CUPRINS

1.Teoria respectului.......................................................................................................................2

2. Concepția morală lui Kant........................................................................................................7

Concluzii.........................................................................................................................................9

Bibliografie...................................................................................................................................10
 1.Teoria respectului
Respectul reprezintă atitudinea sau sentimentul de apreciere, stimă și considerație față
de o persoană, o idee sau o instituție. [1]Acesta poate fi exprimat verbal sau prin gesturi.
Respectul reprezinta o valoare morala care se manifesta in multiple feluri. Respect inseamna
sa ne manifestam politicos si amabil in relatie cu ceilalalti. De asemenea, respectul se observa
si in modul în care vorbim, aratand intelegere, corectitudine, punctualitate, apreciere si grija
pentru comportamentele si sentimentele interlocutorilor. Respectul se manifesta nu numai fata
de sine sau de ceilalti oameni, dar si fata de comunitate. Respectul pentru comunitate se poate
manifesta prin: cunoasterea realizarilor si promovarea traditiilor comunitatii, purtarea cu
mandrie a numelui si a portului popular.

Cristian Țurcanu consideră că calitatea cea mai importantă care se află la baza oricărei
construcții sociale este respectul. Pentru marea majoritate a oamenilor este dificilă
manifestarea continuă a unei stări de iubire, însă respectul se poate manifesta continuu.
Pornind de la cea mai mică structură socială, care este relația dintre doi oameni și pînă la cea
mai amplă construcție socială, lumea în ansamblul ei, toate apelează la respect pentru a putea
funcționa. Fără respect este imposibil să faci să funcționeze și să dureze o relație între doi
oameni sau viața unei comunități mai mari. Pornind de la grupurile criminale de tip mafiot și
pînă la comunitățile spirituale cele mai înalte întîlnim aceeași calitate de bază între membrii
lor: respectul. Diferența este că, în cazul unora respectul este impus și se manifestă însoțit de
teamă, în cazul celorlalte respectul este oferit și însoțit de admirație și uneori chiar de iubire.

Din punctul meu de vedere, o comunitate armonioasă și sănătoasă este aceea care se
bazează pe respectul primit/oferit spontan cu admirație și iubire, ca recunoaștere a valorii și a
manifestării încrederii. O formă aparte de respect este respectul față de funcțiile cu autoritate.
Cel mai adesea, respectul față de funcție sau autoritate este formal, artificial, fals, fiind însoțit
de frică sau lingușeală. Tocmai existența acestor forme artificiale de respect, au condus treptat
la pierderea încrederii oamenilor în puterea respectului real și, astfel, a început treptat
neglijarea acestuia. Cu atît mai mult s-a erodat încrederea oamenilor în respect, cu cît funcțiile
din diferite compartimente sociale au fost ocupate de oameni slabi și fără valoarea necesară
funcției respective.

Se mai spune că respectul nu îl primești aprioric, ci trebuie să ți-l cîștigi. Este o

afirmație gresită. Există forme de respect care trebuie oferit spontan și aprioric – cel puțin
pînă la proba contrarie: respectul bazat pe vîrstă, respectul bărbaților față de femei, respectul
pentru funcție sau profesie. Aceste forme de respect ar trebui manifestate aprioric, însă
oamenii respectivi ar trebui să arate ulterior că merită respectul nostru. Deci, respectul poate fi
cel mult pierdut, dar nu cîștigat. Sînt oameni care luptă în viață pentru a cîștiga respectul
celorlalți. Este greșit, este doar o dovadă de orgoliu și egoism dacă aspiri la respectul celorlalți
și cauți să ți-l cîștigi prin tot felul de mijloace. Chiar și actele de caritate dacă le faci pentru a
cîștiga respect, pentru a fi numit un “om respectabil” sînt dăunătoare sufletului și nu pot să
conducă la ceva bun pe termen lung. De asemenea, greșesc și cei care se manifestă fără
respect față de ceilalți pentru că ei consideră că ceilalți nu au făcut încă nimic pentru a “a le
cîștiga” respectul. Aprioric trebuie să manifestăm respect pentru toți. Trebuie să pornim
mereu de la prezumția că fiecare  om este respectabil, chiar dacă, ulterior, unii oameni nu se
ridică la înălțimea respectului nostru față de ei.

