UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT
ŞCOALA DOCTORALĂ DE DREPT

Dreptul la respectarea intimității deținuților astfel cum este prevăzut de

articolul 8 din Convenția europeană a drepturilor omului

- REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT –

Conducător științific

Prof. univ. dr. Corneliu -Liviu POPESCU

Doctorand,

Elena LAZĂR

București

2015

1
 Drepturile persoanelor private de libertate au cunoscut o evoluție dinamică și chiar
remarcabilă de-a lungul timpului. Astfel, deținutul modern nu mai este doar persoana care
trebuie să plătească o datorie din cauza unei fapte săvârșite. Societății care pedepsește
delincventul i se impun un anumit număr de sarcini1. Viața în închisoare trebuie să fie așadar
organizată în așa fel încât privarea de libertate să nu fie agravată de condițiile anormale în care
este suportată. Cu toate acestea, permeabilitatea drepturilor deținuților este destul de dificilă
într-un loc închis precum o unitate penitenciară.

Scopul tezei este de a contribui la modificarea vocației sistemului penal represiv și în

acest sens, de a umaniza închisorile în vederea creării unui veritabil statut juridic al deținutului
la nivel european și de asemenea, pentru a le facilita inserția socială și de a încerca să ajungă la
o «reconstrucție» a articolului 8 din Convenția europeană, ținând cont în același timp de
exigența de a menține o ordine bună și securitatea sistemului penitenciar. Ideea de a preveni
delictele se impune ca o necesitate în societatea din zilele noastre2.

Dacă la început era o concepție restrictivă a noțiunii de privare de libertate, datorită

evoluției acestei noțiuni, problematica drepturilor omului a reușit să pătrundă în locurile
privative de libertate. În prezent nu mai există nicio îndoială că drepturile omului s-au introdus
în sens larg în cadrul închisorilor, aducând cu ele un anumit număr de consecințe din domenii
de aplicare diverse3. Cu excepția libertății de circulație, prin urmare deținutul este titular al
aproape tuturor drepturilor acordate cetățenilor liberi4.

Curtea Europeană a drepturilor omului contrar altor instrumente internaționale de

protejare a drepturilor fundamentale nu conține decât o singură prevedere referitoare la indivizii
privați de libertate – articolul 5 – dreptul la libertate și siguranță. Sau după cum spunea
judecătorul belgian Françoise Tulkens «Dacă numeroase prevederi ale Convenției Europene a
drepturilor omului ridică direct sau indirect întrebarea pedepsei privative de libertate, de fapt
Convenția nu a fost elaborată în mod special pentru deținuți»5.

1
J.M Larralde, « Les droits des personnes incarcérées entre punition et réhabilitation », în CRDF nr. 2, 2003, p.
65.
2
V. Cioclei, Manual de criminologie, ed. Ch. Beck, 2011, Bucuresti, p. 89.
3
B. Belda, Les droits de l’homme des personnes privées de liberté, ed. Bruylant, Bruxelles,2010., p. 24.
4
S. Rabiller, Quelle vie privée en détention?, în Panorama Européen de la Prison, J.P Cere (dir), l’Harmattan,
Paris, 2002, p.75.
5
F. Tulkens, Droits de l'Homme et prison: Les développements récents de la jurisprudence de la Cour européenne
des droits de l'Homme, Cahiers du CREDHO n°8, Actes de la huitième session d’information, 18 ianuarie 2002.

2
 În ceea ce privește articolul 8 din Convenție, dreptul la viață privată și familială, nu
conține nicio referire directă nici la persoanele private de libertate. Prin urmare tăcerea acestui
articol ne conduce la a ne întreba asupra aplicabilității sale persoanelor private de libertate.
Dacă interpretăm articolul 1 din Convenție care precizează că orice persoană din jurisdicția unei
înalte părți contractante beneficiază de drepturile și libertățile garantate în temeiul prezentei
Convenții, am putea concluziona că termenul «orice persoană» cuprinde și deținuții.

Cu toate acestea, trebuie luat în considerare că drepturile persoanelor private de libertate

nu se pot afla într-o creștere infinită și că un deținut nu poate fi asimilat în mod absolut unui
cetățean liber. Curtea apreciază așadar că garanțiile din articolul 8 se aplică și deținuților, sub
rezerva limitărilor prevăzute de articolul 8.2. Detenția nu înseamnă prin ea înseși a pierde
dreptul de a întreține relații cu caracter privat și familial6, dar apare imperativ în acest sens de
a lua în seamă necesitățile legate de ordinea publică și socială și de securitatea și disciplina din
sistemul penitenciar7, pe de o parte și pe de altă parte importanța de a păstra viața privată și
familială a deținuților care ar putea să contribuie la reintegrarea lor în societate. Prin urmare,
dreptul la viață privată și familială a deținuților trebuie să fie înconjurat printr-o prismă diferită
de cea a unei persoane libere față de realitatea penitenciară. În aceste condiții, trebuie să ne
întrebăm În ce măsură își păstrează deținuții drepturile la intimitate de când își pierd
libertatea de circulație?

