proorocului Ilie şi a multor Părinţi ziloţi
[plini de râvnă]), noi suntem înşelaţi şi schismatici. Găsiţi dificil a admite
că Patriarhia de Constantinopol propovăduieşte erezia, deoarece ar trebui
să acceptaţi că păstrarea comuniunii cu acei lupi şi nu păstori este
vrednică de osândă, sau va trebui să încetaţi a le urma, potrivit poruncii
tuturor Sfinţilor Părinţi şi a Sfintelor Sinoade.

Încercaţi să îndreptăţiţi Fanarul, dar cuvintele şi faptele lor vă vădesc a fi

în greşeală. În zadar invocaţi părerea Părintelui Paisie şi a altora ce sunt
îngăduitori cu condiţiile actuale şi fac concesii, şi anume, că [acum]
tratează cu „iconomie”, dar când va veni vremea (adică atunci când se
presupune că Dimitrie va intra în comuniune cu Papa, precum aţi spus),
vă veţi despărţi de tot nu este potrivit învăţăturilor Sfinţilor Părinţi şi a
Sfintelor Sinoade. Vă înşelaţi tare.

Cât despre mustrările la care vă referiţi – fie ale Stareţului Paisie

[Aghioritul], sau ale vecinului vostru papa-Isaac, sau ale oricărui altcuiva
– ce susţin că Dimitrie împarte cu dreptate cuvântul adevărului, cum vă
puteţi aştepta să le primim ca fiind plăcute lui Dumnezeu, când sunt vădit
împotriva predaniei Ortodoxe? De vreme ce adevărul este trădat, nu ar
trebui să fie numită nedreptate mai degrabă decât iconomie, concesie,
adaptare sau îngăduire? Vă păstraţi poziţia deoarece Stareţul Paisie a

63
spus: „Dimitrie este îndrumat greşit de către arhiereii din jurul său să facă
ceea ce nu doreşte” şi „Dacă încetăm a-l mai comemora [pe Patriarh] vom
fi în afara Bisericii!” şi multe altele, cărora li se potrivesc cuvintele
Sfântului Ioan Gură de Aur: „Toate vorbele lor sunt nebunie, şi istorii de
copii neştiutori”. Vorbele lor sunt roada unei noi teologii, pe care Fanarul
a folosit-o în binecunoscuta Enciclică din 1920, numindu-i pe eretici
„împreună-moştenitori ai harului lui Dumnezeu”.

Aduceţi înaintea noastră vorbele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Nici măcar
sângele mucenicilor nu acoperă schisma” şi ale Sfântului Ignatie
Teoforul: „Nimic să nu se săvârşească fără episcop”. Concluzionaţi că
atunci când ne despărţim de episcopul nostru, suntem în afara Bisericii.

Sfinţii au făcut aceste afirmaţii adevărate, însă, într-o vreme de pace a

Ortodoxiei şi a Bisericii. Astăzi, când tăvălugul pan-ereziei ecumeniste
mătură chiar şi pe cei aleşi, cuvintele aceloraşi Sfinţi au tărie: „Dacă
episcopul tău este eretic, fugi, fugi, fugi ca de la foc şi ca de la un şarpe”
(Sfântul Ioan Gură de Aur). „Dacă episcopul tău ar învăţa orice în afara
orânduielii date, chiar de trăieşte în curăţie, sau de săvârşeşte semne, sau
de prooroceşte, să îţi fie ţie ca un lup în blană de oaie, căci lucrează
nimicirea sufletelor” (Sfântul Ignatie). Dacă Dimitrie împărţea cu
dreptate cuvântul adevărului, aţi fi fost îndreptăţit în folosirea citatelor de
la cei doi Sfinţi; dar acum publicaţi scrierile Părinţilor după gustul vostru,
pentru a îndreptăţi vina de a fi împreună-mergători cu Dimitrie, Partenie
al Alexandriei, Iacov al Americii, Stelian Harkianakis al Australiei. Nu
sunt îndeajuns pentru voi multele citate din sfintele Sinoade şi din Sfinţi?
Ori vă temeţi, poate, să fiţi izgoniţi din sinagoga ereticilor? Faptul că
celelalte patriarhii păstrează comuniunea cu Fanarul nu este cu adevărat
important. Ceea ce este important, e cine urmează paşii Sfinţilor şi este cu
Adevărul? Partenie, Patriarh al Alexandriei, spune că îl recunoaşte pe
Mohamed drept un Apostol care a lucrat pentru Împărăţia lui Dumnezeu,
şi alte asemenea hule, pe care le cunoaşteţi. Nu e de trebuinţă a scrie
iarăşi ereziile lui Iacov Kuzukis al Americii, şi cele ale lui Stelian
Harkianakis al Australiei. Sunteţi în comuniune cu aceşti oameni ca şi
cum ei ar împărţi cu dreptate cuvântul adevărului! Cine îl va condamna
pe Iacov Koukouzis? Partenie? Sau comisia Fanarioţilor de sub
Bartolomeu, care „investighează” de doi ani, acum, daca Harkianakis este
eretic? [2] Nu aţi înţeles că ei nu vor să dea un verdict?

Fanarul a făgăduit delegaţiei celor trei egumeni din Muntele Athos că vor
retrage şi îndrepta declaraţia Patriarhului Dimitrie către United Press,
despre primirea împărtăşaniei de la Latini, ca îl vor înlocui pe Stelian
Harkianakis de la preşedinţia comisiei pentru dialog teologic etc. S-a

64
îndreptat ceva până în ziua de astăzi? Sau credeţi că nu avem nici o
responsabilitate, sau vreo vină, şi putem rămâne în comuniune, deoarece
Stareţul Paisie declară fără de ruşine că declaraţiile şi acţiunile lui
Dimitrie nu sunt împotriva învăţăturilor noastre şi nu încalcă adevărul?

Istoria se repetă. Sfântul Teodor Studitul, Sfântul Maxim Mărturisitorul,

mulţi alţi creştini ce nu au urmat ierarhiei care la diferite vremuri
propovăduia erezia, au fost cu toţi numiţi schismatici de către acea
ierarhie. Deşi Sfântul Gherasim de la Iordan era slujit de către un leu şi
era făcător de minuni, se afla în greşeală, căci nu primea cel de-al
patrulea Sobor Ecumenic, trăgând împreună cu el mii de călugări ai
Palestinei, până ce a fost îndreptat de Sfântul Eftimie cel Mare şi s-a
pocăit.

Întrebaţi: „Este cu putinţă ca Stareţul Paisie şi şaptezeci de episcopi ai

Bisericii de stat a Greciei sa fie în greşeală?”

Vreţi ca Dumnezeu să îi silească să Îl mărturisească? La Sinodul

Iconoclast din 754, de sub domnia Copronimului, citim în Minute acea
ovaţie înfricoşătoare a celor 338 de episcopi prezenţi la sinod: „Trăiască
Împăratul! Icoanele sunt idoli şi trebuie ori distruse, ori spânzurate în tării
ca să nu poată fi cinstite”. Găsiţi greu de crezut că şaptezeci de episcopi
pot fi înşelaţi astăzi, când, precum vedeţi, atât de mulţi au fost înşelaţi
atunci? În zilele noastre, călugării îşi doresc să dobândească mitre, cârje
de egumen, în vreme ce împlinesc doar o mărturisire cu numele a
credinţei, adică, protestând oarecum, dar neîncetând pomenirea
Patriarhului, şi îngăduind toate inovaţiile la Evanghelie introduse de către
Dimitrie, Partenie, Iacov, şi cei asemenea lor. Sfântul Teodor Studitul,
totuşi, scrie că lucrarea monahului este să nu îngăduie nici cea mai mică
înnoire la Evanghelia lui Hristos.

La împreună-slujirea de la Roma, Dimitrie nu a primit pâinea

blagoslovită de Papa pentru a evita reacţiile ostile din partea
„conservatorilor”. Oricum, acolo în Roma, a subscris învăţăturii că Latinii
au Tainele Bisericii, şi continuă să o facă. Nu e îndeajuns? Când au
reacţionat vreodată precum voi, care continuaţi să îl comemoraţi pe
Dimitrie, Sfinţii şi creştinii oricărui veac în care erezia era propovăduită
pretutindenea? Ce precedent aţi găsit în istoria Bisericii, ca să puteţi
spune că îl urmaţi? Dacă sunteţi fii ai Sfinţilor (adică, imitatori şi
următori ai Sfinţilor), „Aţi fi săvârşit faptele lui Avraam”, precum
grăieşte Evanghelia. În vremea Patriarhului [Iosif] Beccos, părinţii de la
Muntele Athos au încetat să îl mai pomenească, chiar dacă nu fusese
depus de un Sinod; şi deoarece au stăruit cu neclintire în aderarea lor la

65
preceptele Părinţilor (adică, să nu ai părtăşie cu cei ce s-au depărtat de la
credinţa ortodoxă), Hristos le-a dăruit cununa cea de mucenic. Cât pentru
cei ce au slujit împreună cu cei ce îl pomeneau pe patriarhul „oficial”
latino-cugetător, Beccos, leşurile lor se găsesc până astăzi, precum bine
se ştie, umflate, urât-mirositoare şi neputrezite, spre a fi pildă tuturor.