Buna creștere sau bunul simț se recunoaște prin faptul că ești plin de respect în relațiile
cu ceilalți. Respectă tot ceea ce te înconjoară și mai ales respectă valoarea izvorîtă din
muntele virtuților, oriunde o vei întîlni. [5 ]

După Ursula Sander respectul reprezintă unul dintre pilonii de bază ai oricărei relații.
Fie că vorbim de relațiile interpersonale, de cuplu sau muncă, respectul este motorul care îi
face pe oameni să construiască împreună lucruri, să se simtă demni și valoroși, să trăiască în
armonie.

A respecta pe cineva înseamnă a-i respecta credințele și valorile, a i le recunoaște, a le

accepta, chiar dacă nu ești de acord cu ele. Înseamnă a avea răbdare să-l asculți, să încerci să-l
înțelegi fără a emite judecăți de valoare sau critici. Cu toții ne dorim să fim ascultați,
respectați, acceptați pentru ceea ce suntem noi, pentru individualitatea noastră. Respectul
înseamnă, de fapt, acceptarea diferențelor dintre noi. Înțelegerea faptului că opiniile
noastre, viziunea noastră despre lume și viață, modul în care am ales să trăim, nu reprezintă
un adevăr absolut după care toți ceilalți ar trebui să se ghideze. Reprezintă doar percepția
noastră subiectivă care s-a format în urma felului în care am fost crescuți, educației și
experiențelor noastre.
. Să-ți asumi greșelile, să înveți din ele, să-ți asumi responsabilitatea pentru viața
ta. Să ai încredere în tine și, chiar dacă mai ai de lucrat la acest aspect, să-ți fii alături și atunci
când cazi, când greșești. Să nu te judeci prea aspru, să nu te condamni. Să te ridici, să te
scuturi de praf și să mergi înainte. Respectul de sine înseamnă să-ți onorezi trupul acordând
atenție nevoilor sale, felului în care te hrănești, faci mișcare, dormi, te relaxezi; să-ți hrănești
mintea cu informații de calitate, să cauți să te dezvolți în permanență, să-ți faci planuri și
obiective, să pui în fiecare zi câte o cărămidă la îndeplinirea visurilor tale. [6]
 Punctul meu de vedere este că înainte de a veni la întrupare, noi suntem cei care ne
alegem familia în care să ne naștem și, implicit, realitatea experimentată în care să creștem.
Părinții nu sunt nici răi, nici buni, sunt ai noștri și-atât, iar evoluția spirituală presupune
renunțarea la dualitate…părinții sunt cei pe care noi i-am ales. Autoeducația este ceea ce ne
aparține ca lucrare din momentul în care ne trezim, felul în care decidem să ne organizăm
propria viață, ce fac eu cu mine, cum mă modelez, fiindcă fiecare are Calea lui și are anumite
experiențe prin care sufletul și-a propus să treacă. Faptul că sunt oameni ce nu se trezesc
spiritual în această viață, nu înseamă că sunt inferiori altora care sunt în proces de ascensiune,
căci fiecare suflet are alegerile lui pentru care-și va suporta propriile consecințe. Fac parte
dintre cei care au primit suficiente coerciții de la părinți, cât să fi crescut un matur victimă, dar
tot ce am trăit știu că mi-a folosit pentru ca azi să fiu Eu.
Cred că e important pentru sufletul fiecăruia ca, până îi mai avem în viață, să ne iertăm
părinții și nu doar în mintea noastră și pur și simplu să avem o discuție blândă, în care să le
spunem tot ce avem pe suflet nerostit de mulți ani în urmă, să le spunem că îi iertăm pentru tot
ce credem noi că ne-au greșit, să-i rugăm să ne spună tot ce au ei pe suflet și să-i rugăm să ne
ierte pentru tot ce cred ei că le-am greșit. Vă rog, chibzuiți și faceți acest gest cuminte al
iertării reciproce, dar cu sufletul deschis, cât încă mai sunt în viață. Eliberați-vă și ușurați-vă
sufletul unii altora, cât încă sunteți pământeni. „Cel mai mare păcat este neiertarea” – Arsenie
Boca
Dacă vrem ca edificarea, susţinerea, apărarea, promovarea şi afirmarea demnităţii
umane să funcţioneze (adică să devină o convingere şi, prin consecinţă, o practică stabilă a
fiecăruia dintre noi), atunci este important şi necesar să avem în vedere apropiata/strânsa ei
relaţie cu edificarea, susţinerea, apărarea, promovarea şi afirmarea respectului dintre oameni.
Deopotrivă, dacă vrem ca, realmente, respectul interpersonal să prindă viaţă, atunci este
