Adevărul despre Biserica Rusă din Afara Graniţelor şi din Catacombe, adevărul despre „Patriarhia”

Moscovei – câteva repere istorice de necontestat (I)

,,Patriarhia Moscovei ” de astăzi nu este deloc Biserica Rusă ci mai degrabă un monstru spiritual care a fost
creat de către guvernul sovietic luptător împotriva lui Dumnezeu, care a profitat de ambiţiile şi slăbiciunile unor
indivizi aflaţi în schismă faţă de Biserică din pricina propriilor ţeluri sovietice monstruoase.”

,, Fiecare dintre voi, cei aflați în această încăpere ştie, undeva în adâncul inimii lui, că nu este har în Patriarhia
Moscovei”. (Mitr. Vitalie Ustinov al ROCOR)

În cuvinte puţine, și pe înțelesul tuturor, părintele Nichita Grigoriev scrie limpede despre istoria căderii patriarhiei
Moscovei, a înălțării şi a căderii Bisericii Ruse din Afara Graniţelor, pentru ruşinarea tuturor celor care viclenesc şi
înşeală lumea cum că lucrurile sunt tocmai pe dos. Sunt realităţi istorice atât de știute și de evidente, încât toţi cei
care fac mari eforturi sa denatureze cuvintele Sfântului Ioan Maximovici, vor afla curând că nu pot să se lupte
împotriva adevărului. Se găsesc suficiente resurse, pentru cei care caută, inclusiv cuvintele şi poziţiile cu privire la
,,Patriarhia” Moscovei şi la serghianismul acesteia, ale marilor sfinţi ai ROCOR şi ale noilor mucenici şi
mărturisitori ai Bisericii Ruse din Catacombe, pentru ca lucrurile să se limpezească de o altă manieră decât cea
prezentată, de pildă aici: http://apologeticum.wordpress.com/2011/02/06/istoria-bisericii-ortodoxe-ruse-in-
strainatate-rocor-scrisa-de-sfantul-ioan-maximovici-mitropolit-de-shanghai-si-san-francisco/. Dincolo de toate, cei
care mai stau încă la îndoială, vor vedea după roade, că nu mai e har în biserica oficială rusă (după cum zicea și
Mitropolitul Vitalie al ROCOR că ,, Fiecare dintre voi, cei aflați în această încăpere ştie, undeva în adâncul
inimii lui, că nu este har în Patriarhia Moscovei”. – vezi aici
https://ortodoxianecenzurata.wordpress.com/2010/12/29/decesul-rocor-ului-sinodul-mitropolitului-agatanghel-si-
ecleziologia-ciprianitului-sinod-in-rezistenta%E2%80%9D-2/. Nădăjduim că exemplul istoric al căderii bisericii
ruse, care s-a repetat la scară mai mică, dar cu consecințe la fel de catastrofale și pe la noi și pe la greci și
prin alte părți, va lumina pe mulți iubitori de adevăr ca să înțeleagă în ce abis se află astăzi apostazia bisericii
oficiale. Foarte valoroase sunt şi eforturile de traducere şi sinteză făcute de către fraţii de la Tradiţia Ortodoxă cu
privire la adevărul despre ROCOR.

(a se vedea http://traditiaortodoxa.wordpress.com/2010/04/07/referitor-la-biserica-ortodoxa-rusa-din-afara-
granitelor-rocor/ ).

Cu voia şi cu ajutorul lui Dumnezeu vom traduce şi publica texte mult mai lămuritoare care vor arunca lumina
Adevărului asupra acestui subiect de miză enormă, miză pe care au înţeles-o perfect cei ce fac totul ca să convingă
lumea (pe ei oare s-or fi convins?) că biserica oficială rusă, bolşevică, serghianistă, ecumenistă, schismatică şi
satanică ar fi de fapt Mireasa lui Hristos. Multă lume cade pradă acestei enorme înşelări şi uite aşa va ajunge, pe
nesimţite, să se închine lui Antihrist. O istorie completă a Patriarhiei Moscovei (MP) și a Bisericii Ortodoxe
Ruse din Străinătate (ROCA) de preot Nichita Grigoriev Paroh, Parohia Sfântul Ioan de Kronstadt, Utica, New
York Dascăl de Apologetică, Seminarul Sfânta Treime, Jordanville, New York 1986=2006 (Articolul este scris cu
puțin înainte de căderea ROCA (sau ROCOR, e totuna) în brațele Patriarhiei Moscovei, și pe fondul tulburărilor și
al manipulărilor care se desfășurau atunci în interiorul Bisericii Ruse din Afara Granițelor care fusese grav
infiltrată, controlul ei fiind deja preluat de păstori mincinoși).

Unii dintre credincioşi sunt încurcaţi de afirmaţiile potrivit cărora Biserica Rusă din străinătate (ROCA) trebuie să
se unească neapărat cu Patriarhia Moscovei (MP) în acest moment, sau de nu, va avea de înfruntat urmări grave.
Aceste urmări includ pierderea temeliei canonice din partea ROCA, crearea unei schisme în
Biserică, transformarea într-o sectă, pierderea preţuirii în ochii lumii, participarea la erezia donatistă, etc. Motivele
favorabile pentru unificarea imediată, ca de obicei, ne sunt administrate sub forma pretenţiilor conform cărora
comunismul a picat în Rusia, MP a renunţat cu totul la ,,serghianism”, precum şi la ecumenism, şi, mai presus de
toate că Rusia, poporul rus îndelung încercat şi Patriarhia Moscovei au acum nevoie de Biserica Rusă din afara
graniţelor. Dacă nu o vor face acum, nu vor mai avea o altă şansă, şi vor deveni o sectă şi-şi vor agonisi dispreţul
din partea lumii. În momentul de faţă merită să punem la punct unele dintre aceste afirmaţii în lumina faptelor
istorice şi să ne concentrăm limpede asupra adevăratelor probleme ce ne stau la îndemână. Donatismul nu are nimic
de-a face cu motivul pentru care Biserica Ortodoxă Rusă, fie ea în străinătate sau în catacombe, nu se poate
alătura organizaţiei care se autointitulează Biserica Ortodoxă Rusă, Patriarhia Moscovei. Donatismul era o
erezie care învăţa că tainele săvârşite de un preot sau un episcop de un caracter moral scăzut, sau care a căzut în
păcate personale grave, nu sunt valide. Acesta a fost fireşte condamnat de către Biserică deoarece suntem cu toţii
păcătoşi şi prin urmare nici unul dintre noi nu ar fi vrednic să săvârşească Sfintele Taine, ca să nu mai spunem că n-
ar mai fi cazul să mai năzuim la aşa o înaltă chemare. Faptul că mulţi dintre membrii ierarhiei Patriarhiei Moscovei
sunt persoane de un caracter moral îndoielnic nu este desigur adevăratul motiv pentru care Biserica Rusă din afara
graniţelor nu se poate uni cu aceasta. Aceasta este o învăţătură înşelătoare ce pare a fi născocită pentru a devia
atenţia către o problemă falsă care poate fi apoi manevrată prin acuzaţii de donatism, etc… Diferenţele
noastre faţă de Patriarhia Moscovei nu s-au referit niciodată la păcatele personale sau la caracterul moral, iar
oamenii ar trebui să aibă grijă să nu le îngăduie să se reducă doar la atât. Motivul pentru care nu ne putem ,,alătura
Patriarhiei Moscovei” este foarte simplu. Ei sunt o grupare schismatică care s-a rupt de Biserica Ortodoxă
Rusă în 1927 sub mitropolitul Serghie şi care rămân în această schismă până astăzi. Faptul că au devenit
foarte puternici cu ajutorul şi sprijinul guvernului ateu este total irelevant. Ei sunt, de la originea lor şi până
astăzi, o grupare schismatică despărţită de Biserică. Este extrem de important să înţelegem ce este aceea o
schismă. O schismă nu este o compartimentare a Bisericii în două porţiuni valide care nu mai sunt în comuniune
una cu cealaltă. Să piară gândul acesta! O astfel de doctrină stă la temelia ereziei ecumenismului. Biserica este una.
Noi credem în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. În baza propriei înţelegeri de sine, din crezul
Niceean, Biserica este în primul rând Una. Unitatea Bisericii este asemănată de către Hristos Însuşi cu unitatea
de nedespărţit a Sfintei Treimi în rugăciunea către Tatăl Său, chiar înainte de arestarea Sa în grădina Ghetsimani.
Biserica este un organism viu, care respiră, şi nu doar o organizaţie omenească socială, politică, şi nici măcar
religioasă. Ea nu poate fi împărţită, anihilată şi nici chiar distrusă. Ea este veşnică şi nemuritoare pentru că este un
trup care este pătruns de Duhul Sfânt, Duhului Lui Dumnezeu Însuşi. Ea este trupul lui Hristos şi ca atare este de
nedespărţit în măsura în care şi trupul lui Hristos este cu neputinţă de împărţit. Trupul viu al Bisericii este unit cu şi
însufleţit de Duhul Sfânt, Duhul Adevărului, care uneşte organic toate mădularele Biserici într-un singur trup, de
neîmpărţit, unificat în Duhul Adevărului, în Dumnezeu Însuşi. O schismă se petrece atunci când un grup de
oameni părăseşte Biserica şi prin urmare rupe comuniunea cu Biserica.Acest lucru se întâmplă ca urmare a
minciunii şi a învăţăturii mincinoase care este susţinută cu îndărătnicie de schismatici împotriva Duhului
Adevărului, Care este însăşi esenţa Bisericii. Dacă schismaticii se pocăiesc de neadevărul care i-a despărţit de
Duhul Adevărului, de Sfântul Duh al Bisericii, atunci ei pot fi reprimiţi în Biserică printr-un ritual anume de
mărturisire şi iertare de păcate şi prin reinstituirea lucrării Duhului Sfânt asupra lor de către Biserică. Dacă ei
stăruiesc cu îndârjire în atitudinea lor adică în potrivnicia faţă de Duhul Adevărului, Duhul Sfânt al Bisericii, atunci
rămân în afara Bisericii. Desigur că nu vor putea fi consideraţi vreodată drept ,,altă porţiune” a Bisericii celei Una
care se întâmplă să nu fie în comuniune cu ,,cealaltă parte” a Bisericii. Indiferent cât de mari şi de puternici
devin ei în ochii lumii, ei vor rămâne în afara Bisericii până se vor căi amarnic şi vor fi primiţi înapoi în
Biserică prin taina dezlegării de păcate.