Ne-aţi spus că dacă Dimitrie nu se mărturiseşte pentru lucrurile pe care

le-a săvârşit, va fi osândit. Acum admiteţi că urmaţi unui om care se
osândeşte pentru ceea face. Pentru el, a se osândi [şi intr-adevăr, din
pricini ce privesc credinţa şi păcate proprii şi individuale] înseamnă că
săvârşeşte lucrarea diavolului. Prin urmare, voi înşivă admiteţi că îl aveţi
pe diavol ca împreună-mergător.

Sunteţi serios, părinte Nicodim, sau glumiţi? Dacă Athenagora s-a

„pocăit” şi şi-a mărturisit păcatul cu puţină vreme înainte de a muri,
atunci s-ar fi mântuit? [3] Arătaţi-mi măcar o singură mărturie patristică
care să îndreptăţească rămânerea într-o Biserică care propovăduieşte
erezia, precum face „blândul şi tăcutul Conducător al Ortodoxiei,
Dimitrie”. O asemenea ascultare faţă de o ierarhie care nu împarte cu
dreptate cuvântul adevărului ne va sfinţi? Dacă nu doriţi să admiteţi că
Mânăstirea Esfigmenu şi atât de mulţi Părinţi plini de râvnă sunt vrednici
de cinstire – potrivit celui de-al cincisprezecelea canon al Sinodului Întâi
şi al Doilea – măcar fiţi tăcut şi nu huliţi spunând ca ei sunt schismatici şi
în afara Bisericii. Ignoraţi existenta Testamentului Sfântului Marcu
Evghenicos al Efesului, care a cerut ca cei cu cuget Latin [papist] nici
măcar să nu vină la înmormântarea sa.

Mai întâi cercetaţi şi apoi pronunţaţi-vă. Potrivit propriului fel de gândire,

atât Sfântul Marcu al Efesului, cât şi Sfântul Maxim Mărturisitorul,
precum şi cei mulţi alţii care nu au păstrat părtăşie cu ereticii, sunt în
afara Bisericii!

Vedeţi încotro vă călăuzeşte „noua” voastră teologie? Cine s-ar fi gândit

vreodată că părinţii Sfântului Munte vor avea drept biblie cartea „Cele
doua extreme” a părintelui Epifanie Teodoropulos? Sfătuiţi săvârşirea de
proteste asemenea celor recomandate la paginile 19 şi 22 din acea carte,
„pentru Sfintele Canoane [de] care [se zice că] nu sunt aplicabile în
vremurile noastre, căci le lipseşte dragostea”. El îl mai descrie pe
patriarhul Athenagora ca „având o dragoste demonică”. Totuşi, rămâne în
comuniune cu cei ce au „o dragoste demonică”. Ce consecvenţă
uimitoare!

Am văzut proteste asemănătoare, atunci când reprezentantul Mânăstirii

Grigoriu a cerut să se scrie în hotărârile Sfintei Comunităţi, că dacă

66
secretarul şef va fi trimis în Australia, să nu împreună-liturghisească
acolo. Secretarul şef nu a mers, până la urmă; dar părintele Vasilie,
egumenul Stavronichitei, ignorând hotărârea tuturor celorlalte mânăstiri,
l-a trimis pe părintele Tihon să îl „ajute” pe arhiepiscopul Stelian
Harkianakis. Când părintele Tihon s-a întors, a fost trimis la sărbătorirea
Chiliei Burazeri. Acolo, reprezentantul Mânăstirii Grigoriu (părintele
Atanasie) a slujit împreună cu părintele Tihon şi cu restul. Nu mai este de
trebuinţa nici un comentariu.

Părintele Epifanie Teodoropulos a fost redus la tăcere atunci când, acum

vreo douăzeci de ani, i-au fost dovedite greşelile. Dar voi, cu aceleaşi
argumente ne-teologice, vreţi a îndreptăţi comuniunea cu patriarhii care
propovăduiesc erezii „cu capul descoperit”, ce au „o dragoste demonică”
pentru eretici, în vreme ce prigonesc pe autenticii ortodocşi, şi
asemănându-se astfel Patriarhului Beccos, Împăratului Copronim, şi
tuturor celor asemenea lor. Când le cântaţi întru mulţi ani şi îi
comemoraţi, este acelaşi lucru cu a le spune: „Sunteţi grăitori întru
credinţă, şi vi se cuvine ascultare, închinăciune şi pomenire”. Nu îi ajutaţi
să priceapă că păşesc pe o cale a răului; pe când dacă aţi fi încetat părtăşia
cu ei, poate s-ar fi simţit vinovaţi şi ar fi purces la căutarea adevărului.
Vina pentru tăcerea voastră vrednică de osândă – pe care Sfântul Grigorie
Palama o numeşte un al treilea fel de necredinţă – sporeşte de la o zi la
alta, în pofida aşa-numitelor voastre proteste.

Când Latino-cugetătorii au venit aici, în vremea patriarhatului lui Beccos,

spre a întări unirea cu Latinii [papistaşii], Doamna noastră, Maica
Fecioară, Păzitoarea Sfântului Munte al Athonului, a grăit singură,
zicând: „Vin vrăjmaşii Fiului meu şi ai mei!”

Anul trecut, când urmaşul lui Beccos – Dimitrie („Conducătorul

Ortodoxiei”!) – a sosit, a găsit Sfântul Munte învestmântat în negru, după
două săptămâni de foc neîncetat. [4] Are urechi să audă, să asculte glasul
Preasfintei Maici a lui Dumnezeu!

Fie să găsiţi calea neînţelegerii celei bune, aşa cum învaţă Sfântul
Nicodim Aghioritul în Omilia sa asupra celor Paisprezece Epistole ale
Sfântului Pavel, zicând: „Dacă el [egumenul sau episcopul] este rău în
Credinţă, de crede învăţături ereticeşti şi hulitoare, fugi de la el, chiar de
ar fi un înger din Ceruri”.

Stareţul Sava,

Un călugăr nemonahicesc, dar Ortodox

67
Stareţul de veşnică pomenire a rămas neclintit în mărturisirea sa, până la
rãposarea în octombrie 1991 [5], în pofida multelor străduinţe ale altor
părinţi athoniţi de a-l convinge să le împărtăşească vederile. Ucenicul şi
urmaşul său, părintele Alipie, aducându-şi aminte de dorinţa şi
testamentul Sfântului Marcu al Efesului, şi urmându-i pilda, nu îngăduie
comemoratorilor patriarhului să ţină slujbe de pomenire la mormântul
Stareţului.

[1]. Păcatul şi erezia, precum ne învaţã Sfinţii Pãrinţi, diferă în mod

esenţial: Păcatul este o încălcare a legii lui Dumnezeu, dar erezia este o
schimbare a legii lui Dumnezeu.

[2]. Harkianakis a fost acuzat de propovăduirea ereziei de către

Mitropolitul Augustin al Florinei şi de către credincioşii ortodocşi din
Australia. -n. ed.

[3]. Mărturisirea individuală a păcatelor este îndeajuns pentru iertarea

păcatelor personale şi individuale, dar pentru păcate publice împotriva
Credinţei, trebuie săvârşită şi o pocăinţã şi îndreptare publică, potrivit
cuvintelor Mântuitorului nostru: „Oricine va mărturisi pentru Mine
înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatãlui Meu,
Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor
şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.”

[4]. Focul a ţinut de la 1 august pânã pe 15, adică întreg postul

Născătoarei de Dumnezeu. -n. ed.

[5]. Într-o noapte, toată mănăstirea a fost inundată de o mireasmă

nespusă. Stareţa nu ştia de unde provine, însă după puţin timp au depistat
că mireasma ieşea din chilia unde stătea Părintele Sava. Când au deschis
uşa, totul s-a umplut de bună mireasmă şi au văzut că Părintele Sava
adormise în Domnul; numai atunci au înţeles că mireasma aceea ieşea din
sufletul înmiresmat al Părintelui Sava.

Dialog cu un preot Adevărat Ortodox:

Părintele Steven Allen

68
Foto: Sfântul Ioan Maximovici în 1963, la sediul Exarhatului american al Bisericii
Vechi-Calendariste din Grecia cu arhiepiscopul Petros de Astoria

Reporter: Părinte Steven, aţi fost multă vreme în Biserica Ortodoxă Rusă
din Afara Graniţelor (ROCOR), apoi aţi plecat în anul 2000 în Biserica
Ortodoxă Adevărată a Greciei; ce anume v-a determinat să luaţi această
hotărâre?

