Gheorghe Magheru (1804-1880), general şi om politic, participant de seamă la

Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească, a fost un militant pentru emancipare

naţională, pentru unirea tuturor românilor, pentru un regim democratic.

Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a avut o influenţă deosebită

asupra lui Gheorghe Magheru. El a fost apoi căpitan de panduri, calitate în care s-a
distins în mod deosebit în timpul războiului ruso-turc din 1828-1829, în care se
angajează cu toată convingerea, împins de năzuinţa de a contribui la lupta de
emancipare naţională a românilor, se arată în volumul ''Gheorghe Magheru'' (autori
Apostol Stan şi Constantin Vlăduţ, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969). Succesele
repurtate în războiul din 1828-1829, apărarea oraşului Târgu Jiu în faţa jafurilor turceşti
au făcut să sporească prestigiul lui Gheorghe Magheru, îndeosebi în Oltenia.

Devine prieten cu Ion Câmpineanu şi, ulterior, se numără printre iniţiatorii mişcării
revoluţionare de la 1848, având un rol decisiv în izbucnirea mişcării la Islaz. Gheorghe
Magheru a făcut parte din guvernul revoluţionar provizoriu din Ţara Românească, fiind
numit la 11 iunie 1848 în fruntea departamentului de finanţe.

La 18 iunie 1848, printr-un decret guvernamental, Gheorghe Magheru este numit
căpitan general al trupelor neregulate de dorobanţi şi panduri din Ţara Românească,
precum şi inspector al tuturor gărzilor naţionale. La 25 iunie 1848, Nicolae Bălcescu,
sub impresia unei posibile intervenţii contrarevoluţionare, cerea ''măsuri grabnice şi
energice pentru a organiza o rezistenţă''.

În cursul lunii iulie 1848 Gheorghe Magheru a plecat în Oltenia, cu sarcina de a

asigura aici ordinea revoluţionară, iar în luna august şi-a stabilit reşedinţa la Râmnicu
Vâlcea, alegându-şi drept loc în vederea concentrării şi instruirii unităţilor de apărare
localitatea Râureni. Acţionând astfel pentru asigurarea unei baze militare a revoluţiei,
Gheorghe Magheru a fost organizatorul şi comandantul taberei militare de la Râureni,
de pe Câmpul lui Traian, constituită prin mobilizarea unor efective numeroase de
voluntari.

''La alegerea acestui loc a contat şi faptul că Oltenia era mai uşor de apărat, că aici
existau încă panduri cu marea lor faimă revoluţionară (...), că generalul Magheru, foarte
popular în Oltenia, putea antrena o intensă mişcare de voluntariat'', după cum
subliniază istoricul Dumitru Almaş (''Magazin istoric'' nr. 11 /noiembrie 1973). ''S-au
strâns la Râureni peste 10.000 de voluntari (...) De altfel, dacă se ţine seama şi de
ordinul de deplasare a unor trupe din Oltenia şi Muntenia spre Râmnicu Vâlcea, ni se
pare adevărată afirmaţia lui Heliade-Rădulescu, că, la Râureni, s-au adunat cam
30.000 de oameni, gata să lupte pentru patrie'', mai arată acesta.

De la finele lunii august, generalul Magheru a întreprins o acţiune perseverentă în

vederea înarmării. În organizarea taberei de la Râureni el a beneficiat, în mică măsură
însă, şi de concursul unor ofiţeri străini, îndeosebi francezi şi polonezi.

La începutul lunii septembrie 1848, când intervenţia externă era iminentă, C.A. Rosetti
îi cerea generalului Magheru, în numele locotenenţei domneşti, ca ''în cea mai mare
grabă, să chemi sub arme pe toţi volontirii şi pandurii ce ai înscris''. La rândul său, dată
fiind insuficienta înarmare a unităţilor de dorobanţi şi de panduri, generalul Gheorghe
Magheru cerea şi el autorităţilor de la Bucureşti luarea de noi măsuri. În septembrie,
tabăra de la Râureni devenise inima rezistenţei populare şi revoluţionare, chiar dacă
aceasta nu mai putea reprezenta decât ''o împotrivire disperată'' pentru a salva
''onoarea revoluţiei noastre şi viitorul poporului român'', după cum scria Magheru.