Urmează un scurt rezumat al întâmplărilor istorice care au condus la schismă din 1927 din Biserica Rusă
care a rezultat în ieşirea din Biserica Rusă a mitropolitului Serghie şi a adepţilor săi, care au devenit ulterior
ceea ce noi cunoaştem sub numele de Patriarhia Moscovei. Încă din tinereţea sa, mitropolitul Serghie era un om
extrem de ambiţios şi obsedat de putere. Când s-a petrecut în Rusia revoluţia din februarie 1917, a fost citat
spunând că are nădejde că poate acum se va petrece ceva de acest fel şi în Biserică. Nu a fost nevoit să-şi aştepte
prea mult ocazia. În anii de tumult care au urmat revoluţiei, al a încercat în 1922 să pună mâna pe putere în Biserică
prin dirijarea unei grupări radicale de renovaţionişti autointitulată ,,biserica vie”. Aceasta era o grupare care
simpatiza cu revoluţia bolşevică şi care s-a rupt de Biserică sub conducerea mitropolitului Serghie aflându-
se astfel, fireşte, în schismă faţă de Biserică. Nu a beneficiat însă de prea mult sprijin din partea credincioşilor şi
s-a sfârşit încetişor în ciuda marilor eforturi din partea guvernului nelegiuit de a aresta sau împuşca pe toţi cei ce i
se împotriveau. Episcopii ,,bisericii vii” au încercat să se folosească de perioada în care Patriarhul Tihon se
afla în arest pentru a uzurpa puterea în Biserică cu ajutorul regimului ateu. Patriarhul Tihon s-a împotrivit cu
înverşunare tuturor încercărilor bolşevicilor de a prelua controlul în Biserică şi a vorbit cu îndrăzneală împotriva
atrocităţilor nelegiuiţilor şi a minciunilor neruşinate ale guvernului bolşevic. Mulţumită autorităţii colosale pe care
Patriarhul Tihon o deţinea nu doar în Rusia ci chiar şi în faţa guvernelor străine, bolşevicii au fost nevoiţi să-l
elibereze, menţinându-l încă sub strict supraveghere şi persecuţie. Eliberarea Patriarhului Tihon a servit la
înăbuşirea revoluţiei ,,bisericii vii” iar mitropolitul Serghie a cerut atunci să fie reprimit în Biserică, ceea ce
s-a şi întâmplat, din nefericire, prin reprimirea lui în acelaşi rang, după spovedanie publică clară şi o lepădare de
,,biserica vie”. Şi-a păstrat însă privirea ţintită spre o altă oportunitate. Noul guvern bolşevic a avut în mod fățiș
pe ordinea de zi să nimicească întreaga credinţă în Dumnezeu. A început prin exterminarea fizică a multora
dintre credincioşi, începând cu episcopii şi preoţii, şi prin demolarea majorităţii bisericilor. Şi-au dat seama curând,
după cum a făcut-o şi Imperiul Roman în primele trei secole, că era imposibil şi că aveau să piardă negreşit.
Biserica, care cuprindea cea mai mare parte a ţării, era din ce în ce mai puternică şi mai fermă. Mulţimi largi îşi
urmau preoţii care fuseseră arestaţi, îmbărbătându-i să se ţină tare şi rupând bucăţele din sutanele lor spre a le
păstra ca rămăşiţe ale unor martiri aflaţi pe cale către moarte sigură pentru Hristos şi Biserica Sa. Bolşevicii și-au
dat seama că aveau nevoie de un nou plan. Tovarășul Tucicov a fost ales pentru sarcina distrugerii Bisericii. Pe 13
decembrie 1926, mitropolitul Serghie a fost arestat și adus pentru o convorbire cu tovarăşul Tucicov. Când l-a
întâlnit Tucicov pe mitropolitul Serghie, a fost ca o potrivire urzită în iad. Mitropolitul Serghie a mirosit o
importantă oportunitate de carieră iar Tucicov a întrezărit ocazia de a da naştere unei schisme în Biserică: exact
ceea ce căutau amândoi. Mitropolitul Serghie a ieşit din închisoare pe 30 martie 1927 şi i s-a dat libertatea de a
locui la Moscova având privilegii de care nu se bucurase înainte de arestarea sa, într-o vreme în care majoritatea
episcopilor erau arestaţi şi reţinuţi la pușcărie. A început să fie suspectat că ar fi căzut la învoială cu Tucicov. Nu
este limpede care dintre ei a fost autorul acelui document hidos care a pătruns în istorie sub denumirea de
,,declarația mitropolitului Serghie”. Cel mai probabil că este vorba despre un efort combinat în care
tovarășul Tucicov dicta iar mitropolitul Serghie se angaja să împlinească. Rezultatul final a fost că pe 29
iulie 1927, mitropolitul Serghie a semnat rușinoasa ,,declarație a mitropolitului Serghie”. Acest document nu
a dat naștere doar unei schisme în Biserică, şi a grăbit cea mai rea prigoană din istoria Bisericii, în care milioane
peste milioane de creştini au fost măcelăriţi pentru credinţa lor în cele mai înfiorătoare moduri cu putinţă (am auzit
personal unele detalii de la martori precum noul mucenic Episcopul Leontie de Chile, de pildă), dar cel mai
important fapt este că a pus temelia pentru construirea a ceea ce ar putea fi numită nici mai mult nici mai
puţin decât Biserica Ortodoxă a lui Antihrist. De ce? Gândiţi-vă la cea de-a treia ispită pe care i-a înfăţişat-o
Satan lui Hristos în pustie. Satan l-a luat pe Hristos pe vârful unui munte înalt și i-a arătat toate împărățiile
pământului în toată slava lor. Iar Satan i-a zis lui Hristos, ,,toate acestea vor fi ale tale dacă te închini mie”. Ce a
vrut de fapt Satana de la Hristos? A vrut un singur lucru: ca Hristos să recunoască autoritatea Satanei și să i se
supună. Ce i-a promis Satana în schimb pentru aceasta? Permisiunea de a conduce liber lumea, limitată doar la
aprobarea din partea Satanei, desigur. Ce s-ar fi petrecut dacă Hristos ar fi fost de acord cu propunerea
Satanei? Ar fi existat numeroase biserici splendide ce s-ar fi construit, însă toate ar fi fost supuse lui Satan și
prin urmare ar fi fost neputincioase să ne ofere mântuirea. Acea biserică nu ar mai fi fost întemeiată și ridicată
pe Duhul Adevărului ci pe minciună, și ar fi aparținut tatălui minciunii, lui Satan. (atâta este de înfiorător
serghianismul) Când și-a dat guvernul bolșevic seama că nu poate nimici Biserica, s-a hotărât să o facă de-a
lor, să o stăpânească. În domeniul afacerilor corporatiste, este binecunoscut principiul conform căruia, dacă nu îți
poți învinge concurența, atunci o cumperi, în așa fel încât să lucreze pentru tine. Bolșevicii satanizați, luptători
împotriva lui Dumnezeu au pretins ca Biserica Rusă să le recunoască autoritatea și să i se supună
totalmente, după cum i-a cerut Satan lui Hristos în pustie. În schimb, au făgăduit să dea Bisericii putința de a
funcționa, dar în supunere totală față de autorizarea și dirijarea din partea lor. Ce s-ar fi petrecut dacă Biserica ar
fi fost de acord cu propunerea guvernului satanic? Exact ce s-ar fi petrecut cu Hristos în pustie: li s-ar fi
îngăduit unor biserici să funcționeze în mod îngrădit, însă ar fi fost cârmuite de Hristos, şi prin urmare, ar fi
fost neputincioase în a ne dărui mântuirea. Acest moment este atâta de crucial încât nu va putea fi niciodată
reliefat îndeajuns: dacă biserica îşi primeşte autoritatea de la Satan sau de la slugile lui Satan, atunci acea
biserică este biserica lui Satan, şi nu a lui Hristos (și aşa păţesc bisericile căzute în această erezie înfiorătoare
care este serghianismul). Ea poate să arate precum Biserica lui Hristos, poate chiar să încerce să acţioneze precum
Biserica lui Hristos pentru a înşela lumea, însă persoana reală, vie a lui Iisus Hristos nu are nimic de-a face cu ea. O
asemenea biserică este totalmente biserica lui Antihrist şi se supune doar lui Satan. Fireşte că Biserica Rusă
nu ar fi putut niciodată primi o astfel de ofertă de la stăpânirea lipsită de Dumnezeu. Biserica Rusă nu doar că a
respins propunerea bolșevicilor ci, în persoana patriarhului Tihon, care avea acea autoritate, a anatemizat
pe guvernul bolșevic și pe toți cei care colaborau cu el în încercarea lui de a nimici Biserica lui Hristos.
Anatematizați, înseamnă că au fost declarați în afara Bisericii și nemaifiind mădularele ei. Însă Tucicov a
aflat un episcop în Biserica Rusă care era gata, pe cont propriu, să accepte o asemenea propunere. Acesta era,
desigur, mitropolitul Serghie Stragorodski. Ceea ce a fost de acord și a semnat mitropolitul Serghie, a fost
întocmai documentul pe care l-a născocit în timpul acelor zile de colaborare cu Tucicov în 1927, și acesta a
devenit cunoscut ca ,,declarația mitropolitului Serghie”. În acea declaraţie, mitropolitul Serghie pretinde nu
doar că recunoaşte stăpânirea atee ca legitimă şi ca provenind de la Dumnezeu şi că i se supune total, dar el se
alătură în esență și în duh până într-acolo că se identifică cu aceasta. El merge apoi mai departe în duhul lui
Satan, tatăl minciunilor, să declare că nu există, și că nu a fost vreodată, vreo persecuţie a Bisericii din
partea bolşevicilor şi că guvernul bolşevic extermină doar pe duşmanii statului (de parcă măcar asta ar fi fost ceva
îngăduit de Biserică). Pentru a-și dovedi și mai mult identificarea cu stăpânirea atee, el continuă mai apoi să
colaboreze cu ei întru totul în identificarea și condamnarea tuturor episcopilor, clericilor și credincioșilor care nu i
s-au supus lui sau guvernului ateu. Acum, dacă mitropolitul Serghie a făcut o asemenea declarație pe cont propriu,
ar fi fost suficient de rău, dar ar fi fost fără de folos față de bolșevicii luptători împotriva lui Dumnezeu, care aveau
de gând să nimicească Biserica întreagă. Ca atare, acest fapt ar fi fost lipsit de consecințe. Dar deși nu avea dreptul
și autoritatea să o facă, mitropolitul Serghie a încercat să dea acea declarație în numele întregii Biserici Ruse.
Iar acest fapt era crucial. Bolşevicii s-au gândit că dacă ar putea avea declarația semnată de episcopii cei mai
mari în rang din Biserică, ar putea susține că aceasta obliga întreaga Biserică. Dar s-au înșelat pe ambele planuri.
Mai întâi, mitropolitul Serghie nu era cel mai înalt cleric din Biserică. Mitropolitul Chiril, care tocmai fusese
eliberat, și mitropolitul Peter, care fusese în închisoare în tot acest răstimp, îi erau superiori. Iar în al doilea
rând, chiar și episcopul cel mai înalt în rang din Biserică nu are autoritatea, de unul singur, să îndrepte
Biserica pe nici o cale, mai ales pe una care este cu totul inacceptabilă pentru Biserica privită ca un întreg. Şi
astfel, Mitropolitul Peter de Krutița, care era locțiitorul Patriarhului Tihon și în mod categoric autoritatea superioară
a mitropolitului Serghie, i-a interzis clar celui din urmă să semneze o asemenea declarație în numele Bisericii.
Această poruncă complet legitimă i-a fost trimisă mitropolitului Serghie printr-o scrisoare, la care el nu a răspuns.
Mitropolitul Peter i-a trimis apoi o a doua scrisoare mitropolitului Serghie care i-a fost înmânată personal.
Mitropolitul Serghie a nesocotit și această scrisoare și nu a răspuns nimic. Aceasta pentru că el mirosise
oportunitatea de a confisca puterea în Biserică și, cu ajutorul nemilosului guvern bolșevic, să-și extindă și să-și
întărească puterea asupra întregii Biserici Ruse. Când și-au dat seama bolșevicii că Mitropolitul Peter era superiorul
mitropolitului lor Serghie, l-au ținut pe Mitropolitul Peter în închisoare și l-au împușcat în cele din urmă. Apoi au
continuat să-l sprijine viguros pe mitropolitul Serghie dar să lichideze fără milă pe oricine și pe toți cei care
nu primeau să semneze declarația mitropolitului Serghie. Unii dintre episcopi i s-au alăturat mitropolitului
Serghie și i-au semnat declarația de identificare cu guvernul luptător împotriva lui Dumnezeu. Ei și-au alcătuit
propriul sinod, care se compunea nu doar din coincidență din numeroși foști membrii ai grupării ,,bisericii
vii”, care s-au autodeclarat ca fiind autoritatea supremă din Biserica Rusă. (Cine își poate închipui oare că
Dumnezeu i-a recunoscut și validat pe acești uzurpatori trimițându-le harul Duhului Sfânt? Oare cum de nu se tem
de aceasta hulă cei care susțin existența harului în Patriarhia Moscovei?) Aici este punctul de cotitură. Biserica
Rusă, cea cârmuită de capii ei legitimi, Mitropolitul Peter de Krutița, Mitropolitul Chiril al Cazanului, Mitropolitul
Iosif de Petrograd și alte zeci de episcopi de rang înalt, (deci această Biserică rusă adevărată) a respins declarația
mitropolitului Serghie și s-a delimitat vehement de guvernul bolșevic luptător împotriva lui Dumnezeu. Biserica
Rusă, reprezentată de cârmuitorul ei mitropolitul Peter, i-a interzis cu desăvârșire mitropolitului Serghie să
semneze declarația de aderare a lui și adepților săi la stăpânirea atee. Atunci când mitropolitul Serghie a
nesocotit această indicație primită de la stăpânirea bisericească legitimă și s-a alăturat împreună cu adepții
săi la stăpânirea atee, Biserica a rupt comuniunea cu el.Mitropolitul Serghie şi adepții lui au căzut sub
anatema Patriarhului Tihon care se aplica tuturor celor care colaborau cu bolșevicii luptători împotriva lui
Dumnezeu. Ei au devenit o entitate separată de Biserică, nemaifiind parte din Biserică. Cu alte cuvinte, ei s-
au aflat atunci în schismă față de Biserică. Predania potrivit căreia josnica declaraţie a mitropolitului Serghie
a fost o întâmplare nefericită pentru că a dat naştere unei schisme în Biserica Rusă este dreaptă. Dar cine era
Biserica şi cine se afla în schismă faţă de Biserică? Este limpede că gruparea condusă de mitropolitul Serghie
era cea care a părăsit Biserica spre a se uni cu guvernul bolşevic ateu, în făţişă neascultare faţă de mai
marele lor, Mitropolitul Peter şi faţă de mulţi alţi episcopi si în totală potrivnicie faţă de toate legile
Bisericii. Două porţiuni ale Bisericii, neaflate în comuniune una cu cealaltă pe o problemă de principiu şi totuşi
ambele valide, dar niciuna incluzând plinătatea Bisericii este însăşi definiţia ereziei ecumenismului. O astfel de
perspectivă nu a fost vreodată considerată a avea vreo validitate în Biserică. Schismaticii au fost totdeauna
consideraţi de către Biserică ca fiind chiar mai răi decât ereticii pentru că ei sfâşie însuşi Trupul lui Hristos. Ei
pot fi doar primiţi înapoi în Biserică după ce se căiesc de cauza schismei lor şi sunt iertaţi de păcatul schismei de
către Biserică. Mitropolitul Serghie nu s-a căit de păcatul schismei şi nu a fost vreodată reprimit în Biserică,
după cum fusese primit anterior. Nu doar că a rămas în afara Bisericii, în schismă, dar a oferit o mână de ajutor la
grăbirea persecuţiei totale nemiloase a Bisericii pentru a elimina orice concurenţă posibilă şi pentru a-şi întări
poziţia supremă în această nouă biserică sovietică. Această persecuţie totală fără precedent în istorie prin scopul şi
ferocitatea ei a fost purtată de către poliţia secretă a guvernului bolşevic, de NKVD, cu sprijinul din partea
mitropolitului Serghie şi al bisericii sale schismatice. Agenţii NKVD se duceau la locuinţa sau celula de
închisoare a vreunui preot sau episcop ce le era adesea indicată chiar de către mitropolitul Serghie însuşi sau de
către unul dintre complicii lui. Îi forţau pe aceştia să semneze declaraţia mitropolitului Serghie. Când credinciosul
refuza, agentul îl împuşca adesea în cap chiar în pragul uşii de la intrare. Unii dintre episcopi au fost târâţi afară în
stradă şi traşi într-o ţeapă răsucită. Alţi au fost ridicaţi şi tăiaţi felii cu un tăietor de carne. În tot acest timp,
guvernul bolşevic şi mitropolitul Serghie tot insistau că nu exista nici o persecuţie a Bisericii în Rusia Sovietică şi
că ei îi exterminau numai pe inamicii politici ai statului şi ai poporului. (ce fel de Biserică este de acord cu
exterminarea cuiva, oricine ar fi el?) Hula lor împotriva Duhului Adevărului, a Sfântului Duh, nici că putea fi
mai evidentă. Ar merita să ne aducem aminte că însuşi Hristos a fost cel care a spus că orice păcat pe care-l va face
omul se va ierta lui, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta nici în această viaţă, nici în cea care va să vină.
Aceasta deoarece atunci când un om, prin propria lui voinţă, se dăruieşte cu totul minciunii, atunci adevărul îi
devine cu totul inaccesibil, iar pocăinţa devine imposibilă prin propria lui hotărâre de a se agăţa cu totul de
minciună. Această enormă persecuţie purtată de guvernul comunist ateu şi sprijinită de mitropolitul Serghie şi de
adepţii lui, a reuşit să ucidă şi să întemniţeze pe cea mai mare parte a celor din Biserica Rusă. O porţiune
considerabilă a Bisericii s-a retras în catacombe şi a devenit Biserica extrem de ascunsă din Catacombe. Cealaltă
porţiune a Bisericii a fost nevoită să emigreze şi să se organizeze în Biserica Rusă din Afara Graniţelor prin
porunca Patriarhului Tihon care a dat pe 7/20 noiembrie 1920 Ucazul cu numărul 362. Biserica din Catacombe
şi Biserica din Afara Graniţelor au fost tot ce a mai rămas din Biserica Rusă. Această rămăşiţă a Bisericii Ruse
a fost atunci separată fizic în două părţi, rămânând total în comuniune una cu cealaltă întru Duhul Sfânt al lui
Dumnezeu, ca Biserică a lui Hristos cea Una, nedespărţită, ci doar separată fizic de regimul ateu, dar cu siguranţă
nedespărţită în Duhul. Episcopii care au fost nevoiţi să emigreze nu au reuşit să menţină legătura cu Înalta
Administraţie a Bisericii din Rusia şi li s-a cerut să alcătuiască un sinod independent cu Mitropolitul Antonie
(Khrapovitsky) drept cârmuitor, şi cap al Bisericii Ruse din Afara graniţelor, potrivit Ucazului 362. (aşa s-a
transmis succesiunea apostolică în mod legitim, de la deţinătorii ei legitimi) Patriarhul Tihon a murit pe 25 martie /
7 aprilie 1925. Ierarhia Bisericii Ruse din Afara Graniţelor a emis enciclice către toate parohiile sale din toată
lumea cerându-le să continue pomenirea Mitropolitului Peter, şi nu a mitropolitului Serghie. Când Mitropolitul
Peter a fost ucis în închisoare, Biserica Rusă din Afara Graniţelor l-a pomenit pe Mitropolitul Chiril, celălalt
locţiitor al patriarhului Tihon. Mitropolitul Serghie şi adepţii lui nu au fost nicicând pomeniţi de către Biserica
Rusă nici în catacombe, nici în afara graniţelor pentru că a fost considerată drept schismatica care s-a alăturat
vrăjmaşilor Bisericii şi a colaborat cu ei în ce priveşte persecuţia Bisericii. Când s-a aflat că Mitropolitul Chiril a
fost de asemenea ucis, Biserica Rusă din diaspora a continuat pomenirea ,,episcopilor ortodocşi din Biserica Rusă
prigonită”. Este limpede că nu înţelegea prin asta pe mitropolitul Serghie şi pe adepţii sau urmaşii lui, care se
alăturaseră de fapt prigonitorilor şi care îşi ofereau chiar sprijinul în prigonirea Bisericii. Se referea la episcopatul
ortodox al Bisericii Ruse prigonite, adică al Bisericii din Catacombe. Acest fapt a fost întotdeauna cu totul
limpede în Biserica Rusă din Afara Graniţelor iar acest fapt nu a fost nicicând pus sub semnul îndoielii până de
curând când s-a emis un ordin în Biserica din Diasporă ca să se scoată cuvântul ,,prigonită” din exprimarea
tradiţională din litanii (ectenii), etc… şi să se înceapă în loc pomenirea „episcopilor ortodocşi din Biserica Rusă”.