Părintele Steven Allen: Am fost îngrijorat de faptul că în ultima vreme

în ROCOR în unele locuri unii ierarhi şi clerici slujeau împreună cu
Biserici Ortodoxe membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB)
şi cred cu hotărâre că apartenenţa la CMB este de facto apostazie. Pe
măsură ce studiam scrierile Sfinţilor Părinţi şi istoria Bisericii şi mă
rugam, înţelegeam că nu poţi fi în comuniune cu ereticii.

Iar în ROCOR preoţii spuneau: „Noi nu suntem eretici! Dar dacă avem
comuniune cu Patriarhia Sârbă care face ecumenism, nu-i nici o
problemă, pentru că noi nu facem.” Însă, desigur, ecleziologic asta este
ceva ridicol, fiindcă dacă ei se roagă cu papa şi cu cardinalii sau chiar cu
muftii şi rabinii, iar tu te rogi cu ei, atunci boala, infecţia apostaziei intră
în sufletul tău, pentru că unitatea Bisericii este întemeiată pe mărturisirea
de credinţă şi unitatea în Sfintele Taine. Deci când te rogi împreună cu
cineva, aceasta înseamnă că îi împărtăşeşti mărturisirea de credinţă. Şi le-
am spus: „Vedeţi că Patriarhia Sârbă este în CMB, aşa că ei sunt apostaţi!
Dacă voi slujiţi împreună cu ei, liturghisiţi cu ei, sunteţi părtaşi la
apostazia lor; iar dacă eu vă pomenesc pe voi, eu mă fac părtaş la
apostazia voastră.” Aşadar singura cale de a-ţi păzi sufletul este de a rupe
comuniunea cu această apostazie.

Aşa că după câţiva ani am văzut că direcţia ROCOR-ului nu urmăreşte

retragerea din Ortodoxia Mondială [1], ci intrarea din ce în ce mai mult în
ea: mai multe legături, mai multe împreună-slujiri, mai multe identificări
cu Ortodoxia Mondială. Iar Ortodoxia Mondială este în apostazie: ei sunt
în ecumenism, în mişcarea mondialistă care creează o singură religie, un
singur guvern mondial, o singură ideologie pentru toată lumea. Ei susţin
că nu, dar faptele lor sunt foarte clare. Deci ei asta fac!

Aşa că mi-am dat seama că ROCOR-ul se adâncea şi mai mult în această

apostazie, iar mie nu mi-a rămas decât să mă rup de ei. Iar Biserica
Ortodoxă Adevărată a Greciei încă mărturiseşte drept credinţa: nu are
comuniune cu ecumeniştii, nu propovăduieşte nici o erezie, aşa că am
simţit că pot fi în siguranţă duhovniceşte, dacă voi trece în Biserica
Ortodoxă Adevărată a Greciei. Iată de ce m-am alăturat acestei Biserici.

69
Reporter: Sunteţi preot adevărat ortodox de mai bine de 20 de ani: care
este experienţa Sfinţiei Voastre ca preot în America în aceste vremuri de
apostazie?

Părintele Steven Allen: Trebuie să înţelegem că această apostazie a

cuprins întreaga lume, iar experienţa noastră în America este doar o
variantă locală a apostaziei globale. Esenţa acestei experienţe a apostaziei
este aceeaşi pretutindeni: este pregătirea pentru antihrist şi cred că, în
primul rand, este caracterizată de lipsa de dragoste pentru Adevăr. Nu
există dragoste pentru Adevăr. Oamenii nu vor să cunoască Adevărul, ei
vor doar să se simtă bine şi vor să trăiască doar într-o aparenţă de
realitate, dar nu în realitate!

Şi desigur America este locul unde a fost plăsmuită pseudo-realitatea

timpurilor moderne: Holywood, televiziunea şi celelalte. Putem spune că
America este laboratorul în care apostazia a creat tehnologia şi metodele
de a plăsmui o virtualitate sau o pseudo-realitate pentru a spăla pe creier
pe toţi oamenii. De pildă tehnologia folosită în ţările comuniste: putem
vorbi de filmele de propagandă comunistă care au fost perfecţionate în
America şi care au fost finanţe şi create de aceleaşi persoane.

Americanii – într-o anumită măsură – sunt naivi, ei nu sunt cinici ca

europenii. Poţi vorbi cu americanii despre religie şi ei ascultă, dar pe de
altă parte americanii sunt foarte superficiali: dacă încerci să mergi în
profunzime, mai la adânc, nu-i mai interesează. De aceea este dificil să-l
faci pe americanul cu psihologia tipic americană, să aprofundeze
Ortodoxia. Ortodoxia Mondială, nou-calendariştii, moderniştii fac
convertiţi în America: antiohienii, grecii nou-calendarişti, O.C.A. Dar
aceştia, care sunt protestanţi, nu devin ortodocşi, ci aduc Ortodoxia în
ceva protestant. De pildă nişte predicatori, reverenzi protestanţi, trecând
la Ortodoxie, într-o zi sunt mirunşi, iar a doua zi sunt preoţiţi. Ei vin
împreună cu prozeliţii lor şi într-un an au scris deja cinci cărţi în care
spun tuturor ce-i Ortodoxia. Modul lor de a scrie este grosier şi
superficial, iar dacă încerci să-i aduci la o înţelegere mai adâncă a
Ortodoxiei, devin neliniştiţi, căci sunt implicaţi în marketing: au cărţi de
vândut, au nevoie de adepţi şi vor o ortodoxie facilă, de consum. Iată
ideologia americană, care se împrăştie în toată lumea: „fă-o repede!”, „fă-
o uşor!”, „fă-o superficial!” ca la TV. Uitaţi-vă la un show TV tipic: într-
o oră, ei prezintă o problemă şi o şi rezolvă: au ucis „băiatul rău” –
„bum!” – şi toată lumea e fericită!

Aşa este religia americană. Ea trebuie caracterizată ca pseudo-ortodoxie;

este americanizarea religiei: e ceva superficial, frumos ambalat. Gândiţi-

70
vă la ceva frumos ambalat pentru supermarket, ca să fie bine vândut. Iar
ierarhia Ortodoxiei Mondiale a devenit expertă în aşa ceva. Ei produc o
Biserică de faţadă: „o, ce catedrală frumoasă!”, „uite, ce biserică
frumoasă!”, „ce veşminte frumoase!”, „ce cântare frumoasă!”. Iar
oamenii zic: „Aceasta este adevărata Biserică!” Dar din spatele acestor
lucruri frumoase rânjesc francmasonii! Apoi clericii acestor biserici
frumoase se roagă cu papa şi aşa mai departe… Deci e totul de faţadă!

Cred că acest fel de religie a fost creat în America. S-ar putea spune că
America este un laborator în care a fost creată o falsă religie.

Aşadar din experienţa mea, am văzut că americanii sunt foarte politicoşi:

nu ar atacata preoţii sau Biserica ta. Ei vor spune: „O, eşti ortodox? Ce
nostim!” Eu vorbesc cu tine: Ce nostim, eşti ortodox! Eu sunt închinător
la draci. Şi asta-i nostim! Deci totul este nostim şi toată lumea se
distrează, dar probleme serioase nu se pot discuta.

Nu este doar o problemă de dogmă, este o întreagă problemă de cultură şi

de mentalitate, iar sistemul educaţional din America este acum răspandit
în Uniunea Europeană; NATO cu bombele ei, Banca Mondială cu banii ei
împrăştie sistemul american de educaţie peste tot în lume. Iar esenţa
educaţiei americane este de a tâmpi lumea.

Americanii nu pot gândi. Ei nu cunosc istorie, nu învaţă limbile clasice,

nu sunt deprinşi cu logica, ei nu ştiu nimic şi nu pot gândi; dacă nu
rezolvi ceva în două minute, nici nu se uită la tine! Dacă vorbeşti despre
istorie unui american: „Ştii cine a fost ţarul Rusiei?”, „Ştii ce este un
Sinod Ecumenic?”, ei spun doar: „nene, nu vreau să vorbesc despre asta,
spune-mi despre Isus.; vreau să îl simt aproape pe Isus!”- lucruri de felul
acesta. Deci cum să vorbeşti cu astfel de oameni?

