DIMENSIUNILE EDUCAŢIEI

Dimensiunile educatiei sunt reprezentate de:

*Educaţia intelectuală
*Educaţia morală
*Educaţia estetică
*Educaţia fizică
*Educaţia profesională

Educaţia intelectuală

Recunoscută ca o componentă a activităţii educative din cele mai vechi timpuri,

educaţia intelectuală contribuie, prin intermediul valorilor selectate, prelucrate şi transmise
sub formă de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi, la formarea şi dezvoltarea personalităţii
raţionale, la perfecţionarea capacităţilor intelectuale, la formarea mobilurilor care declanşează
şi susţin activitatea de cunoaştere. Astfel, putem desprinde două aspecte fundamentale şi
complementare ale educaţiei intelectuale: unul informativ, care se referă la cantitatea şi
calitatea informaţiei ştiinţifice şi umaniste ce urmează să fie transmisă şi asimilată, iar celălalt
formativ, ce are în vedere efectele asimilării acestei informaţii asupra intelectului şi a întregii
personalităţi. După modul în care a fost interpretată relaţia dintre cele două aspecte, pe plan
istoric s-au conturat două teorii pedagogice opuse: teoria culturii materiale (se susţine
importanţa asimilării unei cantităţi cât mai mari de cunoştinţe, care să-i ofere omului
posibilitatea de a răspunde la solicitările externe prin asociaţii de idei cât mai adecvate şi mai
sigure) şi teoria culturii formale (se susţine că importantă nu e informaţia în sine, ci
stimularea dezvoltării intelectului, în vederea formării de capacităţi necesare asimilării
ulterioare a informaţiei).
În condiţiile epocii actuale, sporeşte necontenit valoarea informaţiei ştiinţifice bogate,
diverse, recente şi continue. Însemnătatea educaţiei intelectuale creşte datorită:
 accentuării caracterului intelectual al tuturor activităţilor umane şi atragerii a tot mai
mulţi oameni în procesul producţiei spirituale;
 exploziei informaţionale şi revoluţionării mijloacelor de informare, dezvoltării
tehnicii;
 cererii de educaţie şi necesităţii de a comuta accentul de pe obiectivele informative pe
cele formative, spre autoeducaţie;
 transformării ştiinţei într-o importantă forţă de producţie, ceea ce duce la creşterea
importanţei pregătii profesionale şi tehnice.

Constă în formarea individului ca subiect raţional, pregătirea tinerilor pentru

activitatea de cunoaştere, pentru activitatea teoretică, raţională, pregătirea pentru trecerea de
la înţelegerea noţiunilor, a teoriilor, a principiilor, la intelectualizarea personalităţii şi la
formarea concepţiei ştiinţifice.

1
  Manifestarea de către profesor a unei atitudini stimulative faţă de conduita elevilor
creativi. Se cunoaşte că această conduită lasă impresia de nonconformism, răspunsurile şi
reacţiile elevilor fiind altele decât cele anticipate de profesor, astfel încât intervenţiile
profesorilor sunt uneori inhibitive. Sistemul de evaluare este deseori deficitar, elevii creativi
fiind subapreciaţi. Motivul este insuficienta diferenţiere între nonconformismul ca indicator al
creativităţii şi nonconformismul ca manifestare de indisciplină.

Educaţia morală

Fizionomia morală a unui om constituie expresia valorii sale sociale. Perfecţionarea sa

a devenit o preocupare constantă a oricărei comunităţi, pentru a-şi asigura dăinuirea şi
stabilitatea, convieţuirea paşnică şi prosperă a membrilor, prin cultivarea calităţilor morale.
Raportarea la societate şi raportarea la individ sunt cadrele de referinţă pentru fundamentarea
pedagogică a educaţiei morale.
Morala, ca fenomen social, reflectă relaţiile ce se stabilesc între oameni, în ipostaza
lor de subiecţi reali, ce se află în interacţiune, într-un context delimitat în spaţiu şi timp.
Trebuie sesizată distincţia metodologică dintre morală şi moralitate, respectiv între
morala socială (conştiinţa societăţii) şi morala individuală (conştiinţa individului). Morala
include sistemul moral al societăţii, iar moralitatea reprezintă reflectarea în conştiinţa
individului a conţinutului moralei sociale. Morala socială are un caracter obiectiv şi constituie
baza ontologică a educaţiei morale.
Se vorbeşte în mod artificial despre educaţia morală ca dimensiune a educaţiei,
deoarece nu este îndreptăţită în totalitate separarea celorlalte dimensiuni de educaţia morală.
Motivul: întreaga educaţie trebuie să fie morală, indiferent de societatea despre care vorbim,
valorile morale ale unei societăţi pot fi diferite sau parţial diferite, dar nu pot lipsi cu
desăvârşire.