Guvernul sovietic a reuşit să măcelărească aproape întreaga Biserică vizibilă care rămăsese in Rusia. Dar nu s-a
mulţumit cu aceasta. Şi-a ucis numeroşi membri ai propriei ierarhii, adepţi ai mitropolitului Serghie care i se
alăturaseră, şi care nu le mai erau de folos. (şi care nu erau nicidecum mucenici cum se încearcă acum să se
mistifice realitatea istorică). Mitropolitul Serghie şi adepţii săi se alăturaseră guvernului ateu care prigonea
Biserica, într-o încercare de a-şi salva propriile lor vieţi. Ei pretindeau că prin alăturarea la guvernul luptător
împotriva lui Dumnezeu ar putea rămâne în viaţă şi în libertate, salvând prin aceasta Biserica de la
nimicire. Această idee de a salva Biserica prin alăturarea la persecutorii ei, al căror scop final era stârpirea
oricărei credinţe în Dumnezeu nu era doar absurdă, ci total străină de învăţătura şi trăirea Bisericii de-a
lungul întregii sale istorii. (s-au făcut şi se fac şi la noi astfel de afirmaţii absurde şi neortodoxe, ridicându-se în
slăvi figurile sinistre ale unor foşti ierarhi ai BOR care prin colaborarea lor cu securitatea, prin acordul dat pentru
dărâmarea bisericilor şi prigonirea credincioşilor, ar fi salvat cică Biserica de la nimicire, de parcă soarta Bisericii
era în mâinile lor şi nu în ale lui Hristos!) Aceasta este cu adevărat ideea lui Satan după cum reiese limpede din
cuvintele lui Hristos către apostolul Petru când cel din urmă l-a implorat pe Hristos să nu meargă spre Cruce
iar Hristos l-a mustrat tăios spunându-i ,,înapoia mea Satano”. Hristos a întemeiat Biserica tocmai prin Cruce
și nu prin însoţirea cu vrăjmaşii Lui. De aceea semnul lui Hristos şi al Bisericii Sale este Crucea Sfântă şi de
viaţă dătătoare şi nu masa negocierilor. Apostolii Săi, cu excepţia Sfântului Ioan, au murit cu toţii de moarte
martirică pentru Hristos şi Biserica Sa. Dacă a fost vreodată vreo vreme când s-ar fi părut că Biserica era cu totul
dependentă de apostoli, a fost numai în acei câţiva ani de la început. Însă este sigur că Apostolii nu s-au alăturat
guvernului roman păgân sau cu fariseii luptători împotriva lui Dumnezeu zicând că nu-şi permit să moară sau să
meargă la închisoare din cauză că trebuie să rămână liberi şi să salveze prin aceasta Biserica. Biserica creşte şi se
întăreşte dintotdeauna prin mucenicii săi care mărturisesc fără frică credinţa în Hristos în faţa lui Satan şi a acestei
lumi, şi merg biruitori spre moartea lor, doar ca să trăiască în veci cu Hristos. Sângele mucenicilor a fost mereu
numit ,,sămânţa Bisericii”. Până în ziua de azi, Sfânta Liturghie poate fi săvârşită numai pe moaştele mucenicilor
care au murit pentru Hristos şi Biserica Sa. Prin urmare, mitropolitul Serghie cu siguranţă că nu a salvat
Biserica prin recunoaşterea şi supunerea faţă de guvernul bolşevic, ci foarte probabil că a ajutat la salvarea
acelui guvern ateu şi satanic de la prăbuşire. Acest fapt a devenit chiar mai limpede în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial, sub regimul lui Stalin. Stalin a dezlănţuit un asemenea regim de teroare în Rusia Sovietică, încât a
reuşit să lichideze practic pe toţi comuniştii rămaşi dintre cei care făcuseră de fapt în primul rând revoluţia. În mod
ironic, Rusia comunistă de sub Stalin nu mai avea practic nici un comunist rămas dintre cei implicaţi în revoluţia
comunistă. Acest fapt s-a extins şi asupra multora dintre colaboratorii lor, printre ei fiind şi gruparea mitropolitului
Serghie, pentru că guvernul sovietic ateu nu avea nici un interes deosebit nici măcar în păstrarea colaboratorilor lor
după ce îi deveniseră nefolositori. Aceasta este firea fiarei satanice. Până la izbucnirea celui de-al Doilea Război
Mondial au mai rămas doar câţiva din gruparea schismatică a mitropolitului Serghie pe care sovieticii îl numiseră
Biserică. Guvernul sovietic se folosise de ei ca să îi ajute la nimicirea părţii văzute a Bisericii Ruse care mai
rămăsese în Rusia şi erau foarte aproape de a-i lichida şi pe aceştia. Ei au avut dificultăţi considerabile când au avut
de-a face cu porţiunea aflată în catacombe a Bisericii Ruse pentru că aceasta din urmă nu era centralizată, şi nici
organizată şi era extrem de dificil de infiltrat. Porţiunea Bisericii aflată în afara Uniunii Sovietice, adică Biserica
Rusă din Afara Graniţelor a fost uşor de infiltrat, foarte greu de influenţat (la vremea aceea) şi imposibil de
controlat, pentru că episcopii săi au rămas neclintiţi în refuzul lor de a recunoaşte legitimitatea şi autoritatea
pseudo-bisericii sovietice, după cum o numeau ei. S-a întâmplat atunci ceva cu totul neaşteptat care a schimbat
fundamental atitudinea guvernului sovietic faţă de Biserică. Când a început armata germană să înainteze spre
Rusia, ruşii au refuzat să lupte pentru guvernul sovietic, şi fără să tragă un foc de armă, au început să se predea cu
tot cu divizii întregi. Germanii au fost copleşiţi de nenumăratele mii de prizonieri cu care aveau de-a face în mod
neaşteptat. Dar dacă naziştii erau consternaţi, Stalin era absolut şocat şi îngrozit. El a înţeles limpede că oamenilor
le ajunseseră cuţitul la os şi dacă nu-i venea vreo nouă idee uimitoare pentru a-i motiva pe soldaţii ruşi să lupte. Şi
exact asta a făcut. Se spune că nevoia este mama scornelii. Iar Stalin se afla cu siguranţă la strâmtoare. Stalin fusese
la un moment dat un fel de seminarist, şi şi-a adus aminte cât de aproape şi de dragă era Biserica pentru inima
ruşilor. Aşa că a apărut la un post de radio difuzat la nivel naţional cu un apel cordial către ruşi ca să îşi apere
Biserica şi patria. Pentru a se face cât mai convingător, a început să redeschidă bisericile care nu fuseseră încă
distruse complet. Stalin şi partidul său ,,comunist” au început să aleagă persoane potrivite pentru a-i face episcopi şi
preoţi sub mitropolitul Serghie. Ruşii erau atât de disperaţi încât până şi acest şiretlic jalnic a funcţionat. Ruşii au
început să lupte şi, în ciuda nepriceperii fenomenale a sovieticilor şi a zguduitoarelor pierderi de vieţi omeneşti şi
de resurse, au fost în cele din urmă capabili să-i facă pe nazişti să se retragă. S-a petrecut însă o schimbare de mare
însemnătate. Guvernul sovietic ateu şi-a dat seama că Biserica le poate fi foarte utilă, atâta vreme cât era
Biserica lor şi o controlau în totalitate. Atunci Stalin a mers până într-acolo încât să-l facă pe Serghie
patriarh. Un an mai târziu, mitropolitul Serghie a murit. Se născuse însă ,,Patriarhia Moscovei”. Organizaţia
guvernului sovietic, care încă este denumită Patriarhia Moscovei, îşi trage originea de la o grupare schismatică de
episcopi care s-a alăturat guvernului sovietic ateu şi a fost transformată într-un final într-o patriarhie de către
guvernul sovietic şi care ulterior a fost foarte mult extinsă de către guvernul sovietic doar pentru aducerea la
îndeplinire a scopurilor lor abjecte.

Este limpede că ,,Patriarhia Moscovei” de astăzi nu este deloc Biserica Rusă ci mai degrabă un monstru
spiritual care a fost creat de către guvernul sovietic luptător împotriva lui Dumnezeu care a profitat de
ambiţiile şi slăbiciunile unor indivizi aflaţi în schismă faţă de Biserică din pricina propriilor ţeluri sovietice
monstruoase. Acest fapt i-a fost întotdeauna perfect limpede Bisericii Ruse din Catacombe din Rusia şi, până
foarte de curând, Bisericii Ruse din Afara Graniţelor din exil şi din diaspora. Patriarhia Moscovei a devenit
curând o unealtă extrem de puternică pentru controlul public în chestiunile interne şi o posibilă resursă
nepreţuită pentru influenţa sovietică la scenă internaţională. Cei din Patriarhia Moscovei nu doar că s-a alăturat
organizaţiei ecumenice denumite Consiliul Mondial al Bisericilor, ci au devenit actualmente membrii ai
organismului de conducere. Dar pentru a duce la îndeplinire potenţialul său de influenţă la nivel
internaţional, Patriarhiei Moscovei avea cu adevărat nevoie să-şi anexeze mai întâi Biserica Rusă din Afara
Graniţelor. Aceasta era totuşi o problemă destul de mare. Biserica Rusă, fie ea din catacombe sau din
străinătate, nu a recunoscut niciodată pe patriarhul Patriarhiei Moscovei drept patriarh legitim şi, până
foarte de curând, nici pe Patriarhia Moscovei ca pe o Biserică legitimă. Chiar dacă celelalte Biserici Ortodoxe
Locale din lume, pe măsură ce deveneau din ce în ce mai corupte pe parcursul secolului douăzeci, au început să
recunoască şi să accepte Patriarhia Moscovei ca pe Biserica Rusă legitimă, Biserica Rusă din Afara
Graniţelor se ţinea încă pe poziţie şi mărturisea în faţa lumii lipsa de legitimitate şi invaliditatea
duhovnicească a Patriarhiei Moscovei. Acest fapt era fireşte mai mult decât penibil pentru Patriarhia Moscovei.
Era cu totul inacceptabil. (Oare de ce recunoşteau celelalte biserici locale pe PM? Nu pentru că procesul căderii din
credinţă prăbuşea biserică după biserică iar ,,surorile aflate în acelaşi duh” se recunoşteau una pe alta?)

Imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, a fost ridicată cortina de fier şi a început războiul rece. Biserica
Rusă din Afara Graniţelor s-a extins enorm datorită numeroşilor refugiaţi ruşi din Uniunea Sovietică. Ei s-au
integrat în Biserica Rusă din Afara Graniţelor deîndată şi în mod aproape desăvârşit din cauza aversiunii lor
comune pentru comunismul ateu şi s-au pus cu râvnă pe cumpărarea sau construirea de noi biserici şi întemeierea
de noi parohii pline de viaţă. Guvernul sovietic a continuat să infiltreze parohiile Bisericii din Afara Graniţelor şi să
facă nenumărate încercări să-i facă pe oameni să primească şi să se supună propriei lor ,,Patriarhii a Moscovei”.
Toate aceste încercări nu s-au concretizat de fapt în nimic altceva decât în scandaluri şi au rămas fără roade. Marea
majoritate a acestor emigranţi din ,,valul al doilea” s-au ţinut foarte rezistenţi la propaganda sovietică, pentru că îi
simţiseră colţii în mod nemijlocit. Izolarea Uniunii Sovietice şi a Patriarhiei sale a Moscovei de-a lungul anilor
războiului rece au ajutat la apărarea Bisericii Ruse din Afara Graniţelor vreme de două generaţii. În final, Uniunea
Sovietică s-a epuizat prin propria absurditate şi s-a prăbuşit (aşa se zice dar este vorba de fapt despre acelaşi lup
care şi-a schimbat blana, ca şi la noi).

După ce a fost ridicată cortina de fier, un mare număr de noi emigranţi, denumit în continuare ,,al treilea val” a
început să inunde parohiile Bisericii Ruse din Afara Graniţelor dinspre Uniunea Sovietică. Fireşte că aceştia nu
ştiau nimic despre Biserică, crescuţi fiind ca a treia sau a patra generaţie din URSS unde nu fusese vreodată
disponibilă nici o literatură ortodoxă şi unde fusese puternic descurajată chiar şi prezenţa în cadrul bisericilor
Patriarhiei Moscovei. Din păcate, şi acest fapt s-a dovedit a fi de o importanţă crucială, aceştia erau complet
neştiutori în ce priveşte originea şi adevărata natură a Patriarhiei Moscovei. Fireşte că ei au presupus că
Patriarhia Moscovei era adevărata Biserică Ortodoxă Rusă după cum lăsase de înţeles guvernul sovietic, şi că
Biserica Rusă din Afara Graniţelor era doar o anexă din străinătate a Patriarhiei Moscovei. Nimic nu putea fi mai
departe de adevăr.

Adevărul despre Biserica Rusă din Afara Graniţelor şi din Catacombe, adevărul despre „Patriarhia”
Moscovei – câteva repere istorice de necontestat (II)

Mulți dintre ei nu aveau nici o idee că Biserica Ortodoxă Rusă, fie ea din Străinătate sau din Catacombe, nu se afla
în comuniune cu Patriarhia Moscovei. Majoritatea lor nu auziseră niciodată despre Biserica din Catacombe. Din
păcate, doar puțini dintre ei și, la acea vreme, puțini chiar dintre cei aflați în Biserica Rusă din Afara Granițelor
cunoșteau că Patriarhia Moscovei nu era Biserica Ortodoxă Rusă ci doar un departament al guvernului sovietic care
își trage originea de la o grupare schismatică de episcopi care s-a alăturat guvernului sovietic ateu și care a fost în
final transformată într-o Patriarhie de către guvernul sovietic și care ulterior s-a extins foarte mult și a fost îngrijită
de către guvernul sovietic pentru propriile lor scopuri. Cu toate acestea însă, din pricina numărului acestor noi
emigranți din parohiile ROCA, dar în cea mai mare măsură din cauza duhului lumesc și a laxității duhovnicești a
multora, a început să ia rădăcini un nou mod de gândire în mulți dintre membrii și în multe dintre parohiile ROCA.
Acest fapt a fost însoțit și sprijinit de un efort enorm de propagandă din partea Patriarhiei Moscovei. Rezultatul a
fost că a început a se ivi o concepție nouă și greșită despre Biserică în cadrul ROCA. Duhul lumesc a început să
domnească printre mulți membri ROCA, indiferent de rangul și de poziția lor în Biserică.

Biserica a început a fi considerată mai mult ca o organizație politică lumească decât ca Trupul mistic al lui Hristos
și vasul nedespărțit al Duhului Sfânt. Uitate au fost cuvintele lui Hristos către ucenicii Săi când a zis ,,Voi nu
sunteți din lume după cum Eu nu sunt din lume. Eu v-am ales pe voi din lume. De vă urăște pe voi lumea, știți că pe
mine mai înainte decât voi m-a urât. Lumea vă va urâ după cum pe mine m-a urât. Dar nu te teme turmă mică,
pentru că Eu am biruit lumea” (citat liber din Sfânta Evanghelie). Pe măsură ce duhul lumesc, duhul lui Antihrist, a
început să se strecoare în inimile și mințile membrilor ROCA, inclusiv în cele ale unor clerici și ierarhi, ei au
început să vadă Biserica din ce în ce mai mult ca pe o corporație angajată în afacerea clădirii de biserici, a
hirotonirii de preoți și a ,,slujirii nevoilor religioase ale oamenilor” după cum s-a exprimat Patriarhia Moscovei.

Această corporație putea acum să intre în negocieri și să ia în considerație fuziunea cu alte asemenea corporații. Ca
și corporație lumească, biserica își dobândește temeinicia din acceptarea și aprobarea venite din partea
lumii, și nu atâta din succesiunea apostolică neîntreruptă sau din adeziunea față de învățătura și rânduiala
creștin ortodoxă tradițională pură. Orice corporație își agonisește respect și justificare în ochii lumii în
principal pe baza a cât este de mare și de câtă vreme se află în afaceri.

Dar adevărata Biserică a lui Hristos nu este o corporație lumească. Biserica este foarte deosebită, unică, din
afara lumii, întru totul prețioasă și foarte exclusivistă. Este exclusivistă pentru că este deosebită de lume şi de
cei ai lumii, deşi în lume, ea nu este a lumii. Biserica este de neînvins duhovniceşte, indiferent cât de mică
devine Biserica până în vremea lui Antihrist. Caracterul ei de neînvins a fost făgăduit de către Hristos însuşi
când a zis ,,Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui pe dânsa”. Iar apartenenţa de Biserică este
extrem de preţioasă. Ea este comparată de Hristos cu un odor de mare preţ pe care a găsit-o negustorul pe câmp şi
a vândut tot ce avea ca să poată cumpăra acel teren. Apartenenţa poate fi însă foarte fragilă şi se poate pierde
foarte uşor.

Atunci când Hristos a fost arestat în Grădina Getsimani, apostolul Petru L-a urmat până pe proprietatea marelui
preot Caiafa pentru a vedea ce urmează să se întâmple. Una dintre slujnice l-a recunoscut însă pe Petru ca fiind
unul dintre ucenicii lui Hristos şi i-a zis ,,nu eşti tu unul dintre ei?”. Apostolul Petru s-a jurat că nu era şi că
nici măcar nu-L cunoştea pe Hristos. În momentul acela Petru şi-a pierdut rangul de Apostol şi a încetat
chiar să-I aparţină lui Hristos (el nu era chiar un membru al Bisericii încă din cauză că Biserica a fost înfiinţată
cincizeci şi trei de zile mai târziu). În acea noapte, cu alte două ocazii, când a fost întrebat, el a negat că era ,,unul
dintre ei”. După Învierea Sa, a fost nevoie ca Iisus să-l restabilească pe Petru de trei ori, câte una pentru
fiecare dintre dezminţirile lui Petru că ar fi fost ,,unul dintre ei”.

În mod asemănător, guvernul sovietic i-a întrebat pe toţi episcopii şi clericii Bisericii Ruse ,,Eşti cu noi sau
eşti cu ei?” Episcopii care au semnat declaraţia mitropolitului Serghie au declarat că erau alături de
guvernul ateu şi nu ,,cu ei”, nu cu Biserica ce se afla sub arest şi era răstignită. Până în ziua de azi nu au fost
restabiliţi în Biserică, ca să nu spunem nimic despre rangul lor de episcopi, urmaşi ai apostolilor.

În mod firesc, succesiunea apostolică din grupul de episcopi care au urmat mitropolitului Serghie în schismă faţă
de Biserica Rusă s-a întrerupt la vremea schismei lor faţă de Biserica Rusă din 1927. Faptul că mulți dintre ei
au fost de asemenea uciși de către guvernul ateu căruia i se alăturaseră nu face din ei mucenici pentru
Hristos. Ei se lepădaseră deja de Hristos și de Biserica Sa și se alăturaseră guvernului ateu pentru a-și salva
viețile și pentru a ,,salva Biserica”, de ochii lumii. Când nu au mai fost de folos guvernului nelegiuit, au fost
uciși mulți dintre ei, după cum au fost omorâți mulți dintre colaboratorii care supraviețuiseră folosirii lor (de către
sovietici).

Patriarhia Moscovei învață acum că peste optzeci la sută dintre cei pe care-i numesc noi mucenici au aparţinut
grupării care a urmat mitropolitului Serghie şi care s-a alăturat guvernului nelegiuit. Ei tăgăduiesc încă martiriul
majorităţii adevăraţilor mucenici care au fost ucişi (cu ajutorul lor) pentru că mucenicii nu s-au lepădat de
Hristos şi au rămas credincioşi Bisericii Sale. Îi înlocuiesc cu proprii martiri (nu cumva se întâmplă și pe la
noi o astfel de înlocuire?), indivizi care s-au lepădat de Hristos şi de Biserica Sa pentru a se alătura guvernului
nelegiuit doar pentru a ajunge în final victimele aceluiaşi guvern.

Toate acestea pentru a crea ulterior impresia că ei sunt cu adevărat Biserica Rusă care a ieşit la iveală din
prigoane împreună cu propria lor oaste de martiri. Aceasta este o minciună totală. Patriarhia Moscovei nu
este adevărata Biserică Ortodoxă Rusă. Aceasta este, cum a fost mereu, doar propagandă şi dezinformare
difuzată de guvernul sovietic ateu. Ei sunt o grupare necanonică, schismatică întemeiată pe minciună şi
înşelare care a uzurpat puterea din Biserica Rusă şi a consolidat şi dezvoltat acea putere doar prin forţă şi
represiune brutală. Biserica Rusă din Afara Graniţelor (ROCA) a fost întotdeauna foarte conştientă de acest fapt
şi astfel orice efort de a determina ROCA să se ,,alăture Patriarhiei Moscovei” a rămas fără succes.

Expresia ,,a se alătura Patriarhiei Moscovei” a fost abandonată iar în locul ei a început a fi introdus un nou limbaj
pentru a ajuta ca înşelăciunea să devină acceptată. ,,Reuniți Biserica Ortodoxă Rusă” a devenit noul slogan.
Acesta avea avantaje clare față de limbajul precedent. Întâi de toate, i-a conferit în cele din urmă Patriarhiei
Moscovei, statutul subtil de Biserică legitimă, canonică. Apoi, Patriarhia Moscovei a devenit de fapt ,,cealaltă
porţiune a Bisericii Ruse” despărţită de Biserica din Diaspora doar de către ,,circumstanţe istorice”. Aceste
,,circumstanțe istorice” s-au dovedit apoi a fi nimic mai mult decât cortina de fier ridicată de regimul sovietic. Când
s-a îndepărtat cortina de fier iar regimul sovietic a fost reorganizat și redenumit, este limpede că nu au mai fost
nici un fel de obstacole în calea ,,reunificării” Bisericii Ruse. Această nouă înșelare nu a fost primită de majoritatea
celor din Biserica Rusă din Afara Granițelor. S-au ridicat numeroase voci de protest care cereau ca să fie
abordate adevăratele motive și pricini ale schismei față de Patriarhia Moscovei. Unele dintre aceste motive au
fost respinse dintr-o dată de către administrațiile Bisericii drept neimportante și fără consecințe.

Chestiunea ,,serghianismului” și a participării hotărâte a Patriarhiei Moscovei la Consiliu Mondial al

Bisericii păreau să stea încă în picioare.Patriarhia Moscovei a declarat atunci că serghianismul era fără legătură
pentru că privea trecutul iar, în ce privește participarea la CMB, ei bine, ei se aflau acolo în calitate de mărturisitori
ai Ortodoxiei. ( prin aceasta simpla schimbare de limbaj a reusit sa-i insele pe cei mai multi , speculând in parte
sentimentul nationalist cu radacini pan-slaviste dar si filetismul conturat pe ideea Moscovei – „cea de-a treia
Roma” ) Acestea erau perfect limpezi și acceptabile pentru unii din ROCA dar cu totul de neacceptat pentru mulți
alții. La vremea aceea, ROCA devenea din ce în ce mai polarizată în trei grupări: unii care erau în favoarea uniunii
imediate cu Patriarhia Moscovei, unii care erau cu totul împotriva uniunii, mai ales în condițiile curente, și un al
treilea grup care nu erau siguri (a se vedea şi articolele despre ,,decesul ROCOR” ale părintelui Steven Allen).
Gruparea pro uniune (PU) a început să pretindă că Patriarhia Moscovei renunțase la serghianism şi că era limpede
că nu erau ecumenişti ci mai degrabă martori ai Ortodoxiei. Gruparea contra uniune (CU) a insistat pentru o
renunţare clară la serghianism din partea Patriarhiei Moscovei şi pentru o retragere totală din CMB (Consiliul
Mondial al Bisericilor). Aceste obiecţiuni nu au constituit o problemă pentru administraţiile Bisericii pentru că ei
aveau acum o concepţie cu totul nouă despre Biserică. Ei ar fi negociat diferenţele dintre cele două Biserici, ar fi
făcut compromisurile necesare, care sunt sufletul oricărei negocieri, şi ar fi ajuns la un adevăr nou, reciproc
acceptat. Acesta era planul, cel puţin. Ambele părţi au căzut de acord să alcătuiască comitete de negociere şi să
meargă mai departe cât mai repede cu putinţă. Pentru a se asigura că negocierile se desfăşurau fără piedici şi în
mod izbutit, delegaţia din partea ROCA a fost aleasă cu grijă de către aţâţătorii pro uniune astfel încât să fie
alcătuită din persoane pro uniune (PU), cu excepţia probabilă a unuia sau a doi contra membri pe care se putea
pune bază că nu vor provoca vreun moment stânjenitor sau nu puteau să deraieze negocierile. ( după aceleaşi
criterii se aleg şi delegaţiile care participă la întrunirile ecumeniste)