Cum am spus: nu este doar o problemă dogmatică, este problema unui

nou tip de fiinţă umană: ştiţi că în Rusia bolşevicii au creat homo
sovieticus; în America, Holywood-ul a creat homo americanus; rezultatul
este acelaşi: prostia. Ei nu pot să gândească lucruri serioase şi de fapt ei
nu pot crede în Adevărul obiectiv. Acesta este Adevărul! Aceasta este
realitatea! Ei zic: „nu; asta-i realitatea ta, eu am realitatea mea!”. Este
mintea Dysneyland-ului! Este crearea unei false realităţi: „Simte-te bine!”
şi „Tu ai realitatea ta, eu am realitatea mea!” Iar acum cu internetul şi cu
jocurile video, oamenii trăiesc psihologic şi mintal în lumea virtuală. Ei
trăiesc în această lume, dar în virtual! Fără nici un interes pentru lumea
reală. Aşadar dacă vorbiţi cu ei despre Dumnezeu, realitatea lui
Dumnezeu, că Dumnezeu este Adevărul, Adevărul obiectiv, n-are
importanţă pentru ei ce spui despre El. Dumnezeu este undeva acolo şi cu

71
asta basta. Lor nu le place, ei nu pot nici măcar să se gândească la lucruri
serioase, fiindcă în şcoală sunt învăţaţi: „Ceea ce crezi tu este bine, dar şi
ceea ce cred eu este bine!” Este slăvirea ego-ului şi a subiectivismului.
Ceea ce cred eu este adevărat pentru mine, iar ceea ce crezi tu că este
adevărat e valabil pentru tine. În aceste condiţii este foarte greu să aduci
oamenii moderni la credinţă.

Pot spune că experienţa mea în America nu este prea diferită de

experienţa pe care o simt acum cu tinerii europeni sau tinerii ruşi şi chiar
şi cu bătrânii. Este greu să-i faci să gândească la problemele serioase şi să
zică: „Există o realitate obiectivă şi poate fi cunoscută prin studiu, prin
rugăciune, prin folosirea minţii şi a inimii; putem cunoaşte această
realitate. Şi trebuie să o cunoaştem! Este de datoria noastră; este
responsabilitatea noastră, ca fiinţe umane!” Nu doar ca ortodox, ci doar
pentru a fi o fiinţă umană. Vrei să fii om? Trebuie să înveţi ce este
Adevărul, trebuie să cauţi Adevărul! Dar oamenii nu acceptă aceasta
acum. Ei vor doar să se simtă bine. Filosofia lor este filosofia de zi cu zi,
este hedonismul, este plăcerea – ei caută numai plăcerea.

Deci filosofia maselor este hedonismul: „Doar fă-mă să mă simt bine; dă-
mi drogul meu, dă-mi băutura mea, dă-mi plăcere sexuală, dă-mi filmul
meu, vreau doar să mă simt bine!” Iar filosofia conducătorilor este
nihilismul: „Nimic nu contează decât dorinţa mea de putere!”. Deci, avem
o mică oligarhie a nihiliştilor ce controlează masele hedoniştilor.
Nihiliştii nu recunosc nici o autoritate, decât propriul lor ego. Iar
hedoniştii nu recunosc decât dragostea lor de plăcere: „dă-mi fotbal, dă-
mi filmul şi o să fiu fericit”.

Iar ca să rupi această mentalitate şi să spui „NU!” trebuie să-ţi cauţi

mântuirea sufletului. Tu ai un suflet! Tu ai o minte! Trebuie să-ţi biruieşti
plăcerea care te robeşte.” Pentru oamenii de astăzi este un concept
necunoscut. Strămoşii noştri creştini se gândeau la moarte şi la Judecata
lui Dumnezeu: „Ce se va întâmpla când voi muri?” Oamenii de azi nu se
mai gândesc la aceste lucruri.

Eu zic că este o minune când vezi pe cineva cu inima deschisă; oamenii

încep să îşi dea seama că există un Dumnezeu şi chiar că acel Dumnezeu
este Sfânta Treime. Dumnezeu este Sfânta Treime, aşa cum învaţă
Ortodoxia. Aceasta este o minune! Şi preoţii trebuie să se roage mai mult
şi mai mult pentru ca inimile oamenilor să se deschidă.

Reporter: Biserica Oficială Sârbă [Patriarhia Sârbă] pare să fie foarte

puternică, iar Biserica Ortodoxă Adevărată din Serbia pare să fie slabă;

72
mulţi oameni nu pot înţelege diferenţa dintre Adevărata Ortodoxie [2] şi
Ortodoxia Mondială; ne puteţi spune ceva despre acestea?

Părintele Steven Allen: Cuvântul cheie pe care l-aţi spus este „pare”.
Biserica oficială pare puternică; ei au clădiri, conturi bancare, în ziare se
spune: „Aceasta este Biserica Ortodoxă”; dar tocmai de aici reiese
diferenţa: esenţa Ortodoxiei Mondiale este colaborarea cu duhul acestei
lumi şi cu instituţiile antihristice ce controlează acum viaţa în lume.

Să revenim: esenţa Ortodoxiei Mondiale este colaborarea cu această

lume, iar stăpânul acestei lumi este diavolul şi instituţiile pe care diavolul
le foloseşte pentru pregătirea venirii lui antihrist. Bisericile Ortodoxe
Oficiale sunt ca nişte cadavre cu aparentă înfăţişare de Biserici, dar care
îşi iau energia din altă parte. Ştiţi povestea lui Frankenstein? Bisericile
oficiale sunt monstrul Frankenstein: el arată ca un om, dar puterea lui
vine din altă parte. Puterea vine de la bani, vine de la oameni care Îl urăsc
pe Dumnezeu! Deci cum pot fi acestea Biserica Adevărată, dacă puterea
lor provine din bani şi prestigiu?! Bisericile Oficiale sunt recunoscute de
guvernele moderne şi corporaţiile de afaceri moderne, de la bănci etc –
instituţii ce-L urăsc pe Dumnezeu.

Dar ei înşeală poporul spunând că ortodocşii au o întreagă istorie a

Bisericii de stat. Să nu uităm că Biserica de stat ortodoxă a existat într-o
perioadă când aveam regi, domni creştini, când aveam autorităţi ce se
supuneau legilor lui Dumnezeu: ţarul, regele, domnitorul. Autoritatea lor
era de la Dumnezeu, iar regele întrupa tradiţia poporului său şi era fiul
Bisericii, un fiu credincios al Bisericii! Aşadar în această situaţie este
normal să avem o Biserică de stat!

Iar în situaţia în care suntem acum, nu avem guvern legitim; astăzi avem
guvern al mafiei: indiferent care ar fi – guvernul american, guvernul
sovietic, rusesc, guvernul sârbesc – acestea nu sunt guverne legitime!
Acestea sunt guverne ce au rezultat din rebeliune împotriva lui
Dumnezeu. Deci cum poate o Biserică să fie Biserică de stat într-un stat
antihristic?! Şi toţi aceşti patriarhi cu sinoadele lor slujesc acestor inşi!
Dacă aceşti oameni răi ce conduc guvernul rus, grec etc. vor zice: „Sări!”,
patriarhii vor sări. Când vor spune: „Fă asta!”, „Roagă-te cu papa!”, ei se
vor ruga cu papa. Când vor zice: „Schimbă Liturghia!”, ei vor schimba
Liturghia. Când vor zice: „Trebuie să avem homosexualii aprobaţi de
lege, iar voi trebuie să tăceţi”, ei vor zice ceva, dar nu vor face o
rezistenţă efectivă. Fiindcă ştiu bine cine le sunt stăpânii!

Biserica Ortodoxă Adevărată este doar continuarea Bisericii Ortodoxe, nu

este ceva nou; când spunem Biserica Adevărată Ortodoxă, ca să fie clar,

73
ne referim la Biserica Ortodoxă Reală. Cu ajutorul lui Dumnezeu noi nu
compromitem dogmele Bisericii sau trăirea ortodoxă, pentru a sluji o
filosofie antihristică şi instituţiile înaintemergătoare lui antihrist, noi nu
slujim duhului lui antihrist.

Aşadar există criterii specifice pentru a vedea diferenţa dintre Adevărata

Biserică Ortodoxă şi restul: Adevărata Biserică Ortodoxă nu se alătură
Consiliului Mondial al Bisericilor, Adevărata Biserică Ortodoxă nu face
ecumenism. Adevărata Biserică Ortodoxă nu schimonoseşte Sfintele
Taine, cum ar fi Botezul şi celelalte; acestea sunt semne specifice sau
indicii. Dar mai presus de toate există un alt semn ce dovedeşte că
Adevărata Biserică Ortodoxă este Adevărata Biserică: acela că eşti liber
să fi creştin. Noi suntem liberi să fim creştini fiindcă nouă nu ni se dau
bani, nu suntem controlaţi de Noua Ordine Mondială şi alte instituţii ce
au fost ridicate de subversivi distrugători ca: lojile masonice, finanţele
internaţionale, de bolşevism, de versiunea americană sau occidentală a
bolşevismului – francmasoneria şi dominaţia sionismului şi băncile
internaţionale.

