Efectul radioațiilor asupra organismului uman

1. Generalităţi radiaţii

Cea mai simplă definiţie care poate fi dată radiaţiilor se poate formula astfel: radiaţiile reprezintă o
emisie de unde sonore, electromagnetice, etc. sau de particule care se propagă sub forma de raze în toate
direcţiile .

Efectele de pierdere a energiei radiaţiilor prin interacţii electrice şi de ionizare este uşor de intuit în
cazul moleculei de apă, care are 10 protoni şi 10 electroni iar după trecerea unei particule încărcate, un
electron este expulzat, molecula rămânând cu o sarcină electrică în exces. Aceste molecule se pot
transforma în alte entităţi, de tipul radicalilor liberi, puternic reactivi din punct de vedere chimic şi care pot
să modifice molecule importante ale unui ţesut.

De o importanţă cu totul deosebită este acidul dezoxiribonucleic (ADN), localizat în nucleul celulei,
rolul lui fiind acela de a controla structura şi funcţionarea celulei şi de a produce replici ale lui însuşi.Deşi
modurile în care radiaţia afectează celulele nu sunt pe deplin lămurite, s-au putut totuşi evidenţia două
tipuri de acţiune a radiaţiilor asupra ADN: fie o modificare chimică directă prin ionizare, fie indirect, prin
intermediul unui radical liber existent în lichidul celulei. În ambele cazuri, modificarea chimică poate sta la
baza unui efect biologic dăunător, datorită unui defect puternic localizat sau unui defect global, ambele
fiind implicate în tarele genetice şi dezvoltarea cancerului.

Funcţie de puterea de penetraţie, particulele α având viteză mică, abia pot pătrunde prin suprafaţa
exterioară a pielii, deci radionuclizii care le emit nu sunt periculoşi, în afara cazului când ar fi încorporaţi în
organism. Particulele β pot pătrunde în organism circa 1 cm, deci radionuclizii care le emit sunt
periculoşi pentru ţesuturile superficiale dar nu şi pentru organelle interne, cu excepţia cazului când sunt
încorporate în organism. Radiaţiile γ, x şi neutronii trec prin întregul organism şi, prin urmare,
radionuclizii care le emit pot fi periculoşi, atât în afara cât şi în interiorul organismului.

2. Efectele radiaţiilor naturale asupra organismului uman

Cantitatea de radiaţii acumulată de organismul uman poate fi determinată sub forma unei mărimi
fizice numită echivalentul dozei anuale, a cărei unitate de măsură poartă numele de seevert, având simbolul
Sv.
Radiaţia cosmică. Întrucât marea majoritate a populaţiei globului trăieşte la altitudini joase,din punct
de vedere al radiaţiei cosmice există o variaţie mică a dozei anuale, datorită latitudinii,aceasta oscilând între
320 μSv/an în zona nordică a Europei şi 250 μSv/an în zona mediteraneană.Împotriva acestei categorii de
radiaţie nu se poate face nimic, pentru a micşora expunerea, deoarece pătrunde uşor prin pereţii clădirilor
obişnuite.
Radiaţia terestră. Radiaţiile α şi β, având o putere de pătrundere destul de mică, influenţa lor asupra
populaţiei este, practic, nulă, influenţa de bază fiind dată de radiaţiile γ, x şi gazelle radioactive
(radon). Radiaţia γ emisă de radionuclizii tereştrii iradiază întregul oragnism uman. Având în vedere că
materialele de construcţie sunt extrase din litosferă, deci sunt radioactive, populaţia este iradiată atât în
casă cât şi în aer liber, dozele fiind influenţate atât de geologia zonei,cât şi de structura clădirilor.
Echivalentul mediu al dozei care provine de la radiaţia γ este în jur de 400 μSv/an, însă există variaţii
considerabile în jurul acestei valori, unele persoane primind doze decâteva ori mai mari decât media.
Pentru reducerea dozei în încăperi se poate acţiona prin îndepărtarea produselor de
dezintegrare din clădire, făcându-se o creştere a ventilaţiei, folosind instalaţii de purificare a aerului sau prin
împiedicarea pătrunderii radonului în locuinţă, etanşeizând podelele sau îmbunătăţind ventilaţia.
Doza totală de radiaţie acumulată de organismul uman datorată radiaţiei de origine naturală
este, în medie, de circa 1870 μSv/an.
 3. Efectele radiaţiilor artificiale asupra organismului uman

