Tipuri de personalități manageriale

Capitolul 1
INTRODUCERE

• Concepte de bază ale managementului

 Trăim într-o lume in permanentă evoluție. Fie că lucrăm în domeniul bancar , fie că avem
propria noastră companie sau lucrăm în domeniul finanțelor sau în cel al sănatății, suntem înconjurați
de oameni. În toate activitățile sunt folosite resurse umane. Astfel, dacă efectuăm o analiză asupra
performanței profesionale individuale sau colective, descoperim că aceasta este influențată de o serie
de dimensiuni psihologice,respectiv de cele care țin de personalitatea individuală și de cele care țin de
contextul organizatoric.
În acest sens, exercitarea conducerii unei companii presupune existența unei persoane și
anume a managerului. “Managerul deţine rolul principal în dimensionarea performanţelor unităţii
conduse, fie ea, ţară, întreprindere de orice fel, instituţie de învăţământ sau de cultură” (Puiu, 2007,
p.36). Managerul se ocupă in mod constant și organizat de activități specifice de management :
organizare, coordonare, antrenare, control - evaluare.
Multe studii cu privire la activitatea managerială scot în evidență faptul că aproximativ în
totalitate, managerul unei organizații este „cheia” în cadrul organizației pe care o conduce.El poate face
ca climatul psiho-moral să fie unul pozitiv sau unul negativ; tot el poate influența colaborarea între
oamenii din companie. Motivarea și rezolvarea problemelor pe cale amiabilă ține de felul în care
managerul știe să gestioneze situația creată.

1.2 Noțiuni generale privind managementul

Termenul de management este foarte complex și are o semantică deosebită deoarece este
știința care studiază conducerea organizațiilor socio - economice și stabilește principiile și metodele
prin care se poate conduce o organizație.
Multitudinea și complexitatea semantică a termenului de „management” este dată de
sensurile sale multiple și anume:
• Managementul este o știință, adică un ansamblu organizat și coerent de cunoștințe care include :
concepte, principii, metode si tehnici.
• Managementul este o artă, care constă în măiestria și dedicarea managerului de a aplica tehnicile
științifice și metodele de coordonare în diferite situații .
• Managementul este o profesie, în care persoane specializate în tehnici manageriale sunt formate să
găsească soluții pentru multiplele probleme apărute.
• „ Managementul constituie o funcţie de conducere cu atribute de previziune, organizare,
coordonare, antrenare şi control-evaluare a activităţii altor persoane.”(L. Popescu Managementul
firmelor moderne, 1996).
In definițiile date managementului de cei care au studiat și s-au preocupat de acest
domeniu apar următoarele elemente comune :
• găsirea unor scopuri și obiective pentru a activa în domeniu;
• importanţa coordonării eforturilor individuale;
• aplicarea muncii este în mare parte sau în întregime făcută de alții și nu de manageri.
O definire simplă şi intuitivă a managementului este: “A şti exact ce vrei să faci cu oamenii şi
apoi să vezi ce au făcut, acest “ceva” urmând a fi cel mai bine şi cât mai ieftin făcut”.
Sistematizând toate opiniile teoretice despre management, concluzionăm că managementul
ştiinţific poate fi determinat ca un sistem de măsuri şi metode prin care se realizează scopurile
organizaţiei.
O definiție care să includă cu adevărat complexitatea managementului este cel mai corect redată
din perspectiva Teoriei Sistemelor. Conform acesteia, organizațiile utilizează patru tipuri de resurse:
• resurse umane, care includ priceperea , talentul și munca oamenilor;
• resurse financiare, care includ capitalul financiar necesar pentru operațiile în curs de desfăsurare și
cele pe termen lung;
• resurse materiale, care includ echipamente tehnice, clădiri, etc. ;
• resurse informaționale , care includ ansamblul datelor necesare pentru luarea deciziilor.
„Prin urmare munca unui manager implică combinarea si coordonarea resurselor vitale în
vederea atingerii obiectivelor organizației. In contextul dat putem formula o definiție a
managementului care este: un set de activităţi, incluzând planificarea, luarea deciziilor, organizarea,
conducerea (dirijarea) şi controlul, toate orientate spre folosirea resurselor umane, financiare, materiale
şi informaţionale ale organizaţiei, într-o manieră efectivă şi eficientă (efectiv - folosirea resurselor
pentru a face lucrul potrivit; eficient – folosirea resurselor pentru a face ceva în modul cel mai corect),
în scopul atingerii unui obiectiv (M. Zaharia, 1993).”
Ca și în alte științe și managementul are elemente principale :
• Teoria
• Metodologia
• Tehnologia
• Practica
Ca să ne dăm seama despre ce este vorba în fiecare caracteristică principală o să analizăm
pe rând fiecare element.