Pentru a răspunde acestei problematici, am structurat demersul în două părți mari. În

prima parte a tezei se pornește De la limitarea exercițiului efectiv al dreptului la viață
privată și familială privind protejarea interesului general al societății (I) în vederea
ilustrării limitelor pe care încarcerarea le aduce acestui drept în vederea menținerii justului
echilibru între interesul general de a asigura ordinea publică și drepturile personale ale
deținuților, pentru a ajunge în cea de-a doua parte Către amenajarea unui spațiu privativ
întărind protejarea interesului individual al deținutului vizavi de dreptul la intimitate (II)
dată fiind vulnerabilitatea persoanelor plasate într-un regim de detenție. Aici am putea vorbi
despre un raport sinalagmatic, ceea ce înseamnă că deținutul are obligația să își plătească datoria
către societate și prin urmare să sufere pedeapsa încarcerării, și pe de altă parte autoritățile au
obligația de a se asigura că drepturile personale ale deținuților sunt respectate. Cercetarea va
avea în vedere să demonstreze în consecință slăbiciunea garanțiilor oferite de către Convenție
și de asemenea emise din interpretarea jurisprudenței CEDO în ce privește dreptul la intimitate

6
J.L. Charrier Code de la Convention européenne des droits de l’homme, Paris, Litec, 2005, p. 157.
7
B. Belda, op. cit. p. 27.

3
și de a identifica posibile lipsuri de corectat în vederea ajungerii la un standard de protecție mai
mare, fără cu toate acestea să neglijeze sensul pedepsei la închisoare.

Prima parte a tezei se concentrează pe limitările drepturilor la intimitate decurgând din

starea privativă de libertate și este divizată în două titluri. Primul titlu – O LIMITARE SINE
QUA NON ADUSĂ DREPTURILOR LA INTIMITATE cuprinde trei capitole: Capitolul 1 –
Implicațiile regimului de detenție asupra dreptului la viață privată, Capitolul 2 – Implicațiile
regimului de detenție asupra dreptului la viață familială și Capitolul 3 – Necesitatea de a
menține un just echilibru între interesul general al societății și drepturile individuale ale
deținuților. Titlul 2 – O JURISPRUDENȚĂ RECENTĂ ȘI FOARTE PUȚIN DEZVOLTATĂ
ASUPRA ANUMITOR DREPTURI ALE DEȚINUȚILOR PRIVIND VIAȚA PRIVATĂ ȘI
FAMILIALĂ cuprinde de asemenea la rândul său trei capitole: Capitolul 1 – Închisoarea-
posibil domiciliu al persoanelor private de libertate, Capitolul 2 – Sexualitatea-subiect tabu în
mediul penitenciar și Capitolul 3 – Privarea de la o viață privată socială în detenție. Astfel, în
această parte privarea de libertate este analizată drept implicând ingerințe necesare în viața
intimă, viața conjugală a deținuților și în contactele lor cu familia și persoanele apropiate. În
plus cercetarea doctorală a pus în evidență atitudinea reticentă a instanței europene cu privire
la anumite aspecte precum sexualitatea, dreptul la imagine sau la viață socială.

A doua parte a tezei pune în evidență evoluția jurisprudențială pusă în acord cu

necesitatea de a le garanta deținuților drepturile la intimitate în vederea unei posibile reinserții
sociale. Aceasta este împărțită în două titluri. Primul titlu – SPIRITUL DE DESCHIDERE
CĂTRE ADEVĂRATE DREPTURI LA INTIMITATE ÎN LUMINA EVOLUȚIEI
JURISPRUDENȚIALE cuprinde trei capitole: Capitolul 1 – O interpretare convențională
evolutivă a drepturilor la intimitate a curții europene, Capitolul 2 – Cerința efectivității
drepturilor la intimitate garantate de articolul 8 din Convenție și Capitolul 3 – Consacrarea de
către jurisprudența europeană a obligațiilor pozitive care protejează drepturile la intimitate ale
deținuților. Această a doua parte pune în evidență vulnerabilitatea deținuților ce rezultă din
plasarea lor sub supravegherea autorităților, vulnerabilitate mult mai accentuată în cadrul unor
grupuri speciale de deținuți- femei, străini, persoane condamnate la pedepse foarte lungi sau pe
viață.