Primele utilizări medicale ale radiaţiilor ionizante sunt legate de descoperirea radiaţiilor X de către
fizicianul german Wilhelm Conrad Röntgen, în anul 1895. La două luni după descoperirea radiaţiilor X,
la Viena s-a efectuat prima radiografie a mâinii unui soldat, pentru stabilirea poziţiei unui glonte.

În România primele radiografii medicale au fost efectuate încă din iunie 1896 , la Clinica de
Chirurgie a Prof. C.D.Severeanu de la Spitalul Coltea , în etapa imediat următoare un rol important având
Prof.Dr.Dimitrie Gerota (1867-1939), un pionier al radiologiei româneşti şi cel care a ţinut primul curs şi
a editat primul tratat românesc de radiologie.Prof.Gerota a renuntat la radiologie in 1907, ca urmare a
aparitiei unui epiteliom datorat iradierii si care a condus la amputatia unui deget. Tratamentele medicale
folosesc pe scară largă instalaţiile cu radiaţii X, acestea constituind cele mai cunoscute surse de radiaţie
artificială, fiind folosite într-o varietate de procedee de diagnostic, de la simple radiografii ale toracelui la
studii dinamice complicate asupra inimii, o radiografie simplă poate transfera plămânului un echivalent al
dozei de 20 μSv/an.

Radiaţiile sunt utilizate şi în scopuri terapeutice, fiind cunoscută metoda de tratare a cancerului prin
iradierea puternică a ţesuturilor maligne în scopul împiedicării funcţionării celulelor tumorii. Tot în scopuri
terapeutice, radionuclizii sunt administraţi sub formă de medicamente pentru tratamentul cancerului
tiroidian. Fie ca este vorba de o fractură, de probleme intestinale sau de un simplu examen MRF, cei
mai mulţi dintre noi au ajuns măcar o dată pe platforma unui aparat de radiologie.

Diagnosticarea cu aparatele radiologice:

Raze X (Roentgen) - Metoda se bazează pe absorbţia inegală a radiaţiilor Roentgen de către
ţesuturile şi organele din interiorul corpului. După ce trec prin ţesutul sau organul supus analizei,
razele X ajung fie la un ecran fluorescent (radioscopie), fie pe pelicule fotografice (radiografie).
Pentru obţinerea unei imagini cu contrast bun se folosesc substanţe chimice, care se fixează în organele
cercetate, ca să se poată examina mai bine zona respectivă (de exemplu, în depistarea unor ulceraţii interne
sau ocluzii intestinale). Se pot depista fracturi, alte leziuni interne şi prezenţa unor corpuri străine. În
cantităţi mari, razele X sunt nocive pentru organism. Se recomandă evitarea examinării radiologice
repetată la intervale scurte de timp. Ca avantaje, metoda e accesibilă în ceea ce priveşte costurile şi poate fi
făcută la orice spital sau policlinică. Metoda este total interzisă gravidelor.