Teoria
Teoria este o formă de reflectare a realității în gândire, este o formă abstractă care este
generalizată într-un sistem de noțiuni științifice, categorii, legi si principii. Teoria managementului sau
teoria conducerii, este complet dependentă de practica conducerii, dar, la rândul ei, influențează direct
activitatea practică și socială. Bazele teoretice ale științei managementului cuprinde principii și legi cu
ajutorul cărora se explică fenomenele ce acţionează şi se dezvoltă în cadrul întreprinderii.

Metodologia
Metodologia este sistemul de metode, modul de cercetare, folosit atât în teorie cât și în practică. Cu
ajutorul metodologiei pot fi ințelese fenomenele și optimizate rezultatele. In teoria conducerii pot fi
definite urmatoarele metode:
• economice
• organizatorice
• social- psihologice
• administrative
• matematice
• statistice
• economice.

Tehnologia
Tehnologia, în cel mai general sens , exprimă modul de conducere și de realizare a deciziilor.
Tehnologia este privită ca un complex de metode folosite după o anumită schemă, pentru a obține un
anumit rezultat.
Practica
Practica este baza acțiunii, pentru care a fost creată teoria și metodologia. Orice societate se
dezvoltă pe baza unui model unde sunt repartizate împuternicirile fiecăruia.

1.3 Principiile de bază ale managementului

La baza conceperii și exercitării managementului organizațiilor se află un ansamblu de principii

care exprimă nivelul de dezvoltare al științei managementului. Ele formează un sistem pe baza căruia
se concepe și se modelează managementul organizațiilor și comportamentul managerilor.
”Dintre aceste principii, cele mai importante sunt:
• principiul creșterii eficiente,conform căruia orice sistem de management urmărește obținerea unor
efecte maxime cu cheltuieli cât mai reduse;
• principiul unității conducerii și răspunderii, conform căruia întregul sistem de management trebuie
astfel conceput încât fiecare manager să aibă stabilite precis atribuțiile, responsabilitățile și sfera de
acțiune;
•  principiul competenței profesionale și motivării salariaților conform căruia este necesar ca pe
fiecare treaptă ierarhică să se găsească cele mai competente persoane și fiecare salariat să fie motivat
corespunzator;
• principiul flexibilitătii, conform căruia sistemul de management trebuie să se caracterizeze prin
suplețe, fapt ce i-ar permite adaptarea continuă la schimbările ce au loc la nivelul organizației sau
mediului extern;
• pentru sistematizarea cunoştinţelor acumulate este necesar să existe un cadru conceptual de
referinţă;
• raţionamentul practic nu poate fi înlocuit de raţionamentul teoretic, dar este facilitat de acesta, cu
atât mai mult cu cât cunoştinţele sunt mai integrate într-un sistem teoretic;
• orientarea cercetării viitoare pentru identificarea şi explorarea unor zone noi ale activităţii
manageriale sau pentru adaptarea acesteia la toate domeniile economico- sociale se realizează pe baza
stadiului de dezvoltare la care a ajuns sistemul teoretic;
• teoria despre ştiinţa managementului face posibilă predarea acestei discipline în instituţiile
universitare şi post universitare;
• abordarea teoretică oferă cunoştinţele necesare pentru înţelegerea modului de funcţionare al unei
organizaţii moderne şi premizele integrării ei în mediul politic, economic, social, cultural, ştiinţific,
tehnic şi juridic;
• conştientizarea că în societatea modernă managementul ştiinţific reprezintă un factor de creştere
economică a generat implicit şi cerinţa identificării celor mai eficiente modalităţi de maximizare a
acţiunii acestui element.”
Managementul ca știință și practică este sensibil la schimbările care au loc in societate, el
adaptându-se permanent unor particularități determinate de tradiții, cultură națională, obiceiuri, dar și
de tipul și specificul organizației în care se aplică.
Dintre factorii care determină evoluția managementului în societatea contemporană se pot
aminti:
• accelerarea ritmului de inovare și înnoire tehnică si tehnologică;
• complicarea mecanismelor de piață, datorită sporirii competiției, atât la nivelul pieței interne, cât și
la nivelul celei internaționale;
• extinderea politicilor manageriale macroeconomice;
• utilizarea pe scară largă a computerelor și a tehnicilor moderne de comunicare;
•  accentuarea dificultăților organizațiilor de a avea acces liber și rapid la materii prime și resurse
energetice etc.