important şi necesar să avem în vedere protejarea şi realizarea – oriunde şi oricând (în spaţiu
şi timp) a – demnităţii umane. Pe scurt, şi din această perspectivă, pentru a exista, demnitatea
umană cere, ca o condiţie de prim rang, respectul interpersonal. Drept urmare, în condiţiile în
care educaţia are ca prioritate fundamentală şi incontestabilă edificarea, protejarea şi
afirmarea demnităţii umane, înseamnă că ea are, în egală măsură, ca prioritate fundamentală şi
incontestabilă edificarea, protejarea şi afirmarea respectului între oameni. Ca şi în cazul
conceptului de demnitate umană, şi cel de respect interpersonal este un concept pe cât de
complex, pe atât de profund, pe care, marea noastră majoritate, ţinem să credem că îl
cunoaştem şi să-l invocăm frecvent în convorbirile şi interacţiunile noastre sociale, dar care,
în fond, ne rămâne inaccesibil sau la un nivel de înţelegere superficial, improvizat,
conjunctural. De aici, derivă, pentru (foarte) mulţi dintre noi, faptul că nu ştim ce presupune
acest uzitat concept şi, drept consecinţă, nu ştim ce să pretindem de la ceilalţi sau cum să ne
comportăm noi înşine în relaţiile (cotidiene) cu ei. în acelaşi context, este demn de menţionat
şi faptul că între respectul interpersonal şi relaţia interpersonală există o legătură organică,
profund necesară, indisolubilă. Am putea spune că există o legătură atât de strânsă, încât să
remarcăm faptul că acolo unde există relaţie umană există întotdeauna şi respect, după cum
acolo unde există respect, putem constata şi/sau accepta o relaţie umană. în alţi termeni, vrem
să spunem că acolo unde nu există respect interpersonal, nu există – şi nici nu poate exista
niciodată – o relaţie între oameni. Drept urmare, orice interacţiune interpersonală unde nu
există respect este o interacţiune degradată, compromisă, ruinătoare, subumană, necivilizată,
barbară. Ca să ne apropiem cât mai mult de semnificaţia conceptului de respect, pe de o parte,
şi pentru a ne comporta în cunoştinţă de cauză, potrivit unor inerente cerinţe specifice lui, şi
pentru ca, în felul acesta, respectul însuşi să fie (în act) cât mai prezent în realitatea noastră
socială, pe de altă parte, avem nevoie să-l definim, să-l scoatem din înţelegerea tacită, difuză,
diluată. Astfel, pentru P. Sánchez şi colaboratorii săi (2009), respectul înseamnă „a accepta şi
a înţelege felul în care sunt ceilalţi, înseamnă a accepta şi a înţelege modul lor de gândire,
chiar dacă nu este asemănător cu al nostru, chiar dacă, din punctul nostru de vedere, greşesc”
[4, p. 82]. în ceea ce o priveşte, I. Filliozat (2011) consideră că respectul înseamnă „să priveşti
fără să judeci” [Pentru psihoterapeuta franceză, respectul nu permite nici judecata rapidă, nici
comportamentul automat, ci ne obligă să ascultăm ce vrea celălalt să exprime, să încercăm să
înţelegem sensul a ceea ce manifestă el [ibidem]. Analizând şi corelând cele două puncte de
vedere, putem observa faptul că ambele: propun o înţelegere de lucru, contextual-expeditivă a
conceptului de respect; concep respectul în vecinătatea conceptelor (şi a comportamentelor)
de toleranţă şi de acceptare interumană, cu riscul de a-l dizolva în acestea. în ceea ce ne
priveşte, noi am desluşit şi propunem (fără pretenţia de a le fi epuizat) următoarele dimensiuni
ale respectului între oameni: a. Grija pentru propriul comportament în raport cu celălalt,
întemeiat pe (şi orientat de) bunele maniere. Respectul presupune politeţea (cuvânt, parcă, din
ce în ce mai rar întâlnit în vocabularul şi gândul nostru de zi cu zi), bunele intenţii. Potrivit lui
A.C. Grayling (2009), politeţea cuprinde „un sistem de atitudini şi de practici care oferă
modalităţi de a ne trata între noi cu o anumită consideraţie, grijă, atenţie” [3, pp. 155-156].
Chiar dacă se poate întâmpla ca „ceea ce un grup consideră ca fiind un comportament
politicos sau cuvenit, altul ar putea să-l considere nepoliticos şi ciudat” [1 p. 25], totuşi toate
societăţile şi, implicit, culturile par să aibă noţiuni despre ceea ce este politicos în anumite
contexte. A fi politicos, manierat înseamnă „manifestarea consideraţiei faţă de celălalt”,