Regulile după care s-au derulat negocierile au fost stabilite de la început de Patriarhia Moscovei. Trecutul, şi
nimic legat de trecut nu trebuia luat în discuţie. ,,Serghianismul” era oprit iar numele mitropolitului Serghie
nu trebuia menţionat. (De ce oare? Nu cumva pentru că nu ar fi existat nici o uniune dacă s-ar fi negociat pe
aceste teme?) Odată rezolvată chestiunea ,,serghianismului”, comisiile puteau acum să purceadă la abordarea
adevăratelor probleme de administraţie care trebuiau să fie rezolvate, sau mai degrabă, ce trebuiau să fie explicate
către ROCA. Echipa de negociere din partea ROCA și-a dat seama imediat de aceasta, însă a avut dificultăți
considerabile în a o explica restului Bisericii, care părea să fi înțeles că Patriarhia Moscovei renunțase la
serghianism. În așa măsură încât, de fapt, Patriarhia Moscovei nici nu mai voia să vorbească despre asta. Contra
unioniștii nu se lăsaseră încă fraieriți. Echipa ROCA s-a întors atunci la masa negocierilor cu mâinile legate și a
întrebat Patriarhia Moscovei dacă ar fi cu putinţă să declare ceva puțin mai ferm în ce privește cuvântul cu ,,S”.
Pentru că unii dintre frații lor mai contestatari încă nu înțelegeau. Patriarhia Moscovei și-a demonstrat atunci
îndelunga răbdare și bunăvoință. Ei au încuviințat faptul că ,,statul nu trebuie să se amestece în organizarea internă,
administrarea sau în viața Bisericii”. Ceea ce-ar fi destul de greu în cazul Patriarhiei Moscovei, dacă luăm în
considerare că statul deține încă, literalmente, întreaga Patriarhie a Moscovei, trup și suflet, până la ultima cărămidă
și camilafcă. Patriarhia Moscovei dă de asemenea asigurări că ,,Biserica trebuie să sprijine toate inițiativele bune
ale statului, trebuie să se împotrivească fenomenelor sociale rele, imorale și vătămătoare…” Asta este exact ce a
făcut mitropolitul Serghie.

El a sprijinit în totalitate bunele inițiative ale statului (după cum sunt definite de stat, firește) și s-a împotrivit în
mod viguros fenomenelor sociale rele și dăunătoare care se alcătuiau în principal din dușmanii nepocăiți ai statului,
în majoritate episcopi și clerici care nu l-au sprijinit. Şi în sfârșit, pentru a liniști cu totul îndoielile celor mai
anxioși, Patriarhia Moscovei a afirmat limpede că Biserica trebuie să mărturisească întotdeauna cu fermitate
Adevărul, și că ,,atunci când încep persecuțiile, să continue a mărturisi deschis credința și să fie gata să pășească pe
calea mărturisitorilor și mucenicilor pentru Hristos”. Ce cuvinte frumoase! Mitropolitul Serghie, fondatorul
Patriarhiei Moscovei, ar fi fost întru totul de acord. El a afirmat de asemenea foarte limpede că nu există nici o
prigoană împotriva Bisericii în Rusia. Firește că dacă ar fi început persecuțiile împotriva lui Hristos și a Bisericii
Sale, mitropolitul Serghie ar fi fost fără îndoială primul care ar fi pășit pe calea mărturisitorilor și a mucenicilor
pentru Hristos. S-a dovedit însă că, potrivit Mitropolitului Serghie și Patriarhiei sale a Moscovei, nu a existat nici o
persecuție a Bisericii atunci, ci au avut de a face doar cu dușmanii statului. Așadar, a renunțat Patriarhia Moscovei
la serghianism? Ei nu aveau a discuta despre și nici nu aveau să îngăduie menționarea numelui mitropolitului
Serghie. Serghianismul este îngropat în trecut, au spus ei, și este destul de fără legătură cu situația actuală. (o
minciună care se vehiculează foarte des şi în ,,istoriile” Bisericii Ruse din Afara Graniţelor vehiculate de către
oficialii de la noi) Ei au dreptate într-un fel. Serghianismul, așa cum este înțeles de cei mai mulți oameni din
vremea noastră, este o trădare a Bisericii, o uzurpare a autorității Bisericii și o slugărnicie ipocrită față de
guvernul ateu. Asta s-a petrecut în trecut, este adevărat. În acest fel s-a născut Patriarhia Moscovei. Dar
ceea ce s-a născut este un monstru spiritual, un copil al bisericii lui Antihrist. Născută din lepădarea de
Hristos, botezată în duhul Satanei, această biserică a crescut şi s-a întărit cu hrana solidă a minciunilor şi
înşelărilor şi s-a maturizat într-un animal de pradă spiritual hămesit cu o foame care pofteşte la lumea
întreagă. ROCA nu mai are de-a face doar cu chestiunea ,,serghianismului” şi a ,,ecumenismului” din Patriarhia
Moscovei, acestea fiind doar simptomele bolii spirituale a Patriarhiei Moscovei.

Mai mult, Patriarhia Moscovei are dreptate, este mult prea târziu acum. Era puţin cam naiv ca ROCA să
creadă că ar putea ,,negocia” cu Patriarhia Moscovei. ROCA stă împotriva bisericii autentice a lui Antihrist.
În duhul lui Antihrist, ea îşi atrage prada prin amăgiri şi înşelăciune. Ea încearcă chiar să-şi îngrozească
prada spre a o supune.

Acestea sunt marile amăgiri şi înşelări ale Patriarhiei Moscovei:

Mai întâi, Patriarhia Moscovei încearcă să înşele pe oricine că ei sunt cu adevărat Biserica Ortodoxă Rusă.

Apoi, că actualul Patriarh al Moscovei este un patriarh de bună credinţă al Bisericii Ortodoxe Ruse iar
administraţia actuală a Patriarhiei Moscovei este Înalta Administraţie Bisericească de bună credinţă a Bisericii
Ortodoxe Ruse, care o continuă pe cea a Patriarhului Tihon.
Și în al treilea rând, ei încercă să forţeze ROCA să creadă că temelia sa canonică este gata să ,,înceteze” dacă
ROCA nu se ,,reuneşte” neîntârziat cu Patriarhia Moscovei sau, de fapt dacă nu se supune acesteia.

Ce-a de-a treia înşelare depinde de cea de-a doua, iar cea de-a doua amăgire depinde de prima.

Familiarizându-ne cu unele fapte istorice bine documentate, precum cele subliniate mai sus, pe care este de înţeles
că Patriarhia Moscovei refuză să le ia în discuţie, este mult prea limpede că Patriarhia Moscovei nu este
adevărata Biserică Ortodoxă Rusă şi că Patriarhul Patriarhiei Moscovei nu este adevăratul Patriarh al
Bisericii Ortodoxe Ruse. Este la fel de limpede că actuala administraţia a Patriarhiei Moscovei nu este cu
siguranţă Înalta Administrație a Bisericii menționată de Patriarhul Tihon în ukazul nr. 362. Şi atunci de
unde vine această concepție uimitoare a ,,încetării” temeliei canonice a Bisericii Ruse din Afara
Granițelor? De la logica răsturnată a confirmării Patriarhiei Moscovei ca fiind înalta administrație bisericească
legitimă a Bisericii Ortodoxe Ruse. Ucazul nr.362 al Patriarhului Tihon care asigură temelia canonică pentru
Biserica Rusă din Afara Granițelor conține zece alineate. Alineatele 2, 5 și 10 au un impact direct asupra acestei
chestiuni: Alineatul 2 afirmă în esență că dacă o eparhie se află complet lipsită de contact cu Administrația
Bisericească Superioară, sau dacă Înalta Conducere a Bisericii, cârmuită de Patriarhul Tihon, își încetează pentru
oarecare motiv activitatea, episcopii eparhiali trebuie să alcătuiască o instanță superioară a Bisericii. Alineatul 5
afirmă că dacă împrejurările prevăzute la alineatul doi devin prelungite ori permanente, episcopii eparhiali trebuie
să instituie noi arhiepiscopii ale episcopilor semi-independenţi sau ale celor de sine stătători. Alineatul 10 stabilește
că toate măsurile luate în conformitate cu actualele instrucțiuni, după aceea, în situația restabilirii autorității
centrale ecleziastice, trebuie supuse atenției acesteia din urmă. În ce priveşte alineatul 2, episcopii Bisericii Ruse
din Afara Graniţelor se aflau în diaspora şi erau bineînţeles în afara legăturii cu Administraţia Bisericească
Superioară a Patriarhului Tihon. Administraţia Bisericească Superioară a Patriarhului Tihon şi-a încetat activitatea
din cauză că Patriarhul Tihon a murit iar toţi ceilalţi membrii ai Administraţiei Bisericeşti Superioare fuseseră
arestaţi sau omorâţi. Prin urmare, episcopii Bisericii Ruse din Afara Graniţelor au alcătuit o Instanţă Superioară a
Bisericii. În ce privește alineatul 5, împrejurările de mai sus chiar deveniseră prelungite iar episcopii Bisericii Ruse
din Afara Graniţelor au alcătuit noi scaune eparhiale de sine stătătoare. În ce privește alineatul 10, autoritatea
centrală ecleziastică la care se referea Patriarhul Tihon nu fusese încă restabilită și prin urmare, împrejurările la
care se face referire în alineatul 2 deveniseră permanente, ca și autoritatea independentă și temelia canonică a
Bisericii Ruse din Afara Granițelor, în conformitate cu aliniatul 5 al Ucazului. Concepția potrivit căreia temelia
canonică a Bisericii Ruse din Afara Graniţelor era pe sfârşite este o încercare indirectă de a stabili apriori că
Patriarhia Moscovei era adevărata Biserică Ortodoxă Rusă şi că Patriarhul său era Patriarhul legitim al Bisericii
Ortodoxe Ruse, după cum fusese Patriarhul Tihon. Premisa mincinoasă de bază este că Patriarhul Patriarhiei
Moscovei şi Sinodul său sunt totuna cu Administraţia Superioară Bisericească la care se referea Patriarhul Tihon în
Ucazul său cu nr.362 şi că Instanţa Centrală Bisericească a adevăratei Biserici Ortodoxe Ruse fusese cumva
restabilită în Patriarhia Moscovei şi prin urmare, Biserica Rusă din Afara Graniţelor trebuie acum să se supună
acestei Patriarhii a Moscovei. În realitate, nu există nimic de acest fel. Aceasta este doar o încercare de a umbri
această chestiune şi de a ațâța Biserica Rusă din Afara Graniţelor să dea năvală în braţele Patriarhiei Moscovei.
Încă o dată, totul depinde de faptul dacă Patriarhia Moscovei este privită ca o contrafacere, creată de puterile
diavoleşti pe temelia înşelării şi a răzvrătirii împotriva Bisericii Ortodoxe Ruse a Patriarhului Tihon sau ca Biserică
Ortodoxă Rusă cea adevărată, moştenitoarea legitimă a Biserici Ortodoxe Ruse a Patriarhului Tihon. Unii cred în
prima variantă şi văd alăturarea la comuniunea canonică cu Patriarhia Moscovei ca pe o trădare a lui Hristos. Alţii
cred ce-a de-a doua variantă şi îşi construiesc argumentele pe această credinţă. Logica curată exclude poziţia de
mijloc, a Patriarhiei Moscovei ca fiind Biserica Ortodoxă Rusă legitimă dar instanţa superioară bisericească a
acesteia ca fiind ilegitimă. Patriarhia Moscovei este legitimă sau nu. Nu se poate şi una şi cealaltă.

Ce înseamnă toate acestea? Înseamnă că există două realități paralele, două lumi care coexistă aici. Una este
Împărăția lui Hristos, Domnul Adevărului. Cealaltă este împărăția stăpânitorului acestei lumi, tatăl minciunilor.
Hristos și-a zidit Biserica Sa, cea Una Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică. Satan este ocupat cu
construirea propriei biserici a lui Antihrist. Atunci când Apostolii l-au întrebat pe Hristos despre vremurile din
urmă, El a început prin a spune ,,căutaţi să nu vă amăgească cineva pe voi; că mulţi vor veni întru numele Meu şi
pe mulţi vor înşela”. Aceasta este întocmai ţinta lui Satan, să înşele pe cat mai mulți cu putință prin zidirea unei
biserici care se aseamănă Bisericii lui Hristos în orice fel cu putinţă. Dar Hristos a spus că fericiţi sunt aceia care au
primit dragostea Adevărului în inimile lor şi de asemenea că oile Lui cunosc vocea Lui şi că nu se vor duce după o
voce străină.

Ideea despre o înșelare voită şi puternică în Biserică este foarte răspândită în Sfânta Evanghelie în legătură
cu vremurile din urmă dinainte de apariţia lui Antihrist. De ce vor fi înşelaţi atât de mulţi? Foarte simplu, din
cauza dragostei lor pentru lumea căzută în păcat. Hristos a avertizat că nimeni nu poate sluji lui Dumnezeu şi lui
Mamona (lumii) în acelaşi timp. Lumea, în acest context, nu înseamnă omenirea sau frumuseţea naturii. Ci chiar
dimpotrivă, Sfântul Apostol Ioan a scris că ,,Că aşa au iubit Dumnezeu lumea, cât şi pe Fiul său cel unul născut l-au
dat, ca tot cel ce crede întru el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Evanghelia după Ioan, 3,16). Atunci când ne
avertizează Hristos despre dragostea acestei lumi, El se referă la lumea care zace în păcat. Lumea coruptă,
vanitoasă, avară, invidioasă a mândriei şi poftei de putere care funcţionează pe bază de minciuni, înşelăciune şi
linguşire aparţine lui Satan, stăpânitorul acestei lumi.

Biserica lui Antihrist foloseşte toate aceste ingrediente pentru zidirea sa. Ea este clădită pe temelia mândriei,
construită din minciuni şi înșelare, cimentată pe trândăvie, lipsă de îndrăzneală, neglijență, indiferență,
dragoste de confort și înlesniri și alimentată de pofta de putere și ura față de Biserica lui Hristos.