• Procesele de management

Procesele de muncă ce se desfășoară în orice sistem uman se pot diviza în două categorii
principale: procese de execuție și procese de management.
Procesele de execuție se caracterizează prin faptul că forța de muncă acționează asupra
obiectelor muncii, fie direct, fie indirect, cu ajutorul mijloacelor de muncă, asigurând un ansamblu de
produse și servicii corespunzător obiectivelor organizaționale.
Procesele de management, spre deosebire de procesele de execuție, se caracterizează prin faptul
că o parte din forța de muncă (managerii) acționează asupra celeilalte părți pentru a realiza o eficiență
cât mai ridicată a activității organizaționale.
Procesul tipic de management poate cuprinde trei  faze principale:
• faza previzională – axată pe anticiparea de modalități, metode, soluții etc. organizatorice,
motivaționale și de evaluare superioară în acord cu evoluția organizației respective. Managementul de
tip previzional se concentrează asupra stabilirii de obiective și presupune luarea deciziilor strategice;
• faza operațională – caracterizată prin preponderența organizării, coordonării și antrenării
personalului în realizarea optimă a obiectivelor organizaționale.Managementul operativ are caracter
efectoriu și presupune implementarea unor decizii curente, în principal referitoare la procesul de
producție.
•   faza de măsurare și interpretare a rezultatelor – se  realizează prin exercitarea funcției de
evaluare/control, în funcție de obiectivele și criteriile stabilite în prima fază. Acestei faze îi corespunde
managementul postoperativ (caracter constatativ) prin care se încheie un ciclu managerial și se
pregătesc condițiile pentru următorul.
Prima încercare de a diviza procesul de management în funcții aparține francezului Henri
Fayol care, analizând funcția „administrativă ”, identifică cinci elemente ale acesteia :
• previziunea
• organizarea
• comanda
• conducerea
• controlul
Aceste concepte au fost dezvoltate ulterior și de către alți specialiști în domeniu, opinia
generală fiind aceea că procesul de management presupune următoarele funcții:
• funcția de previziune
• funcția de organizare
• funcția de coordonare
• funcția de antrenare
• funcția de evaluare-control.

Funcția de previziune
„Funcția de previziune , constă în totalitatea proceselor de muncă prin intermediul cărora se
stabilesc obiectivele organizației, resursele necesare și mijloacele necesare realizării lor (Cornescu V.
1994) .”
Previziunea oferă răspunsuri la următoarele întrebări , întrebări extrem de importante: ce
poate fi realizat și ce trebuie făcut în cadrul organizației ? In ce condiții și cu ce resurse?
Funcția de previziune se bazează pe analiza urmatoarelor elemente:
• rezultatele activității anterioare
• situația actuală
• resursele disponibile
• scopurile propuse
   Previziunea se realizează cu ajutorul diagnozei, prognozei, planificării și programării
activității.
• Diagnoza se referă la multitudinea operațiilor de analizare a organizației cum ar fi date statistice,
evidențe contabile și rezultate înregistrate. Toate acestea ajută la oferirea informațiilor cu privire la
starea acesteia la un moment dat.
• Prognoza reprezintă un instrument de cunoaștere/investigare cu ajutorul căruia se analizează
tendințele de evoluție (pe minim 10 ani) a unor procese economice, tehnice etc. Prognozele permit
stabilirea obiectivelor pe termen lung și adoptarea deciziilor strategice.
•    Planificarea presupune adaptarea activității curente a organizației la tendința acesteia de evoluție
și la schimbările economico-sociale, în ansamblu. Planul este  rezultatul planificării, el referindu-se la
perioade cuprinse, de regulă, între 5 ani si o lună, având un grad de detaliere invers proporțional cu
orizontul de  timp la care se referă.
•  Programarea cuprinde elaborarea de programe în care se descriu succesiunea acțiunilor și relațiile
dintre ele. Programele se referă la un orizont redus de timp (decadă, saptamană, schimb, oră), sunt
foarte detaliate și au un grad de certitudine ridicat.