Domeniul principal de studiu a fost Convenția europeană a drepturilor omului (art.8) ca

instrument și jurisprudența sa în materie. Dreptul național (român) va fi abordat într-o manieră
incidentală pentru a vedea în ce măsură respectă standardele impuse de Curtea europeană a
drepturilor omului, atât în teorie cât și în practică. Totodată, luând în considerare faptul că
4
sistemul CEDO este integrat în structura Consiliului Europei, ne vom referi și la Regulile
penitenciare europene8 și la rapoartele CPT (Comitetul european pentru prevenirea torturii)9
pus în aplicare prin Convenția europeană pentru prevenirea torturii, toate aceste instrumente
creând împreună în favoarea persoanelor private de libertate o puternică garanție a drepturilor
lor. Aceste instrumente menționate mai sus ale Consiliului Europei aplicabile în închisoare, în
afară de faptul că nu acoperă ansamblul de drepturi ce compun libertatea în sens larg precum
Convenția europeană a drepturilor omului, sunt elaborate în mod special pentru închisoare. CPT
joacă un rol într-adevăr important în protejarea drepturilor deținuților, CEDO ținând cont în
deciziile sale de rapoartele acestuia. În ce privește Regulile Penitenciare Europene, acestea au
fost adoptate de către Comitetul de Miniștri și conțin recomandări asupra ansamblului
aspectelor vieții în detenție. Au fost revizuite în două etape, în 1987 și în 2006. Textele
menționate constituie reguli de etică și nu au forță juridică obligatorie.

Ca orice cercetare științifică care își asumă obiectivul de a găsi răspunsul la o anumită
problemă, trebuie să aibă ca bază o metodă specifică ce conține tehnicile utilizate pentru a
atinge scopurile care au fost stabilite.

Luând în considerare specificitatea și caracterele domeniului de studiu și ținând cont de

opinia potrivit căreia o cercetare care trece proba timpului presupune combinarea optimă a
metodelor de cercetare pentru a atinge scopul urmărit10, am ales alăturarea în prezenta lucrare
a metodelor calitative și cantitative.

Analiza drepturilor deținuților, mai exact a drepturilor la intimitate, a presupus într-o

primă etapă studierea jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului din trecut până în
prezent și studierea rapoartelor CPT (Comitetul pentru prevenirea torturii) urmat de realizarea
fișelor de jurisprudență care ne-au ajutat să percepem mai bine limitele subiectului lucrării.
Ceea ce trebuie însă subliniat este faptul că studierea textului complet al fiecărei decizii a fost
făcută și cazurile cele mai importante bineînțeles referitoare la drepturile deținuților au fost
reținute și utilizate11. Studierea legislației naționale române ne-a permis să ajungem la diferite
teme de gândire, mai ales prin contrastul dintre anumite texte și practică și de asemenea între
anumite texte și cerințele europene decurgând din interpretarea Convenției Europene a

8
Consiliul Europei, Règles pénitentiaires européenne, Strasbourg, 2006.
9
Organ pluridisciplinar, format din juriști, medici, psihologi, și din persoane aparținând altor discipline cărora le
este încredințată aplicarea Convenției.
10
S. Chelcea, Metodologia cercetării sociologice, Editura Economică, București, 2007, p.73.
11
S. Chelcea, Metodologia cercetării sociologice, Editura Economică, București, 2007, p.73. S. Dreyfus, L.
Nicolas-Vullierme, La thèse de doctorat et le mémoire, Etude Méthodologique, Cujas, Paris, 2000, p. 191.

5
drepturilor omului și analizarea jurisprudenței. Ceea ce am avut în vedere prin acest demers a
fost urmărirea evoluției pe care normele de protejare a drepturilor omului vizavi de cele ale
deținuților le-au cunoscut de-a lungul timpului. Dorim să subliniem astfel că prezenta teză se
va raporta în principal la sursa convențională și jurisprudențială, și doar în mod tangențial la
legislația națională română. Se dovedește astfel necesar să se precizeze că nu a fost utilizată
metoda comparativă având în vedere că nu ne găsim în situația de a compara diferite sisteme
de drept, ci doar de a evidenția în ce mod dreptul român se pune în acord cu standardele
europene în materie.