Este formarea individului ca subiect moral, ca subiect ce gândeşte şi acţionează în

conformitate cu valorile morale ale tipului de societate în care trăieşte şi evoluează. În sens
pedagogic, profilul moral al individului este o realitate în continuă transformare, o construcţie
ce se desăvârşeşte la infinit, un obiectiv pe care tindem să-l atingem.

Educaţia estetică

Arta este principala modalitate prin care se realizează relaţia estetică între om şi
realitate. Se ridică astfel două întrebări: ce cunoaştem prin intermediul artei şi cum se
realizează această cunoaştere?
Temeiul educaţiei estetice rezidă în procesul de comunicare între „obiectul estetic” şi
subiectul care receptează. Felul în care se realizează fuziunea dintre obiectiv şi subiectiv în
aprecierea valorilor estetice diferă în funcţie de cele trei categorii principale de valori
estetice: ale naturii, ale artei şi ale societăţii. Astfel, diferite calităţi ale unor lucruri sau ale
naturii în ansamblul său pot deveni valori estetice numai ca urmare a prezenţei subiectului

2
uman. Un peisaj natural, culoarea cerului, un răsărit de soare nu sunt frumoase în sine, ele nu
pot avea valoare estetică în afară şi independent de subiectul care le receptează.
În lumea contemporană, educaţia estetică poate contrabalansa efectele tehnicizării
asupra dezvoltării spirituale a omului, dar rolul său nu se reduce la atât, ci contribuie la
detensionarea oamenilor, la reducerea efectelor stresante ale condiţiilor de viaţă şi de muncă,
la fortificarea şi amplificarea resurselor spirituale ale personalităţii. Cultivarea sensibilităţii
oamenilor prin intermediul educaţiei estetice asigură premisele formării sentimentelor
intelectuale, a convingerilor morale, asigură îmbogăţirea şi rafinarea vieţii afective, realizarea
unei armonii psihologice şi culturale între componentele personalităţii.

Educaţia estetică urmăreşte pregătirea tinerilor pentru actul de valorizare (receptare,

asimilare) şi pentru cel de creare a valorilor estetice.

Educaţia fizică

Este latura educaţiei care urmăreşte dezvoltarea armonioasă a organismului, întărirea

stării de sănătate, cultivarea unor calităţi motrice necesare muncii şi activităţii sportive,
refacerea forţelor fizice şi psihice.
Educaţia fizică asigură dezvoltarea funcţională a sistemului nervos, asigurând condiţii
pentru desfăşurarea optimă a activităţilor intelectuale. În acelaşi timp, are rol în formarea
conştiinţei şi conduitei morale, în formarea unor trăsături pozitive de voinţă şi caracter.

La nivelul şcolii, acest conţinut îmbracă următoarele forme:

 Exerciţiile fizice – repetarea sistematică a unor mişcări, în vederea formării de
priceperi şi deprinderi motorii, a dezvoltării unor calităţi motrice. În funcţie de modul în care
se combină, de finalităţile şi de modul în care se realizează şi se practică, exerciţiile fizice pot
lua mai multe forme, cum ar fi: gimnastica (elementară, de performanţă, de recuperare),
jocurile (cu reguli şi cu caracter de întrecere între participanţi)
 Sportul – include: competiţie, performanţă, antrenament şi măiestrie

Educaţia profesională

Exercitarea profesiunii este principala modalitate prin care se pun în practică toate
laturile educaţiei, deoarece profesiunea face joncţiunea dintre individ şi societate şi îi oferă
omului şansa să-şi valorifice potenţialul în mod creator. Integrarea socială presupune două
aspecte complementare: socializarea (valorificarea în folosul comunităţii a potenţialului
acţional-creativ al omului) şi personalizarea (interiorizarea valorilor pe care societatea le
oferă şi le impune omului).

3
 Scopul educaţiei profesionale este formarea unui orizont cultural şi tehnologic cu
privire la o anumită profesiune, concomitent cu dezvoltarea unor capacităţi, priceperi,
deprinderi necesare exercitării ei.

Bibliografie:
CONSTANTIN CUCOS, Pedagogie , Editura Polirom ,Iasi , 2014;
IOAN NICOLA,Pedagogie ,Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992