Academia de Studii Economice, Bucureşti

Facultatea de Marketing

-Recenzie la Microeconomie-
Economia într-o lecţie
(Henry Hazlitt)

Pigulea Razvan

Anul I, Grupa 1713, Seria C

Facultatea de Marketing

2009
 Economia într-o lecţie
de Henry Hazlitt

Henry Hazlitt (1895-1993) a fost una dintre cele mai strălucite minţi ale
secolului XX. Scriitor, economist, filosof şi critic literar prolific, Hazlitt a fost un
apărător neobosit al principiilor liberalismului clasic şi un adversar redutabil al
etatismului, sub diversele sale forme – protecţionism, socialism sau keynesism.
Această lupta ideatică a fost purtata prin intermediul celor 18 cărţi pe care le-a
scris sau le-a editat şi al celor peste 10.000 de articole publicate în reviste şi ziare
prestigioase precum New Zork Times, Wall Street Journal, Newsweek sau
Freeman.

Economics in One Lesson (Economia într-o lecţie), cea mai cunoscută

lucrare a sa , a apărut în 1946, fiind tradusă în zece limbi şi tipărită în peste un
milion de exemplare. În paginile acestei cărţi, Hazlitt prezintă şi analizează o serie
de erori economice caracteristice atât neiniţiaţilor în tainele economiei cât şi – din
păcate- multor economişti profesionişti. Într-un stil clar şi concis – H.L. Mencken,
un alt mare jurnalist şi scriitor american, spunea despre el că reprezintă „ unul
dintre puţinii economişti care ştiu să scrie! -, explică modul în care multe dintre
intervenţiile guvernului în economie, sub diversele forme pe care le îmbracă –
lucrări publice, credite guvernamentale, „protecţia” acordată producătorilor interni
prin intermediul taxelor vamale, stabilirea unui salariu minim şi altele -, produc
efecte negative în lanţ la nivelul întregii societăţi.

Lucrarea de faţă este formata din douăzeci şi şase de capitole fiind

structurate în trei parti: partea I care cuprinde un singur capitol intitulat „Lecţia”,
partea a II-a – „Lecţia aplicată”-aceasta conţinând douăzeci şi patru de capitole şi
partea a III-a denumită „Lecţia după treizeci de ani”.

Prima ediţie a acestei cărţi, adică întâia parte şi cea de a doua, a apărut în
anul 1946, pentru ca partea a III-a să apară la un interval de treizeci şi doi de ani
faţă de primele două părţi. În această ultimă parte autorul doreşte să evidenţieze cât
de mult s-a învăţat din lecţia prezentată în paginile cărţii într-o perioadă de treizeci
şi doi de ani de la apariţia primei ediţii.

Prin intermediul acestei cărţi, autorul încearcă să atragă atenţia şi să

deschidă ochii celor interesaţi de fenomenele economice petrecute la nivelul unei
societăţi. Henry Hazlitt afirma despre critica sa: „ Am scris cartea aceasta pentru a
scoate în evidenţă principiile economice generale ţi urmările nefaste ale ignorării
lor, iar nu influenţa dăunătoare a unei legi oarecare[...]. Cartea este o analiză a
multor erori economice care s-au generalizat într-o măsura atât de mare încât au
devenit aproape o nouă credinţă.

„Hazlitt incearcă să demonstreze că vechile erori, nefiind corect identificate

sunt repetate în prezent şi, mai mult, sunt considerate chiar „inovaţii sclipitoare”.
De asemenea, Hazlitt precizează ca nu a dorit să analizeze greşelile anumitor
autori, ci erorile economice cel mai des întâlnite: „ Oricum, atunci când au ajuns să
fie foarte răspândite, erorile devin anonime”.

Partea întâi, care conţine un singur capitol, ″Lecţia″, sintetizeaza într-o

singură frază întreaga teorie economică: “Secretul ştiinţei economice constă în a
avea în vedere nu doar efectele imediate, ci şi pe cele de durată ale oricărei
acţiuni sau politici; el constă în descifrarea consecinţelor acelei politici nu
numai asupra unui grup, ci asupra tuturor grupurilor.”

