Studiu de caz 4

-Rolul literaturii în perioada

paşoptistă-

Componenţa grupei : Tănase Diana

Ion Andrada
Izot Iulia
Pop Briana
Profesor coordonator : Costache Livia
Elaborarea proiectului : 25.11.2019-29.11.2019
Susţinerea proiectului : 10.12.2019

1
 Cuprins

 Perioada paşoptistă.............................pag. 3

 Cronologie............................................pag. 4

 Romantismul......................................pag. 5-6

 Revista „Dacia literară”........................pag. 7

 Articolul-program „Introducţie”..............pag. 8-9

 Mihail Kogălniceanu.............................pag. 10-12

 Poezia paşoptistă.................................pag. 13

 Reprezentanţi ai paşoptismului literar..........pag. 14-28

 Concluzie...................................................pag. 29

 Bibliografie…………………………………..pag.30

2
 1.Perioada paşoptistă

1830-1860 este o epocă de afirmare a literaturii naţionale, în preajma

Revoluţiei de la 1848. Perioada se caracterizează printr-o orientare
culturală şi literară cu trăsături specifice epocii de avânt revoluţionar, de
emancipare socială şi naţională. Este perioada în care se încearcă
“arderea” unor etape care nu fuseseră parcurse de literatura noastră şi
care se desfăşuraseră succesiv în literaturile occidentale, în decursul a mai
bine de un secol şi jumătate.
Principala trăsătură a literaturii paşoptiste constă în coexistenţa
curentelor literare, nu numai în opera aceluiaşi scriitor, ci chiar şi în aceeaşi
creaţie. Curentele literare ( iluminismul, preromantismul, romantismul,
clasicismul, realismul incipient ) sunt asimilate simultan.
Termenul paşoptism desemnează o perioadă importantă din istoria
literaturii române, provenind de la denumirea haplologică anului
revoluţionar 1848. În literatura română “Momentul 1848” reprezintă
momentul fundamentării literaturii naţionale prin orientarea oferită de
revista “Dacia literară” care a lansat un curent şi a format generaţia
cunoscută sub numele “generaţia scriitorilor paşoptişti”. Perioadă
premergătoare revoluţiei de la 1848 a însemnat începutul poeziei noastre
romantice. Epoca paşoptistă înseamnă, înainte de toate, epoca începutului
literaturii moderne şi romantice; după 1830 se instaurează un nou climat
literar şi o nouă stare de spirit. Cultura trecutului – o cultură predominant
feudală, întârziată în raport cu restul Europei – va fi pusă în discuţie din
perspectiva modernizării, adică din cea a acordului cu evoluţia literaturii
europene. Punerea de acord se manifestă şi în faptul că întreaga literatură
paşoptistă va fi creată în spiritul esteticii romantice, adică în spiritul
curentului literar dominant în Europa acelor ani.

3
 2.Cronologie

Această epocă poate fi divizată îm trei perioade :

• Prepaşoptismul ( 1830-1840 )
• Paşoptismul ( 1840-1860 )
• Postpaşoptismul ( 1860-1870 )
În perioada prepaşoptistă au avut loc următoarele acţiuni :
• În 1816 a avut loc prima reprezentaţie de teatru la Iaşi
• În 1829 apar primele ziare româneşti
• În 1840 apare „Dacia literară” .
În perioada paşoptistă s-au realizat :
• 1840 - „Dacia literară”
• 1844 - Propaşirea
• 1855 - România literară
• 1860 - Apare prima universitate românească, universitatea de la Iaşi
În perioada postpaşoptistă au avut loc următoarele acţiuni :
• 1860 Apare prima universitate românească, universitatea de la Iaşi
• 1863 Al.Ioan Cuza dă o lege prin care învăţământul primar devine
gratuit şi obligatoriu
• 1864 Apare universitatea Bucureşti
Reprezentanţi :
• Mihail Kogălniceanu
• Vasile Alecsandri
• Gheorghe Asachi
• Costache Negruzzi

4
 • Ion Heliade Rădulescu
• Ion Ghica
• Nicolae Bălcescu
• Dimitrie Bolintineanu
• Alecu Russo
• Grigore Alexandrescu
• Andrei Mureşanu etc.

3. Romantismul

Romantismul este o mişcare artistică şi filozofică apărută în ultimele

decenii ale secolului XVIII în Europa care a durat o mare parte din secolul
XIX. A fost o mişcare contra raţionalismului care marcase perioada
neoclasică, ce se va pierde la apariţia spiritului romantic.
Romantismul pătrunde în literatura română după 1830, cu oarecare
întârziere, prelungindu-şi însă influenţa până la Mihai Eminescu şi chiar
mai târziu, în secolul douăzeci, ca o stare de spirit ce nu dispare niciodată.
Romanticii timpurii sunt Andrei Mureşanu, Vasile Cârlova, Grigore
Alexandrescu, Ion Heliade-Rădulescu, poeţi ce oscilează între romantism
şi clasicism. Romantismul, în ţara noastră, este stimulatorul luptei pentru
eliberare şi al deşteptării conştiinţei naţionale. Literatura romantică din
perioada paşoptistă nu se pierde în zugrăvirea zbuciumului şi a căutărilor
intime, ea este o literatură angajată, pusă în slujba idealului naţional.
Romantismul românesc apare ca o mişcare unitară, cu un program
bine definit, care ridică literatura noastră de la încercările minore ale
Văcăreştilor, la geniul universal al lui Eminescu. Este o reacţie la
5
imobilismul şi schematismul clasicist, presupunând o eliberare a minţii de
“închisoarea vieţii”, şi cuprinde destul de repede întreaga Europă. Multe din
motivele frecvente ale romanticilor sunt preluate şi de scriitorii români: mitul
strigoiului, evocarea trecutului istoric, trecerea ireversibilă a timpului, omul
nemuritor, nopţile, titanismul, natura, geniul, ierarhia divină. Romantismul
se traduce prin ironie, prin satiră, prin demonism, promovând meditaţia,
nuvela şi romanul istoric, epopeea sociogonică. Romantismul românesc s-
a înfăţişat , în general, în două ipostaze: una plină de tumult, patetică şi
declamatoare în Muntenia, alta mai senină şi mai temperată în Moldova.
Caracteristice îi sunt angajarea în istorie şi descoperirea folclorului. Ca
primă generaţie a literaturii noastre moderne, scriitorii paşoptisti au intrat în
conştiinţa românească drept oamenii începutului de drum. Reprezentanţii
romantismului de acum dau operei lor un pronunţat caracter militant ei fiind
deopotrivă scriitori şi revoluţionari. Ideologia literară: articole programatice
şi de doctrina-REVISTE - Curierul românesc. Articolele programatice ale
unui curent sau ale unei mişcări literare au avut întotdeauna o importanţă
majoră, pentru că au cristalizat şi au dat coerenţă tendinţelor fundamentale
ale epocii. În Principatele Române, pe la finele secolului XVIII şi în primii
ani ai secolului XIX, începuse să pătrundă diferite ziare străine, mai ales
franceze, germane şi greceşti.
Nevoia unui mijloc de a se răspândi mai repede ştirile despre
întâmplările din ţară şi din străinătate se simţise de mult. Cel dintai care a
schiţat un program teoretic avand ca scop modernizarea literaturii române
a fost Ion Heliade Radulescu. El este fondatorul „Curierului romanesc” ,
revistă ân limba română, apărută pe 8 aprilie 1829. Revista a apărut cu
sprijinul lui Dinicu Golescu, comandantul armatelor ruseşti, care a obţinut
aprobarea apariţiei gazetei.Este prima gazetă românească cu periodicitate
constantă şi cu apariţie îndelungată, gazetă care pune bazele presei
româneşti. Încet, încet, „Curierul românesc” devine ecoul întregii mişcări
literare din ţară.