Funcția de organizare

„Funcția de organizare desemnează ansamblul proceselor de management prin intermediul

cărora se delimitează procesele de muncă fizică si intelectuală, componentele acestora (operații,
mișcări, timpi de lucru, sarcini), realizându-se gruparea lor pe compartimente, formații de lucru,
posturi (Cornescu, V., Mihailescu, I., Stanciu, .S., 1994).”
Această funcție are rolul de ați răspunde la două intrebări : cine și cum ajută la realizarea
obiectivelor în organizație.
Funcția de organizare implică utilizarea următoarelor noțiuni: autoritate, responsabilitate,
răspundere , delegare și centralizare.
„Autoritatea - se referă la dreptul și abilitatea managerului de a influența oamenii pe care îi are
in subordine, în virtutea poziției pe care acesta o ocupă(Cornescu, V., 1994).”
„Autoritatea pornește de la putere, dar nu se identifică cu aceasta; ea cuprinde dreptul de
comandă, adică dreptul de a decide, de a da ordine și de a controla îndeplinirea acestora.
In funcție de modul în care se manifestă în organizație și de sursele pe care se
sprijină, Webera a identificat trei tipuri  de autoritate:
• autoritatea tradițională – care se bazează pe poziția socială, de clasă a indivizilor;
• autoritatea charismatică – se bazează pe calitățile personale ale individului (gr. Charisma), pe
credința că managerul posedă calități deosebite;
• autoritatea rațional-legală – se bazează pe poziția ocupată de fiecare individ în organizație,
corespunzător competenței profesionale și a muncii depuse.”
Responsabilitatea, se raportează la datoria membrilor unei organizații de a realiza în cel
mai bun mod sarcinile primite. Noțiunea de responsabilitate este strâns legată de cea de autoritate.
Astfel, în momentul în care unei persoane i se dă o anumită autoritate, persoana respectivă trebuie să iși
asume responsabilitatea aferentă acesteia.
Raspunderea, necesită obligația unei persoane de a da socoteală pentru îndeplinirea sau
neîndeplinirea unei sarcini.
Delegarea, constă în trecerea de scurtă durată a autorității formale unei alte persoane. Ea
presupune distribuirea de către manager a unora dintre obligațiile sale uneia sau mai multor persoane
din organizație.
Centralizarea sau descentralizarea sunt două acțiuni cu semnificații opuse, care scot în
evidență gradul de delegare a autorității într-o organizație.
In mod real, organizarea implică :
• stabilirea activităților necesare și îndeplinirea scopurilor popuse
• împărțirea activităților într-o anumită organizare logică
• distribuirea grupurilor de activități pe funcții, compartimente și oameni.

Funcția de coordonare
“Funcția de coordonare – constă din ansamblul proceselor de muncă prin care se armonizează
decizile și acțiunile membrilor organizației și cele ale subsistemelor sale, conform previziunii și
organizării stabilite anterior (Cornescu, V., Mihailescu, I., Stanciu, .S., 1994).”
Pentru garantarea unei coordonări eficiente este necesară existența unei comunicări adecvate la
toate gradele organizaționale. Cele mai cunoscute forme de coordonare sunt: bilaterală și multilaterală.
Coordonarea bilaterală se realizează între un manager și un subordonat, iar cea multilaterală presupune
comunicarea în același timp între un manager și mai mulți subordonați.

