Rătăcind prin stele...

visuri - Alexandru Bogdanovici

Umblă vântul prin reţele, noaptea-i veac fără sfârşit.

Sboară gândurile mele şi se pierd în infinit...
Cine-s eu? mă-ntreb adesea, gând mistuitor şi greu:
Dintre câţi trăiesc în mine, cine sunt – ştiu numai eu.

Luni

...Se rotesc fulgi de zăpadă

Şi se pierd în noaptea grea.
Luna mare stă să cadă
Peste câmpul alb de nea.

I
Cine sunt? Simt în străfunduri răzvrătire de haiduc
Hăituit mereu de poteri, rătăcind prin câmpi, năuc.
Cruntă-mi este răzbunarea, sângeroasă spada grea –
Nu ştiu mila şi iertarea când mă lupt cu cineva.

Marţi

Nistrul spumegă în praguri

Vânăt, rece, ‘nvolburat,
Se opreşte-apoi în vaduri,
Loc de veci netulburat...

II
Cine sunt? O balalaică plânge dragostea de ieri;
Suspinând dup-o rusoaică, -n vis mă pierd seri după seri.
Mi-a rămas inima frântă, peste Nistru, undeva –
Numai visul mă alintă şi-mi descântă dragostea.

Miercuri

Sboară caii vultureşte,

Ceru-i boltă de topaz,
Acolo-unde-nfloreşte
Trandafirul de Şiraz.

III
Cine sunt? Prin stepa largă călăresc aripi de vânt –
Soră-mi este iapa şargă: lupt mereu, petrec şi cânt.
Numai “Bir Nimrud”-ul ştie cine-s eu, de unde vin...
Mă desparte-o veşnicie de Ceahlăul Carpatin.

Joi

Lin adie briza mării

Duh de vis peste Bosfor:
În azurul înserării
Sângerează-un colţ de nor...

IV
Cine sunt? Pe puntea mare, sprijinit de balustradă,
Cânt pierdut în depărtare, mării dragi, o serenadă.
Stropi de spumă diamante – irizează curcubee,
Vin sirene şi bachante în adâncuri să mă ieie.
Vineri
...Clocoteşte în baloane
Elixirul veşniciei –
În bordeie şi saloane, toţi sunt
Robi nimicniciei...

V
Cine sunt? În eprubete se-nfiripă altă lume:
Doar formulele discrete cunosc taina fără nume.
Despre viaţă, despre moarte, nici o lacună nu am –
În borcane şi retorte, eu creez “Noul Adam”.

Sâmbătă
...Peste dune luna plânge
Şi-n amurgul african
Nilul pare râu de sânge,
Sfinxul – stâncă de mărgean...

VI
Cine sunt? O dulce fată, în decor de feerie
Din ghitara fermecată lăcrimează nostalgie.
Fluiere şi tamburine plâng poveşti orientale.
Doruri noi aprinde-n mine cântul vrăjilor fatale.

Duminică
Vântul încreţeşte marea,
Spuma valul încunună
Şi-ntr-o clipă frământarea
Se preface în furtună...

VII
Cine sunt? Pe baricade flutur steagul răzvrătirii –
În vârtej ridic noroade pentru ceasul izbăvirii.
Cade ‘lutul’ de pe mine şi, văpaie de credinţă,
Mă avânt spre noi destine de calvar sau biruinţă.

Cine sunt? În nopţi de veghe, caut să dezleg misterul:

Sboară gândul mii de leghe, ocolind pământul, cerul...
Gânduri, vise, frământare, în zadar mă-ntreb mereu
Căci răspunsul la-ntrebare-l ştie unul Dumnezeu.

Simt în orice strop de sânge altă viaţă şi chemare.

Sufletul sărman se frânge zbuciumat fără-ncetare.
Toţi strămoşii sunt în mine: mii de vieţi înverigate
În acelaşi lanţ ce ţine suflete încătuşate.

Cine sunt? În lumi de stele rătăcesc mereu pribeag

Şi în visurile mele caut un prieten drag...

vezi mai multe poezii de: Alexandru Bogdanovici

Ruinelor cetăţii Neamţu - Alexandru Hrisoverghi

Adăugat de: Gavriil Stiharul

Odă

I
Vă iubesc, răsipuri sfinte, sămn mărirei strămoşeşti,
Zid vechi ce de p-al tău munte, încă patria-mi slăveşti.
A cărora-nfăţoşare orişicui samini a zice:
„M-au părăsit cetăţenii, m-au daramat cruda vreme,
Dar copii strămoşii voştri odineoară aice
Ocrotea patria voastră de vrăjmaşi făr-a se teme”.
O, singure monument ce te aveam drept dovadă
Slavei acei strămoşeşti! Videţi-l cum a să cadă!
O, ziduri din care Ştefan, înviat la bărbăţie,
Întorcându-se cu grabă, pe vrajmaşi au biruit,
Însufleţiţi-mi puterea, daţi-mi glas, daţi-mi tărie,
Să pot tângui cu jale starea-n care aţi venit.