6
 4.Revista „Dacia literară”

Dacia literară este revista apărută pe 30 ianuarie 1840 la Iaşi, sub

redacţia lui Mihail Kogălniceanu. În ciuda titlului, revista nu şi-a propus să
se axeze exclusiv pe literatură. Pe parcursul apariţiei, ea a avut următoarea
rubricaţie, marcată prin supratitluri:
Nr. 1: Scene istorice din cronicile Moldaviei (text: Constantin
Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul), Scene pitoreşti din obiceiurile poporului
(M. Kogălniceanu, Nou chip de a face curte), Alegeri din alte foi româneşti
(texte reproduse din „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, „Curierul
Românesc” şi „Albina românească”), Telegraful Daciei (ştiri culturale);
Nr. 2: Scene pitoreşti din obiceiurile Moldaviei (studiul lui C. Negruzzi,
Cîntece populare a Moldaviei), Literatură străină (fragmente din jurnalul de
călătorie în Banat, Valahia şi Moldova de D. A. Damidoff, şambelan al
împăratului Rusiei, cu prezentare şi comentarii de M. Kogălniceanu),
Poezie (Cavalerul C. Stamate, A. Donici), Alegere din alte foi româneşti
(„Arhiva românească”, „Curierul românesc”), Critica, Telegraful Daciei;
Nr. 3: Scene contemporane (C. Negruzzi, O alergare de cai),
Suvenire din Italia (Vasile Alecsandri, Buchetiera de la Florenţa), Literatură
străină (continuare Damidoff), Poezie (Grigore Alexandrescu), Alegeri din
alte foi româneşti („Mercur”, „Curierul românesc”, „Albina românească”),
Telegraful Daciei.
Din porunca domnitorului, după primele trei numere, revista este
suspendată şi va mai apărea abia după 1859, în ediţia a doua.

7
 5.Articolul-program „Introducţie”

În primul număr al revistei, sub titlul Introducţie, M. Kogălniceanu,

întemeietorul revistei, publică un articol – program care sintetizează în
patru puncte idealurile literare ale scriitorilor paşoptişti:
1. Combaterea imitaţiei scriitorilor străini şi a traducerilor mediocre:
îngrijorat de sărăcia literaturii române, ale cărei opere se puteau număra pe
degete, Ion Heliade – Rădulescu lansase un apel încurajator către tinerii
scriitori: „Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi!” Interpretînd îndemnul din punct
de vedere cantitativ, multe publicaţii ale epocii au încurajat o literatură
mediocră, adesea imitată după creaţii siropoase occidentale, pervertind
gustul public. M. Kogălniceanu avertizează asupra pericolului unei astfel de
literaturi, care elimină criteriul estetic;
2. Crearea unei literaturi de specific naţional: în loc să imite pe
scriitorii străini, românii ar putea făuri o literatură autohtonă, inspirată din
istorie, natură şi folclor. Preluată din estetica romantică europeană, această
triplă recomandare se va regăsi în operele paşoptiştilor:
Folclorul va face obiectul preocupărilor teoretice, dar va deveni şi
sursă importantă de inspiraţie. Alecu Russo, în studiul „Poezia poporală”,
defineşte folclorul ca pe o oglindă realistă a vieţii poporului şi ca pe un izvor
nesecat de inspiraţie pentru literatura cultă. El îl va ajuta pe Alecsandri să
alcătuiască prima culegere de „Poezii poporale ale românilor” (1852),
urmată de „Balade” (Cîntice bătrîneşti). Multe dintre poeziile volumului
„Doine şi lăcrimioare”, de V. Alecsandri sunt în metru popular. Gh. Asachi
valorifică mitologia populară într-o suită de baladeşi legende. Expresia cea
mai profundă a inspiraţiei folclorice se regăseşte însă în capodopera
„Zburătorul”, de Ion Heliade–Rădulescu;
Natura va face obiectul unor ample relatări de călătorie, ca „O
primblare la munţi” sau „Balta Albă”, de Vasile Alecsandri, „Memorial de

8
călătorie”, de Grigore Alexandrescu ş. a. Elogiul frumuseţilor patriei apare
de asemenea în volumul „Pasteluri”, de V. Alecsandri;
Istoria este privită ca model pentru contemporani, fie pentru a
exprima idealul de eliberare şi unitate naţională, fie pentru a ilustra satiric
realităţile sociale. „Alexandru Lăpuşneanul”, de C. Negruzzi, face parte
dintr-un întreg ciclu de „Fragmente istorice în proză”, în timp ce Alecsandri
creează ample poeme eroice, ca „Dan, căpitan de plai”, „Dumbrava Roşie”
sau drame istorice ca „Despot-vodă”. Foarte gustate în epocă sunt
fiziologiile (echivalente în proză ale satirei sau ale fabulei), cum ar fi
„Cuconiţa Drăgana”, de Ion Heliade–Rădulescu sau „Fiziologia
provinţialului”, de Constantin Negruzzi;
3. Lupta pentru unitatea limbii: „Ţălul nostru este realizaţia dorinţei ca
românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”. Eforturile Şcolii
Ardelene de unificare a limbii sunt continuate de paşoptişti, care încearcă
să formuleze normele limbii literare, respingînd exagerările latiniste şi
pledînd pentru introducerea alfabetului latin. Alecu Russo, într-o serie de
Cugetări publicate în „România literară” respinge curentele latiniste care
prin sistemele lingvistice propuse înstrăinează moştenirea naţională. Ion
Heliade–Rădulescu scrie Gramatica românească, în care combate scrierea
etimologică şi are păreri juste despre îmbogăţirea limbii cu neologisme;
4. Dezvoltarea spiritului critic: sperînd ca prin impunerea acestor
reguli să creeze un sistem de valori pentru publicul român, M.
Kogălniceanu introduce şi conceptul de critică obiectivă, subliniind că
analiza critică se va face numai asupra operei: „Critica noastră va fi
nepărtinitoare. Vom critica cartea, iar nu persoana.”

9
 6.Mihail Kogălniceanu

•Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iaşi – d. 20 iunie 1891,

Paris) a fost un om politic, gazetar şi scriitor român.
•"N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întâiul tron din lume",
afirma la Luneville, în Franţa, Mihail Kogălniceanu, cel care se considera,
pe bună dreptate, „un adevărat fiu al secolului al XIX lea”. A fost istoric,
scriitor, ziarist, om politic, prim-ministru şi, mai tarziu, ministru de externe. A
jucat un rol important în Revoluţia de la 1848 şi în lupta pentru Unirea
Principatelor Române.
•Personalitate fascinantă a epocii moderne, spirit pasionat şi
comprehensiv, Mihail Kogălniceanu se situează în fruntea celor mai
talentaţi reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste. Era urmaş al răzeşilor de pe
Kogălnic. Asta nu l-a împiedicat în niciun fel să facă studii strălucite în
Franţa şi Germania. În 1839, redactează "Foaea sătească a prinţipatului
Moldovei", publicaţie nevinovată cu efecte modeste, dar sigure. În mai
1840 a anunţat apariţia a 6 tomuri din Letopiseţele Valahiei şi Moldaviei şi,
în acelaşi an a pregătit apariţia unei publicaţii de documentaţie istorică,
intitulată „Arhiva românească”. Publicaţia a apărut în 1841. La nouă ani de
la Revoluţia din 1848, Kogălniceanu participă ca deputat de Dorohoi la
adunarea ad-hoc de la Iaşi unde este chemat să se pronunţe în privinţa
Unirii. Sfetnic al domnitorului Al.I.Cuza, ministru, apoi prim-ministru al
României, în perioada 1863 – 1865.
„Propăşirea”
Revista săptămânală de cultură, apărută la Iaşi între 9 ianuarie şi 29
octombrie 1844, sub redacţia lui Mihail Kogalniceanu, Vasile Alecsandri,
Ion Ghica şi Petre Balş. Primul număr, în care se publică articolul-program,
este interzis de cenzură, de aceea revista continuă să apară sub titlul
„Foaie ştiinţifică şi literară”. Propăşirea continuă ideile „Daciei literare” pe
plan literar şi cultural, venind în sprijinul militantismului revoluţionar al
epocii. Articolul - program subliniază ideea unei reviste care trebuie să se
ocupe mai puţin de treburile politice ”dinafară şi dinăutru” şi mai mult de
„adevăratele materiale şi intelectuale a românilor”, care să limiteze ca şi