Aşa că noi suntem liberi să fim creştini. Despre asta este vorba: este un
duh al libertăţii, o libertate duhovnicească! Noi nu suntem constrânşi de
duhul antihristic, dar în Bisericile oficiale, patriarhii şi sinoadele lor sunt
cu toţii nişte sclavi ai urâtorilor de Dumnezeu antihrişti. Şi iată de ce fac
ei activităţi ecumeniste: fiindcă şefii lor le spun să facă aşa. Este simplu!
Mai putem spune despre Ortodoxia Mondială că este expertă în a crea o
faţadă frumoasă, o aparenţă a unei Ortodoxii fastuoase, o religie cu slujbe
frumoase; ei sponsorizează conferinţe de muzică bizantină, expoziţii de
icoane bizantine! Vedeţi?! Ei iau bani de la UNESCO, bani de la Banca
Mondială, ca să facă o expoziţie frumoasă a culturii ortodoxe; şi tot ceea
ce fac este să înlocuiască realitatea Ortodoxiei cu aparenţa ei.

Sigur că trebuie să încercăm să păstrăm cultura ortodoxă, sigur că trebuie

să organizăm conferinţe, fără îndoială că trebuie să propovăduim
învăţătura şi cultura ortodoxă, dar ceea ce fac ei este prin colaborarea cu
UNESCO, prin colaborarea cu Uniunea Europeană şi instituţiile ei
culturale care susţin că „Ortodoxia este o altă opţiune, Ortodoxia este o
altă Tradiţie. Noi o avem pe a noastră. Aceasta este o cultură şi vrem să o
împărtăşim fraţilor noştri musulmani; aceasta este o cultură şi vrem o
împărtăşim fraţilor noştri protestanţi.” Toate astea fac din Ortodoxie încă
un rând în lista de meniu: mergi la restaurantul Religiilor Lumii: „Aceasta
este o mâncare islamică. Aici avem o mâncare protestantă, iar aicea e cea
ortodoxă. Ce drăguţ! Vreau să gust un pic şi din asta!” Iată cafeneaua
culturii mondiale!

74
Noua Ordine Mondială vrea să creeze această idee că toate religiile şi
culturile sunt egale, iar tu nu trebuie decât să le încerci pe fiecare. Iar
aceste sinoade şi patriarhii lor spun: „Mulţumesc, UNESCO!” sau
„Mulţumesc, guvernule american!” sau „Mulţumesc, guvernule rus că mi-
ai dat bani să fac un frumos muzeu al culturii noastre, să facem un
concert coral în biserica noastră istorică!” Ştiţi expresia „ca o pasăre într-
o colivie de aur”: sunt o pasăre, iar colivia este de aur, dar sunt în colivie!
Aceasta este Ortodoxia Mondială: ei sunt o pasăre într-o colivie de aur –
„colivia mea este făcută din aur!”… Nu sunt liberi, nu sunt liberi
duhovniceşte.

Părinţii din Biserica de Catacombă din Rusia şi mai târziu părintele

nostru duhovnicesc din ROCOR, spuneau că acesta este deosebirea –
esenţială – dintre Biserica de Catacombe şi biserica sovietică, dintre
ROCOR şi alte grupuri: noi avem libertate în Hristos. Sufletele noastre
sunt libere, noi suntem liberi să ne urmăm conştiinţa noastră. Fiindcă
dacă omul îşi pierde conştiinţa, nu mai are nimic.

Nu contează, poţi avea veşminte frumoase, poţi învăţa o teologie

frumoasă; dar dacă îţi distrugi conştiinţa şi îţi trădezi credinţa, nu mai
ai nimic. Fiecare om are un singur suflet şi fiecare din noi trebuie să ne
îngrijim de mântuirea sufletelor noastre! Eu sunt în Biserica Ortodoxă
Adevărată ca să-mi pot mântui sufletul!

Acum, întorcându-ne la întrebarea frăţiei voastre – acesta a fost prologul,

prolegoumena – Biserica Ortodoxă Adevărată din Serbia doar pare a fi
foarte slabă; dar e foarte puternică: fiindcă puterea noastră este de la
Hristos. Dacă Dumnezeu este cu noi, nimeni nu ne poate sta împotrivă.
Uitaţi-vă la Sfinţii Apostoli: erau numai 12 apostoli, 70 de ucenici şi apoi
câteva sute de ucenici, dar Sfântul Duh i-a făcut în stare să convertească
lumea! Vedeţi? Ei n-au zis: „O, nu, rabinii au toate sinagogile sau păgânii
romani au toate templele; noi suntem doar câţiva, cred că noi greşim, noi
suntem puţini!” Nu, nu e aşa: nu contează, mulţi sau puţini, nu contează;
contează unde e Hristos şi unde este Adevărul! Dumnezeu este acolo
unde este Adevărul, iar puterea este acolo unde este Dumnezeu.

Dacă vă uitaţi la mucenici, Sfinţii Mucenici din vremea romană, de

exemplu, şi dacă vă uitaţi la Cezar – el era foarte puternic: avea soldaţi
care i-au chinuit pe mucenici; capetele lor au fost tăiate; ei păreau fără
putere, dar sufletele lor au mers direct la ceruri!

De-a lungul istoriei răul pare adesea puternic, iar binele are adesea
aparenţa slăbiciunii; dar este o aparenţă, fiindcă diavolul lucrează cu

75
părelnicii, iar Dumnezeu lucrează cu realităţi. Iar lucrul important este
realitatea!

Şi spuneam mai devreme că oamenii trăiesc într-o realitate contrafăcută,

iar noi trebuie să fim foarte conştienţi de „frumoasele” realităţi fabricate.
Şi-ar trebui să căutăm realitatea – ce se întâmplă în spatele ecranului, ce
se întâmplă cu adevărat? Iar atunci când cercetăm toate aceste Biserici
oficiale, vedem că ceea ce se întâmplă cu adevărat acolo nu este deloc
frumos, nu e deloc bine, fiindcă la ei totul se bazează pe compromisuri.

De asemenea Ortodoxia Mondială promovează diferite şcoli teologice

eretice, fiindcă ei trebuie să creeze o nouă teologie pentru a pregăti religia
lor mondialistă. De pildă discutam despre Zizioulas, acest ridicol
„mitropolit” al Pergamului, care este omul Patriarhiei de Constantinopol.
Citind scrierile lui, dacă vrei să fii prostit, poţi fi prostit; poţi să zici „O,
ce deştept e!” Dar dacă te uiţi mai atent, constaţi că e o prostie! E ridicol!
E ca filosofia modernă.

Ştiţi, când eram student la colegiu, am studiat filosofia şi mi-am dat

seama că toată filosofia modernă este o prostie. Fiindcă aceşti oameni a
trebuit să inventeze noi cuvinte şi un nou mod de a vorbi, pentru a
exprima filosofia lor, iar după ce îi citeşti îţi dai seama că ei de fapt nu
spun nimic. La fel este şi noua teologie; îl citeşti pe Ziziulas, sau pe Ioan
Romanidis, sau Şcoala de la Paris: Atanasiev, Schmemann din America.
Cu aceşti autori ei îşi formează oamenii deştepţi; în şcolile teologice vin
oameni inteligenţi şi ei le hrănesc mintea cu aşa ceva: „ Uite, tu eşti
deştept şi poţi învăţa cea mai nouă, cea mai interesantă, cea mai grozavă
teologie!” Fiindcă dacă aceşti oameni citesc teologia „de modă veche”, să
zicem un text teologic dintr-o Academie Ortodoxă de Tradiţie, vor zice:
„Dar asta-i ceva plictisitor!” Nu-i antrenant pentru minţile lor. De ce?
Fiindcă este doar Adevărul! Cine este Dumnezeu? – Acesta este
Dumnezeu. Cine este Hristos? – Acesta este Hristos. Cum ne-a mântuit
Hristos? – Astfel ne-a mântuit Hristos. Iar ei zic „Asta-i ceva plictisitor!”.

În Ortodoxia Mondială instituţiile lor promovează aceste lucruri. Iată încă

un semn că sunt pe o cale greşită. Ei cheltuiesc banii şi efortul pentru
propovăduirea învăţăturilor mincinoase ca „teologia euharistică”- cu alte
cuvinte Biserica este unită prin Euharistie: „Tu ai împărtăşania catolică,
noi avem împărtăşania ortodoxă; noi avem euharistia, deci suntem una”;
sau „Teologia baptismală”- „tu ai botezul catolic, noi botezul ortodox, dar
noi avem botezul, deci suntem una”.

