Deșertificarea este definită de Convenția ONU pentru Combaterea Deșertificării drept
„degradarea terenurilor din zonele aride, semiaride și subumede-uscate ca rezultat al acțiunii
diferițiilor factori, inclusiv al schimbărilor climatice, precum și datorită activităților umane”. Degradarea solului în zonele uscate este definită ca o reducere sau diminuare a productivității biologice sau economice. Ea afectează o treime din suprafața terestră și peste 1 miliard de oameni. Astfel spus, deșertificarea este procesul de degradare al ecosistemelor din spațiile semiaride, care nu se mai pot regenera, ca urmare a unor factori naturaliu (fenomene ale naturii) și antropici (acțiuni directe sau indirecte ale omului asupra geosistemului, creând prin ansamblul activităților sale o modelare a mediului). Practic deșertificarea este acel proces de distrugere a solului și exindere a deșertului. Deșerturile sunt regiuni caracterizate prin existența unor soluri degradate, adesea destructurate, iar vegetația este inexistentă. Natural, deșerturile se formează în zonele aride (în astfel de zone, secetele pot dura mai multe zeci de ani, cum este cazul în Atacama, Chile) și/sau în condițiile climatice extreme (+60° în Sahara, Libia și -89° în Vostok în Antarctica). Zonele cele mai expuse deșertificării sunt: Asia de Sud-Vest, Vestul Statelor Unite ale Americii, centrul Asiei. Cauzele procesului de deșertificare nu trebuie restrânsă doar la accentuarea deficitului pluviometric, alături de temperaturile mai ridicate, deoarece deșertificarea are cauze multiple. Cu toate acestea, se poate spune că prelungirea perioadelor secetoase constituie punctul de plecare pentru intensificarea deșertificării, în condițiile unui climat semiarid. Noțiunea de deșertificare a început să fie folosită în anii 80, când termenului i se dădea înțelesul de pierdere a capacității ecosistemelor din regiunile semiaride de a se regenera, fiind înlocuite de deșerturi propriu-zise.