10
„Dacia literară”, mania traducerilor, „izgonind orice traduceri din scrieri
străine, care neavând niciun interes pozitiv pentru noi nu ne pot îmbogăţi
literatura”. În revistă vor fi promovate numai „compuneri originale
româneşti”, ştiintifice şi îndeosebi literare „tot felul de articole originale,
proza şi poezie, viata celor mai cunoscuţi autori, traduceri şi extrase din
cărţile publicate în ţări străine, dar al căror subiect se atinge de noi priviri
asupra limbii, bucăţi umoristice şi, în sfârşit, critica şi înştiinţarea tuturor
scrierilor noi româneşti”. „Tendinţa de căpetenie” a revistei este”îndemnul şi
răspandirea cunoştinţilor şi literaturii naţionale”.
„Junimea” şi „Convorbiri literare”
„Junimea” a reprezentat cea mai importantă mişcare literară
românească, prin care se produce în cultura autohtona o schimbare
radicală de mentalitate. „Societatea Junimea” a fost înfiinţată la Iaşi, în
iarna anului 1864, din iniţiativa unor tineri cărturari (Petre P.Carp,Vasile
Pogor,Teodor Rosetti,Iacob Negruzzi), colegi de generaţie, strânşi în jurul
lui Titu Maiorescu, la puţin timp de la întoarcerea lor de la studii din
străinătate.
În anul 1864, „Societatea Junimea” adoptă un program prin care îşi
stabilea principiile ce îi vor călăuzi activitatea culturală:
• orientarea literaturii spre specificul naţional;
• promovarea specificităţiii esteticului; susţinerea principiului de
autonomie a artei (arta pentru artă); promovarea “valorii estetice” ;
• organizarea, la Iaşi, a unei serii de prelegeri publice (“prelecţiuni
populare”);
• organizarea, cu regularitate, în casa lui Vasile Pogor, a unor lecturi
din opere autohtone, producţii originale ale junimiştilor, urmate de discuţii;
• achiziţionarea unei tipografii, cu ajutorul căreia să se tipărească
manuale şcolare, cărţi de ştiinţă, literatură şi mai ales, editii ştinţifice,”cu
note explicative şi index”,ale tuturor cronicarilor şi istoriografilor români;
• abordarea problemelor limbii şi ale ortograiei, combatând tendinţa
latinizantă de promovare a ortografiei etimologice;
• alcătuirea unei antologii cu cele mai valoroase poezii autohtone, de
la poeţii Văcăreşti până la Vasile Alecsandri.

11
 „Societatea Junimea” discută şi o multitudine de probleme filozofice,
juridice şi sociale, polemizând cu mulţi dintre contemporani. Societatea îşi
creează puternice adversităţi, deoarece contemporanii dezaprobau
tendinţa membrilor societăţii de a pune în discuţie toate aspectele culturale
ale vremii şi de a le critica foarte sever.
Din aceste polemici se naşte un program general al „Junimii”,
constând în combaterea “direcţiei de astăzi din cultura român㔺i afirmarea
necesităţii unei direcţii noi”, adică a unor schimbări profunde în toate
planurile culturii; combaterea formelor fără fond, respingerea elemtelor de
impostură şi artificialitate rezultate din procesul de import grăbit al tiparelor
civilizaţiilor occidentale.
„Societatea Junimea” şi revista „Convorbiri literare” au creat un
anumit mod de a înţelege cultura, fenomenul primind, în ansamblu, numele
de spirit junimist.
Revista „Convorbiri literare”, aparută la 1 martie 1867 din iniţiativa lui
Iacob Negruzzi, în paginile căreia s-au publicat în timp cele mai multe
dintre operele marilor clasici: Eminescu, Caragiale, Maiorescu, Creanga,
Slavici, devine curând după apariţie cea mai importantă publicaţie a epocii.
Iacob Negruzzi a fost însărcinat de Junimea cu editarea revistei, de care s-
a ocupat timp de 28 de ani. Convorbirile apar la început bilunar, în 16
pagini, într-un tiraj de 300 de exemplare. Prin comparaţie cu programul
coerent pe care îl formulase cu decenii în urmă „Dacia literara”, care
debutase cu o rubricaţie fixă şi o politică culturală bine definită de la primul
număr,”Convorbirile puteau trece drept o iniţiativă modestă, amatoristă
chiar”. Revista nu este exclusiv literară. Ea acordă un spaţiu important
studiilor ştiinţifice şi general culturale, înscriindu-se în curentul epocii.
Printre autorii de literatură publicaţi de revistă se numărau cei mai mulţi
dintre ei catalogabili în a doua linie valorică.

12
 7.Poezia paşoptistă

Perioada premergătoare revoluţiei de la 1848 a însemnat începutul

poeziei noastre romantice. Poezia paşoptistă pune bazele liricii moderne
româneşti. Ea răspunde, în general, direcţiilor şi principiilor formulate de
Mihail Kogălniceanu în articolul “Introducţie” din primul număr al revistei
„Dacia literară”, în sensul că este o poezie socială, adaptată la momentul
istoric şi chiar politic, conformă cu idealurile de libertate şi unire ce animau
sufletele românilor de pretutindeni. Acum se afirmă cu putere spiritul
naţional, încrederea în valorile tradiţionale, populare, în istoria, natura şi
folclorul românesc, care devin acum, alături de evenimentele social-politice
ale momentului, teme predilecte ale poeţilor. Ceea ce îi uneşte pe scriitorii
paşoptişti este militantismul regăsit în creaţiile literare, care se constituie în
adevarate manifeste pentru împlinirea unităţii şi independenţii naţionale,
pentru dreptate socială.
Se dezvoltă astfel o poezie retorică, declamativă, grandilocventă, cu
exprimare directă a ideilor şi sentimentelor, într-un stil avântat; cu un limbaj
adecvat înţelegerii de către marea masă de cititori, în care teme vechi
precum iubirea, destinul, fericirea, moartea etc. se completează cu
mediţatia asupra locului omului în istorie, cu motivul conştiinţei sociale, al
luptei, al creatorului-bard, al ruinelor,al mormintelor, al revoluţiei etc.
Satirizarea viciilor orânduirii feudale şi evocarea realităţilor sociale
constituie o altă caracteristică a literaturii paşoptiste, scriitorii ironizând cu
severitate moravurile societăţii,condamnând cu fermitate abuzurile si
nedreptăţile manifestate în epocă. Se manifestă, în ansamblu, două
tendinţe de ordin cultural şi literar: deschiderea spre cultură şi literatura
lumii, alături de revenirea spre valorile morale şi artistice ale spiritualităţii
româneşti. Scriitorii devin conştienţi că literatura şi cultura română pot intra
în universalitate doar prin valorificarea specificului nostru naţional, a
surselor tematice si de exprimare pe care le oferă folclorul şi istoria
naţională.