Tomografie computerizată - Tomografia computerizată cu raze X se bazează pe atenuarea

fasciculului de radiaţii X la trecerea printr-o structură electronică. Dispozitivele de ultimă generaţie folosesc
mai mulţi detectori, dispuşi sub forma unei coroane, iar sursa de radiaţii este una cu mai multe fascicule.
Un astfel de aparat permite obţinerea unor imagini de mare acurateţe, pe porţiuni foarte înguste ale ţesutului
investigat. Prin combinarea a două tomografii se pot obţine chiar imagini spaţiale ale structurii cercetate.
Metoda se foloseşte în cazul politraumatismelor craniene, vertebrale şi cervicale, dar şi pentru studierea
sistemului nervos şi a aparatului cardiovascular. Fiind o metodă investigativă de mare fineţe, e folosită şi în
oncologie, la identificarea tumorilor.

Beneficiile pentru sănătatea publică ale aplicării procedurilor de diagnostic şi tratament medical cu
radiaţii ionizante sunt de necontestat. Astăzi nu poate fi conceput un sistem de sănătate publică , fără
dispozitivele şi instalaţiile moderne de diagnostic cu radiaţii ionizante. În tratamentul cancerului,
radioterapia este una din tehnicile de bază, alături de chirurgie şi chimioterapia.

Riscurile acestor utilizari nu sunt de neglijat, expunerea medicala a populatiei fiind principala sursa de
expunere la radiatii a populatiei, dintre toate sursele create de om. In categoria de “risc” intra probabilitatea
de inducere a cancerului prin insusi procedura (cancerul radioindus) , cat si efectele negative , directe, in
situatii posibile de expuneri accidentale, destul de frecvente mai ales in procedurile radiologice
interventionale si in radioterapie.
 Radioprotecţia (RP) este un instrument pentru managementul măsurilor de protecţie a sănătăţii
împotriva riscurilor apărute ca urmare a utilizării radiaţiei ionizante, cu rol de a diminua daunele totale
care ar putea fi suferite de către populaţie şi de către descendenţii acestora, ca urmare a expunerii la
radiaţii ionizante.

Întrucat în utilizarea medicală cel de-al treilea principiu de bază al radioprotecţiei (limitarea dozei)
nu se aplică , capătă un rol primordial aplicarea corectă a celorlalte două principii (justificarea procedurilor şi
optimizarea protecţiei).

Există în momentul de faţă o anumită expunere inutilă a populaţiei la radiaţia ionizantă în

medicină, determinată de dozele încasate de indivizi din populaţie care nu au adus nici un fel de
informaţie diagnostică sau eficienţă terapeutică sau care ar fi putut fi evitate, prin aplicarea unor proceduri
medicale neiradiante.

Cauzele de expunere medicală inutilă pot fi:

-excesul în indicarea procedurilor care utilizează radiaţii ionizante, prin insuficienta cunoaştere
a posibilităţilor şi a limitelor pe care le au procedurile respective;
-protejarea insuficientă a bolnavului în cursul procedurilor radiologice prin necunoaşterea sau
neaplicarea măsurilor de radioprotecţie; Pacientul se poate proteja în
primul rând, printr-o cooperare eficientă cu medicul ordonator (cel care recomandă o procedură
radiologică) şi cu practicianul (cel care o execută). Informaţii complete oferite de pacient medicului, pot
contribui la alegerea procedurii celei mai potrivite şi evitarea unor expuneri inutile. Cea mai dramatică
situaţie o poate reprezenta expunerea la radiaţia ionizantă a fătului ( a copilului „nenăscut”), în
timpul unei investigaţii radiologice sau tratament al mamei, în situaţia în care aceasta nu a avertizat medicul
asupra prezenţei posibile a unei sarcini.

O a doua categorie de risc o reprezintă copii.Părinţii nu trebuie să insiste, de exemplu, pentru

efectuarea unor investigaţii radiologice abdominale în cazul unei constipaţii banale sau pentru
efectuarea unei tomografii computerizate de craniu , în cazul unei loviri superficiale, uşoare,la cap, fără
semne clinice care să justifice TC.

Cu toţii putem contribui la folosirea radiaţiilor ionizante în medicină, cu maximum de eficienţă

şi cu minimum de risc şi cost, pentru societate.