Biserica Rusă din Afara Granițelor a fost întotdeauna ca un far călăuzitor pe oceanul întunecat și furtunos al lumii.
Țelul ei a fost și este încă să fie farul de lumină și de speranță într-o lume copleșită de întuneric duhovnicesc și
deznădejde. Ea a slujit drept busolă și direcție pentru o lume rătăcită în ceața compromisului. Slujirea sa a fost să
păstreze neștirbită și curată sfânta Credință și Tradiție Ortodoxă, liberă de orice compromis cu duhul lumii. Ea a
fost credincioasă chemării sale și a slujit-o bine prin rămânerea ei în despărţire faţă de lume. Nu poţi salva un om
care se scufundă în nisipuri mişcătoare mergând după el. Trebuie să rămâi pe teren stabil și să-i întinzi mâna ta sau
un băț spre el. Dar pentru a-l salva trebuie să rămâi tu însuți pe teren solid.

Nu există nici o îndoială că poporul rus se află în mare nevoie spirituală. Acesta este exact motivul pentru care
Biserica Rusă din Afara Granițelor trebuie să existe și pentru care nu se poate autodistruge acum. Biserica Rusă din
Afara Granițelor nu a purtat în toți acești ani mărgăritarul prețios al Ortodoxiei pure adevărate, în împrejurări foarte
istovitoare doar ca să îl arunce acum, când limanul este aproape la vedere. Rusia Ortodoxă a fost ridicată și întărită
într-un mare imperiu ortodox pe principiul ,,Dumnezeu nu e în putere ci în adevăr”. Guvernul sovietic a încercat să
înlocuiască adevărul cu puterea şi aşa s-a prăbușit puterea lui. Acum este mai disperat ca oricând să-și agonisească
acceptarea și respectul în ochii altor națiuni. Ei își doresc să se ,,alăture ligii națiunilor civilizate” după cum au
formulat ei înșiși. Pentru asta acum, mai mult ca oricând, ei au nevoie să dobândească Biserica Rusă din Afara
Graniţelor prin toate mijloacele posibile, şi nu doar să-i reducă la tăcere pe ,,martorii scăpaţi” ci să întărească iluzia
continuităţii directe şi legitime din punct de vedere istoric a ,,Federaţiei Ruse” de astăzi cu Rusia
tradiţională pre-revoluţionară pe care le-o reprezintă Biserica Rusă din Afara Graniţelor.

Această nouă imagine de sine şi viziune a guvernului sovietic a fost extinsă fireşte şi asupra departamentului
său care este Patriarhia Moscovei. Din momentul în care Patriarhia Moscovei dobândeşte Biserica Rusă din
Afara Graniţelor, li se vor pune în sfârşit capăt tuturor semnelor de întrebare asupra legitimităţii sale de Biserică
Ortodoxă Rusă şi de moştenitoare a Patriarhului Tihon. Și din păcate (se va pune capăt) şi tuturor nădejdilor de
reînviere duhovnicească din Rusia.

Patriarhia Moscovei nu le-a dat niciodată ruşilor vreo hrană spirituală şi nici nu o va face vreodată. Nu din
cauză că nu vrea, ci din cauză că nu poate. Patriarhia Moscovei nu este o entitate spirituală ci una politică.

Poporul rus depinde de Biserica Rusă din Afara Granitelor, ca ea să fie acolo când el va fi gata pentru ceea ce are
ea de oferit. Rușii s-au aflat decenii întregi sub un potop de minciuni și de propagandă. Sunt sătui până peste cap.
Iar acum încep să se dumirească. Când vor fi pregătiți, Biserica Rusă din Afara Granițelor va trebui să readucă acea
flăcăruie de Biserică Ortodoxă adevărată pe care a păzit-o după revoluție. Acea flăcăruie nu trebuie lăsată să se
stingă prin punerea ei sub ploaia de minciuni care este Patriarhia Moscovei. Ea trebuie păzită cu grijă pentru a
putea aprinde focul atunci când vremea va veni. Ceea ce se poate întâmpla doar când lemnul de foc este suficient
de uscat și gata să ia foc. Altfel, buștenii încă uzi nu vor lua foc iar stropii de apă vor stinge flăcăruia. Regimul ateu
din Rusia nu s-a prăbușit după câțiva ani, după cum se așteptaseră mulți, iar Biserica Rusă din Afara Granițelor
(ROCA) s-a trezit dispersată, din pronia lui Dumnezeu, prin aproape toată lumea. Iar acum noua responsabilitate a
ROCA nu se referă doar la poporul Rusiei ci la toți cei care caută Împărăția Cerurilor din întreaga lume, indiferent
de rasă sau naționalitate. Hristos are multe alte oi și în alte ogrăzi, pe care trebuie să le aducă în turma Sa. Şi pentru
asta acum, mai mult ca oricând, Biserica Rusă din Afara Granițelor are nevoie să reziste și să rămână absolut
neclintită în mărturia sa pentru Sfânta Ortodoxie şi să se împotrivească categoric duhului acestei lumi care încearcă
să o confişte şi să o facă să se alăture bisericii lui Antihrist.

…………

Nimic din cele scrise aici nu este cu adevărat nou. Toate s-au scris de multe ori înainte, şi se vor scrie fără
îndoială de multe alte ori. Fiecare hotărăşte pentru el însuşi în baza a ceea ce are în inima sa. Rugaţi-vă cum nu v-
aţi mai rugat înainte ca Domnul să vă dăruiască în inimă nimic altceva decât dragostea faţă de Adevăr, cu orice
preţ. Dacă sunteţi binecuvântaţi să primiţi o asemenea dragoste de Adevăr, atunci pregătiţi-vă să plătiţi preţul
pentru el. Preţul va fi foarte mare, dar va valora de multe, multe ori. Veţi fi printre acei câţiva binecuvântaţi care
vor scăpa amăgirilor lui antihrist şi care vor trăi veşnic cu Hristos.

Ucazul nr. 362 Hotărârile Prea Fericirii sale Patriarhul (Tihon), ale Sfântului Sinod şi ale Consiliului Superior
Ecleziastic al Bisericii Ortodoxe Ruse 20/ 7 noiembrie 1920

Cu binecuvântarea Prea fericirii sale Patriarhul (Tihon), Sfântul Sinod împreună cu Consiliul Superior Ecleziastic,
au deliberat cu privire la necesitatea ca, pe lângă îndrumările suplimentare oferite deja printr-o epistolă enciclică de
către Prea Fericirea sa Patriarhul, în situaţia încetării activităţii sinoadelor eparhiale, de a se oferi episcopilor
eparhiali niște instrucţiuni anume în eventualitatea ruperii relaţiilor dintre eparhie şi Administraţia Superioară
Ecleziastică sau a încetării activităţii celei din urmă şi, în baza hotărârilor din trecut, am hotărât: Printr-o epistolă
scrisă în numele Prea Fericirii sale, a se oferi următoarele instrucţiuni către episcopii eparhiali spre a-i călăuzi la
nevoie:

1) În eventualitatea în care Sfântul Sinod şi Consiliul Superior Bisericesc îşi încetează pentru oarecare motiv
activitatea administrativ-ecleziastică, episcopul eparhial, se adresează direct Prea Fericirii sale Patriarhul sau către
acea persoană sau instituţie arătată de Prea Fericirea sa Patriarhul pentru îndrumări cu privire la conducerea
activităţii sale preoţeşti şi pentru soluţionarea situaţiilor în conformitate cu rânduielile care revin Administraţiei
Superioare Ecleziastice.

2) În situația în care o eparhie, ca urmare a mișcării frontului (de-a lungul Războiului Civil din Rusia), modificării
granițelor de stat, etc, se află complet lipsită de contact cu Administraţia Bisericească Superioară, sau dacă însăși
Administraţia Bisericească Superioară, cârmuită de Prea Fericirea sa Patriarhul, își încetează pentru orice motiv
activitatea, episcopii eparhiali intră imediat în legătură cu eparhiile vecine în scopul de a organiza o instanță
superioară a autorității ecleziastice pentru mai multe eparhii care se află în situații asemănătoare (sub forma fie a
unei guvernări superioare bisericești, fie a unei circumscripții mitropolitane sau orice altceva).

3) A se îngriji de organizarea unei Autorităţi Superioare Bisericeşti ca scop pentru un întreg grup de eparhii care se
află în situația indicată la alineatul 2, este o obligație de primă necesitate a episcopilor seniori dintr-un astfel de
grup.

4) În situația imposibilității stabilirii relațiilor cu episcopii eparhiilor vecine, și până la organizarea unei instanțe
superioare a autorității ecleziastice, episcopul eparhial își va asuma deplina autoritate oferită lui de canoanele
Bisericii, luând toate măsurile pentru rânduirea vieții Bisericii și, dacă pare de trebuință, pentru organizarea
administrației eparhiale, potrivit împrejurărilor apărute, luând hotărâri în toate situațiile prevăzute de canoane
pentru autoritatea episcopală, prin cooperarea organelor existente ale administrației eparhiale (adunarea eparhială,
sinodul eparhial, și altele, sau cele care sunt nou organizate); în situația imposibilității alcătuirii instituțiilor
menționate mai sus, se conformează propriului angajament.

5) În situația în care starea de lucruri prezentată la alineatele 2 și 4 se prelungește sau capătă un caracter permanent,
în special însoțită de neputința din partea episcopului de a beneficia de cooperarea organelor administrației
eparhiale, prin mijloacele cele mai rapide (în sensul stabilirii ordinii ecleziastice), cade în sarcina lui să împartă
eparhia în mai multe eparhii locale, pentru care episcopul eparhial: a) acordă prea sfinţiilor episcopilor săi vicari,
care se bucură acum, potrivit instrucţiunii, de drepturile unor episcopi semi-independenţi, de toate drepturile
episcopilor de eparhie, prin organizarea lor într-o administraţie, în conformitate cu circumstanţele şi resursele
locale; b) întemeiază noi scaune episcopale având drepturile unor episcopi semi-independenţi sau independenţi prin
hotărâre sinodală, împreună cu ceilalţi episcopi ai eparhiei, în toate oraşele mai mari ale eparhiei sale, cât mai
repede cu putinţă.

6) O eparhie divizată în felul prezentat la alineatul 5 alcătuieşte un ținut ecleziastic cârmuit de episcopul eparhial al
orașului principal, care purcede la administrarea treburilor ecleziastice locale în conformitate cu canoanele.

7) Dacă, în situațiile prevăzute la alineatele 2 și 4, se găsește vreo eparhie căreia îi lipsește un episcop, atunci
Sinodul eparhial sau, în lipsa acestuia, clerul și mirenii, se adresează episcopului eparhial al celei mai apropiate sau
mai accesibile eparhii vecine (în ce privește ușurința sau relațiile), iar episcopul de mai sus, fie își va trimite pe
episcopul său vicar pentru a cârmui eparhia văduvită (adică vacantă), fie își va asuma el însuși cârmuirea acesteia,
procedând ca în situațiile prevăzute la alineatul 5 iar în relațiile sale cu acea eparhie, conform cu alineatele 5 sau 6,
sub care, având în vedere faptele corespunzătoare, eparhia văduvită poate fi organizată într-un raion ecleziastic
special.

8 ) Dacă pentru orice pricină, nu se întrevede vreo poftire din partea vreunei eparhii văduvite, episcopul eparhial
arătat la alineatul 7, el își va asuma de unul singur răspunderea de a se îngriji de treburile acesteia.

9) În cazul dezorganizării extreme a vieții bisericești, când anumite persoane și parohii încetează să recunoască
autoritatea unui episcop eparhial, acesta din urmă, aflându-se în situațiile indicate la alineatele 2 și 6, nu va renunța
la puterile sale episcopale, ci va alcătui protopopiate și o eparhie; el va îngădui, unde este de trebuință, ca slujbele
divine să fie slujite chiar și în căminele oamenilor sau în alte locuri potrivite pentru aceasta, și va rupe comuniunea
eclezială cu cei neascultători. 10) Toate măsurile luate în conformitate cu instrucțiunile prezente, ulterior, în
eventualitatea restabilirii autorității ecleziastice centrale, trebuie să fie întărite de aceasta din urmă.

http://www.pomog.org/index.html?http://www.pomog.org/ukaz.htmhttp://www.catacombeleortodoxiei.ro/index.ph
p/documente-ale-bisericii/1452.html

Adevărul despre Biserica Rusă din Afara Graniţelor şi din Catacombe, adevărul despre „Patriarhia”
Moscovei – câteva repere istorice de necontestat – Bolşevismul şi evreii (III)

Să vedem mai departe, în faţa cui, mai precis, s-a lăsat îngenunchiată Patriarhia Moscovei, şi cine i-a dictat
ei să decapiteze ierarhia, să se rupă de succesiunea apostolică prin pătrunderea pe uşa din dos a ,,lupilor în
piele de oaie” şi să-i dea morții sigure pe mărturisitorii credinței?

Bolşevismul şi evreii

Nenorocirea nemaipomenită a revoluţiei ruse a cerut o explicaţie… Pentru foarte mulţi, aceasta stă în venirea la
putere a evreilor, şi în ura lor faţă de poporul rus. Pentru că după revoluţia din februarie 1917, evreii au dobândit
drepturi depline egale cu cele ale restului populaţiei (şi aşa foarte sărace) au fost nimicite îngrădirile stabilite prin
crearea Districtului de Colonizare. Evreii s-au revărsat dinspre regiunile apusene spre marile oraşe ale Rusiei
europene şi au căpătat curând poziţii executive remarcabile în toate sectoarele importante ale guvernării şi
economiei.