13
 Din punct de vedere compoziţional, operele scriitorilor paşoptişti
împletesc romantismul cu clasicismul, iluminismul cu preromantismul, de
unde a rezultat şi o mare varietate de specii literare. Ideea naţională poate
fi considerată nucleul tematic al poeziei paşoptiste, nuanţată sub forma
ataşamentului la valorile poporului, ale pământului şi ale tradiţiilor
româneşti.

8.Reprezentanţi ai paşoptismului literar

Costache Negruzzi – „Alexandru Lăpuşneanul”

Nuvela istorică „Alexandru Lăpuşneanul” de C. Negruzzi apare în 1840 şi

se încadrează tematic în categoria lucrărilor inspirate din istorie, pe linia
recomandărilor pe care Kogalniceanu le făcea cunoscută Introductie la
“Dacia literară”.
Deşi literatura română se afla, pe atunci, în plin proces de formare,
Alexandru Lăpuşneanul este cea mai valoroasă nuvelă istorică,
neântrecută până acum.
Sursa de inspiraţie a constituit-o Letopiseţul Ţării Moldovei de Grigore
Ureche, capitolul Când au omorât Alexandru Voda 47 de boiari. În cateva
pagini sunt concentraţi cei cinci ani (1564-1569) al celei de a doua domnii a
lui Vodă Laspuşneanul în Moldova. Privită în profunzime şi în esenţialitatea
ei strictă, nuvela închide idei şi categorii existenţiale care o scot din limitele

14
temporale, asigurandu-i perenitatea: Destin, Vina, Pedeapsa,
Rascumparare.
Structural, nuvela este alcatuita din patru capitole, cu tot atâtea
motto-uri:
•“Daca voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”
•“Ai să dai sama, doamna!”
•“Capul lui Motoc vrem…”
•“De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu…”
Comparabile cu patru acte ale unei drame şi străbătute de puternicul
conflict între domn şi boieri, cele patru capitole ar putea fi rezumate astfel:
Pierzându-şi tronul în prima domnie din pricina trădării boiereşti,
Lăpuşneanu se întoarce cu oaste otomană, hotărât să şi-l reia. În apropiere
de Tecuci, este întampinat de postelnicul Veveriţa, vornicul Motoc, spătarul
Spancioc şi Stroici care il sfătuiesc să se întoarca deoarece poporul nu-l
vrea. Răspunsul lui Lapuşneanu este memorabil: “Daca voi nu ma vreţi, eu
vă vreu (…) si dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori
cu voia, ori fara voia voastra”. Cunoscator al slabiciunilor omenesti,
prevazator si viclean, Lapuşneanu le da drumul celorlalţi boieri, păstrându-l
pe Motoc, căruia îi spune: “Te voi cruţa căci îmi eşti trebuitor, ca să mă mai
uşurezi de vlastamurile norodului. Sunt alţi trântori de care trebuie curăţit
stupul”.
În capitolul al doilea, gândurile de răzbunare ale voievodului prind
viaţă: cetăţile sunt arse, boierii sunt ucişi “la cea mai mică greşeală
dregătorească, la cea mai mică plângere ce i s-arată”. Priveliştea
sângeroasă a capetelor spânzurate la poarta cetăţii domină emblematic
capitolul al doilea. Într-una din zile, o văduvă al cărei bărbat fusese ucis de
curând o opreşte pe stradă pe doamna Ruxanda cerându-i să intervină
pentru a se curma vărsarea de sânge: “Ai să dai sama, doamna! (…) că
laşi pre bărbatul tău să ne taie părinţii, bărbaţii şi fraţii…”.
Înspăimântată, Ruxanda încearcă să intervină pe langă sângerosul ei
soţ căruia îi mărturiseşte că îi este frică. Lapuşneanu îi promite un “leac de
frica”.
Capitolul al treilea este centrat pe momentul culminant al acţiunii:
uciderea celor 47 de boieri. Aceasta este prefaţată de sosirea domnitorului
la mitropolie, unde, disimulant, acesta ţine o “desantată cuvântare” prin
15
care-şi cere iertare, totul încheindu-se cu invitarea boierilor la un ospaţ, la
curtea domnească. Spancioc şi Stroici, presimţind primejdia, fug în Polonia.
La sfârşitul ospăţului, conform unui scenariu alcătuit iniţial cu sânge rece
47 de boieri sunt ucişi de către lefegiii domnitorului deghizaţi în servitori. În
timpul măcelului, Lapuşneanu “luase pe Motoc de mâna şi se trăsese lânga
o fereastră deschisă, de unde privea măcelăria ce începuse. El râdea; iar
Motoc, silindu-se a râde ca să placă stăpânului, sitea părul zburlindu-i-se
pe cap.”
Între timp, mulţimea se adunase la porţi şi ameninţa să intre în curte.
Întrebaţi de armaş ce vor, oamenii cer “capul lui Motoc” pe care
Lapuşneanu li-l dă pentru că sunt “proşti, dar mulţi”. Din capetele morţilor,
aşezate după rang, crudul Lapuşneanu face o piramidă pe care i-o arată
doamnei ca “leac de frică”. Văzând priveliştea, Ruxanda leşină în timp ce
domnul exclama: “Femeia, tot femeie; (…) în loc sa se bucure, ea se
sparie!”.
În capitolul al patrulea este evocată moartea domnitorului. Retras în
cetatea Hotinului, se îmbolnăveşte de lingoare şi cere să fie călugărit, dar
îşi revine şi ameninţă. Ruxanda îi dă să bea otrava adusă de Spâncioc şi
Stroici, punând astfel capăt unei domnii tiranice şi sângeroase.
În nuvela se îmbina, într-o reuşita sinteză, trasăturile a trei curente
literare: clasicismul (echilibrul compoziţiei, evoluţia conflictului, mesajul,
economia de mijloace, realizarea unor caractere, atitudinea detaşata a
autorului), romantismul (antiteza angelic-demonic, culoarea de epocă,
surse de inspiraţie, personajul principal alcătuit din contraste tari,
accentuarea unor trasaturi) şi reaslismul (caracterul pictural al unor scene,
imaginea mulţimii din capitolul al treilea).