Dorim să amintim de asemenea importanța metodei studiului doctrinal, utilizată în

demersul nostru care ne-a condus să găsim idei noi și să descoperim noi orizonturi. Pentru a
atinge obiectivele propuse, am apelat la o mulțime de surse bibliografice formate din articole
publicate în reviste naționale și internaționale, cărți de specialitate privind subiectul ales (în
limba română, engleză și franceză), dar și la comentariile reglementărilor naționale și europene
în domeniu.

De-a lungul demersului nostru, am utilizat și metoda logică, care este poate cea mai
importantă metodă utilizată în cadrul acestei cercetări, de a studia drepturile la intimitate ale
deținuților și de a trage concluziile care se impun cu ajutorul construcțiilor de tip inductiv și
deductiv.

Un instrument în special performant pentru explorarea științifică a fenomenelor social-

juridice este metoda anchetei socio-statistice12. Respectarea dreptului la viață privată și
familială a deținuților trebuie să fie analizată nu doar prin prisma textelor normative sau a
jurisprudenței din materie, sau prin prisma unui studiu doctrinal, ci în mod egal prin informația
obținută direct cu ajutorul metodei anchetei socio-statistice, privind opiniile persoanelor în
cauză care se află în stare de detenție și de asemenea cele ale persoanelor care fac parte din
administrația penitenciară. Principalele obiective ale cercetării au fost: identificare părerilor
deținuților din unitățile administrației penitenciare cu privire la calitatea vieții în detenție, mai
ales cu privire la viața privată și familială; identificarea părerilor persoanelor private de libertate
asupra relației lor cu persoanele din cadrul sistemului penitenciar; identificarea părerilor
angajaților sistemului penitenciar privind condițiile de trai în detenție.

12
J-L. Loubet del Bayle, Initiation aux méthodes des sciences sociales, L’Harmattan, Paris-Montréal, 2000,
pp.89-91.

6
 Metoda sociologică reprezintă o direcție de cercetare având o mare importanță pentru
cunoașterea realității juridice. Aplicarea în drept a metodei oferă o perspectivă nouă în studierea
realității juridice din unghiul verificării modului în care societatea poate să influențeze normele.
Astfel, este firesc să considerăm că fiecare fenomen juridic cunoaște o proiecție socială și că
existența regulilor de drept se află în legătură cu relațiile sociale. Această metodă nu putea să
lipsească din procesul de redactare al prezentei teze. Astfel a fost folosită pentru a ne ajuta să
înțelegem care sunt motivele care se află la baza justificării unei pedepse la închisoare, dar și la
baza comportamentului și concepției societății cu privire la deținuți.

Demersul științific a fost îmbogățit printr-o experiență folositoare13 dobândită ca urmare

a participării la conferințe naționale și internaționale, la colocvii și activități didactice practice
în domeniul de cercetare doctorală14.

În procesul de studiere științifică a fenomenelor juridice, un rol important l-a jucat

metoda istorică, cu ajutorul căreia putem stabili semnificația exactă a normelor juridice după
o cercetare a condițiilor istorice, socio-politice și a contextului în care au fost redactate. Această
metodă a avut o importanță deosebită, arătând evoluția remarcabilă a drepturilor persoanelor
private de libertate de-a lungul timpului, începând cu sensul pedepsei din Evul Mediu și până
în prezent.

Demersul nostru ne-a condus la următoarele concluzii: În primul rând am constatat

aportul major al jurisprudenței CEDO asupra drepturilor deținuților și mai ales asupra
drepturilor garantate de către articolul 8 din Convenție, de a face statele membre să recunoască
faptul că persoanele private de libertate sunt de asemenea titulari ai drepturilor fundamentale
cu același titlu ca și persoanele libere. Plecând de la această constatare, și sub influența
condamnărilor Curții, statele și-au revizuit treptat politica execuțională privind drepturile la
intimitate ale deținuților, arătând o atitudine mai înțelegătoare. Astfel au trebuit traduse
drepturile fundamentale recunoscute de către Convenție în sistemele de drept naționale,
deoarece chiar dacă la nivel european există un anumit standard de protecție, nu înseamnă de
altfel că acest standard se regăsește și la nivel național. Întrebarea întârzie așadar, după aceste

13
T. Hervey, R. Cryer R.& B. Sokhi-Bulley, Legaly Research Methodologies in European Union & International
Law: Research Notes (part 2), Journal of Contemporary European Research, vol 4, Issue 1, pp. 48-50.
14
Participare în data de 13 februarie 2014 la seminarul ERA (European Academy of Law), L’amélioration des
conditions des détention au niveau européen, Trier și în data de 14 noiembrie 2014 la seminarul ERA Aspects
spécifiques concernant les conditions de détention au niveau européen, Strasburg.

