BIOFIZICA – LUCRĂRI PRACTICE

DETERMINAREA COEFICIENTULUI DE TENSIUNE SUPERFICIALĂ PRIN

METODA STALAGMOMETRICĂ

1. Scopul lucrării

Obiectul prezentei lucrări de laborator îl reprezintă determinarea coeficientului de tensiune

superficială.

2. Principiul lucrării

Tensiunea superficială reprezintă rezultanta forţelor tangenţiale la suprafaţa liberă a

lichidului care acţionează perpendicular pe contur. Apare datorită diferenţei dintre forţele de
adeziune (forţe exercitate între molecule de natură diferită) şi forţele de coeziune (forţe
exercitate între molecule de aceeaşi natură). Această diferenţă de intensitate face ca
moleculele de la suprafaţa unui lichid, care formează stratul superficial, să exercite o
comprimare asupra lichidului – cauză din care stratul superficial posedă o energie potenţială.
Deoarece condiţia de echilibru stabil impune minimizarea energiei potenţiale, stratul
superficial tinde spre forma geometrică de suprafaţă minimă, şi anume sfera. Forţele care
acţionează pentru micşorarea suprafeţei stratului superficial au primit denumirea de forţe de
tensiune superficială.

Coeficientul de tensiune superficială σ reprezintă energia absorbită la creşterea suprafeţei

stratului superficial cu o unitate.
F ∆L
σ = = (6.1)
l ∆S
N
[σ ] SI = (6.2)
m
Se definesc două tipuri de tensiune superficială:
- statică (căreia îi corespunde un coeficient de tensiune superficială static), ce caracterizează
suprafaţa lichidului după ce s-a instalat echilibrul de adsorbţie;
- dinamică (căreia îi corespunde un coeficient de tensiune superficială dinamic), ce
caracterizează suprafaţa de separare a cărei compoziţie este identică cu cea a lichidului.

Lichidele pure au o compoziţie a stratului superficial identică cu restul lichidului, compoziţia

stratului superficial rămânând constantă în timp. Ca atare, pentru lichidele pure

1
 DETERMINAREA COEFICIENTULUI DE TENSIUNE SUPERFICIALĂ

σ static =σ dinamic . (6.3)

Soluţiile de substanţe tensioactive au o compoziţie a suprafeţei de separare identică cu restul

lichidului numai în momentul formării suprafeţei de separaţie. În momentul imediat următor

începe adsorbţia substanţei tensioactive, ceea ce face ca σ static ≠ σ dinamic .

Dintre metodele de determinare a coeficientului de tensiune superficială, în

laboratoarele de biologie se utilizează metoda picăturilor numită şi metoda stalagmometrică.
Această metodă permite determinarea unui coeficient necunoscut de tensiune superficială al
unei substanţe prin compararea acestuia cu un coeficient de tensiune superficială cunoscut (de
obicei, al apei). Experimental, se numără picăturile care se formează la ieşirea unui tub capilar
şi care corespund unui volum determinat de lichid.

Considerăm o pipetă care, la unul din capete, este prevăzută cu un tub capilar.
Presupunem că introducem în pipetă un volum cunoscut de lichid şi îl lăsăm să curgă picătură
cu picătură. O picătură se desprinde de marginea pipetei în momentul în care greutatea sa este
egală cu forţa de tensiune superficială care se opune căderii.

2⋅ π ⋅ r ⋅ σ = m⋅ g , (6.4)

unde m este masa picăturii.

După curgerea sub formă de picături a întregului volum de lichid V vom fi numărat n picături
şi vom avea
n⋅ (2⋅π ⋅ r ⋅ σ ) = n⋅ m⋅ g = ρ ⋅V ⋅ g , (6.5)
unde ρ este densitatea lichidului.

De aici putem obţine coeficientul de tensiune superficială al lichidului ca fiind

ρ ⋅V ⋅ g σ ⋅n V⋅g
σ = sau = (6.6)
2⋅ π ⋅ r ⋅ n ρ 2⋅ π ⋅ r

Efectuând aceleaşi măsurători pentru un volum V din alt lichid al cărui coeficient de tensiune
superficială σ' îl cunoaştem şi a cărui densitate ρ' de asemenea o cunoaştem, considerând că în
momentul desprinderii picăturilor raza "gâtuiturii" este identică cu cea a primului lichid (aici
se introduce aproximaţia la care ne-am referit mai devreme când am amintit despre precizia
metodei), vom avea, după reducerea termenilor, următoarea expresie:

2
BIOFIZICA – LUCRĂRI PRACTICE

σ ⋅ n σ ′ ⋅ n′
= (6.7)
ρ ρ′

De aici putem determina coeficientul de tensiune superficială pentru lichidul studiat.

3. Mod de lucru

În practica de laborator, pentru determinarea coeficientului de tensiune superficială se

foloseşte un dispozitiv denumit stalagmometru, în particular pentru lucrarea de faţă folosindu-
se stalagmometrul Traube. Acesta este format dintr-o porţiune verticală ce conţine un
rezervor, cu diviziuni atât deasupra cât şi dedesubtul acestuia, urmată dintr-o porţiune
orizontală capilară şi o porţiune finală verticală, tot capilară, mărginită de o suprafaţă
circulară plană. Stalagmometrului îi este ataşat un tub de cauciuc prevăzut cu o pară de
cauciuc cu ajutorul căreia lichidul poate fi aspirat în stalagmometru.