16
 Ion Heliade Rădulescu – „Zburătorul”
Publicată pentru prima oară în 1843, poezia "Zburătorul" , reprezintă
capodopera liricii lui Ion Heliade Radulescu. Sursa poeziei constă într-o
credinţă populară care a generat mitul erotic al Zburătorului. În folclorul
românesc , Zburătorul este o semidivinitate erotică, un demon simbolizând
chinurile iubirii . El este conceput ca putându-se metamorfoza în şarpe,
zmeu sau sul de foc spre a pătrunde neştiut în casă, unde se transformă
într-un tânar frumos şi pasionat, care îşi chinuieşte victima (fată sau femeie
matură), tulburănd-o până la epuizare cu senzaţia chinuitoare a dragostei
neimplinite.În fond el apare în vis, uneori ca semizeu acoperit cu solzi
argintii şi cu aripi albe pe umeri. Folclorul erotic consacră Zburătorului
cântece lirice,farmece, vrăji şi descântece.
Tema poeziei este zbuciumul sufletesc al unei tinere care traieşte
primii fiori ai iubirii.
"Zburătorul" este o baladă, lirismul fiind înfaţişat sub formă epică.
Compozitional, poezia este alcatuită din trei tablouri ce pot fi considerate
secvenţe epice: monologul Floricai, tabloul înserării (pastel) şi dialogul
celor doua femei care observă pătrunderea Zburatorului în casa fetei.
Dramatismul primei părţi este atenuat de calmul naturii evocate în
pastel şi de sclipirile de umor popular din dialogul final. Pe parcursul
poemului se produce gradat trecerea de la psihologic la fantastic, de la
cazul particular al sentimentului Floricăi la cazul general al unui sentiment
şi al unei suferinţe a vârstei adolescentine. Tranziţia se realizează prin
evocarea unei nopţi pline de vrajă în care fantasticul devine posibil. Poemul
are o construcţie circulară, bănuiala confuză a Floricăi ( "o fi vrun
zburător!") fiind confirmată în final de observaţia suratelor. Monologul fetei
debutează abrupt cu exclamaţia Floricăi ce atrage atenţia mamei asupra
suferinţelor care o macină: "Vezi, mamă, ce mă doare! ". Urmează
enumerarea unor trăiri fizice, a unor suferinţe organice pe care fata
17
încearcă disperată să şi le explice. Frecvenţa punctelor de suspensie
sugerează răsuflarea întretăiată, pauzele consacrate căutarii cuvintelor
care să aproximeze chinurile de nespus. Uimesc senzaţiile contrastante,
durerea fizică fiind amplificată de incapacitatea exprimării unor asemenea
fenomene antitetice care prevestesc acel "farmec dureros" al poeziei
eminesciene, dorul ca stare sufletească ambivalentă : " Un foc s-aprinde în
mine, răcori mă iau la spate,
Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!
Ah! inima-mi zvăcneşte!... şi zboară de la mine!
Îmi cere... nu-s' ce-mi cere! şi nu ştiu ce i-aş da;
Şi cald şi rece, uite, că-mi furnică prin vine;
În braţe n-am nimica şi parca am ceva;(...)
Ia pune mană, mamă,- pe frunte, ce sudoare!
Obrajii ... unul arde şi altul mi-a răcit!"
Frecvenţa exclamaţiilor şi a adresărilor ("vezi", "mamă", "uite", "mă
vezi?", "măicuţă") , repetiţia("şi plâng, maicuţă, plâng") accentuează
caracterul oral al monologului şi exprimă încercarea patetică a fetei de a-i
transmite mamei intensitatea suferinţei sale, agravată de incertitudine:
"Fior, fulger, nesatiu, tremur, foc sunt imagini ale intensitaţii. O intensiate
provocată de o energie mterială şi desfăşurată într-un regim de neliniste
voluptoasa, de nelamurita seductie."( Eugen Simion) Trairile psihice, atat
de accentuate încat se manifesta prin plans, sunt concretizate- "Ia pune
mana, mama, - pe frunte, ce sudoare!".
O strofă se repetă ca un refren, apărând la mijlocul şi la sfarşitul
monologului, conferind simetrie textului si marcând dorinţa de vindecare cu
orice preţ. Fata deznădăjduită caută ajutor oriunde. Chinurile sunt atât de
mari încat nu are importanţă daca alinarea vine de la puterea divină sau de
la cea diabolică:
"Oar' ce sa fie asta?... întreabă pe bunica:
O şti vrun leac ea doară... o fi vrun zburător!
Or aide l-alde baba Comana, or Sorica,
Or du-te la moş popa, or mergi la vrajitor."

18
 Limbajul popular -"oar' ce", "alde"- ne introduce credibil în
mentalitatea satească, în care credinţa crestină coexistă cu mai vechi
practici magice. George Călinescu spunea că boală necunoscută a fetei
este "explicabilă mitologic şi curabilă magic". Tradiţia folclorica prevede
împotriva Sburătorului o seamă întreaga de leacuri, de la descântece
menţionând o fiertură din nouă buruieni magice, la ungerea uşilor,
ferestrelor si hornului cu usturoi , de la înfigerea unui cuţit in bătătură uşii,
la trasul cu puşca pe horn. întreaga relatare a fetei e construită pe
succesiunea cauză-efect, iluzie-realitate, succesiune susţinută de utilizarea
timpului prezent- "doare", "ard", "am"- si a modurilor indicativ(modul
certitudinii) şi prezumtiv (modul ipote- zei)- "o şti", "o fi", "mi-or da".
Partea centrală a poemului reprezintă una dintre primele mari
realizari ale pastelului in poezia romanească.Este intreruptă jalea fetei de
forfota satului, urmată de instalarea gradată a liniştii si a calmului ce
culminează cu creerea momentului prielnic apariţiei Sburătorului.
Astfel, atenţia concentrată în prima parte asupra monologului Floricăi
îşi lărgeşte câmpul de percepţie devenind receptivă la agitaţia satului la
sfârşitul unei zile de muncă. Această agitaţie preia parcă zbuciumul fetei,
amplificândul la scara colectivităţii rurale, dar opunându-i , pe masură ce
activitatea înceteaza , calmul suprem al naturii.
Poemul îl introduce pe cititor în însusi spiritul folcloric al mitului,
integrat in spaţiul lui genetic, universul rural.Textul în intregime este o
scriere literară de excepţie, un model pentru ceea ce trebuie să fie
inspiraţie folclorică.

19
 Nicolae Bălcescu – „Românii supt Mihai-
Voievod Viteazul”
Titlul, „Romanii supt Mihai-Voievod Viteazul”, dat de Bălcescu lucrării,
arată că "el a conceput-o ca o etapă a istoriei poporului, iar nu ca un capitol
de istorie biografică". Paginile cărţii sunt pline de admiraţie pentru lupta
eroică a românilor pentru apărarea ţarii şi eliberarea ei de sub jugul
turcesc, luptă reluată sub conducerea lui Mihai Viteazul. "Glorioasa
campanie" din iarna anului 1595 el o socoteste de aceea "fără asemănare
în istoria lunţii", iar pe români ca pe "nişte uriaşi".
Publicată în volum abia după douăzeci şi cinci de ani de la moartea
lui Bălcescu, deci în 1877, de catre Alexandru Odobescu, această lucrare a
fost salutată cu entuziasm de Mihai Eminescu, în articolul Bălcescu şi
urmaşii săi; iar istoricul A. D. Xenopol, în condiţiile creşterii avântului
patriotic pentru cucerirea independenţei naţionale, scria în revista
„Convorbiri literare”: "Pentru noi, românii, meritul literar al scrierii lui
Bălcescu este foarte mare... Cugetările înalte şi drepte care dau viaţă şi
interes la fiecare pas povestirii sale; culorile cele vii sub care înfăţişează
întamplări şi care te fac să crezi că le-ai văzut cândva (...), patriotismul
înflăcărat (..,), o limbă curată; (...) toate aceste însuşiri fac din Istoria Iui
Mihai-Voda Viteazul un cap-de-operă în limba română".
„Istoria românilor supt Mihai Voievod Viteazul”, cea mai întinsă şi mai
însemnată dintre operele istorice ale lui Nicolae Bălcescu, îşi are geneza în
crezul politic al revoluţio-narului de la 1848, care vedea în bravul domnitor
Mihai Viteazul, cel ce s-a intitulat într-adevăr "Domnul Ţării Romaneşti, al
Ardealului şi a toată Ţara Moldovei" - un simbol al ideii de unire. Sunt de
aceea impresionante, in aceasta operă, adâncimea si vigoarea simţirii,
avăntul şi generozitatea ce au inspirat-o. Se ştie, de pildă, că autorul a
oscilat, in procesul elaborarii lucrarii, intre a-i da caracter de opera ştiinţifică
sau a-i imprima patos de poem eroic. Rezultatul a fost o veritabilă creatie

20
artistică ale cărei mijloace stau intr-o stransă legătură cu pozitiile autorului:
de istoric, de cugetător si de revoluţionar. Opera sa va evoca artistic faptele
din trecut, având o minutioasa bază documentară, deci ştiinţifica, in centrul
admiratiei lui Bălcescu stă marea actiune a lui Mihai Viteazul pentru a fi
realizat "unitatea natională", cum intituleaza el cartea a IV-a. Statul infăptuit
de viteazul voievod, in urma actiunilor intreprinse pentru stăpânirea
Transilvaniei (1599) şi a Moldovei (1600) este considerat, de Bălcescu, o
expresie a unitatii nationale; el a rezultat din nazuinta poporului "d-a se
mantui de sub stăpânirea strainilor", adica a dominatiilor straine. Aşadar,
cartea a IV-a, Unitatea naţională, (aprilie 1599 - iunie 1600), tratează
evenimentele care l-au ridicat pe viteazul domn în culmea gloriei sale, iar
pe români i-a strâns, pentru prima dată, într-un stat naţional unitar.