Funcția de antrenament
”Funcția de antrenare – se referă la ansamblul proceselor de muncă prin care factorul uman
dintr-o organizație este determinat să contribuie la stabilirea și realizarea obiectivelor previzionate, pe
baza luării în considerare a factorilor motivatori  (Cornescu, V., 1994).”
 In domeniul acestei funcții se pot vedea doua funcții complet diferite : comanda și
motivarea.
„Prin comandă, managerii exercită  influență directă asupra subordonaților, în virtutea
autorității cu care au fost investiți, antrenându-i în realizarea sarcinilor și obligațiilor ce le revin.
Realizarea antrenării prin intermediul comenzii presupune:
• formularea unor dispoziții simple, clare și directe care nu trebuie să depășească competența
subordonaților sau capacitatea lor de înțelegere
•  educarea permanentă a subordonaților în spiritul îndeplinirii cu conștiinciozitate a sarcinilor
primite
• promovarea unei discipline reale de muncă
•  îmbinarea corectă a sistemului de motivare cu cel al răspunderii în îndeplinirea sarcinilor.”
Cea de a doua parte a antrenării este motivarea,Aceasta este modalitatea prin care se
corelează îndeplinirea necesitățiilor și intereselor personalului cu realizarea obiectivelor propuse.
Pentru a se face un antrenament eficient, este necesar ca procesul motivării prin care trece
personalul să țină cont de mai multe caracteristici:
• „să fie complex, în sensul utilizării combinate atât a stimulentelor materiale,  cât și a celor morale,
pe baza luării în considerare a tuturor factorilor implicați
•  „să fie diferențiat, respectiv motivarea trebuie să țină cont de caracteristicile individuale și ale
grupului de muncă, astfel incât să se obțină maximum de implicare în stabilirea și realizarea
obiectivelor organizației
• „să fie gradual, adică să satisfacă succesiv necesitățile personalului în strânsă legatură cu
contribuția fiecăruia la realizarea obiectivelor”.

Funcția de evaluare-control
„Funcția de evaluare-control  se referă la ansamblul proceselor prin care performanțele
organizației, subsistemelor și componentelor acesteia sunt comparate cu obiectivele și standardele
stabilite inițial, în vederea eliminării deficiențelor  și a integrării abaterilor pozitive (Cornescu, V.,
Mihailescu, I., Stanciu, .S., 1994)”.
Cu ajutorul acestei funcții răspundem la următoarele întrebări:”cu ce rezultate s-a finalizat
munca depusă?”.
In literatura de specialitate sunt menționate patru faze ale procesului de evaluare control:
• „măsurarea realizărilor
• compararea realizărilor cu obiectivele și standardele stabilite inițial, evidențiind abaterile  care au
avut loc
• determinarea cauzelor care au determinat abaterile
• efectuarea corecturilor care se impun, dacă este posibil cu acțiune asupra cauzelor”.
Funcția de evaluare- control este important să se bazeze pe cercetarea relațiilor cauză -
efect și să aibă într-o măsură cât mai mare un „caracter preventiv, de preîntampinare a deficiențelor
(feed-forward)”.
„Conceput astfel, procesul de evaluare-control oferă managerului posibilitatea de a
interveni prompt, înainte ca factorii perturbatori să acționeze.
In funcție de sfera de cuprindere și modalitatea de realizare, controlul este de două tipuri:
• control participativ – derivă din caracterul participativ al conducerii moderne a organizației; este
realizat de organele participante la procesul conducerii și vizează problemele mari ale activității
organizației/firmei;
• control ierarhic-specializat, realizat prin forme distincte de control în interiorul organizației, fiecare
dintre ele acoperind anumite domenii. Aceste forme specializate  sunt:
• controlul ierarhic, exercitat de sus în jos, din treaptă în treaptă, prin implicarea managementului
operativ
• controlul financiar - vizează modul în care sunt utilizate mijloacele materiale și financiare ale
organizației, cum este realizată gestionarea acestora, dacă se respectă disciplina financiară, etc.
• controlul bugetar este o formă de control managerial care vizează bugetele, acestea reprezentând
declarații de rezultate anticipate, atât în termeni financiari, cât și nefinanciari (ex. bugetul de venituri și
cheltuieli, bugetul de timp, bugetul de materiale, etc.);
• controlul tehnic vizează latura tehnică și tehnologică a firmei și are drept obiectiv asigurarea
calității produselor și serviciilor.
Funcțiile managementul nu trebuie privite ca entități distincte, între ele existând
intercondiționări reciproce, fapt ce acreditează ideea că nici una dintre funcțiile managementului nu
trebuie neglijată și că realizarea acestora vizează ansamblul procesului de management.
La nivelul firmei, procesul de management variază pe mai multe coordonate, deosebit de
importantă fiind variația amplorii procesului de management pe verticala sistemului managerial.”