După cum a scris Alexandru Soljeniţân, (revoluţia din) februarie a adus numai vătămări şi distrugeri poporului rus.
În schimb, ,,societatea evreiască din Rusia a dobândit în întregime de la revoluţia din februarie toate cele pentru
care luptase, iar lovitura de stat din Octombrie nici nu îi mai era de trebuinţă, mai puţin acelei secţiuni de tineret
evreieşti laice criminale care, împreună cu fraţii lor internaţionalişti ruşi, agonisise un capital de ură faţă de
organizarea statală din Rusia şi se căznea să ,adâncească’ revoluţia.” Ei au fost cei care, prin controlul avut asupra
Comitetului Executiv al Sovietelor (mai mult de jumătate dintre membrii său fiind evrei socialişti) şi-au asumat
adevărata putere după februarie, şi s-au avântat către revoluţia din octombrie (împotriva intereselor nu doar ale
ruşilor, ci şi ale majorităţii populaţiei evreieşti). [1]

Cu toate acestea, la vremea revoluţiei din octombrie, doar o minoritate dintre bolşevici erau evrei (în primii ani ai
sec XX, ei reprezentau 19% din partid). ,,La alegerea Adunării Constitutive ,mai mult de 80% din populaţia
evreiască a Rusiei a votat’ pentru partidele sioniste. Lenin a scris că 550.000 erau evrei naţionalişti. ,Majoritatea
partidelor evreilor au format o singură listă naţională, conform căreia au fost aleşi şapte deputaţi – din care şase
sionişti’ şi Gruzenberg. ,Izbânda sioniştilor’a fost sprijinită de asemenea şi de Declaraţia Ministrului de externe
englez Balfour (la crearea ,centrului naţional’ al evreilor în Palestina), care a fost întâmpinată cu entuziasm de
majoritatea populaţiei evreieşti din Rusia (în Moscova, Petrograd, Odessa, Kiev şi în alte oraşe mari au fost
manifestaţii sărbătoreşti, întruniri şi slujbe religioase)’.” [2]

Triumful simultan al evreilor din Rusia şi Palestina a fost într-adevăr o ,,coincidenţă” extraordinară: Providenţa
Divină a atras atenţia pentru acei ochi care văd semnele vremurilor atunci când au apărut două articole într-o
singură coloană a ediţiei din 9 noiembrie 1917 a ziarului londonez Times, unul anunţând izbucnirea revoluţiei din
Petrograd iar celălalt – promisiunea unei patrii pentru evreii din Palestina (declaraţia lui Balfour).

Această coincidenţă a fost întărită de faptul că evreii teişti care au triumfat în Israel în 1917, şi în special în 1948,
după întemeierea statului Israel proveneau din aceeaşi regiune şi mediu social – Districtul de Colonizare din Rusia
apuseană – ca şi evreii atei care au triumfat în Moscova în 1917. Ei proveneau câteodată din aceleaşi familii. Astfel,
Chaim Weitzmann, primul preşedinte al Israelului, subliniază în Autobiografia sa că toţi fraţii şi surorile sale au
fost cu toţii fie sionişti, fie bolşevici. M. Heifetz atrage atenţia asupra coincidenţei de timp dintre revoluţia din
octombrie şi declaraţia Balfour. ,,O parte din generaţia evreilor merge pe calea lui Herzl şi Zhabotinsky. Cealaltă
parte, incapabilă să reziste tentaţiei, se alătură cetei lui Lenin, şi a lui Troţki şi a lui Stalin”. ,,Calea lui Herzl şi
Bagritsky i-a înălţat pe evrei care au devenit imediat nu doar o simplă naţiune egală cu Rusia, ci o naţiune
privilegiată.” [3]

Într-adevăr, revoluţia rusă poate fi considerată ca o ramificație a triumfului general al puterii evreieşti pe care o
putem observa în decursul secolului XX atât în est, cât şi în vest, atât în Rusia, cât şi în America şi în Israel. Natura
preponderent evreiască a conducerii bolşevice – şi a revoluţiei mondiale în general – nu poate fi pusă la îndoială. O
asemenea viziune nu a fost limitată doar la cercurile de ,,antisemiţi”.

Astfel, Winston Churchill a scris: ,,Aproape că ni se pare că dacă Evangheliei lui Hristos şi evangheliei lui
antihrist le-a fost scris să îşi tragă originea de la acelaşi popor; şi că acest neam mistic şi misterios a fost ales
pentru manifestările supreme, atât cele Divine cât şi cele diabolice… Din zilele lui ,,Spartacus” Weishaupt până în
cele ale lui Karl Marx şi până la Troțki (Rusia), Bela Kun (Ungaria), Rosa Luxembourg (Germania) şi Emma
Goldmann (Statele Unite), această conspiraţie mondială pentru demolarea civilizaţiei şi pentru reconstruirea
societăţii pe temelia frânării dezvoltării, a reavoinţei invidioase şi a imposibilităţii egalităţii (a vrut să spună, a
elitismului) a crescut în continuu. A jucat, după cum a demonstrat atât de abil o scriitoare contemporană, doamna
Nesta Webster, un rol categoric recunoscut în cadrul tragediei revoluţiei franceze. A fost motorul oricărei mişcări
subversive de-a lungul secolului al XIX-lea; iar acum în sfârşit, această ceată de personalităţi ieşite din comun din
lumea întunecată a marilor oraşe ale Europei şi Americii i-a luat pe ruşi de ciuf şi au devenit practic stăpânii de
necontestat ai acestui imperiu enorm. Nu este nevoie să exagerăm contribuţia acestor evrei internaţionalişti şi în
cea mai mare parte atei. Este cu siguranţă una foarte mare; aceasta le depăşeşte probabil pe toate celelalte.” [4]

Douglas Reed scrie: ,,Comitetul Central al Partidului Bolşevic, care deţinea puterea supremă, era alcătuit din 3 ruşi
(inclusiv Lenin [5]) şi 9 evrei. Următorul organism ca importanţă, Comitetul Central al Comisiei Executive (sau
poliţia secretă) cuprindea 42 evrei, 19 ruşi, letoni, georgieni şi alţii. Consiliul Comisarilor poporului se compunea
din 17 evrei şi alte cinci persoane. Poliţia secretă de la Moscova (CEKA sau VECEKA– Comisia extraordinară pe
întreaga Rusie pentru combaterea contrarevoluției ) se alcătuia din 23 evrei şi alte 13 persoane. Printre numele
celor 556 de înalţi oficiali ai statului bolşevic publicate oficial în anii 1918-1919 se numărau 458 de evrei şi alte
108 persoane. Printre membrii comitetelor centrale mai mici, presupus ,,socialiste” sau alte partide non-comuniste..
erau şi 55 evrei şi alte 6 persoane.” [6]

Richard Pipes admite că: ,,Evreii au jucat în mod neîndoios un rol disproporţionat în comparaţie cu procentul lor
de populaţie. În Partidul Bolşevic şi în aparatul de stat sovietic timpuriu. Numărul evreilor activi în cadrul
comunismului din Rusia şi din afară a fost izbitor: în Ungaria, de pildă, au furnizat 95 procente dintre
personalităţile marcante în timpul dictaturii lui Bela Kun. Ei au fost de asemenea reprezentaţi în mod
disproporţionat în timpul răsturnărilor revoluţionare din anii 1918-23 şi în interiorul aparatului Internaţionalei
Comuniste.”[7]

Potrivit lui Donald Rayfield, în 1922, evreii ,,şi-au atins reprezentarea maximă în partid (nu că ar fi alcătuit o
grupare coerentă) atunci când, atingând 15%, erau a doua grupare după etnicii ruşi care aveau 65 de procente.”[8]

Corespondentul ziarului londonez Times, Robert Wilton raporta că: ,,luaţi în raport cu numărul populaţiei, evreii
erau unul din zece; printre comisarii care conduceau Rusia bolşevică, ei erau nouă din zece; dacă nu şi mai
mult.”[9]

Pe 9 iunie 1919, Căpitanul Montgomery Shuyler al Forţelor de expediţie Americane a telegrafiat din Vladivostok
cu ocazia formării guvernului sovietic prezident: ,,… Existau 384 ,comisari’, inclusiv 2 negri, 13 ruşi, 15 chinezi,
22 armeni şi peste 300 de evrei. Printre aceştia din urmă, 264 au venit în Rusia din Statele Unite, după căderea
Guvernului Imperial.” [10]

Evreii erau dominanţi mai ales în zonele cele mai temute şi mai însetate de sânge ale aparatului de stat bolşevic, în
CEKA, care, după cum scrie Brendon, … se compunea din 250.000 de ofiţeri (inclusiv 100.000 de miliţieni de
frontieră), o anexă ieşită din comun a unui stat care se presupunea că e pe cale de dispariţie. În primii 6 ani de
guvernare bolşevică, a executat cel puţin 200.000 de oameni). Mai mult decât atât, CEKA era împuternicită să
acţioneze în calitate de ,poliţie, temnicer, anchetator, acuzator, judecător şi călău”. A folosit şi metode barbare de
tortură .” [11]

Atâta de totală era dominaţia evreilor asupra Rusiei ca rezultat al revoluţiei încât este impropriu să vorbeşti despre
revoluţia ,,rusă”; ea ar trebui denumită mai exact revoluţia ruso-evreiască. [12]

De ce erau totuşi evreii cei mai activi revoluţionari? Ce anume se afla în educaţia şi istoria lor ca să îi determine să
adopte învăţăturile revoluţionare ateiste şi să participe la acţiunile ,,tinerilor de prisos” ai Rusiei mai înflăcărat
decât ruşii înşişi? Ura faţă de Hristos şi de creştini era, fireşte, adânc întipărită în Talmud şi în ritualul evreiesc –
însă tinerii mânioşi care începuseră să ucidă mii de slujitori ai Ţarului chiar dinainte de revoluţia de la 1905
respinseseră Talmudul după cum respinseseră şi Evanghelia, şi orice religie în general.

Faptul că revoluţia rusă a fost de fapt o revoluţie evreiască, şi totodată o componentă a revoluţiei internaţionale a
evreimii împotriva lumii creştine şi a celei musulmane, este dovedit şi printr-un articol al lui Jacob de Haas intitulat
,,Revoluţia Evreiască” şi publicat în jurnalul sionist londonez Macabeii în noiembrie 1905:

,,Revoluţia din Rusia este o revoluţie evreiască, pentru că este un punct de cotitură în istoria evreimii. Această
situaţie decurge din faptul că Rusia este patria a circa jumătate dintre evreii care trăiesc în lume… Răsturnarea
guvernului despotic trebuie să exercite o influenţă considerabilă asupra destinelor a milioane de evrei (din Rusia şi
din afară). În plus, revoluţia din Rusia este o revoluţie evreiască şi pentru că evreii sunt revoluţionarii cei mai
activi din Imperiul Ţarist.”

Donald Rayfield scrie:,,Motivaţia acelor evrei care au lucrat pentru CEKA nu a fost sionistă sau rasială. Războiul
dintre CEKA şi burghezia rusă nu a fost nici măcar doar un război între clase sau grupări politice. Ea poate fi
văzută ca fiind între internaţionalismul evreu şi rămăşiţa culturii naţionale ruse…

,,… Cine a fost evreu pe lângă linia bolşevică a lui Zinoviev, Troţki, Kamenev sau Sverdlov? Unii dintre ei erau
renegaţi la a doua sau chiar a treia generaţie; unii vorbeau idiş, ca să nu mai vorbim că ştiau ebraică. Ei erau, prin
intermediul educaţiei rusești, obişnuiţi cu modul de viaţă şi cu valorile europene, evrei doar în mod superficial cum
a fost, să zicem, Karl Marx. Evreii din Rusia ţaristă antisemită aveau doar câteva moduri de evadare din ghetou pe
lângă emigrare, educaţie sau revoluţie, iar ultimele două modalităţi însemnau să-şi nege iudaismul alăturându-se
adeseori instituţiilor şi grupărilor antievreieşti.” [13]

Acest fapt poate fi exemplificat prin mărturisirea de pe patul morţii al lui Yurovski, ucigaşul Ţarului: ,,familia
noastră a suferit mai puţin din cauza foametei prelungite decât din cauza fanatismului religios al tatălui… În zilele
de sărbătoare dar şi în cele normale, copiii erau obligaţi să se roage, şi nu era de mirare că primul meu protest activ
a fost împotriva tradiţiilor religioase şi naţionaliste. Am ajuns să urăsc rugăciunea şi pe Dumnezeu, aşa cum uram
sărăcia şi autoritatea.” [14]

În acelaşi timp, evreii bolşevici păreau să aibă mai multă înţelegere faţă de talmudism decât pentru orice altă
religie. Astfel, în 1905, revoluţionarii ruşi s-au fălit că vor preface catedrala Sfânta Sofia într-o sinagogă. Iarăşi, în
1918, ei au ridicat un monument lui Iuda Iscarioteanul în Sviazhsk [15], şi în Tambov în 1919! [16] Poate că cea
mai puternică dovadă a religiozităţii permanente a evreilor bolşevici a constituit-o faptul că atunci când au recucerit
Albii Perm-ul, în 1918, au găsit numeroase inscripţii religioase evreieşti în fostele apartamente ale bolşevicilor, cât
şi pe pereţii subsolului clădirii Ipatiev din Ecaterinburg unde au fost împuşcaţi Ţarul şi familia sa.

În timp ce respingeau oficial Talmudul şi toate religiile în general, revoluţionarii nu au respins energia emoţională
inconştientă a iudaismului talmudic. Această energie a fost canalizată într-un naţionalism înverşunat de mândru, un
naţionalism mai vechi şi mai pătimaş simţit în virtutea faptului că evreii fuseseră odinioară cu adevărat poporul lui
Dumnezeu. Căzând din această stare aleasă, şi fiind împrăştiaţi de mânia lui Dumnezeu peste tot prin lume, ei au
respins înlocuirea lor de către popoarele creştine printr-o ranchiună deosebit de arzătoare. Roma delenda est –
Roma Creştină trebuia să fie nimicită, iar Rusia, ca ,,cea de-a Treia Romă”, Roma care împărăţea acum, trebuia
distrusă mai înainte de toate. Revoluţionarii atei din tânăra generaţie au preluat această ranchiună şi această ură în
ciuda respingerii fundamentelor sale religios-naţionalist-istorice.