Vasile Alecsandri – „Chiriţa în provinţie”

Cel mai reprezentativ poet al unei frământate epoci din istoria
poporului nostru, Vasile Alecsandri a ilustrat literatura noastră timp de
aproape jumatate de veac. Talent cu resurse multiple, Alecsandri şi-a
câştigat merite de seamă în poezie, în dramaturgie şi în proză.
Comediile lui Alecsandri sunt structurate în jurul unui caracter, a unei
singure trăsături de caracter (gelozie, zgârcenie etc) sau vizează păcate şi
neajunsuri dintr-o anumită epocă. În cariera de comediograf a lui
Alecsandri personajul Cucoana Chiriţa rămâne unul dintre cele mai reuşite
personaje comice din dramaturgia românească. Vasile Alecsandri
realizeaza un ciclu de comedii, poziţionând acest personaj în centrul
evenimentelor: Chiriţa la Iaşi, Chiriţa în voiaj, Chiriţa în balon. Aceste
comedii au pregătit drumul pentru comediile lui I.L.Caragiale.
„Chiriţa în provinţie” este structurată pe doua acte. Numită iniţial
„Înturnarea cucoanei Chiriţa”, această comedie este urmarea „Chiriţei în
Iaşi” sau „Doua fete şi o neneacă”.

21
 Actul întâi prezintă personajele, şi pe Chirita ceartandu-se cu ţaranii.
Ea primeşte un răvaş de la Iaşi prin care soţul ei o anunţa ca a fost avansat
în functia de ispravnic. În actul doi, Chirita se plictiseşte de provincie şi
hotaraste să plece la Paris, unde va încearca sa îi logodească pe Guliţa şi
Luluţa.
Chiriţa, comedie de moravuri surprinde modul de viaţă, moravurile
unei epoci. Autorul apare în mod indirect în text prin intermediul acţiunii şi
al personajelor.
Acţiunea comediei „Chiriţa în provinţe” o prezintă pe Chiriţa, dupa ce-
şi măritase cele două fete, într-o alta ipostază, caracteristică perioadei
anterioare evenimentelor de la 1848, când mica boierime este dornică de
parvenire. Chiriţa vrea să-şi vadă soţul ispravnic, iar pe Guliţă, fiul ei, să-l
căsătorească cu Luluţa, o fată orfană, dar care va moşteni o mare avere.
Dar, Luluţa este îndragostită de Leonaş, un tânăr isteţ si cinstit, care
intors din strainatate, vine la Barzoieni pentru a se casatori cu Luluta, spre
indarjirea Chiritei care încearca să se opună.
Chiriţa este un prototip al micului proprietar dornic să parvină în
protipendadă, e o cucoană cu teribile fandoseli cosmopolite, debitand cu
candoare un stupefiant jargon frantuzit. Chirita poate fi socotita ca o
caricaturizare a tendintelor exagerat sau pretins inovatoare, asa cum
ursuzul si greoiul Barzoi incarneaza conservatorismul sclerozat in vechi
tabieturi.
Opera “Chiriţa în provinţie” se încadrează în specia comediei,
deoarce autorul satirizează cu sarcasm întamplări, aspecte sociale cu
ajutorul personajelor ridicule, starnind râsul, cu scopul de a le îndepărta.
Tema comediei este critica instituţiilor şi moravurilor societăţii
feudale, iar ideea care se desprinde din continul ei este că o societate
parazitară, bazată pe abuz, trebuie să dispară.
Subiectul apartine comicului şi critica arivismul micilor boieri rurali,
care îşi dau aere de nobili.
Un scurt rezumat. Chiriţa este căsatorită cu Barzoi, un razes mai
înstarit. De aceea vrea să parvină, să adune avere şi astfel, să intre in
rândul boierilor. Ea îl indeamnă pe Barzoi să obţină funcţia de ispravnic, ca
tot prin abuzuri să se imbogaţeasca. În casa ei locuieşte Luluţa, o nepoata
orfană, dar care moşteneşte o avere importantă. De aceea Chiriţa vrea sa-

22
1 casatoreasca pe Gulita, baiatul ei cam lipsit de minte si de educatie, cu
Luluta. Luluta il iubeste pe Leonas.

Vasile Alecsandri – „Peneş Curcanul”

Elementul cel mai valoros din această analiză a lui Vasile Alecsandri,
este epicul de baladă împrummutat cântecelor bătrâneşti pe care poetul le
cunoştea atât de bine. De fapt, în cazul de faţa nu e vorba de un împrumut
propriuzis, de prelucrarea unor motive folclorice — procedeu obişnuit la
Alecsandri — ci de o influenta mai adînca şi mai substanţială a poeziei
populare asupra celei culte. Intelectualul democrat care luptase la 1848
pentru libertatea socială, la 1859 pentru Unire, susţinînd pe domnitorul
Alexandru Ioan Cuza, era un mare patriot. Faptele de arme ale românilor în
Razboiul de Independenţă de la 1877 l-au impresionat adânc şi le-a cântat
în o serie întreaga de poezii adunate sub titlul generic de "Ostaşii nostri".
"Peneş Curcanul", adevarata baladă cultă slăvind eroismul
dorobanţilor de la Plevna şi de la Griviţa, face parte dintre acestea. Din
biografia lui Alecsandri aflam ca bardul de la Mircesti, pe atunci în vîrsta de
56 de ani, recita la întruniri publice, la serbări şi la adunările răniţilor de prin
spitale, bucăţi din amintitul ciclu. Împrejurarea ar putea să contribuie la
explicarea caracterului eminamente popular al acestei poezii, ca şi a
faptului că, deşi ocazională, ca multe alte compuneri ale lui Alecsandri, ea
ramâne valoroasa pâna în zilele noastre. Ideea poetica neapărat a lui
Alecsandri este că cei nouă dorobanţi în frunte cu sergentul s-au luptat
asemenea strămoşilor lor, eroii de balade. Peneş este "omul de poveste"
care a supravieţuit şi care dă seama de faptele de arme ale tovarăşilor
căzuţi în bătalie.
Maestria poetului constă în primul rând în a pune naratiunea la
persoana întâi şi a sugera câteva gesturi caracteristice ale povestitorului.
Peneş începe să istorisească solemn, cadentat, ca si cum s-ar acompania