Ei scriu într-un limbaj foarte intelectual, într-un limbaj de efect: pun note
de subsol cu citate din Sfinţii Părinţi în Greaca veche, dar de fapt nu-s

76
mai buni decât un hipiot care fumează drog şi zice „Hai să ne simţim
bine!” – „Hai să facem teologie!” Ei nu au nevoie de drog, ci îşi strâmbă
minţile fără drog! O persoană serioasă n-ar trebui să-şi piardă vremea cu
astfel de lucruri. Dar ei de ce îşi pierd vremea? Din pricina banilor: banii
îi călăuzesc. Banii se duc la seminare, în facultăţile de teologie, pentru a
învăţa acest gunoi. Încă un indiciu al Ortodoxiei Mondiale este că
Ortodoxia Mondială implică închinarea la ban. Ei sunt stăpâniţi de bani.
De ce nu părăsesc ecumenismul? De ce nu denunţă Uniunea Europeană?
De ce nu demască Organizaţia Naţiunilor Unite? Fiindcă ar pierde banii.
Iată că aceasta este religia lui mamona, iar Domnul nostru Iisus Hristos
spune că nu poţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona.

Acum desigur, suntem fiinţe omeneşti, avem nevoie de mâncare şi de

bani, pentru a ne hrăni familia, deci trebuie să muncim vieţuind în lume.
Dar să-L rugăm pe Dumnezeu să ne dea nouă cât e nevoie pentru a avea
grijă de familii, pentru a ne clădi bisericile, pentru a avea grijă de oamenii
noştri, însă fără a compromite credinţa noastră!

Dar patriarhii şi sinoadele Ortodoxiei oficiale zic: „nu, noi trebuie să

avem toţi aceşti bani, fiindcă trebuie să salvăm Biserica; noi vom salva
catedralele noastre frumoase, vom salva cultura noastră naţională, numai
să cooperăm cu Naţiunile Unite, cu UNICEF, cu instituţiile culturale şi
financiare ale Uniunii Europene!”. Numai să ardeţi tămâie Cezarului, iar
Cezarul vă va da ceea ce aveţi nevoie. Şi veţi avea veşminte voastre
frumoase şi bărbile voastre şi vă vom da şi patriarh! Dar în interior nu
este nimic. Este gol.

Deci puterea Bisericii Ortodoxe Adevărate din Serbia este puterea

Bisericii Ortodoxe Adevărate de pretutindeni, Care este Hristos. Domnul
nostru este puterea noastră! Ce îi spune Domnul Sfântului Apostol Pavel?
„Harul meu îţi este îndeajuns!” Iar frumosul condac de la Înălţarea
Domnului spune: „Eu sunt cu voi şi nimeni nu poate fi împotriva
voastră!”. Deci noi trebuie să fim credincioşi Dumnezeiescului nostru
Mântuitor şi trebuie să fim smeriţi. Noi nu suntem cei mai mari ortodocşi
din câţi au trăit vreodată, ci suntem cei mai slabi ortodocşi din câţi au trăit
vreodată! Dar noi suntem ortodocşi. Adevăraţii Ortodocşi de astăzi nu
sunt cei mai mari ortodocşi care au trăit vreodată, noi suntem cei mai
slabi; dar noi stăm în Biserică, noi doar ne ţinem agăţaţi ca să nu cădem!
Am zis oamenilor când eram preot tânăr în ROCOR – oamenilor ce
veneau în ROCOR şi spuneau: „Eee, am trecut în ROCOR! Aceasta este
Biserica Sfântului Ioann Maximovici, a Vlădicăi Averchie! Vai, ce
grozav sunt, fiindcă sunt în ROCOR!” Le-am zis: „Ascultaţi! Noi nu
suntem deosebiţi, fiindcă ROCOR-ul este îngrozitor, dar cel puţin suntem

77
ortodocşi!… Ne agăţăm cu unghiile de Ortodoxie… Căci Ortodoxia
oficială este dusă…” Dar ei cred că au o viaţă deosebită, că sunt grozavi!

Aşadar cuvântul meu de încurajare pentru fraţii mei din Serbia este: fiţi
credincioşi Domnului nostru, rugaţi-vă, iubiţi-vă unul pe altul, nu vă
întristaţi de aceste aparenţe, fiindcă diavolul vă dă tot felul de gânduri ca
să vă prindă în capcană, de ex. această aparenţă a unei Patriarhii
puternice, a unei Ortodoxii Mondiale puternice. Este o realitate virtuală!
Dacă nu credeţi că e o realitate virtuală, mergeţi de pildă la o biserică de
la Oficiali, şi întrebaţi-i numai:
– „Părinte, îmi botezaţi copilul prin întreită afundare?”
– „Nu!”
– „De ce nu, părinte?”
– „E ceva nepotrivit, incomod, noi nu mai facem aşa ceva!”
– „De ce nu?”
– „Vezi-ţi de treaba ta şi taci!”
– „Dar aveţi o biserică frumoasă, o cristelniţă frumoasă, puteţi face asta
uşor!”
– „Nu, noi nu facem aşa Botezul!”

Acesta este doar un exemplu. Dar astfel puteţi vedea că ei nu gândesc

prin ei înşişi, ci că prin ei vorbesc un soi de duhuri necurate.

Dar ce se întâmplă când un evreu sau musulman sau lider religios vine să
viziteze o biserică? Episcopul este amabil cu el, îi arată dragoste. Iar dacă
unul din clerul nostru îi spune: noi nu vă vom mai pomeni, ei trimit
poliţia, vin după noi şi închid bisericile noastre. Iată pe cine reprezintă ei
cu adevărat! Aşadar nu ne trebuie mult ca să-i facem să-şi arate adevărata
lor faţă. Aceste lucruri ne ajută să nu fim prostiţi de aparenţe.

Deci rugaţi-vă şi trăiţi o viaţă ortodoxă! În Adevărata Ortodoxie nu putem

spune doar: „noi credem în dogme, noi credem în canoane”. Da!, dar ne
trebuie de asemenea miezul Ortodoxiei, adică rugăciunea şi viaţa
duhovnicească. E ceva foarte important! Deci să continuăm lupta noastră
şi în smerenie să fim credincioşi Domnului! Şi El sigur ne va mântui. Ce-
a spus Domnul nostru: „Nu te teme, turmă mică!”

În Vechiul Testament Adevărata Biserică era rămăşiţa, o mică parte din

Israel, nu mulţimea! Iar noi trebuie să fim nişte buni studenţi ai istoriei şi
să înţelegem că Era Constantiniană a Bisericii s-a terminat. Noi trebuie să
înţelegem că este normal pentru Biserică să fie mică; că este normal
pentru Biserică să fie prigonită. Era Constantiniană care a ţinut de la
Sfântul Constantin cel Mare până la moartea ţarului mucenic Nicolae al
II-lea a fost o foarte mare minune. Aceasta a fost o excepţie, un dar de la

78
Dumnezeu: ţările ortodoxe, culturile ortodoxe, statul ortodox! Dar noi
trebuie să înţelegem că acestea s-au terminat! Nu trebuie să fim tulburaţi
că nu mai avem puterea. Nu trebuie să fim tulburaţi. Suntem într-o
perioadă diferită acum; noi suntem o minoritate. Dar, slavă lui
Dumnezeu! Fiecare generaţie are lucrarea sa şi noi avem lucrarea noastră
şi trebuie s-o împlinim. Iar lucrarea noastră este credincioşia nestrămutată
faţă de Hristos, statornicia şi stăruinţa. Să nu vă închipuiţi că trebuie să
săvârşim lucruri mari, ci doar lucrarea smerită, zi de zi, pas cu pas. Iar
Dumnezeu ne va da oamenii pe care El îi va voi. Iar cei ce vor să se
mântuiască, vor fi mântuiţi.

traducere a unei înregistrări video publicată la

http://stjenichanka.blogspot.com/

NOTE:

[1]. Ortodoxia Mondială = sintagma prin care se denumesc Bisericile

oficiale, aflate în comuniune cu Patriarhia de Constantinopol.

[2]. Vezi Vlădica Averchie despre Adevărata Orthodoxie.

Minunea Sfintei Mari Mucenite Eufimia, prin care s-

a întărit dreapta credință (Calcedon 451) și călcarea
ei în picioare prin unirea cu monofiziții

Sfânta Mare Muceniţă Eufimia s-a născut, a crescut şi s-a

încununat prin mucenicie în Calcedon, cetatea Bitiniei de lângă gura
Mării Negre, în dreptul Constantinopolului, fiind între ele Bosforul
Traciei. Ea a pătimit pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, în 16 zile ale
lunii septembrie, în care zi se prăznuieşte pomenirea ei. Iar pe 11 iulie se
pomeneşte acea minune care s-a făcut de cinstitele ei moaşte în vremea
Sinodului al IV-lea a toată lumea al Sfinţilor Părinţi, ce s-a ţinut în

79
Calcedon la anul 451, prin care minune s-a dovedit şi s-a întărit
mărturisirea dreptei credinţe. Această minune a fost hotar al Sfinţilor
Părinţi, ca să nu treacă spre împărtăşirea celor rău credincioşi (adică
monofiziți).