L.A. Tikhomirov a scris: ,,Auzim deja de nouăsprezece secole de la gânditorii evrei că esenţa religioasă a Israelului
nu constă într-o concepţie despre Dumnezeu, ci în împlinirea Legii. Au fost citate mai sus asemenea mărturii din
partea lui Iuda Galevy. Autoritarul Ilya del Medigo (din secolul 15) în remarcabila sa lucrare Test de
Credinţă spune că ,iudaismul nu este întemeiat pe dogmă religioasă, ci pe ritualuri religioase.”

,,Însă ritualurile religioase sunt în esenţă cele prescrise de Lege. Asta înseamnă că: dacă vrei să fii moral, ţii Legea.
M. Mendelsohn formulează conceptul de evreime în acelaşi fel: ,iudaismul nu este o religie revelată, ci o Lege
revelată. Nu spune ,trebuie să crezi’, ci ,trebuie să faci’. În această alcătuire dată de Dumnezeu, Statul şi religia sunt
una. Relaţia omului cu Dumnezeu şi societatea se contopeşte. Nu lipsa credinţei ori erezia aduce pedeapsa, ci
încălcarea ordinii civile. Iudaismul nu oferă dogme obligatorii ci recunoaşte libertatea convingerii
lăuntrice.’ (destul de revelator acest text pentru înțelegerea a ceea ce se petrece acum în lume).

,,Creştinismul spune: trebuie să crezi în cutare şi cutare adevăr şi în această bază trebuie să faci cutare şi cutare.
Noul iudaism spune: poţi să crezi cum vrei, dar trebuie să faci cutare şi cutare. Dar acesta este un punct de vedere
care nimiceşte omul ca personalitate morală…” [17]

Talmudismul dă în acest fel naștere unei personalități care supune credința și adevărul unui imperativ de acţiune.
Adică, acţiunea este cea care este declarată mai întâi necesară, motivele din spatele acesteia putând fi meditate
ulterior. Iar aceasta corespunde cu precizie atât filosofiei lui Marx, pentru care ,,adevărul, adică realitatea şi puterea
gândului, poate fi dovedit în acţiune” [18], cât și tipologiei psihologice a revoluţionarilor marxişti care declară mai
întâi că Roma (adică Rusia) trebuie să fie nimicită, iar apoi caută o ideologie care să justifice nimicirea ( lupta de
clasa , ateismul , antisemitismul – toate concepte inventate cu scop precis). Legea talmudică este utilă, într-adevăr
necesară, nu pentru că predică adevărul lui Dumnezeu, ci pentru a asigura solidaritatea evreilor și supunerea lor faţă
de conducătorii rabini. În acelaşi mod, teoria marxistă este necesară pentru a-i uni pe adepţi, pentru a-i exclude pe
dizidenţi şi în general, pentru a justifica răsturnarea violentă a vechiului sistem.

Deci revoluţia rusă a fost evreiască nu atât din cauza apartenenţei etnice a conducătorilor săi, cât din pricina urii
satanice faţă de Dumnezeu, față de Hristos şi de toţi creştinii, specifică religiei talmudice de-a lungul întregii sale
istorii, ură care a fost transferată (mai degrabă prin reproducere spirituală decât sexuală) de la părinţii talmudici
naţionalişti către fii lor atei internaţionalişti.

Vladimir Moss.

8/21 martie 2011

Acest text scris de Vladimir Moss, deşi nu face parte din textul de pe pagina de internet a ROCA (ROCOR), ne
poate ajuta să înţelegem mai bine în faţa intereselor cui au decis serghianiştii să supună patriarhia Moscovei.

Pe undeva credem că este uşor naiv să spunem că evreii aşa –zis atei au renunţat la talmudism; posibil să fi fost şi
câteva cazuri izolate, dar este limpede că cel puţin în mod făţiş, aşa s-au petrecut lucrurile cu unii dintre ei. Mai
probabil este totuşi că mulţi din ei au îmbrăţişat de faţadă ideologia ateistă conformă cu marxismul, pentru a putea
să se folosească de aceasta în vederea atingerii scopurilor lor politice, şi pentru a o putea opune credinţei
ortodocşilor şi a le o impune ca mijloc de apostazie.

Cazurile la care se referă autorul textului arată că în casele multor aşa-zis atei au fost găsite inscripţii religioase
evreieşti, ceea ce spune destul de multe.

Credem că este mai degrabă o situaţie asemănătoare cu cea relatată de cuviosul Neofit Cavsocalivitul, care arată că
unii evrei se fac creştini, însa numai la suprafaţă, pentru a-şi atinge prin viclenie scopurile vrăjmaşe:

“Fiule, să nu te primească pământul, de vei dezvălui taina aceasta, – măcar de ţi se va întâmpla să te faci şi
creştin”. Astfel îmi grăi tatăl meu (Înfruntarea jidovilor de Neofit Cavsocalivitul).

Cei care au ales sa supună „biserica” oficială bolşevicilor au predat-o chiar în mâna vrăjmaşilor ei de moarte ca să
facă cu ea ce vor şi e limpede ca lumina zilei ca nu au urmat linia Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi care,
ameninţaţi de sinedriu, de împărat, au ales să Îl mărturisească pe Hristos fără a schimba o iotă din învăţătura sa şi
au crezut că Hristos este Cel care salvează Biserica, nu şi-au arogat ei acest rol. Păzind cu sânge credinţa, şi
Hristos le-a salvat Biserica.

Faptele Apostolilor , cap 5

28. Zicând: Au nu v-am poruncit vouă cu poruncă să nu mai învăţaţi în numele acesta? Şi iată aţi umplut
Ierusalimul cu învăţătura voastră şi voiţi să aduceţi asupra noastră sângele Acestui Om!
29. Iar Petru şi apostolii, răspunzând, au zis: Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni.

Din nefericire la fel s-a întâmplat şi la noi. Am avut şi noi bolşevicii şi evreii şi iudele şi serghianiştii noştri. Deşi s-
au umplut librăriile de cărţi de istorie apreciative la adresa ,,patriarhilor” oficiali care ,,au salvat Biserica”, adevărul
este cu mult mai trist. Şi la noi Biserica a fost îngenunchiată în faţa statului ateu şi transformată în unealta lor loială
şi fidelă. S-a mers după acelaşi scenariu, au supus-o bolşevicilor, au propovăduit un Hristos fals, un Hristos identic
cu omul sovietic (după ideea eretica si hulitoare a patriarhului roşu Iustinian Marina), au prigonit, alungat şi
denigrat în tot felul pe adevăraţii mărturisitori şi pe Biserica cea adevărată care nu va îngenunchia nicicând în faţa
antihriştilor.

Pentru a vedea mai bine cine au fost cei cărora sinodul BOR au supus „biserica”, sa citim următoarele :

Evrei în Guvernul României:

1. Ana Pauker, alias Anna Rabinsohn , Ministru de Externe şi agenta nr.1 a Moscovei la Bucureşti.

2. Ilka Wassermann, reala directoare a Ministerului de Externe.

3. Iosif Chişinevschi, alias Jakob Broitman, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi membru al Comitetului
Central.

4. Teohari Georgescu, alias Burah Tescovich, Ministru de Interne.

5. Avram Bunaciu, alias Abraham Gutman, Secretar General al Adunării Naţionale, realul conducător al Adunării.

6. Lothar Rădăceanu, alias Lothar Wuertzel, ministru.

7. Miron Constantinescu, alias Mehr Kohn, originar din Galaţi, Ministru al Minelor şi membru al Comitetului
Central.

8. Moises Haupt, general, comandant militar al Capitalei.

9. Laurian Zamfir, alias Laurian Rechler, general, şef al Securităţii, originar din Brăila.

10. Heinz Gutman, şef al Serviciului Secret Civil.

11. William Suder, alias Wilman Suder, şef al Contra Spionajului.

12. Colonel Roman, alias Roman Walter, tatăl lui Petre Roman, şef al Serviciului de Educaţie, Cultură şi
Propagandă al Armatei.

13. Alexander Moghioroş, Ministru al Naţionalităţilor, evreu din Ungaria.

14. Alexandru Badan, alias Alexander Braunstein, şef al Comisiei de Control al Străinilor. 15. Maior Lewin, evreu,
fost ofiţer în Armata Roşie, şef al Cenzurei pentru presă.

16. Colonel Holban, alias Moscovich, şef al Securităţii pe Bucureşti.

17. George Silviu, alias Gersch Gollinger, secretar general în Ministerul de Interne.

18. Erwin Voiculescu, alias Erwin Weinberg, şef al Departamentului pentru paşapoarte în Ministerul de Externe.

19. Gheorghe Apostol, alias Gerschwin, preşedinte al Sindicatului Muncitoresc.

20. Stupineanu, alias Stappnau, şef al Spionajului Economic.

21. Emmerick Stoffel, evreu din Ungaria, ambasador al României în Elveţia.

22. Harry Fainaru, alias Hersch Feiner, şef de legaţie în Ambasada din Statele Unite.

23. Ida Szillagy, evreică, prietenă a Anei Pauker. Reala conducătoare a Ambasadei din Londra.

24. N. Lăzărescu, alias Burach Lazarovich, însărcinat de afaceri a României la Paris.

25. Simon Oieru, alias Schaeffer, subsecretar de stat.

26. Aurel Baranga, alias Ariel Leibovich, inspector general în Departamentul Artelor.

27. Liuba Chişinevschi, alias Liuba Broitman, preşedintă a Femeilor Române Antifasciste.

28. Lew Zeiger, evreu, director general în Ministerul Economiei.

29. Doctor Zeider, jurisconsult al Ministerului de Externe.

30. Marcel Breslaşu, alias Mark Breslau, director general al Departamentului Artelor.

31. Silviu Brucan, alias Bruekker, redactor şef al Scânteii, conducea întreaga campanie care viza dezamăgirea
poporului în ce privea domnia comunismului. In acelaşi timp conducea şi înscenata campanie antisemită din
România.

32. Samoila, alias Samuel Rubenstein, director guvernator al Scânteii.

33. Horea Liman, alias Lehman, redactor secund al Scânteii.

34. Inginerul Schnapp, evreu, director guvernator al ziarului România Liberă.

35. Jehan Mihai, alias Jakob Michael, şef al industriei cinematografice române.

36. Alexandru Graur, alias Alter Brauer, director general al Societăţii Radiofonice Române.

37. Mihai Roller, evreu, necunoscut înainte de venirea sa în România, din Uniunea Sovietică, Preşedinte al
Academiei Române, autorul istoriei falsificate a Românilor.

38. Profesorul Weigel, tiranul Universităţii din Bucureşti. Conducea operaţia de epurare a studenţilor anti
comunişti.

39. Profesorul Lewin Bercovich, un alt tiran al Universităţii din Bucureşti, care controla corpul profesoral, venit din
Rusia.

40. Silviu Iosifescu, alias Samson Iosifovich, cel care i-a cenzurat pe Eminescu, Alecsandri, Vlahuţă, de conţinutul
care nu se armoniza cu comunismul.

41. Joan Vinter, alias Jakob Winter, al doilea critic literar marxist al României.

42. Trei predecesori secretari generali ai Ligii Generale a Muncii au fost evrei, Alexander Sencovich, Misha Levin
şi Sam Asriel (Serban).

note de subsol:

[1] Soljeniţân, Dvesti Let Vmeste (Două Sute de Ani Împreună), vol.2, Moscova, 2002, pag. 41, 43.

[2] Soljeniţân, op. cit., pag. 73.

[3] Heifetz, “Nashi Obschie Uroki”, 22, 1980, Nr 14, pag. 162; în Soljeniţân, op. cit., p. 112.

[4] Vestitorul de Duminică ilustrat, Februarie 8, 1920; citat în ,,Controversa Sionului” – Douglas Reed Durban,
S.A.: Dolphin Press, 1978, pag. 272-273.

[5] Lenin era în orice caz în parte evreu. Bunicul său se numea Israel înainte de botezul său săvârşit de un preot
orthodox iar numele străbunicului său era Moishe Blank. A se vedea Lina Averina, „Evrejskij koren'” (Rădăcinile
evreieşti), Nasha Strana (Ţara noastră), 22 ianuarie 1997; Michael Brenner, “Lenin i ego yevrejskij praded” (Lenin
şi străbunicul său evreu)

[6] Reed, op. cit., pag. 274. Cea mai detaliată analiză a alcătuirii etnice a guvernului sovietic a fost oferită de F.
Vinberg, Krestnij Put’ (Calea Crucii), Munchen, 1920, St. Petersburg, 1997.

[7] Pipes, Russia sub regimul bolşevic, 1919-1924, Londra: Fontana, 1995, pag. 112-13.

[8] Rayfield, Stalin şi Călăii săi, Londra: Viking, 2004, pag. 74.

[9] Reed, op. cit., pag. 276.

[10] Vladimir Kozyreff, “[încredinţarea în pronia luI Dumnezeu] Re: A New One”, orthodox-
tradition@yahoogroups.com, 11 iunie, 2006.

[11] Piers Brendon, Valea întunecată . O panoramă a anilor 1930, Londra: Pimlico, 2001, pag. 11.

[13] Rayfield, op. cit., paf. 72.

[14] Yurovsky, in Edvard Razinsky, Ultimul Ţar, Londra: Arrow, 1993, pag. 177.

[15] Scriitorul danez Halling Keller a fost de faţă la dezvelirea monumentului lui Iuda în Sviazhsk. El a scris:
,,Sovietul local a dezbătut cui să îi ridice o statuie pentru vreme lungă. S-a crezut că Lucifer nu împărtăşeşte cu
totul ideea comunismului. Cain era o personalitate mult prea legendară, aşa că au hotărât să-i ridice lui Iuda
Iscarioteanul de vreme ce acesta era o personalitate în întregime istorică. Ei l-au reprezentat în mărime naturală cu
pumnul ridicat spre cer”. (M. Nazarov, “Presledovania Tserkvi i dukhovnaia sut’ bol’shevizma” (Prigoanele asupra
Bisericii şi esenţa spirituală a bolşevismului) în Vozhdiu Tret’ego Rima (Către Cârmuitorul celei de-a Treia Rome),
capitolul 3.

[16] See Leningradskaia Panorama (Panorama Leningradului), r 10, 1990, pag. 35.

[18] Marx, Unsprezece Teze despre Feuerbach, 1845