23
la traditionalul cimpoi. Aceasta impresie este data de alternanta, perfecta
pe tot parcursul poemului, a versului de 8 silabe, terminat în rima
masculina, cu versul de 1 silabe, terminat în rima feminina. Cursivitatea
este realizata de ritmul iambic, de rimele încrucisate si de lipsa cezurei,
înlocuita de fapt prin pauza dintre primul si al doilea vers. Strofele sînt
compuse din cîte 8 versuri si ceea ce trebuie numaidecît observat este
perfecta regularitate cu care unitatile sintactice se încadreaza, doua cîte
doua. În fiecare strofă — exceptie facând propozitiile în stil direct —, cîte
una pentru fiecare grup de cîte patru versuri. In interiorul fiecarei fraze
enjembementul este aproape permanent, ceea ce de asemeni contribuie la
cursivitate. Iată primele trei strofe introductive:
Plecat-am nouă din Vaslui/Si cu sergentul zece, Şi nu era, zău,
nimănui/În piept inima rece. Voiosi ca soimul cel uşor Ce zboară de pe
munte, /Aveam chiar pene la picior/ Ş-aveam şi pene-n frunte./Toţi
dorobanţi: toţi caciulari./Români de viţă veche, /Purtînd opinci, suman,
iţari/Şi cuşma pe-o ureche./ Ne dase nume de Curcani/Un hîtru, bun de
glume,/Noi am schimbat lîngă Balcani/Porecla în renume !/Din cîmp, de-
acasă, de la plug/Plecat-am astă-vară/ Ca să Scăpăm de turci, de
jug/Sărmana scumpă ţară./ Aşa ne spuse-n graiul său//Sergentul
Mătrăgună,/ Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu,/ Ne-am dus cu voie bună.
Aerul solemn, de baladă, al spunerii se realizează şi prin inversiunile
sintactice, destul de numeroase, în strofele citate mai sus ca şi în celelalte:
"plecat-am", "sărmana, scumpa ţ-ară", "năprasnica secure", "falnica
pădure", "a lumei neagră stea", „mîndra noastră ceată", „mult cumplit mu
doare", "a boambei şuier", " a Griviţei redută" etc.; prin repetiţii acumulative:
"Aveam chiar pene la picior/Ş-aveam şi pene-n frunte", /"Toţi dorobanţi, toţi
căciulari / Români de viţă veche", "Din cîmp, de-acasa de la plug", "Şi noi
ne-am dus cu Dumnezeu / Ne-am, dus cu voie bună", "Cu zile mergeţi,
dragii mei, / Şi să veniţi cu zile" etc.
Spunerea unei balade este un mic spectacol şi cîteva şiruri dialogale
introduse în monologul povestitorului sînt de aşteptat, cu tot schematismu
si convenţionalismul atît de caracteristic lui Alecsandri, cînd imaginează o
scenă ca următoarea: Oricine-n cale ne-ntîlnea/ Cîntînd în gura mare,/
Stătea pe loc, s-adimenea/Cuprins de admirare ;/ Apoi în treacăt ne-
ntreba/De mergem la vreo nuntă./ Noi răspundeam în hohot: "Ba, Zburăm
la luptă cruntă!" "Cu zile mergeţi, dragii mei, Şi să veniţi cu zile!" Ziceau
atunci bătrani, femei/Şi preoţi şi copile;/ Dar cel sergent făr'de

24
musteţi/Răcnea: "Să n-aveţi teamă,/ Românul are şapte vieţi/In pieptu-i de
aramă!"
Nu lipsesc, pe lângă lozincile poetice, acum tocite, imaginile ceva mai
subtile, cum ar fi aceea din versul "Aveam şi pene la picior", aluzie la
sprinteneala de şoimi a "curcanilor" de la 1877 care-şi facuseră renume din
poreclă. Impresionant ramîne mai ales gestul povestitorului de a se adresa,
în pauze, catre presupusul auditor. Pentru ca ce avea de spus era un lucru
deosebit de grav, Peneş cere urciorul să bea, nu vin ci "apă de sub stîncă":
Copii! aduceti un ulcior/De apa de sub stânca/ Sa sting pojarul meu
de dor/Si jalea mea adînca.
Exista apoi strofe izolate, de un mare dinamism, miscate de prezentul
istoric la care e facuta povestirea, animate, ca si în cunoscutele balade
istorice sau haiducesti, de cîte un "Alelei!", "Doamne!" , "Ura!", strigate de
ostasii români, ori de vaietele turcilor: "Allah!", "Allah"!: Facînd trei cruci, noi
am raspuns;/"Amin! si Doamne-ajuta!"/ Apoi la fuga am împuns/Spre-a
turcilor reduta" /Alelei! Doamne,cum zburau/Voinicii toti cu mine!
Convenţionalismul rămâne, însa retorica discursului e bine studiată,
verbele se succed sacadat sugerînd miscarea ascendenta, ca în tablourile
lui Grigorescu pe aceeasi tema si astfel mîndria patriotica a cititorului
ramîne întreaga:
Prin foc, prin spangi, prin glonti, prin fum,/Prin mii de baionete,/
Urcam, luptam...iata-ne-acum/Sus, sus, la parapete./Allah! Allah! turcii
racnesc./Sarind pe noi o sută. Noi punem steagul românesc/Pe crîncena
reduta.
Ca multe din poeziile lui Alecsandri, „Peneş Curcanul” trebuie privită
în contextul istoric care a produs-o. Ea este o compunere ocazională şi cu
toate acestea continuă să emotioneze pentru ca evenimentul la care se
refera este unul dintre cele mai importante din viata poporului
nostru.Analiza trebuie sa tindă la înlăturarea prafului scolar, a
prejudecatilor didaciste acumulate cu anii pe acest frumos text clasic.