În această lecţie de economie oferită de Hazlitt, acesta face referire la cauza

erorilor economice din viaţa de zi cu zi, şi anume la faptul că oamenii au tendinţa
de a vedea doar efectele imediate ale unei anumite politici sau numai efectele
acesteia asupra unui anumit grup. Ceea ce ar fi de preferat să facă economiştii buni
este să caute consecinţele pe termen lung ale unei politici, cele indirecte şi efectele
acestei politici asupra tuturor grupurilor.

În capitolele cele ce urmează, din partea a doua, Hazlitt dezvăluie şi

analizează astfel de erori economice prin intermediul unor exemple concrete,
pentru că: „ Lecţia de economie nu-şi va atinge scopul, iar erorile vor continua sa
se manifeste fără a fi recunoscute ca atare, dacă nu sunt exemplificate[…]. Prin
intermediul exemplelor putem invăţa cum să depistăm şi să evităm erorile.
 Astfel, capitolul al doilea intitulat “Geamul spart” reprezintă un exemplu
simplu ce face referire la spargerea unui geam.

Autorul face o supoziţie asupra faptului ca un derbedeu a aruncat cu o

cărămidă în fereastra unei brutării, aceasta spargându-se iar baiatul vinovat de
lucrul acesta fuge. Mulţimea care se strânge la faţa locului începe să faca reflecţii
filosofice “cu satisfacţie ascunsă”la geamul spart şi la cioburile de sticlă răspândite
pe pâine şi pe plăcinte. Concluzia la care se ajunge este aceea că până la urmă tot
răul este spre bine întrucât acum geamgiul va avea de lucru. Urmează o adevărată
analiză asupra acestei idei. Astfel, având în vedere ca un geam ar costa 250 de
dolari brutarul va fi nevoit să scoată acesti bani din buzunar pentru a înlocui
geamul spart, pe cand geamgiul va avea cu 250 de dolari in plus pentru a putea
plăti altor negustori, iar aceştia vor avea la rândul lor cu două sute cincizeci de
dolari mai mult de cheltuit şi aşa mai departe. Până la urmă tot răul este spre bine
deoarece dacă nu s-ar sparge niciodată ferestrele , fabricile de sticle nu ar mai avea
câştiguri. Geamul spart va continua să constituie sursă de bani şi de locuri de
muncă , în cercuri din ce în ce mai largi. Concluzia la care se ajunge este aceea că
micul derbedeu care a azvârlit cărămida n-a fost nici pe departe o ameninţare
public, ci un binefacător pentru întreaga comunitate. Mulţimea are dreptate dacă
privim situaţia din acest punct de vedere.

În schimb, daca privim lucrurile din altă perspectivă brutarul va pierde cei
250 de dolari pe care ii avea planificaţi pentru achiziţionarea unui costum, el fiind
nevoit să renunţe la acesta pentru a putea inlocui vitrina spartă.

În concluzie , geamgiul câştigă de lucru atât cât pierde croitorul iar noul loc
de muncă nu a fost creat. Mulţimea a luat în considerare numai două din părţile
puse în relaţie de acest incident:geamgiul şi brutarul.

Întâmplarea ce priveşte spargerea geamului scoate în evidenţă faptul că

“oamenii văd doar ceea ce le apare direct în faţa ochilor”. Totodata aceasta
reprezintă o eroare elementară, ea fiind des întâlnită în trecut.

Distrugerea geamului va avantaja geamgiul, insă toata această întâmplare

transpusă în realitate reprezintă o reorientare către alte produse. Adevărul este că
“distrugerea fără sens a oricărui lucru valoros reprezintă o pierdere netă, o
nenorocire, uneori chiar un dezastru şi oricare ar fi consideraţiile în favoarea
distrugerii , într-un caz sau în altul , ea nu poate constitui niciodată, pe ansamblu, o
cale spre prosperitate sau o binefacere”.

Referitor la erorile prezentate şi descrise, o primă eroare o constituie

folosirea termenilor abstracţi cum ar fi „colectivitate”, „naţiune” şi ignorarea
persoanelor care le compun şi le oferă semnificaţie. Nevoia nu trebuie confundată
cu cererea deoarece cererea nu presupune nu numai nevoia, ci şi o putere de
cumpărare corespunzătoare. Distrugerea fără sens a unui lucru valoros este mereu
o pierdere netă , distrugerea reprezentând o cale spre prosperitate. De asemenea
Hazlitt face referire şi la ostilitatea guvernului în domeniul afacerilor: guvernul nu
împrumută şi nu oferă niciodată nimic fără să ia ceva în schimb. Acest fapt atât de
valabil pentru subvenţiile guvernamentale , cât şi pentru împrumuturi. Guvernul nu
poate acorda un ajutor financiar afacerilor dacă nu a dobândit mai întâi sau în cele
din urmă , tot atât de mult de pe urma lor.