Şi s-a început această lucrare de aici: Dioscor, patriarhul

Alexandriei şi Eutihie, arhimandritul Constantinopolului, pe când încă era
viu dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Tânăr, au ridicat un nou eres
de hulă împotriva Domnului nostru Iisus Hristos, amestecând cele două
firi ale Lui, pe cea dumnezeiască şi pe cea omenească, într-una singură.
Acestă erezie se numește monofizism. Şi pe mulţi din rânduiala
duhovnicească şi mirenească i-au amăgit cu această rea credinţă a lor; iar
pe bărbaţii şi boierii care erau în palatul împărătesc i-au vătămat cu acel
eres şi aveau mare ajutor de la ei.

Iar când s-a ţinut în Efes sinodul cel de loc (după cel de al Treilea
Sinod a toată lumea, care a fost acolo cu mulţi ani înainte), sau mai
degrabă să zicem adunarea cea tâlhărească, la care preasfinţitul Flavian
(pomenirea lui la 18 februarie), patriarhul Constantinopolului şi
mărturisitorul dreptei credinţe, a fost ucis de cei de un gând cu Dioscor şi
cu Eutihie, atunci s-a întărit mai mult acel eres şi era primit ca o credinţă
dreaptă, iar credinţa ortodoxă era lepădată ca o rea credinţă oarecare.
Deci era de trebuinţă să se adune al Patrulea Sinod a toată lumea, al
Sfinţilor Părinţi, pentru lepădarea acelui eres şi spre întărirea dreptei
credinţe.

In vremea aceea, binecredinciosul împărat Teodosie a trecut din

această viaţă către Domnul. Iar după el a luat împărăţia îmbunătăţitul şi
plăcutul lui Dumnezeu Marcian cu Sfânta Pulheria. Aceşti râvnitori ai
dreptei credinţe, văzând Biserica tulburată de eresuri şi feluritele certuri
ce se făceau în ea, au poruncit să se adune în cetatea Calcedonului Sfinţii
Părinţi din toată lumea creştină, ca să cerceteze şi să hotărască toate cele
pentru dreapta credinţă. Deci s-au adunat Sfinţii Părinţi în număr de 630,
cu preasfinţitul Anatolie, Patriarhul Constantinopolului şi cu preasfinţitul
Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimului şi cu trimişii preasfinţitului Leon, Papa
Romei. Şi au fost de faţă şi rău-credincioşii, între care începători erau
Dioscor, patriarhul Alexandriei, Maxim al Antiohiei, rânduit la patriarhie
de Dioscor în locul lui Domnos, şi ceilalţi arhierei de un gând cu ei, şi
Eutihie cu cei de o socoteală ai săi, încât mulţimea ereticilor era fără de
număr. Şi toţi împreună cu Sfinţii Părinţi făceau Sinodul, adunându-se în
biserica Sfintei Mare Muceniţe Eufimia, care este în cetăţuia dinspre
Bosfor; pentru că acea biserică ţinea de scaunul mitropoliei Calcedonului
şi era foarte mare, încât putea să încapă în ea mult popor. In ea se

80
odihneau şi moaştele acestei mari muceniţe, de la care se făceau minunate
şi preaslăvite minuni, care se cade măcar în parte să se pomenească.

In ziua sfintei ei pomeniri, în care a pătimit pentru Hristos, în toţi

anii izvora sânge din cinstitele ei moaşte, ca şi cum ar fi curs dintr-o rană,
şi se lua de acolo astfel: mormântul ei era de marmură şi acoperit de o
lespede tot de marmură, având înăuntru moaştele sfintei, puse într-un
sicriu de lemn. In acel mormânt de marmură, în partea stângă, era o
ferestruie mică, cât încăpea o mână omenească. Ferestruia era încuiată cu
tărie şi se deschidea numai la vremuri cuvioase. Prin acea ferestruie,
numai episcopul singur, după cântarea rugăciunilor de toată noaptea şi
înaintea Sfintei Liturghii, scotea acel sânge cu un burete legat de o
vărguţă lungă de fier. Băgând acolo buretele uscat, îl scotea plin de sânge
şi îl storcea într-un vas cinstit, pregătit pentru aceasta. Iar poporul văzând
sângele acela, înălţa slavă atât lui Dumnezeu, cât şi Sfintei Muceniţe
Eufimia şi se ungea cu el spre binecuvântare şi tămăduirea neputinţelor
lor.

Acel sânge era foarte bine mirositor, ca şi cum era amestecat cu un

mir de mult preţ, însă nici un fel de mir din cele pământeşti nu putea să
fie asemănător cu acela. Pentru că sângele acela covârşea cu neasemănare
toate aromatele şi tămăduia toate bolile. Iar sfânta muceniţă izvora din
cinstitele ei moaşte un sânge mirositor şi tămăduitor ca acela, nu numai în
vremea prăznuirii sale de peste an, ci uneori şi în alte vremi, şi mai ales
când arhiereul acelei biserici era bărbat plăcut lui Dumnezeu, cu viaţă
îmbunătăţită. Se făceau încă şi arătări multe, pentru că sfânta se arăta de
multe ori celor ce se rugau ei cu credinţă: uneori celor ce zăceau în boli,
alteori celor ce alergau la biserică şi la mormântul ei, iar alteori celor ce
erau în felurite primejdii şi o chemau în ajutor. Şi alergau spre închinare
cu credinţă la dânsa în Calcedon popoare din toate ţările şi cetăţile, dar
mai ales din Constantinopol. Drept aceea, adunându-se Sinodul Sfinţilor
Părinţi celor din toată lumea, împăraţii au poruncit ca acolo să se
săvârşească.

La acel sinod, făcându-se multă neînţelegere şi ceartă a

dreptcredincioşilor creştini cu ereticii monofiziți, pentru că rău-
credincioşii nu voiau nicidecum să se supună la dogmele cele drepte,
Preasfinţitul Anatolie, sfătuindu-se cu ceilalţi Sfinţi Părinţi, a zis către
eretici:

„Să scrieţi voi într-o carte mărturisirea credinţei voastre şi vom

scrie şi noi mărturisirea noastră şi amândouă scrisorile, pecetluindu-le, să
le punem în mormânt la preacinstitele moaşte ale Sfintei Mare Muceniţe

81
Eufimia, apoi să ne rugăm soborniceşte lui Dumnezeu cu post, ca, prin
această sfântă plăcută a sa, să ne descopere care este credinţa cea
dreaptă”. Aceasta zicând Sfântul Anatolie, toţi au lăudat sfatul lui. Deci
au scris două cărţi: dreptcredincioşii pe a lor, iar ereticii monofiziți pe a
lor. Apoi, pecetluindu-le cu peceţile lor şi descoperind mormântul sfintei,
au pus amândouă scrisorile pe pieptul ei. Şi iarăşi acoperind mormântul,
l-au întărit cu pecete împărătească şi cu strajă şi s-au rugat trei zile cu
postire.

Şi sosind ziua a patra, împăratul împreună cu tot sinodul s-au dus la

cinstitul mormânt al Sfintei Eufimia şi, desfăcând pecetea împărătească,
când au deschis mormântul, au văzut scrisoarea celor dreptcredincioşi
şezând în dreapta sfintei, iar scrisoarea celor rău-credincioşi (monofiziți)
zăcând la picioarele ei. Şi de mirare era şi aceasta, că ea şi-a întins mâna
sa spre împărat şi spre patriarh ca o vie, dându-le lor scrisoarea
mărturisirii celei drepte. Atunci toţi s-au umplut de bucurie negrăită şi au
dat slavă lui Dumnezeu, cântând cântări de laudă şi de mulţumire sfintei
muceniţe şi închinându-se cu fierbinte dragoste moaştelor ei făcătoare de
minuni.

Şi îndată toţi au propovăduit credinţa cea dreptslavitoare, ca una ce

era întărită de Dumnezeu şi adeverită prin sfânta şi marea muceniţă, iar
credinţa ereticilor au dat-o anatemei. Şi mulţi dintre eretici, văzând acea
minune, au trecut la dreptcredincioşi. Din acel timp, zugravii au început a
închipui în icoane pe Sfânta Mare Muceniţă Eufimia cu scrisoarea în
mâna dreaptă, spre aducere aminte de acea preaslăvită minune, care s-a
făcut în timpul Sinodului. Şi precum atunci, aşa şi după aceea, sfânta
muceniţă n-a încetat a face minuni şi a izvorî din cinstitele ei moaşte
sânge mirositor ca mirul.

CE S-A ÎNTÂMPLAT ÎN ANUL 1993? MARE PARTE DIN

ORTODOCȘI AU TRĂDAT CREDINȚA ȘI S-AU UNIT CU
MONOFIZIȚII.