7
constatări, de a ști dacă jurisprudența Curții are efect asupra legislațiilor naționale pentru a
ameliora și a asigura în mod efectiv drepturile la intimitate ale deținuților.

După cum am afirmat deja, Curtea europeană a drepturilor omului a fost concepută la
inițiativa statelor membre pentru a da eficacitate drepturilor protejate de Convenție. Astfel, o
altă concluzie constă în faptul că judecătorul european nu beneficiază de o autonomie totală,
identică cu cea a judecătorului național15. Curtea este așadar constrânsă să respecte într-o
oarecare măsură suveranitatea statelor membre care se reflectă în marja de apreciere de care
beneficiază. Considerăm că această marjă de apreciere acordată statelor reprezintă o primă
provocare în protejarea drepturilor la intimitate garantată de articolul 8 din Convenție. Mai
mult, este vorba de legislația unui stat, o condamnare a Curții nu obligă cu nimic statele să își
modifice legislația, dacă acesta nu este angajamentul lor din preambulul și primul articol al
Convenției și să ia măsurile necesare pentru a le aplica. Ideea care se află la baza stabilirii
acestei marje de apreciere constă într-un raționament dublu. În primul rând sunt anumite aspecte
mai delicate față de care statele nu au ajuns la un consens la nivel european, la un numitor
comun al sistemelor juridice16, după cum am putut vedea pentru acela care este de exemplu cel
al dreptului la vizite conjugale. Este vorba de un domeniu în care legislațiile naționale sunt
perimate, învechite și profund ancorate în trecut.

Astfel, apreciem că este necesară o anumită încadrare a marjei de apreciere. În orice caz,
rolul jurisdicției europene este de a ghida statele membre ale Convenției la acest consens. O
atitudine mai fermă ar fi așadar de dorit. Cum să ajungă la acest consens dacă statele nu sunt
stimulate.

În al treilea rând, o altă concluzie indică faptul că protecția oferită de articolul 8 din
Convenția europeană a drepturilor omului persoanelor private de libertate, are o altă provocare
care constă în lipsa de precizării obligațiilor pozitive. Obligațiile pozitive deduse din
drepturile convenționale de către jurisdicția europeană îndrumă statele către rezultatele de atins.
Spunem «a îndruma» și nu a impune, căci după cum am putut observa în analiza jurisprudențială
din partea a doua a tezei, este vorba mai degrabă de o obligație de mijloace decât de rezultat.
Astfel, statele au o obligație de a pune în aplicare toate mijloacele adecvate17 pentru a ajunge la

15
C. Finance, Prison et Cour européenne des droits de l’homme, Mémoire Master de droit pénal et sciences
pénales, sous la direction de Cristina Mauro, Univ. Panthéon-Assas, 2010, p.34.

16
D. Spielmann, «Obligations positives et effet horizontal des dispositions de la Convention», en F.Sudre (dir),
L’interprétation de la Convention EDH, Bruxelles, Bruylant, 1998, p.141.
17
B.Belda, op.cit., p. 209.

8
o protecție efectivă a drepturilor la intimitate ale deținuților și dispun de o libertate mare în
alegerea mijloacelor. Dacă statul pârât dovedește că a implementat toate mijloacele rezonabile
într-o anumită situație, jurisdicția europeană nu va putea constata o încălcare a articolului 8.

În al patrulea rând, problema majoră a sistemului convențional este reprezentată în

opinia noastră de faptul că textul Convenției nu conține nici un articol care să se refere la
deținuți, în afara articolului 5. Într-adevăr modelul de protejare a drepturilor persoanelor private
de libertate propus de către Consiliul Europei nu se oprește la Convenție, ci trebuie să fie
combinat cu lectura jurisprudenței CEDO, lectura rapoartelor Comitetului pentru prevenirea
torturii și de asemenea consultarea Regulilor penitenciare europene la care am făcut referire de
mai multe ori în această expunere. Faptul că legiuitorul nu a redactat un text special pentru
persoanele private de libertate poate să însemne pe de o parte că înțelege să le ofere aceeași
protecție ca pentru persoanele libere. Pe de altă parte, acest lucru poate să semnifice de
asemenea că îi consideră o categorie nesemnificativă. Totuși este destul de clar că deținuții nu
se află pe un picior de egalitate cu cetățenii liberi și considerăm că în aceste circumstanțe un
text care le-ar consacra în mod expres drepturile ar fi binevenit.

