Cucerirea suveranităţii şi independenţei naţionale a declanşat o veritabilă erupţie culturală în sînul

poporului nostru. Unda revigorării culturale a impulsionat decisiv şi ştiinţa criminologică autohtonă.
Astfel, criminologia a cunoscut o dezvoltare vertiginoasă, înregistrînd numeroase performanţe.
Ascensiunea impresionantă a condus criminologia autohtonă la o fază calitativ superioară în devenirea
ei. Criminologia noastră a început, de fapt, a se contura tot mai pronunţat, atingînd punctul de
constituire într-o ştiinţă propriu- zisă. Constituirea criminologiei ca ştiinţă propriu-zisă implică însă o
schimbare de atitudine, căci acum însăşi criminologia devine obiect al atenţiei ştiinţifice, atît în ipostaza
sistemului de cunoştinţe, cît şi în cea de activitate socială distinctă. De acum încolo, e nevoie a supune
ştiinţa criminologică, sub ambele aspecte, unei analize critice necontenite, întru optimizarea dezvoltării
teoretice şi sporirea utilităţii practice a acesteia. Reflecţiile expuse în rîndurile de mai jos constituie
tocmai o încercare de a răspunde imperativului în discuţie, evidenţiînd carenţele ce viciază dezvoltarea
criminologiei autohtone şi a propune totodată unele soluţii de remediere a lor, inclusiv trasarea unor
perspective. Obiectivul primordial ce stă în faţa criminologilor rezidă în necesitatea de a scoate ştiinţa
criminologică autohtonă din mişcare preponderent spontană şi haotică, conferindu-i un mers relativ
orientat şi relativ conjugat. Nu este vorba de o cvasitotală şi centralizată

urmînd legile de dezvoltare firească. Realizarea acestui obiectiv este posibilă pe calea iniţierii unui dialog
activ şi continuu între criminologi. Aşa se face că la noi nu există o comunicare propriu-zisă între
cercetători: nici prin intermediul lucrărilor tipărite şi nici în mod direct. În lucrări, criminologii preferă,
deocamdată, un monolog fără adresă precisă şi fără polemici la subiect, de parcă s-ar vorbi în deşert. În
consecinţă, bunăoară, problemele arzătoare aduse în discuţie rămîn fără ecou, semnalele trase părînd a
fi nişte voci singuratice, care îşi pierd rapid forţa de captare a atenţiei publice. Or, mobilizarea energiilor
sociale întru contracararea unui rău social presupune alertarea neîncetată a opiniei publice, prin
readucerea sistematică în prim-plan a chestiunii, analizarea şi explicarea ei minuţioasă. La fel de acut se
resimte şi lipsa unor contacte ştiinţifice susţinute între criminologi (cercetători, specialişti etc.). Ei
încearcă, precumpănitor, a face criminologie pe cont propriu, detaşaţi de acţiunile şi eforturile similare
ale colegilor de breaslă, delimitîndu-se parcă. Astfel, rămîn presante problemele generale, comune ale
criminologiei şi criminologilor, probleme care necesită acţiuni conjugate. De aceea, trebuie create şi
puse în acţiune diverse mecanisme de interacţiune intimă între criminologi, cum ar fi: organizarea
periodică a conferinţelor ştiinţifice, a meselor rotunde etc.; desfăşurarea, mai mult sau mai puţin
frecventă, a unor întruniri uzuale, în cadrul cărora să fie discutate probleme criminologice actuale şi
chestiuni curente, să aibă loc un schimb de informaţii etc.; efecturarea în comun a unor acţiuni
criminologice etc. Asemenea legături ar favoriza coeziunea dintre ei, ar crea o opinie ştiinţifică, precum
şi ar conduce la o rezolvare, general acceptabilă, a multelor probleme ce mocnesc.