respectarea unui ansamblu de „standarde sociale convenţionale” [idem, p. 27]. Pe scurt, grija
pentru propriul comportament relaţional se referă la îngrijirea noastră atitudinală (îngrijire din
care derivă o stare de siguranţă, de previzibilitate, de tratament omenos şi de confort psihic).
b. Propria îngrijire fizică, corporală, vestimentară – ceea ce înseamnă menţinerea
igienei trupeşti şi o vestimentaţie curată şi decentă.
c. Grija pentru celălalt, astfel încât să-i creăm sentimentul că este tratat ca fiinţă umană
şi să contribuim, totodată, la realizarea confortului lui interior. Aceasta presupune: a-i aprecia
munca, activitatea, contribuţia (personală); a-l trata cu maximă atenţie şi seriozitate; a-i fi
recunoscător, ori de câte ori situaţia, împrejurarea, evenimentele au cerut-o/o cer; a-i da
încredere în el, în propriul potenţial, în propriile capacităţi; a fi punctual; a-i preţui celuilalt
timpul şi, implicit, a-i preţui viaţa; a nu-i pretinde, ci a-l ruga; a nu-i impune, ci a ţine seama
de opţiunile, punctele celuilalt de vedere şi a-i împărtăşi onest părerea în legătură cu ele; a
empatiza cu stările lui interioare, a nu-i trece cu vederea lumea interioară, sufletească; a-i fi
(pe cât posibil) aproape; a ne simţi alături, de nădejde, de încredere (a nu se simţi abandonat,
trădat); a-i sesiza identitatea/individualitatea şi a-i transmite că ne preocupă împlinirea
propriei lui personalităţi; aceasta ne-ar putea cere: să nu-l minimalizăm, să nu-l etichetăm, să
nu-l stigmatizăm, să nu-l ignorăm, să nu-l luăm în derâdere; a-i proteja intimitatea, a-i
împărtăşi mărturisirile şi a practica, întotdeauna, confidenţialitatea; a nu ne bate joc/a nu
profita de bună-credinţa şi de bunăvoinţa celuilalt; a nu ne crea privilegii atunci când am
putea s-o facem, în detrimentul celuilalt; a nu-l sfida pe celălalt, a nu-l batjocori; a-i acorda
celuilalt aceeaşi valoare/aceeaşi însemnătate precum nouă înşine; a-i acorda toată atenţia pe
care o merită orice persoană; a-l lăsa pe celălalt să îşi exercite controlul asupra propriei sale
vieţi; a-şi manifesta întreaga capacitate de a-şi organiza şi conduce viaţa aşa cum crede de
cuviinţă; a-şi simţi, atunci când este cu noi, valoarea proprie.
d. Comunicarea îngrijită, care presupune: vocabular îngrijit, fără replici vulgare,
triviale, jignitoare; ascultare onestă, atentă, empatică, de bună-credinţă a celuilalt; ton cald,
rezervat/ponderat, cumpătat; tratarea serioasă a ideilor, afirmaţiilor, convingerilor şi
rezervelor/îndoielilor celuilalt.
e. Autocontrolul, care este alimentat de respectul de sine. Respectul de sine dă
consistenţă şi consecvenţă autocontrolului în relaţia cu celălalt. Toate aceste dimensiuni ale
conceptului de respect interpersonale reprezintă, ca şi în cazul caracteristicilor conceptului de
demnitate umană, coordonate esenţiale, de prim rang, în conceperea şi practicarea – în orice
timp şi în orice spaţiu sociocultural a – educaţiei.
2. Concepția morală lui Kant
Immanuel Kant a fost un filosof german şi unul din cei mai mari gânditori din
perioada iluminismului în Germania.Totodată Kant este socotit unul din cei mai mari filosofi
din istoria culturii apusene. Ideile reflectate în operele sale au fost dintre cele mai
variate:teoria cunoaşterii,probleme de etica,concepţia politică,estetica etc. În ceea ce priveşte
problemele de etică, filosoful prezintă în două lucrări şi anume "Fundamentarea metafizicii
moravurilor" (Grundlegung zur Metaphysik der Sitten, 1785) şi "Critica raţiunii practice"
(Kritik der praktischen Vernunft, 1788) sistemul său etic, care se bazează pe convingerea, că
raţiunea este cea mai înaltă instanţă a moralei. Din acest punct de vedere, există două moduri
în luarea unei decizii dictate de voinţă: un imperativ condiţionat sau ipotetic, care decurge
dintr-o înclinare subiectivă şi urmează un anumit scop individual, şi un "imperativ categoric",
care se supune unei legi obiective, universal valabilă şi necesară. Kant formulează astfel
principiul "imperativului categoric", considerat ca fundament al moralei: "Acţionează în aşa
fel, încât maxima acţiunilor tale să poată fi impusă ca lege universală".