Aşadar, ni se vorbeşte despre investiţiile publice (construirea de drumuri,

poduri, clădiri ce adăpostesc organe legislative) privite ca o metoda de a genera
locuri de munca. Dar atunci cand scopul principal este crearea de locuri de muncă
nu se mai urmareşte necesitatea unei investiţii iar rezultatul este plasarea unei sume
de bani într-un mod ineficient. Cu aceasi suma de bani s-ar fi putut crea ceva util
pentru comunitate. În acest context ar fi fost mai benefic chiar să nu se
construiasca nimic iar populaţia să folosească banii pentru a-şi satisface nevoile
proprii. Astfel cererea ar fi crescut în anumite sectoare şi implicit si cererea de
munca.
De asemenea, se aduce în discuţie si subiectul impozitării, marcând faptul ca
acestea descurajează producţia. Impozitarea este indispensabilă pentru îndeplinirea
unor funcţii guvernamentale de bază. Dar o impozitare excesivă duce la
descurajarea producţiei şi la un grad scăzut al ocupării forţei de muncă în sectorul
privat. Rezultatul pe termen lung constă în impiedicarea consumatorului de a
obţine produse mai bune şi mai ieftine.
O altă eroare tratată este considerarea mecanizării „ Blestemul
mecanizării”ca fiind una din sursele şomajului. Faptul că se introduc maşini mai
productive nu este o cauză de creştere a şomajului şi a sărăciei ci o realizare , un
progres , maşinile aducând o creştere in producţie şi în îmbunătăţirea nivelului de
trai, ducând totodată la creşterea salariilor reale. Anumite practici sindicaliste cum
ar fi: diviziunea arbitrară a muncii sau reducerea săptămînii de lucru , orientate
spre crearea de locuri de muncă şi prevenirea şomajului nu fac decât să ducă la
creşterea costurilor de producţie , scăderea volumului de muncă şi realizarea unei
cantităţi mai mici de bunuri. Totodată, accentul nu trebuie să cadă pe ocuparea
deplină a forţei de muncă , ci pe maximiyarea producţiei.

În ceea ce priveşte demobilizarea soldaţilor şi a funcţionarilor publici de

care nu este nevoie, atunci când se propune acest lucru se nasc temeri legate de
apariţia şomajului , temeri cauzate de faptul că se ţine cont de efectele acestei
acţiuni asupra celor menţionaţi. Se omite, însă că prin demobilizarea lor,
contribuabilii vor dispune de o cantitate suplimentarăde bani folosită inainte pentru
susţinerea acestora şi carea cum va fi utilizată pentru cumpărarea unui volum mai
mare de bunuri, ce duce la creşterea cererii civile , oferindu-se locuri de muncă
suplimentară reprezentată de cei demobilizaţi.

Hazlitt tratează de asemenea şi problema taxelor vamale, considerând greşită

gândirea că această chestiune a taxelor vamale constituie un conflict între
interesele producătorului şi cele ale consumatorului, analizează atât efectele
efortului guvernului de a fixa preţurile bunurilor de consum deasupra nivelurilor pe
care le-ar fi stabilit piaţa liberă , cât şi unele rezultate ale încercărilor guvernului de
a menţine preţul bunurilor de consum sub nivelul stabilit de piaţă. Astfel,
intervenţia guvernului pentru creşterea sau scăderea preţurilor nu va duce decât la
o creştere a şomajului şi la o reducere a producţiei în raport cu nivelurile pe care
le-ar fi înregistrat în alte condiţii.