Și în final, ultima concluzie pe care o tragem prin prisma demersului nostru e

reprezentată de faptul că statele nu au întotdeauna resursele și mijloacele necesare sau chiar
voința de a se achita de obligațiile lor decurgând din sistemul convențional. În concret, deciziile
Curții europene a drepturilor omului au o forță obligatorie și o dată condamnate, statele vor
trebui să restabilească drepturile deținuților a căror încălcare a fost judecată de instanța
europeană și să își modifice în acest sens legile și practicile. Astfel statul are interesul să pună
în aplicare soluțiile date de Curte pentru a evita o viitoare condamnare. Totodată, se poate
întâmpla ca autoritățile naționale să întârzie să adopte principiile jurisprudenței europene. Și să
presupunem că adoptă aceste principii la nivel național. Prin urmare, chiar dacă există cadrul
juridic necesar, dacă alegerea încarcerării și garanțiile ce o înconjoară sunt preconizate de
legiuitorul național în concordanță cu standardele europene, autoritățile publice trebuie totuși
să beneficieze de toate mijloacele materiale și umane necesare pentru a-și îndeplini obligațiile
privind respectarea drepturilor la intimitate.

Cu toate aceste obstacole în calea protejării drepturilor la intimitate ale persoanelor

private de libertate, apariția unei uniformizări europene pentru a concilia respectarea interesului
general al societății și umanizarea pedepselor privative de libertate se impune.

9
 Noul sens al pedepsei trebuie să fie resocializarea persoanei private de libertate,
bineînțeles păstrând ordinea și securitatea. Și dacă în teorie acesta pare simplu, în practică
punerea în aplicare a acestui obiectiv este cea care ridică probleme. Pedeapsa privativă de
libertate trebuie în prezent să se apropie de viața civilă pentru a putea să pregătească deținutul
să revină în societate după ce și-a executat pedeapsa la închisoare. Apreciem că este vorba de
o măsură protectivă a societății, căci dacă se lasă să iasă din închisoare persoane frustrate,
asuprite de sistemul penitenciar, probabil ca acestea vor comite din nou o infracțiune și să se
întoarcă în același loc. Astfel, ne întrebăm, care ar fi sensul pedepsei, dacă nu de a motiva și de
a schimba indivizii pentru a nu avea același comportament infracțional la ieșire din universul
închisorii? Prin urmare o primă soluție pe care o propunem este o justiție reparatorie.
Drepturile la intimitate nu trebuie marginalizate în favoarea cerințelor de securitate. Într-o
asemenea situație deținutul s-ar găsi într-o poziție de subordonare față de aceste cerințe. În plus
menținerea ordinii și securității nu poate fi atinsă decât cu cooperarea acestuia, și cum mai bine
de a face deținutul să coopereze decât prin intermediul unei politici de reinserție? Această
politică îi va permite persoanei private de libertate să își păstreze echilibrul psihologic. În plus,
faptul de a păstra legăturile cu familia, prietenii, de a păstra o anumită intimitate de către
deținuți, sunt recunoscute ca factori de reinserție18.

După cum am menționat deja, Convenția europeană a drepturilor omului nu conține

nicio prevedere expresă care să vizeze persoanele private de libertate. Față de această constatare
a carenței din Convenție, două soluții complementare pot fi propuse.

Astfel în lipsa prevederii relevante în CEDO, se dorește propunerea adoptării unui

protocol la Convenție sau poate un articol 8 bis care să se refere la drepturile deținuților și mai
ales la drepturile la intimitate. Interesul adoptării unui articol suplimentar sau a unui
protocol convențional se înțelege cu ușurință din faptul caracterului juridic restrictiv, prin
urmare probabil mai eficace în opinia noastră. Nu trebuie neglijate Regulile penitenciare
europene și Rapoartele CPT la care am făcut referire de mai multe ori în prezenta teză, care în
ciuda contribuției lor la întărirea drepturilor persoanelor private de libertate, nu rămâne totuși
decât soft law. Ne-am gândit de asemenea la posibilitatea de a adopta o Convenție de drept
penitenciar care ar viza în mod direct deținuții, dar dată fiind reticența anumitor state de a-și
vedea impuse norme supranaționale restrictive într-un domeniu pe care îl consideră încă prea

18
M. Pollak, L'expérience concentrationnaire. Essai sur le maintien de l'identité sociale, Paris, Métailié, 1990,
p.260.

10
sensibil după cum am putut observa de-a lungul demersului nostru, sunt șanse puține ca aceasta
să izbutească.