Să comentăm puțin minunea Sfintei Mucenițe Eufimia și unirea cu

monofiziții care s-a făcut în zilele noastre.
Care este mărturisirea de credință ortodoxă ?
Domnul nostru Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu întrupat; El
este un singur Ipostas (o singură Persoană) în două firi (dumnezeiască și
omenească).
De ce este atât de important să recunoaștem două firi în Hristos?

82
 Recunoscând două firi în Hristos, mărturisim că El este Dumnezeu
adevărat și Om adevărat “prin luarea firii noastre vindecând neascultarea
noastră ”, după cum spune Sfântul Ioan Damaschin.
(a se citi clar definiţia Sfântului Sinod de la Calcedon)

CE ÎNVAȚĂ EREZIA MONOFIZIȚILOR?

Prima categorie de monofiziți, urmând lui Eutihie și Dioscor,

consideră că Hristos ar avea după întrupare doar fire dumnezeiască . În
acest caz, care ar fi folosul întrupării?
Am văzut cum Dumnezeu a arătat în chip minunat la Calcedon care
este mărturisirea adevărată. Punându-se cele două mărturisiri în cinstita
raclă a Sfintei Mucenițe Eufimia și pecetluindu-se racla, mărturisirea
ortodoxă a fost găsită în mâna dreaptă a Sfintei (ca semn de acceptare),
iar mărturisirea monofizită a fost găsită sub picioarele Sfintei (ca semn de
lepădare și călcare în picioare).
Dacă amândouă mărturisirile ar fi fost bune, după cum greșit se
afirmă astăzi, oare nu ar fi putut Sfânta Eufimia să țină ambele
mărturisiri în mâna dreaptă și să le dea patriarhului? De ce ar mai fi
aruncat-o pe cea a ereticilor la picioare?

CE S-A ÎNTÂMPLAT DUPĂ ACEEA?

Mai târziu, patriarhul eretic Sever al Antiohiei a născocit a doua

variantă de monofizism, mai vicleană decât prima. El considera că în
Hristos cele două firi s-au amestecat, formând o fire compusă. Părintele
Dumitru Stăniloae spunea că acest eretic Sever urmărea înșelarea
credincioșilor și că scrierile Sfântului Maxim Mărturisitorul sunt
îndreptate mai ales asupra acestei a treia forme de monofizism.

DAR CE S-A ÎNTÂMPLAT ÎN ZILELE NOASTRE?

Reprezentanții ortodocșilor care au luat parte la aceasta tradare și

reprezentantii monofiziților au ajuns la concluzia că „nu este nici o
diferență doctrinară între Bisericile Ortodoxe Răsăritene și „Bisericile
Ortodoxe Orientale.” Până în septembrie 1994, Biserica coptă era
monofizită, iar în noiembrie 1994 era numită deja „Ortodoxă”. Metoda
răspândirii prin mass-media a titulaturii de ”Biserici Ortodoxe Orientale”
pentru grupările monofizite va induce multor oameni eronata impresie că
monofiziții sunt ortodocși.

83
 Înseamnă că monofiziții s-au lepădat de ereziile lor și au trecut la
ortodoxie?
Nicidecum!
Patriarhul monofizit Shenouda al III-lea spunea că ” în urma
acestei uniri tainice a Domnului nostru nu mai putem vorbi despre două
firi. ”
Mai mult decât atât același patriarh monofizit a declarat la
întâlnirea de la Chambesy : ” În ceea ce privește Sinoadele Ecumenice,
noi nu acceptăm decât pe primele trei […]. Noi refuzăm Sinodul de la
Calcedon […]. Pot să spun deschis, nici o Biserică din Orient nu poate
să primească Sinodul de la Calcedon.”
De asemenea, după semnarea acordului de la Chambesy,
monofiziții au spus că nu sunt obligați să recunoască și să comemoreze
Sfinții ortodocși.
Având în vedere toate acestea, cum putem considera ortodocși pe
copții care nu recunosc Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon și
minunea Sfintei Mari Mucenițe Eufimia ?
Cum să-i numim ortodocși pe cei care nu acceptă învățătura
Sfinților Ioan Damaschin și Maxim Mărturisitorul despre cele două firi
ale lui Hristos ?
Si cum îi mai putem considera ortodocşi pe cei ce au semnat
asemenea acte de apostazie?
S-a mai spus că a fost o neînțelegere de termeni. Dar Sfinții Părinți
nu au fost nici înșelați, nici lipsiți de pregătire teologică, prin ei grăind
Duhul Sfânt. Aşadar cine îndrăzneşte să-i corecteze pe Sfinţii Părinţi şi să
defăimeze şi minunea lucrată de Dumnezeu prin Sf. Muceniţă Eufimia?!
Cu toate acestea, iată ce spune Nicolae Necula – preot al Bisericii
Ortodoxe Române în ziarul Lumina : ”Ultima întrunire a fost în 1993, la
Chambesy. Cu acestă ocazie s-a hotărât ridicarea anatemelor și
restabilirea unității ecleziale. În 1993, noi am semnat actul de unire
definitivă cu aceste biserici și urma ca să definitivăm modalitățile de
conslujire, chiar de împărtășire și împreună slujire a Sfintei Liturghii. Dar
au intervenit unele semne negative din partea Bisericilor Ortodoxe
Grecești și Rusești și s-a amânat. Dar documentul există, fiindcă el a fost
semnat de toți reprezentanții Bisericilor Ortodoxe și vechi orientale.”

CE MAI SCRIE ÎN ACESTE DOCUMENTE DE UNIRE CU

MONOFIZIȚII ?

- Se spune că s-ar fi făcut o greșeală când au fost anatemizați, că

acel context era unul al „dezbinării și al lipsei de iubire frățească”: deci,
după părerea lor, Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Maxim Mărturisitorul,

84
chiar și Sfânta Eufimia, care au considerat că monofizismul este erezie ar
fi fost în înșelare, ar fi fost lipsiți de iubire.
- S-a hotărât ca fiecare să folosească Liturghia sa , care să fie
îmbunătățită prin împrumuturi din Liturghia celeilalte Biserici, pentru ca
până la urmă să se ajungă la coliturghisire.
- Toate anatemele și pasajele incriminatoare să fie scoase din
cărțile de cult (de exemplu numele ereticilor Sever, Dioscor și ceilalți).
- Referitor la problema anatemelor întâlnite în cărțile de cult la
slujba hirotonirii arhiereului, s-a sugerat ca acele anateme care privesc pe
“Părinții Bisericii Orientale” (adică pe ereticii monofiziți), să fie trecute
sub tăcere la slujbele respective și înlăturate în timp din edițiile
următoare. Deci, în timpul hirotonirii episcopilor ce vor urma după 1993,
să se sară peste pasajele care cuprind anateme împotriva ereticilor
monofiziți, apoi să fie scoase de tot din cărțile de cult. Deja în 1993 s-au
grăbit să scoată un Arhieraticon (cartea care cuprinde slujba hirotonirii
arhiereului) în care sunt anatemizați nominal numai ereticii condamnați
la primele trei sinoade ecumenice.
- Modificarea (de fapt falsificarea) manualelor de teologie.
- Absența unei ierarhii paralele în același district, și altele.

SFINTELE SINOADE ECUMENICE S-AU ÎNVECHIT ?

Unii spun că hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice au fost bune

la vremea lor, dar acum nu mai sunt valabile, fiindcă s-au învechit. Oare
este posibilă o astfel de învechire ? Nicidecum !
Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice nu au fost luate după
înțelepciunea omenească. Ele nu sunt ca teoriile științifice care se
învechesc și sunt înlocuite de altele noi. Prin Sfinții Părinți a grăit Sfântul
Duh. De aceea, nu este posibilă învechirea Hotărârilor Sfintelor Sinoade
Ecumenice. Sfânta Scriptură este mai veche decât Hotărârile Sfintelor
Sinoade Ecumenice. Cei care leapădă Hotărârile Sfintelor Sinoade
Ecumenice pe motivul vechimii, ce vor face cu Sfânta Scriptură ?
Să vedem acum ce posibilitate canonică au necalcedonienii
(monofiziții) de a ieși de sub anatema. ”Propunerea ridicării anatemelor
aruncate de Sfintele Sinoade Ecumenice asupra ereziarhilor monofiziți și
asupra celor de o cugetare cu aceștia este lipsită de orice bază canonică.
Ieșirea de sub anatemă se realizează numai și numai prin lepădarea
ereziei vizate de Sinod și acceptarea răspicată a învățăturii ortodoxe.”

Bibliografie
1. Viețile Sfinților

85
2. Revista Atitudini nr.11 pe 2010
3. Documentele oficiale ale acordului cu monofiziții, semnate de
ierarhii BOR.

86