Afirmatia filosofului că “datoria este necesitatea de a îndeplini o acţiune din respect

pentru lege” este o pledoarie pentru legea morală kantiană şi pentru „epicentrul” întregii
construcţii kantiene adică conceptul de datorie. Autorul operează cu distincţia dintre acţiunile
conforme cu datoria şi acţiunile din datorie. Acesta nu dezaprobă acţiunile conforme cu
datoria, însă afirmă că valoarea morală este proprie doar celor din datorie, deoarece imboldul
celor dintâi poate fi lipsit de receptivitate faţă de morala adevărată .

În lucrarea „Întemeierea metafizicii moravurilor”, autorul afirmă că „din dragoste

pentru oameni voi admite că cele mai multe dintre acţiunile noastre sunt conforme cu datoria,
dar dacă examinăm mai îndeaproape năzuinţele şi tendinţele lor, întâlnim pretutindeni
scumpul Eu, care iese totdeauna la iveală; pe el se întemeiază intenţia lor, şi nu pe porunca
severă a datoriei, care ar cere de multe ori abnegaţie”. Din literatura de specialitate se
desprinde ideea că pentru Kant, datoria semnifică necesitatea de a îndeplini o acţiune din
respect pentru legea în sine, iar a acţiona moral presupune a acţiona din datorie, din respectul
pur pentru legea morală în sine.

În lucrarea „Critica raţiunii practice”, autorul delimitează graniţa între legalitate şi

moralitate: „conceptul de datorie reclamă deci acţiunii în chip obiectiv acordul cu legea, iar
maximei ei îi reclamă subiectiv respectul pentru lege, ca fiind unicul mod de determinare a
voinţei prin lege. Pe aceasta se bazează conştiinţa de a fi acţionat conform datoriei sau de a fi
acţionat din datorie, adică din respect pentru lege; primul mod de a acţiona (legalitatea) este
posibil şi atunci când numai înclinaţiile ar fi fost principiile determinante ale voinţei, dar cel
de-al doilea (moralitatea), valoarea morală, trebuie să fie situată exclusiv în aceea că acţiunea
are loc din datorie, adică numai de dragul legii”.

Aşadar, pentru întelegerea conceptului de datorie în doctrina kantiană, trebuie să

percepem legalitatea precum conformitatea exterioară cu datoria, iar moralitatea drept
conformitatea interioară a acţiunilor cu principiul datoriei, din imperativul reverenţei pentru
datoria în sine.

Afirmaţia filosofului aceea că” acţiunea făcută din datorie îşi are valoarea ei morală nu
în scopul care trebuie atins prin ea,ci in maxima de care este determinată”consider că face
referire la faptul că această valoare nu depinde deci de realitatea obiectului acţiunii, ci numai
de motivul în virtutea căruia a fost împlinită acţiunea, fără a ţine seama de niciunul din
obiectele râvnirii.

Imperativele sunt propoziţii prescriptive; semnul lor distinctiv e cuvântul „trebuie”.

Kant divide imperativele în două clase: imperative ipotetice şi imperative

categorice. Imperativele ipotetice au o formă condiţională: „Trebuie să vrei (să faci) X