O formă specială de control al preţurilor de către guvern este controlul

nivelului chiriilor caselor , subiect abordat de către autor în lucrarea sa,. Controlul
chiriilor afectează pe termen lung intr-o manieră negativă atât chriaşii , cât şi
proprietarii. De asemenea , între diferitele sectoare ale economiei există o strânsă
legătură, prin urmare fiecare decizie importantă luată într-un anumit sector este
afectată şi afectează şi deciziile luate în celelalte sectoare. Este esenţial ca pentru
vigoarea unei economii dinamice sectoarele slăbite să fie lăsate să dispară iar cele
în expansiune să se dezvolte pentru ca sectoarele slăbite să nu absoarbă forţa de
muncă şi capitalul care ar trebui eliberate pentru sectoarele în dezvoltare. Doar
sistemul preţurilor este capabil să rezolve problema extrem de dificilă de a decide
exact, pentru zeci de mii de mărfuri şi servicii distincte, în ce cantităţi relative ar
trebui produse.
 Adoptarea de legi de către Guvern menite să fixeze nivelul minim al
salariilor sau să-l crească pe cel deja existent determină creşterea şomajului şi
reducerea produţiei. Cea mai bună modalitate de a mări salariile reale este de a
creşte productivitatea muncii, în timp ce încercarea de a creşte salariile prin
intervenţia Guvernului este cea mai dăunătoare.

Referindu-se la sindicate autorul concluzionează că acestea nu pot să asigure

pe termen lung şi pentru absolut toţi muncitorii o creştere a salariului real. Salariile
optime pentru forţa de muncă nu sunt cele mai mari salarii, ci acelea care permit o
producţie maximă în condiţiile date şi eliminarea şomajului. Cele mai potrivite
niveluri de profituri nu sunt nivelurile cele mai scăzute, ci acelea care încurajează
cât mai mulţi indivizi să devină întreprinzători sau să-şi sporească numărul
salariaţilor.

Inflaţia este o altă problemă tratată într-un capitol separat care descurajează
economisirea şi chibzuinţa, distruge stabilitatea tuturor relaţiilor economice,
încurajând cheltuielile şi risipa în general. Politica de economisire este atât în
interesul indivizilor cât şi în interesul naţiunii. Economiştii clasici au arătat că cel
care economiseşte raţional facându-şi rezerve pentru viitor nu dăunează ci ajută
întreaga comunitate. Hazlitt spunea că „nicio ţară nu e capabilă să înveţe din
experienţa altor ţări şi nicio generaţie nu învaţă de la înaintaşi. Fiecare ţară şi
fiecare generaţie aleargă după acelaşi miraj. Toţi muşcă din acelaşi fruct al Mării
Moarte care, odată ajuns în gură, se transformă în cenuşă şi praf. Căci este în
natura inflaţiei să dea naştere la iluzii.” În societatea actuală un argument puternic
ce se aduce în favoarea inflaţiei este acela că „face industria să funcţioneze”, că va
salva pierderile cauzate de stagnarea economică şi va duce la „eradicarea
şomajului”. „Acest argument are la origine eroarea de a confunda banii cu bogăţia
reală”.

În partea a treia a cărţii autorul îşi pune problema despre „Cât s-a învăţat
din lecţia prezentată în paginile cărţii în această perioadă?”, referindu-se aici la
intervalul de 32 de ani între cele două apariţii ale cărţii. Autorul ajunge la
concluzia că nu s-a învăţat nimic din lecţia sa de economie, cel mai sugestiv
exemplu fiind cel al inflaţiei.
 Dacă trecem în revistă toate capitolele cărţii, constatăm că, practic, se
continuă aplicarea aceloraşi politici ca şi la momentul primei editări a cărţii, dar
acum cu o şi mai mare obstinaţie.

Consider cartea lui Henry Hazlitt ca fiind deosebit de utilă economiştilor

dar şi persoanelor neiniţiate în acest domeniu, ea constituind un excelent început
pentru cei care vor să deprindă tainele ştiinţei economice.

Cartea este scrisă intr-un limbaj uşor accesibil, abordabil şi de aceia care nu
sunt încă iniţiaţi în taina economiei, prezentând idei clare şi concise.

Henry Hazlitt subliniază faptul că atunci când studiem efectul unei politici
sau al oricărui proiect economic trebuie să luăm în calcul nu numai consecinţele
imediate , ci şi pe cele de perspectivă, nu numai efectele asupra unui grup anume,
ci cele produse asupra tuturor. De asemenea Hazlitt atrage atenţia asupra repetării
continue a greşelilor din domeniul economic şi nu numai facând trimitere la
Santayana care spunea “Cei care nu-şi amintesc trecutul sunt sortiţi să îl repete.”