Deșertificarea este definită de Convenția ONU pentru Combaterea Deșertificării drept

„degradarea terenurilor din zonele aride, semiaride și subumede-uscate ca rezultat al acțiunii

diferițiilor factori, inclusiv al schimbărilor climatice, precum și datorită activităților umane”.
Degradarea solului în zonele uscate este definită ca o reducere sau diminuare a productivității
biologice sau economice. Ea afectează o treime din suprafața terestră și peste 1 miliard de
oameni.
Astfel spus, deșertificarea este procesul de degradare al ecosistemelor din spațiile
semiaride, care nu se mai pot regenera, ca urmare a unor factori naturaliu (fenomene ale naturii)
și antropici (acțiuni directe sau indirecte ale omului asupra geosistemului, creând prin ansamblul
activităților sale o modelare a mediului). Practic deșertificarea este acel proces de distrugere a
solului și exindere a deșertului.
Deșerturile sunt regiuni caracterizate prin existența unor soluri degradate, adesea
destructurate, iar vegetația este inexistentă. Natural, deșerturile se formează în zonele aride (în
astfel de zone, secetele pot dura mai multe zeci de ani, cum este cazul în Atacama, Chile) și/sau
în condițiile climatice extreme (+60° în Sahara, Libia și -89° în Vostok în Antarctica). Zonele
cele mai expuse deșertificării sunt: Asia de Sud-Vest, Vestul Statelor Unite ale Americii, centrul
Asiei.
Cauzele procesului de deșertificare nu trebuie restrânsă doar la accentuarea deficitului
pluviometric, alături de temperaturile mai ridicate, deoarece deșertificarea are cauze multiple. Cu
toate acestea, se poate spune că prelungirea perioadelor secetoase constituie punctul de plecare
pentru intensificarea deșertificării, în condițiile unui climat semiarid. Noțiunea de deșertificare a
început să fie folosită în anii 80, când termenului i se dădea înțelesul de pierdere a capacității
ecosistemelor din regiunile semiaride de a se regenera, fiind înlocuite de deșerturi propriu-zise.