Fig 6.1 Stalagmometrul Traube

Pentru lichidul de referinţă şi cel de cercetat se vor determina:

• Echivalentul stalagmometric (numărul de diviziuni ale stalagmometrului
corespunzător unei picături de lichid);
• Numărul de picături cuprinse între două repere.
Determinarea echivalentului stalagmometric are ca scop mărirea preciziei măsurătorii până la
zecimea de picătură.
• Capul stalagmometrului se introduce într-un pahar, care conţine lichidul de referinţă şi
se aspiră lichid până la umplerea lui;
• Se scoate stalagmometrul din pahar, apoi se scurge o picătură;
• În momentul în care se desprinde picătura se citeşte şi se notează diviziunea până la
care ajunge lichidul;

3
 DETERMINAREA COEFICIENTULUI DE TENSIUNE SUPERFICIALĂ

• Se scurge următoarea picătură şi se notează diviziunea care indică noul nivel al

lichidului din stalagmometru;
• Numărul de diviziuni dintre cele două scurgeri reprezintă echivalentul stalagmometric
al lichidului (e).

Exemplu :

- în momentul desprinderii primei picături meniscul lichidului se află în dreptul

diviziunii 15, iar în momentul desprinderii celei de-a doua picături meniscul
lichidului se află în dreptul diviziunii 33. Echivalentul stalagmometric al
lichidului este 18 diviziuni, deci o diviziune reprezintă 1/18 dintr-o picătură de
lichid.

Determinarea numărului de picături cuprins între două repere

• Se stabilesc două repere, unul deasupra

rezervorului şi unul dedesubtul
rezervorului. Rolul acestor repere este de a
stabili un volum constant V care este
cuprins între ele.

• Stalagmometrul se umple cu lichid de

Fig. 6.2 Reprezentarea schematică a referinţă până deasupra reperului superior;
stalagmometrului Traube

• Se lasă lichidul să curgă liber, iar când

meniscul se apropie de reperul superior se notează diviziunea în dreptul căreia ajunge
lichidul în timpul desprinderii primei picături pe care o numărăm. Ne interesează câte
diviziuni sunt deasupra sau dedesubtul reperului superior ales. Dacă am început
numărătoarea atunci când meniscul este cu a diviziuni deasupra reperului superior

înseamnă că avem un volum cu Vsup = e ⋅ a mai mare decât volumul V (presupunând că

ultima picătură se va desprinde exact în dreptul reperului inferior). În mod similar,
dacă începem numărătoarea atunci când meniscul este cu a diviziuni sub reperul

superior înseamnă un volum cu Vsup = e ⋅ a mai mic decât volumul V.

4
BIOFIZICA – LUCRĂRI PRACTICE

• Se numără în continuare picăturile până când nivelul lichidului ajunge în dreptul

reperului inferior;
• În momentul desprinderii ultimei picături pe care o numărăm, notăm, din nou,
diviziunea în dreptul căreia se află meniscul lichidului;
• Ca şi mai sus, ne interesează câte diviziuni sunt deasupra sau dedesubtul reperului
inferior ales. Dacă am terminat numărătoarea atunci când meniscul este cu b diviziuni
deasupra reperului inferior înseamnă că avem un volum cu Vinf = e ⋅ b mai mic decât
volumul V (presupunând că prima picătură care a fost numărată a început să se
formeze exact când meniscul s-a aflat în dreptul reperului superior). În mod similar,
dacă terminăm numărătoarea atunci când meniscul este cu b diviziuni sub reperul
inferior înseamnă un volum cu Vinf = e ⋅ b mai mare decât volumul V.
• Cum nu se vor petrece situaţii ideale nici la reperul superior (prima picătură care a fost
numărată a început să se formeze exact când meniscul s-a aflat în dreptul reperului
superior) şi nici la reperul inferior (ultima picătură se va desprinde exact în dreptul
reperului inferior), vor trebui aplicate corecţii referitor la numărul de picături ţinând
seama de numărul de diviziuni la care se afla meniscul de lichid faţă de reperul
superior (a) şi inferior (b) şi de poziţia acestuia relativ la repere (deasupra/dedesubt).
• Exemplu: a diviziuni deasupra reperului superior şi b diviziuni deasupra reperului
inferior, n picături numărate. Numărul exact de picături corespunzător volumului V

cuprins între cele două repere este nreal = n − e ⋅ a + e ⋅ b

• Deci, din/la numărul de picături n scădem/adunăm numărul de picături care se găsesc
în diviziunile care sunt în plus/minus faţă de volumul cuprins între reperele alese;
În acest moment avem valoarea n pentru lichidul de studiat.
• Determinăm prin aceeaşi metodă şi valoarea n' (numărul de picături cuprinse în acelaşi
volum al lichidului de cercetat) pentru lichidul al cărui coeficient de tensiune
superficială σ' îl cunoaştem;
În acest moment, cunoscând pentru lichidul de referinţă (apa) valorile densităţii (ρ'=1000
Kg/m3) şi a coeficientului de tensiune superficială (σ'=0,073 N/m), putem afla valoarea
coeficientului de tensiune superficială pentru lichidul de studiat aplicând formula:

n′ d
σ = 0,073 ⋅ ⋅ (6.8)
n d′

5
 DETERMINAREA COEFICIENTULUI DE TENSIUNE SUPERFICIALĂ

Numărul de picături pentru lichidul de referinţă se calculează ca medie a zece determinări.

Pentru fiecare din lichidele de studiat se fac câte zece determinări, rezultatele urmând a fi
trecute în următorul tabel:

Lichid ni ρ ρapă σapă n apă σ A, B

A n1 =

n2 =

n3 =

B n1 =

n2 =

n3 =