25
 Grigore Alexandrescu – „Umbra lui Mircea.
La Cozia”
Grigore Alexandrescu se înscrie în generaţia scriitorilor paşoptişti,
care au cultivat tema evocării istorice, a naturii meleagurilor româneşti, fiind
animaţi de un adevărat şi înflăcărat patriotism.
Poezia \"Umbra lui Mircea. La Cozia\" a fost scrisă în urma unei
călătorii pe care Alexandrescu a făcut-o pe la mănăstirile din Oltenia,
împreună cu prietenul său, Ion Ghica. Deşi a fost scrisă în 1842, poezia va
fi publicată în 1844, în revista \"Propăşirea\", editată de Mihail
Kogălniceanu.
Poezia îmbină lirismul obiectiv cu lirismul subiectiv care se definesc
prin pronume şi verbe la persoana a IIl-a şi la persoana I, precum şi prin
adresarea directă (pronume şi verbe la persoana a Ii-
a): \"îl\", \"el\" \"stau\", \"se întind\", \"izbesc\", \"mă-
mpresoară\", \"noi\", \"citim\", \"privim\", \"Ascultaţi!\" etc.
Semnificaţia titlului. Titlul este alcătuit din două părţi, ce par că nu au
o legătură strânsă, deoarece sunt separate de punct şi fiecare dintre ele
este scrisă cu majusculă. \"Umbra lui Mircea\" evocă personalitatea istorică
a domnitorului muntean, Mircea cel Bătrân. \"La Cozia\" este numele
mănăstirii ctitorite de marele voievod, lăcaş care a inspirat poezia şi unde,
se pare, că a fost scrisă.
Structura compoziţională a poeziei. Poezia este structurată în
şaisprezece strofe şi este construită prin îmbinarea subtilă a mai multor
specii romantice. Astfel, primele şapte strofe se constituie într-un pastel
romantic, descriind cadrul natural nocturn în care apare fantoma lui Mircea
cel Bătrân, următoarele cinci strofe conţin elemente de odă şi imn prin care
se slăvesc faptele de vitejie ale domnitorului. Următoarele două strofe
constituie o meditaţie, în care poetul exprimă idei filozofice despre timpul
26
trecător, cu identificarea momentelor importante din trecut şi prezent,
precum şi o viziune asupra viitorului, iar ultimele două strofe revin, simetric,
la imaginea iniţială a pastelului, împlinind astfel perfecţiunea artistică a
poeziei.
Primele şapte strofe compun un pastel romantic, în care cele dintâi
imagini vizuale sunt umbrele turnurilor aplecate peste undele şi valurile
Oltului, care lovesc ritmic \"Zidul vechi al mănăstirei\", singurul element
auditiv al liniştit înserării. Poezia începe cu un anapest (picior metric
alcătuit din trei silabe, dintre care primele două sunt neaccentuate, iar a
treia accentuată-«,«.), \"Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate\", care
dau poeziei gravitate evocatoare şi, prin aceasta, muzicalitate interioară
versurilor, fapt ce 1-a determinat pe G. Călinescu să considere că
Alexandrescu face parte \"dintre aceia care au contribuit la apropierea
poeziei de muzică\". Printr-o personificare metaforică, poetul aseamănă
generaţiile de oameni care s-au succedat de-a lungul timpului pe aceste
meleaguri cu undele curgătoare ale râului - \"Ş-ale valurilor mândre
generaţii spumegate\". Imaginea vizuală este redată prin forma reflexivă a
verbelor \"se întind\", \"se prelungesc\" care se referă la umbrele turnurilor,
părând că ating \"ţărmul dimpotrivă\".
Cadrul nocturn este specific romantismului prin atmosfera
misterioasă care induce emoţie şi înfiorare. Imaginile vizuale sunt
construite printr-o enumeraţie a complementelor circumstanţiale de loc
-\"dintr-o peşteră\", \"din râpă\", \"de pe muche\", \"de pe stâncă\", \"pântre
iarbă\" - şi prin folosirea verbelor la prezentul etern (gnomic) - \"iese\", \"mă-
mpresoară\", \"se cobor\", \"se mişcă\", \"să strecoară\", \"trece\". Atmosfera
fantastică şi înfricoşătoare este ilustrată de \"ceasul nălucirei\", un element
tipic romantic fiind apariţia fantomei încoronate care iese din mormânt: \"O
fantomă-ncoronată din el iese... o zăresc\". In stil romantic, eul liric se
adresează direct Oltului, martorul permanent al \"vitejiilor trecute\", care
privise cu mândrie legiunile militare şi căruia îi erau cunoscute \"Virtuţi mari,
fapte cumplite\" ale acestui trecut glorios. Oltul este personificat, poetul
recurgând la vocativ şi la o interogaţie retorică: \"Oltule, care-ai fost martur
vitejiilor trecute/ [...] Cine oar\'poate să fie omul care te-a-ngrozit?\".
Portretul de erou al naţiunii române este construit de Alexandrescu prin
întrebări retorice asupra identităţii acestui Viteaz, fiind o manieră artistică
strălucită aceea a comparării lui Mircea cel Bătrân cu cele mai strălucite
personalităţi istorice: \"Cavaler de ai credinţei, sau al Tibrului stăpân,/
Traian, cinste a Romei ce se luptă cu Natura,/ Uriaş e al Daciei, sau e
Mircea cel Bătrân?\". Ultima strofă a acestei secvenţe lirice confirmă
27
identitatea marelui voievod român, iar la auzul numelui său întreaga natură
este personificată şi el este recunoscut de toate elementele naturii - dealul,
Oltul, valurile, Dunărea şi marea care-i repetă numele cu evlavie şi
admiraţie: \"Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează\".
Istoria,neamului românesc a consemnat şi alte momente glorioase,
poetul presupune că Mircea cel Bătrân a \"simţit plăcere\" atunci când a
aflat despre faptele eroice ale lui Mihai Viteazul, care a iubit, ca şi el, ţara şi
poporul român. Alăturarea simbolică a celor două nume ilustre pentru
istoria noastră naţională, Mircea şi M jhai, accentuează ideea continuităţii
luptei pentru libertate şi independenţă a poporului român, sub conducerea
unor domnitori panioţi. Generaţiile care au mvăţat despre faptele de vitejie
ale personalităţilor istorice îi venerează pe eroii neamului, dar în antiteză cu
aceştia, contemporanii poetului se simt slabi şi mărunţi: \"Greutatea ei ne-
apasă, trece slaba-ne măsură/ Ne-ndoim dac-aşa oameni uitru adevăr au
stat\". Următoarea secvenţă lirică este alcătuită din două strofe şi se
constituie într-o meditaţie filozofică privind scurgerea timpului. Trecutul este
măreţ, \"vremi de fapte strălucite\", dar şi plin de tristeţe şi amărăciune din
pricina multelor războaie purtate, acestea fiind~\"bici groaznec, care
moartea îl iubeşte\" sau \"a cerului urgie\". Prezentul este superior datorită
progresului şi civilizaţiei, care au înfrăţit naţiile \"prin ştiinţe şi prin arte\",
asigurând pace şi linişte omenirii.
Ultimele două strofe ale poeziei constituie un pastel şi readuc
imaginea iniţială a tabloului nocturn,tîn care stăpâneşte liniştea peste
întreaga natură. Personificată, noaptea îşi întinde mantia \"peste dealuri\",
norii \"se întind ca un veşmânt\", comparaţia având rolul de a recompune
atmosfera misterioasă de la începutul poeziei. Peste întreaga natură se
instalează \"groază şi tăcere\", atunci când \"umbra intră în mormânt\".
Turnurile \"cele-nalte\" sunt personificate printr-o comparaţie, \"Ca fantome
de mari veacuri pe eroii lor jălesc\" şi constituie mărturia istorică a gloriei şi
patriotismului conducătorilor români într-un trecut plin de măreţie. Valurile
Oltului lovesc ritmic \"zidul vechi al mănăstirei\"fiind personificate, fiind
asemănate cu \"mândre generaţii spumegate\", idee care subliniază încă o
dată permanenţa şi continuitatea românilor pe aceste meleaguri.
Limbajul artistic. Poezia \"Umbra lui Mircea. La Cozia\" de Grigore
Alexandrescu are versuri lungi, de 15 silabe (vers decapentacasilab),
manieră prozodică folosită înainte de poeţii Văcăreşti şi ulterior de
Eminescu în \"Memento mori\". Ritmul alternează, regăsindu-se în poezie
atât dactilul cât şi iambul, ceea ce conferă o muzicalitate aparte.

28
 Creaţia literară a lui Grigore Alexandrescu s-ar putea defini prin
pâteva caracteristici, meditativă, elegiacă şi satirică, fapt ce 1-a determinat
pe criticul Paul Cornea să afirme despre acest scriitor că este \"un romantic
printre clasici şi un clasic printre romantici\".

9.Concluzie

Momentul paşoptist a fost prima explozie a ideii de libertate a culturii

române. O afirmare memorabilă, revoluţionară şi profund creatoare. Primul
merit cultural esenţial al paşoptiştilor este conştiinţa imensului gol istoric pe
care l-au acoperit prin literatură. Ideea obsedantă, exprimată adesea cu
accente mesianice, este a "începutului" absolut şi în toate domeniile.
"Românii au trebuinţă astăzi să se întemeieze" afirmă, în spirit şi stil de
"manifest", N. Bălcescu (1845). "Luminează-te şi vei fi!" reprezintă aceeaşi
lozincă a începutului în toate direcţiile. Se dezvoltă o autogeneză prin
cultura fiinţei naţionale. Şi, tot în acest sens, al "începutului" cu orice preţ,
total radical şi fără inhibiţii, trebuie citit şi îndemnul lui Heliade Rădulescu:
"Scrieţi, băieţi, numai scrieţi".
Literatura paşoptistă aduce pe scena culturală o frenetică deschidere
spre arta scrisului, urmată de o integrare şi asumare, fără precedent a
românilor. Pentru conştiinţa spirituală românească reprezintă o iniţiativă şi
o experienţă unică, de mari proporţii. O adevărată "premieră absolută".

29
 10. Bibliografie

 www.ebacalaureat.ro/c/pasoptismul/334

 ro.wikipedia.org/wiki/Pașoptism

 www.slideshare.net/dorinstolearenco/pasoptismul ...

 www.slideshare.net/vladbodareu/rolul-literaturii ...

 www.e-referate.ro/referate/Pasoptismul2007-06-22.html

 literatura-pasoptista.blogspot.com

30