Într-o scrisoare adresată generalului Christian Tell la 9 septembrie 1848, Gheorghe

Magheru spunea: ''Mă fericeşti amice, că o să pot cu mâna mea armată să protestez în
contra tiraniei. Într-adevăr, dacă orizontul politicii noastre se întunecă, dacă o fatalitate
neîmpăcată se pare a ne prigoni încă câtăva vreme, apoi e dulce să mori strigând:
Libertate, Patrie, Independenţă! (...) Dumneavoastră poate nu vă opuneţi cu armele,
căci nu puteţi, ci cu manifestaţii paşnice, singurele care v-au mai rămas; eu însă am
câteva braţe care vor a se lupta pentru drepturile lor, şi ar fi o crimă de aş cuteza să le
sting acest foc sacru, ce s-a coborât în piepturile lor!''

După intrarea trupelor otomane în Bucureşti, la 13 septembrie 1848, şi ocuparea

Munteniei, generalul Magheru a continuat să exercite un control politic şi militar asupra
întregii Oltenii. La 16 septembrie el adresa un protest către consulii puterilor străine,
condamnând intervenţia în Ţara Românească a oştilor puterilor suzerană (Turcia) şi
protectoare (Rusia). Deşi slab înarmate, formaţiunile de dorobanţi şi de panduri aflate
la Râureni erau decise să se angajeze într-o acţiune de apărare împotriva oştilor turco-
ruse.(''Gheorghe Magheru'' , Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1969)

Cu toate acestea, la 28 septembrie/10 octombrie 1848 generalul Gheorghe Magheru

hotărăşte dizolvarea taberei de voluntari de la Râureni, de pe Câmpul lui Traian.
Motivele care l-au determinat să dizolve tabăra au fost de ordin politic şi militar. Astfel,
într-o scrisoare către Ion Ghica din 29 septembrie 1848, Ion Heliade-Rădulescu
menţiona că l-a sfătuit pe Magheru ''să fie prudent, să nu dea revoluţiei un caracter de
rebelie''. Dar, mai ales, generalul Magheru a cântărit şansele confruntării sale cu oştile
celor două imperii, incomparabil mai bine înarmate şi dotate din punct de vedere tehnic.

Printr-o proclamaţie către poporul român, după ce menţiona scopul pentru care fusese
organizată tabăra şi ţelurile nobile ale revoluţiei, Magheru condamna purtarea neloială
a Porţii otomane şi anunţa demobilizarea pentru a nu provoca un ''război nepotrivit între
noi şi două puteri mari''. Generalul Magheru, împreună cu grupul de ofiţeri din statul
său major, a trecut, pe la Câineni, în Transilvania, nu înainte de a adresa un apel către
dorobanţii şi pandurii aflaţi la Râureni de a răspunde cu promptitudine la chemarea
oricărui fruntaş al revoluţiei, într-o situaţie favorabilă pentru Ţara Românească, în
vederea reluării luptei de emancipare socială şi naţională.

În exilul său, generalul Gheorghe Magheru a stat scurt timp la Sibiu, apoi, în noiembrie
1848, a plecat spre Frankfurt pe Main, unde s-a întâlnit cu Ion Maiorescu. La finele
lunii decembrie 1848 Magheru se afla la Triest, alături de alţi fruntaşi ai revoluţiei
române de la 1848, între care şi Nicolae Bălcescu, pentru ca mai apoi să plece la
Viena.
Încă de la începutul perioadei de exil, generalul Magheru s-a distins printr-o activitate
prodigioasă menită să informeze opinia publică europeană asupra cauzelor revoluţiei
române de la 1848. Totodată, imediat după stabilirea sa temporară în Transilvania, a
depus eforturi pentru organizarea emigraţiei, bucurându-se de un mare prestigiu în
rândul revoluţionarilor români exilaţi. La 1 ianuarie 1849, generalul Magheru se adresa
din Triest fraţilor Golescu, aflaţi la Paris, cerându-le ca ''noi, fără cea mai mică
întârziere, să ne constituim în comitet''. De asemenea, îi semnala lui Ion Ghica faptul că
a întreprins chiar unele măsuri pentru constituirea organismului director al emigraţiei.

La 2 decembrie 1849, datorită şi activităţii lui Gheorghe Magheru, se constituia la Paris
''Asociaţia română pentru conducerea emigraţiei'', sub conducerea unui comitet din
care făceau parte Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, C.A. Rosetti şi D.
Brătianu. AGERPRES/(Documentare - Ruxandra Bratu, editor: Cerasela Bădiţă, editor
online: Ady Ivaşcu)