În lipsa punerii în conformitate sistematică și rapidă a sistemelor de drept naționale cu

deciziile Curții europene a drepturilor omului, o a doua soluție, care poate fi avută în vedere
după părerea noastră este instituția noilor mecanisme de supraveghere. Acestea vin să
completeze în mod util acțiunea CPT și a Comisarului drepturilor omului precum și inițiativele
anumitor organe naționale deja existente19. Cum mai bine să se îmbunătățească sistemul de
protecție al drepturilor deținuților dacă nu prin supravegherea directă a unităților penitenciare
pentru a vedea potențialele probleme care pot diminua protecția drepturilor la intimitate? În
plus, este posibil destul de adesea ca personalul din închisori să fie care nu respectă drepturile
persoanelor private de libertate. Prin urmare, în plus față de adoptarea unui protocol
convențional asupra drepturilor la intimitate ale deținuților, trebuie de asemenea să ne
preocupăm de personalul din închisori, de diferiți actori care lucrează zi de zi alături de deținuți
și inculpați, pentru a le schimba percepția despre lumea carcerală. Guvernele pot să se pună la
adăpost de o condamnare pentru propriile lor acțiuni, dar nu pot să controleze toate excesele
reprezentanților lor, precum personalul din sistemul penitenciar. Astfel o supraveghere directă
prin intermediul acestor noi mecanisme constituie cea mai bună soluție care poate fi avută în
vedere.

Dacă am propus soluții de a adopta la nivel european, nu trebuie neglijat nivelul

național, deoarece după cum am expus deja în prima secțiune, chiar dacă există un standard
foarte ridicat la nivel convențional european și o protecție efectivă a drepturilor la intimitate,
trebuie mereu ca statele să transpună aceste standarde. Persoana încarcerată determină astfel
nașterea unei răspunderi individuale din punctul său de vedere în sarcina statului. Astfel, trebuie
nu doar să se dea un sens perioadei de încarcerare, dar și să se reformuleze multiplele dispoziții
normative naționale care destul de adesea se dovedesc destul de rigide și restrictive dând
posibilitatea autorităților naționale să comită abuzuri. Această lucrare de fond implică
impunerea de limite foarte stricte puterii discreționare a autorităților naționale. Este vorba
mai exact de a orienta luarea de decizii regulamentare20 într-un sens în care să se respecte
drepturile la intimitate a persoanelor private de libertate. Astfel am propus în primul rând de a
recalifica prin intermediul legii la nivel național, misiunile administrației penitenciare și de a

19
M. Eudes, «La révision des règles pénitentiaires européennes, les limites d’un droit commun des conditions de
détention», Droits fondamentaux, nr. 6, ianuarie, decembrie 2006, p.14.
20
Comisia națională consultativă a drepturilor omului, op.cit., p 27.

11
le încadra foarte bine. De asemenea, dintr-o preocupare de armonizare a normelor naționale cu
cerințele europene, este necesar să se prevadă în comun atât principiile cu valoare legislativă ce
vizează întărirea protecției drepturilor deținuților și mai ales a drepturilor la intimitate, cât și
măsurile de punere în aplicare regulamentare.

În cele din urmă, pentru a răspunde problematicii pe care am ridicat-o la începutul

demersului nostru În ce măsură își păstrează deținuții drepturile la intimitate de când își
pierd libertatea de circulație, judecata Curții este următoarea: limitele drepturilor consacrate
de articolul 8 din Convenție sunt posibile, luând în considerare faptul că vorbim de un drept
relativ, dar acestea trebuie să răspundă unor criterii exigente. Ce trebuie să înțelegem prin
criterii exigente? Faptul că judecătorul european să ia în considerare și interesul general de a
păstra ordinea și securitatea când examinează dacă a existat o ingerință în dreptul garantat de
către articolul 8, dar că doar o necesitate imperioasă într-o societate democratică poate să o
justifice. Astfel, conștienți de importanța pentru persoana privată de libertate a nevoii de
intimitate, de a intra în relație cu apropiații săi și mai ales cu populația liberă, jurisdicția
europeană a reușit prin intermediul jurisprudenței sale și a metodelor sale interpretative să
concilieze cele două interese din joc. Trebuie astfel avut în vedere că nu doar familia nu trebuie
să fie frapată de pedeapsa la închisoare, dar în plus față de menținerea de legături familiale,
menținerea vieții private reprezintă o informație esențială pentru întoarcerea în bune condiții în
societate.

În ceea ce privește sistemul de drept român, noua reglementare care a început să se

aplice de la intrarea în vigoare a Noului Cod Penal21 și a Noului Cod de Procedură Penală22
arată o preocupare de a face legislația națională compatibilă cu dispozițiile Convenției.