II
Rădice-se pân' la ceruri tânguirea şi strigarea
A obştiei moldovene! Plânsul, bocitul şi jalea
Meargă adânc să răsune pe bolta acea cerească;
A lor zile cu Cetatea Neamţul să se risipească!
Vedeţi sfântul loc acela, unde viteji-au murit,
De copii cum se dăramă, se sapă păn-în pământ.
Lăcomia unor aprigi, după vreme patrioţi,
Sfântul loc îl defăimează, ca nişte vitregi, ca hoţi!
O, pavăză neînvins-a neamului moldovinesc!
Ca să-ţi dau destulă slavă, ce cuvinte să găsesc!
Tu, care cu-a ta umbrire veacuri întregi ai păzit
Fala strămoşilor noştri, viaţa le-ai ocrotit,
Viaţa ce ei ne-au dat nouă, prin care astăzi trăim,
De a ei pastrare-acuma, noi ţie să-ţi mulţămim.
Sângele lor ce ş-acuma curge prin a noastre vine
S-au pastrat, cetate sfântă, s-au pastrat de cătră tine.
Paza zidurilor tale pe vrajmaşi batjocorea,
Când pe mii de duşmani leşi optspre'ce plăieşi bătea,
Tu, care la orişicare defăimare de străin
Erai stavilă; ş-acuma erai un martur deplin
Unei slave, unei soarte, ce-n veci au încoronat
Armele patriei mele, când de viteji s-au purtat.
Tu, care cu-a ta umbrire învitezi la bărbăţie,
Prin aducere-aminte, şi acum fiind pustie,
Pe tot moldovanul care păstrează strămoşesc sânge,
Pe tot tânărul ce poate o sabie a încinge.

III
O, fraţilor moldoveni, bătrâni, tineri, de-a valmă,
Veacurilor viitoare nu gândiţi că-i să daţi samă?
Şi puteţi cu sânge răce privi ace daramare?
Nu opriţi barbara faptă, nu-nălţaţi toţi o strigare?
Priviţi marturul ce unul din veacuri ne rămăsese,
Că neamul nostru din neamuri de viteji se alesăse,
Cum îl darămă şi-l strică lăcomia-n sumeţire,
Şi îşi face ei palaturi, spre a-şi găsi mulţămire.
Voi sunteţi cei de dăunăzi când pe Teatru cânta
Trei franţuji în altă limbă, şi cetatea o sărba,
Strigaţi şi băteaţi în palme, plângeaţi cu lacrimi fierbinţi,
Căutaţi unul la altul, daţi din cap, crâşcaţi din dinţi;
Ş-acum vedeţi daramarea, şi nu ziceţi un cuvânt!
Oar-au fost de bucurie, că ei joacă pe mormânt?
Oare nu era ş-acele vro jărtvă d-a măgulirii?
Nu, fraţilor, nu, vă rog, nu mai daţi prilej hulirii,
Nu vă mai trageţi asupră-vi hula neamurilor toate,
Ci strigaţi, opriţi pacatul, cereţi cu glas o dreptate.
Iară voi care pacatul nu vă sumeţiţi a-l face,
Ci patimii vă-nchinaţi, cugetul poate vă tace?
N-aţi gândit că-i să daţi samă veacurilor viitoare?
N-aţi gândit c-al vostru nume, lor lasaţi spre blastamare?
Aceast-a voastră urmare, o defăimare obştească,
Prin aducere-aminte, în veci să v-agonisască.
Lăcomia de voi însuşi şi de a voastră avere
Bucure-se, aibă parte, stăpâneasc-o în putere,
Iar blăstămul cu-a sa mână în firea toată să săpe
A voastre nume urâte! Cu ţâţa să se adăpe
Pruncilor viitorimei, blăstemul cel mai urât
A nevinovatei guri fie cel întâi cuvânt!!!

Singur cu toată lumea - Charles Bukowski

carnea înveleşte oasele

şi ei pun şi-o minte acolo
şi uneori şi-un suflet
şi femeile sparg vaze
de pereţi
şi bărbaţii beau prea mult
şi nimeni nu-şi găseşte
perechea
dar o ţin tot într-o
căutare
târându-se în paturi
afară din paturi.
carnea înveleşte oasele
şi carnea caută
ceva mai mult decât
carnea.
n-avem nicio şansă:
suntem prizonierii
aceluiaşi scenariu.
nimeni nu-şi găseşte
perechea.
gropile de gunoi pline
ospiciile pline
spitalele pline
cimitirele pline
nimic altceva
plin.