dacă vrei să realizeze scopul Y”. De exemplu „Trebuie să fii cinstit cu clienţii dacă vrei să ai
vânzare”. „Trebuie să vrei (să faci) acţiunea X” se numeşte „forma” imperativului iar partea
care se referă la scop se numeşte „materia” imperativului. De aici terminologia conform
căreia imperativele ipotetice sunt materiale, pe când cele etice sunt formale.Căci imperativele
etice sunt categorice, necondiţionate, absolute; ele reţin numai „forma” imperativului. Un
imperativ categoric e aşadar o propoziţie de tipul: „Trebuie să vrei (să faci) X” . Scopul
subiectiv („materia”) lipseşte din structura sa. De exemplu, „Trebuie să fii cinstit”.Aceasta
afirmatie spune, mai întâi, că trebuie să fii cinstit indiferent de consecinţe(căci scopul
subiectiv lipseşte, nu întâmplător consecinţele acţiunii sau scopurile subiective ale agentului
sunt irelevante sub aspect moral). În al doilea rând, se întelege faptul că trebuie să se facă X
chiar dacă nimeni nu face efectiv X. Cuvântul "trebuie" semnifică o necesitate practică, deci
semnalează aplicarea imperativului la orice fiinţă umană.

O altă perspectivă asupra moraliăţii o propune şi filosoful John Stuart

Mill.Folosind imperativelor ipotetice: „Trebuie să salvezi un om de la înec din dorinţa
(altruistă) de a-ţi ajuta aproapele” şi „Trebuie să salvezi un om de la înec din dorinţa (egoistă)
de a câştiga bani” se scoate în evidenţă faptul că pentru John Mill acţiunea respectivă rămâne
morală chiar dacă e făcută dintr-un motiv egoist .Pe de altă parte Kant susţine că acţiunea
morală trebuie să rămână morală indiferent de scopurile subiective contingente.
 Consider ca legile morale sub forma imperativelor categorice fixează idealul moral,
adică spun ce ar face oamenii cu necesitate dacă ar fi fiinţe morale perfecte.

Imperativul categoric sau moral este aşadar forma lingvistică a poruncii prin care fiinţa
umană imperfectă îşi reprezintă idealul moral şoptit de vocea conştiinţei sale.

Concluzii:
Suntem într-un moment în care, copleşiţi de multitudinea, amploarea şi complexitatea
problemelor structurale cu care ne confruntăm, copleşiţi (c-o recunoaştem sau nu) de
schimbări (de o mai mică sau de o mai mare amploare, cu un sens mai mult sau mai puţin
contradictoriu), preluaţi de avalanşa noutăţilor tehnologice, însetaţi de demonstrarea valorii
proprii, dominaţi de interese imediate (ce par pe cât de importante, pe atât de inerente), plini
(ochi) de noi înşine, ne-am rătăcit – am spune – printre valenţele specifice educaţiei şi
rosturile ei veritabile. Pare că este nevoie să ne adunăm (din risipirile/rătăcirile noastre,
uneori, savante), să ne retragem (din asurzitoarea arenă a controversatelor şi incoerentelor
iniţiative administrativ-birocratice), să ne detaşăm de multitudinea dezbaterilor (mai mult sau
mai puţin sterile, formale) în răgazul reflecţiilor aşezate, pentru a ne limpezi şi a ne releva
gândul ultim: acela de a înţelege că educaţia este actul specific omenesc de susţinere, apărare
şi afirmare a demnităţii umane. Odată cu aceasta, tot ea este cea care ne dezvăluie coordonata
fundamentală a comportamentului nostru şi pe cea a relaţiilor cu semenii: respectiv,
manifestarea consecventă şi onestă a respectului interpersonal. într-o asemenea investire,
educaţia este menită să urmărească şi formarea, susţinerea şi manifestarea respectului de sine.
Pe scurt, din sistemul conceptelor educaţiei nu pot lipsi conceptele de demnitate umană, de
respect între oameni şi de respect de sine. Dimpotrivă, ele sunt coordonate şi ţinte
fundamentale ale oricărui demers formativ, indiferent de spaţiu geografic şi timp istoric.
Oamenii au nevoie să crească mereu şi oriunde în spiritul celor trei mari temeiuri ale
existenţei umane.
Bibliografie
1. Duduţă I. Politeţea în conversaţie. bucureşti: Ed. universitară, 2013
2. Dima, E., Dicționar explicative ilustrat al limbii române:Editura Gunivas,2007
3. Grayling A. C. Alegerea lui hercule. Plăcerea şi datoria în secolul XXI. Iaşi:
Polirom, 2009
4. Sánchez P., lópez E., hijazo Y. Părinţi consecvenţi, copii fericiţi. Educarea copiilor
prin metoda consecinţelor naturale şi funcţionale. bucureşti: Aramis, 2009.
5. Țurcanu. C., Arta de a trăi, Editura Solaris,2008
6. https://www.ursula-sandner.com/ce-este-respectul/