Astfel, în materie de socializare, în ceea ce privește comunicarea cu exteriorul în scris

sau prin telefon și cu privire la aspectul intimității, detenția în penitenciare nu mai aduce alte
obstacole decât cele inerente unui regim restrictiv în care se asigură punerea în executare a
sancțiunilor pentru infracțiunile comise.

Toți deținuții au dreptul să trimită scrisori deși sunt supuși sancțiunilor disciplinare.
Astfel, se asigură o frecvență a vizitelor familiale și intime în așa fel încât să se asigure
efectivitatea vieții private în ciuda privării de libertate. În principiu, oricare ar fi regimul de

21
Noul Cod Penal publicat în Monitorul Oficial 510 din 24 iulie 2009.
22
Noul Cod de Procedură Penală publicat în Monitorul Oficial 486 din 15 iulie 2010.

12
executare al pedepsei, se implică deținutul în viața penitenciară și se menține comunicarea cu
alte persoane private de libertate.

Printre altele, după adoptarea normelor pentru punerea în executare a Legii 254/2013,
posibilitatea unei intervenții statale arbitrare este redusă prin intervenția judecătorului delegat
în toate aspectele de executare a pedepsei.

Elementul de noutate în demersul nostru e reprezentat pe de o parte de concepția

umanistă pe care am încercat să o atribuim pedepsei privative de libertate, și pe de altă parte
dintr-una din metodele utilizate în cercetarea doctorală – ancheta realizată în unitățile
penitenciare care ne-a ajutat foarte mult să înțelegem situația persoanelor private de libertate și
problemele întâmpinate de către acestea. În plus am abordat subiecte „tabu” în acest domeniu
ca sexualitatea sau dreptul la imagine a deținuților, subiecte care nu au fost studiate de către
doctrină.

Astfel, Ancheta23 asupra condițiilor de detenție din România, realizată în penitenciare,

a scos în evidență următoarele aspecte: infracțiunile au fost comise în cea mai mare parte din
cazuri de către persoane tinere (vârsta medie de detenție este de 35 de ani), necăsătorite și fără
venit stabil, de unde decurge necesitatea de a orienta sensul pedepsei asupra opticii de reinserție
socială; în același mod, cea mai mare parte a deținuților sunt bărbați, ceea ce arată o
predominanță masculină în mediul carceral și trage un semnal de alarmă asupra vulnerabilității
femeilor.

Rezultatele anchetei au scos în evidență condiții de detenție acceptabile, răspunsurile

favorabile depășind procentul de 50% din numărul de persoane chestionate; dreptul la viață
privată și familială este respectat în marea majoritate din cazuri, deși în anumite cazuri, destul
de rare, au putut fi înregistrate încălcări. Un aspect foarte important al anchetei realizate este
despre similitudinea dintre răspunsurile la întrebările comune, date de către deținuți și de către
personalul din administrația penitenciară. Ceea ce ni se pare de asemenea surprinzător este
faptul că persoanele private de libertate cunosc drepturile de care beneficiază în timpul detenției
(în jur de 90%), majoritatea declarând că au fost informate în acest sens, în principiu de către
personalul din penitenciare (mai mult de 60%).

Cu titlu de concluzie, considerăm că atât la nivel european cât și la nivel național a fost
o evoluție semnificativă a drepturilor persoanelor private de libertate, o deschidere către

23
Ca urmare a Anchetei privind opiniile despre condițiile de viață ale persoanelor private de libertate în România.

13
protecția drepturilor la intimitate garantate de articolul 8, dar există încă lacune de completat.
De asemenea, este important de precizat că exercitarea drepturilor omului de către deținut nu
va putea și nu va trebui niciodată să o egaleze pe cea a drepturilor omului aflat în libertate.
Oricum deținutul se află în acel loc pentru a-și plăti datoria către societate. Dacă i se oferă
aceleași posibilități de care oricare alt cetățean liber dispune, care ar fi atunci scopul pedepsei?
Aceasta ar încuraja delincvența. Dar, după cum spunea foarte bine Andrew Coyle, trebuie să
fie clar că „încarcerarea este cea care constituie pedeapsa, și nu tratamentul suferit în timpul
închisorii. Deținuții ajung în închisoare ca rezultatul unei pedepse impuse de autorități, și nu
pentru a fi pedepsit.”24

24
A. Coyle, Understanding Prisons: Key issues in Policy and Practice, ed. Open University Press, New York,
2005, p. 13.

14