scăpat din braţele - Charles Bukowski

Adăugat de: Gerra Orivera

scăpat din braţele unei iubiri
căzut în braţele alteia

m-a salvat de la răstignire

o femeie care fumează marijuana
compune cântece şi poveşti
şi mult mai blândă decât cealaltă,
mult mult mai blândă
şi sexul cu ea e aproape la fel de bun
ba chiar mai bun.

nu e plăcut să fii pus pe cruce şi uitat acolo,

e mult mai plăcut să uiţi o iubire
infirmă
aşa cum toate iubirile
până la urmă-şi
rup câte ceva

e mult mai plăcut să faci dragoste

lângă malul mării în Del Mar
în camera 42 şi-apoi să stai în pat
să bei vin bun să pălăvrăgeşti şi
să fii mângâiat
să fumezi iarbă
să asculţi valurile

am murit de prea multe ori

aşteptînd, încrezător,
într-o cameră
privind în gol, la tavanul crăpat,
aşteptînd să sune telefonul,
să vină de undeva o scrisoare,
aşteptînd un ciocănit în uşă, un sunet
oricât de vag,
înnebunit de-atâta aşteptare
în timp ce ea dansa cu străini în cluburi

scăpat din braţele unei iubiri

căzut în braţele alteia

nu e plăcut să mori pe cruce

e mult mai plăcut să-ţi auzi numele
şoptit în întuneric

Dan Galbina
În schitul inimii, o chilie

O, suflete al meu din compilatii,

te-ncolonezi în viata ca-n armie,
când ti se pare ca te mai îmbie
un piept infatuat de decoratii.

Pîna si moartea vine fistichie,

ti se arata nuri si roze gratii
si în elegi de ce mai vrei să bei tarie
să stergi cocleala de pe bioinstalatii.

Chiar îngerii au cotiere, birocratii,

si pudici îsi ascund culoarea colilie
se-anunta ploi care vor uzurpa inflatii
desi tu mergi din aporie-n aporie.

Pe tarmuri noi adîncii, înecatii,

îsi rod din trupuri vulpile în vie...
în schitul inimii, umila o chilie
ne lumineaza doar părintii, fratii.
Dan Galbina
Argint fals

Te auzeam cum cresti copila

si te chema oglinda desfrînata
să fugi ca ochiul prin pupila
sau ca femeia dintr-o fata.

Dar te tineam captiva-n ochiul meu

asa cum marea pe albastrul tine
cum tine trei pe Dumnezeu...
si parca nu stiam pe cine

tocmai zidea la mine-n piept

cel mare cel viteaz cel drept.

Dan Galbina
Pas-parole

Iarba subtire dumneata

deci fii atenta vin cosasii
miresmele te vor trada...
ei tin în mîna asii.

Nu stiu ca tu le esti stapîna

si vin precum sinucigasii...
e prea tîrziu si te ating cu mîna
din care lunecara asii.

Dan Galbina
High-Fidelity

si vom intra în somn Hifi

sînt ape limpezi calme rotocoale
si ca zapada ninsa va fosni
arcul întins al coapsei tale.

si vom intra în vis Hifi

este un frig si peste fire
cu mîna ta vom zugravi
îngeri din abure subsire.

si vom intra în cîmp Hifi

este un galben scurs de pesinele
regina întrupata peste si
dezbrac -te din piele.

si vom intra în zbor Hifi

frunza musca adînc din copaci
ci numai nu te cuminti
baga în boala o mie de draci.

si vom iesi într-un tîrziu afara

ca doua lacrimi pe un chip
din care a rămas doar masca mortuara...

te surpa deci stimata domnisoara

precum clepsidra din nisip.

Dan Galbina
Clinică galbenă

Septembrie
ca o albină de aur cu elitre grele
septembrie
ca o vulpe furisă perste coline peste vîlcele
septembrie
ca un sevalet pe care s-au sters degete vopsite-n cinabru
septembrie
se sting culorile încet ca într-un candelabru.

E toamnă
se-ntorc în pămînt comorile
tiganii îsi mănîncă viorile
în arbori parcă fremătă cirezi
pe drumuri e o surpare de monezi.

Septembrie
ca o clinică galbenă în care se asteaptă ploi
septembrie
ca o clinică galbenă în care-ncepe viata de apoi
septembrie
ca o maternitate a frunzelor lehuze
septembrie
esti sigur că raiul e pe aproape
si simti aceasta pe buze.

Dan Galbina
Portret
Poemul acesta se scrie tîrziu
când au plecat cu totii sau nimeni nu e viu ...

... dau să ies, dinlăuntru prin gură

si mă lovesc amarnic de dinti ...
ce frumosi mai eram si ce cuminti
cu raiul aproape, la o azvîrlitură.

Numai să vii odată duduie

să-mi bati portretul în cuie.